Sfântul Andrei, patronul spiritual al românilor, ocrotitorul României și legenda Marelui Lup Alb
Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, apoi l-a urmat pe Iisus Hristos devenind „cel întâi chemat”. El a predicat în ținutul Scythia Minor, adică Dobrogea, și s-a stabilit pe teritoriul județului Constanța. A murit martiriza, la 30 noiembrie, anul 60, în timpul Împăratului Nero. Se spune că a fost răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de X, care de atunci este numită „Crucea Sfântului Andrei”.
Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, ziua de 30 noiembrie, care o semnificație deosebită pentru poporul român: pentru că a adus creștinismul pe teritoriul țării noastre, Sfântul Andrei este considerat patronul spiritual al românilor și ocrotitorul României.
După cum arată obiceiurile legate de noaptea de 29/30 noiembrie, noua sărbătoare creștină a preluat unele caracteristici ale sărbătorilor anterioare, iar Sfântul Andrei i-au fost atribuite trăsături ale divinității precreștine sărbătorite până atunci, personificare divină a lupului, „stăpân al oilor”.
Printre sihaștrii din Munții Carpați circulă o legendă conform căreia ultimul preot al lui Zamolxe l-a cunoscut pe Iisus Hristos și apoi pe Apostolul Andrei. Părintele Ghelasie de la Frăsinei vorbește despre o „taină” a trecerii dacilor la creștinism păstrată de-a lungul timpului și transmisă de la un pustnic la altul, ca expresie a continuității de credință pe aceste meleaguri.
Ajunul zilei Sfântului Andrei este momentul principal al sărbătorilor de înnoire a timpului, moment magic, în care lumea celor văzute se întrepătrunde cu a celor nevăzute. Apariția celor doi sfinți-moși, Moș Andrei și Moș Nicolae, începutul iernii și prezența haitelor de lupi sunt semne de îmbătrânire și degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorase în continuu, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie la starea simbolică de haos de dinaintea creației.
Se crede că această noapte este cea în care duhurile malefice – în tradiția populară acestea sunt numite strigoi, moroi și pricolici – au putere mai mare decât în restul anului și vin printre oameni să le facă rău. Tot acum este și momentul să se ia măsuri de prevenire a răului pe care vor să-l provoace duhurile necurate. Se practică acțiuni de apărare pasivă împotriva spiritelor malefice: alimente rituale (turta de Andrei, covasa), ungerea ușilor și a ferestrelor cu usturoi, ascunderea coaselor și a limbilor de meliță.
În tradiția populară, în noaptea de „Sântandrei” oamenii evită să iasă pe ulițele satelor, în casă fiind protejați de usturoiul de la intrare și de candela aprinsă. Băieții și fetele organizează o petrecere în timpul căreia vor „păzi usturoiul” (care va fi folosit apoi ca leac în timpul anului), iar fetele superstițioase cred că acum vor afla cine le va fi soț: un fir de busuioc așezat sub pernă face ca în vis să apară imaginea ursitului (obicei practicat și cu ocazia altor sărbători: Sânzâiene, Anul Nou, Ajunul Bobotezei). Un alt obicei de celebrare a morții și renașterii simbolice a divinității este Bocetul Andreiului.
De Sfântul Andrei, datorită transparenței între lumi, se dezleagă secrete, se găsesc autorii unor crime, ale unor furturi.
Tot acum se fac previziuni pentru anul următor. Se pun în podul casei 12 cepe, câte una pentru fiecare lună a anului și se lasă acolo până în seara de Crăciun: cele alterate îndică luni ploioase, iar cele care încolțesc, luni favorabile. Pentru fiecare membru al familiei se pune grâu la încolțit, cei al căror grâu crește înalt și frumos se spune că vor avea un an bun, cu belșug și sănătate. Se mai spune că, dacă în noaptea Sfântului Andrei este senin și cald, va fi o iarnă blândă, iar dacă este ger, va fi o iarnă grea.
A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vicu Merlan, „Dacia Esoterică – Simboluri, Legende și Tradiții (volumul 1)”, cap. VI Credințe și tradiții în spațiul Carpato-Balcanic – VI. 18. Sfântul Andrei, patronul spiritual al românilor, ocrotitorul României, Editura Daksha, București 2023.
În noaptea vrăjită a Sfântului Andrei cerul se deschide, animalele grăiesc, spiritele morților se întorc acasă, strigoii hălăduiesc și se adună în cete, vrăjitoarele au puteri de nestăvilit. „Moșii din satu’ nost puneau în noaptea de Sânandrei mărăcini și spini în prag la căși și grajduri să nu intre moroii, că se credea că vin șî să înțapă…ș-apoi pleacă… acuma nu să mai pune, că nime nu mai crede…” (Marcel Lapteș). Pentru a-i ține departe, încă din ziua de Ovidenie (21 noiembrie), țăranii purtau asupra lor plante apotropaice și ungeau cu usturoi toate locurile de trecere: ferestre, prag, horn.
Cele mai bune păstrătoare ale actului magic sunt tinerele fete care, dintotdeauna, încearcă să dezlege misterul ursitului. Înainte vreme, în noaptea premergătoare sărbătorii, coborau o verighetă şi o lumânare în fântână, pentru a-i vedea chipul oglindit, își puneau grâu sub pernă pentru a-l visa, citeau urmele făcute de vânt în zăpadă, mergeau la femeile bătrâne pentru a le face farmece de ursită, de pețit, de dragoste sau de despărțire.
Unul dintre cele mai interesante „scenarii” de aflare a ursitului se numește Turta de Indrei și este consemnat de Tudor Pamfile, la începutul secolului trecut: „Fetele mari, care se adună la casa uneia pentru facerea turtei de Andrei, aduc apă cu gura, apă neîncepută. La turtă se pun în aceeași măsură apă, sare şi făină, măsurându-le cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi coace turta sa pe vatră şi apoi o mănâncă, aşteptând peste noapte voinicul care va veni în vis să-i dea apă pentru stâmpărarea setei ce-i pricinuieşte turta”.
În noaptea de Sântandrei toți oamenii sunt vigilenți, se știe că e noaptea în care bântuie strigoii, se bat între ei și încearcă să pătrundă în case. Acolo unde dau de usturoiul pus în locurile de trecere, rătăcitoarele spirite nu se dau bătute, caută să-i cheme afară pe cei aflați înăuntru sau măcar să intre în vorbă cu ei. „Ai mâncat usturoi? Dacă omul răspunde, îl muţeşte, iar dacă tace, se îndepărtează” (T. Pamfile).
Până la jumătatea secolului trecut, în Moldova, etnologii vremii consemnau adevărate petreceri de veghe rituală, asemănătoare Revelionului, care purtau numele de Păzitul Usturoiului. Îngăduite de Postul Crăciunului, veselia și muzica erau la mare cinste în această noapte. Adus de fete în ajunul sărbătorii, pus într-o covată de lemn și păzit toată noaptea de o femeie bătrână, la lumina unei lumânări, usturoiul era „jucat” în mijlocul horei în ziua de Sântandrei, apoi împărțit tuturor celor prezenți. Femeile îl păstrau la icoană tot anul și îl considerau antidot al tuturor bolilor iar descântătoarele îl foloseau la farmece și dezlegări.
În vechime nu-i lipseau acestei zile nici prevestirile meteorologice și astrologice. „Cetitorii în stele” vedeau întregul an ce urma să vină pe cerul nopții de Sântandrei, interpretau semne numai de ei știute și le spuneau oamenilor dacă anul va fi sterp ori roditor, dacă va aduce războaie sau va pune pace între împărății. Din Gromovnicul din Bătrâni aflăm că „în ziua de Sfântul Andrei, adică la 30 ale lunii noiembrie, se umple un vas cu apă și se pune pe masă sau pe un alt loc neted ca să nu se clătească (clatine) nici într-un chip și, dacă apa singură din vas se varsă, închipuie anul ploios; iar dacă apa din vas nu se varsă ci stă în ce chip s-a pus, arată anul secetos.”
A consemnat pentru dumneavoastră Iulia Gorneanu.
În simbolurile mitologice sunt prezenți Zmeii cu pene, cu multe capete ce varsă foc pe limbile mișcătoare. Pentru lumea geto-dacă Balaurul Zburător a devenit standard și e unic în istoria lumii, dăinuind mii de ani. Istoricul A. Deac consemnează că în județul Prahova, la Vadu Săpat, comuna Fântânele, s-a descoperit în 1980 un fragment ceramic din secolul al IV-lea î.Hr. pe care este incizat în pasta crudă stindardul dacic cu dragon ce are coada penată.
Vasile Pârvan în Getica scrie că Balaurul Dacic e reprezentat pe Columna Traiană cu cap de lup, prelungit în chip de Șarpe, cu niște fâșii de stofă, care la bătaia vântului se umflau și formau o flamură serpentiformă orizontală. Aceste susține că Trupul de șarpe e imaginea furtunii, divinitatea cerească. Dragonul dacic este Hieroglifă, nume pentru divinitate, pentru Dumnezeu așa cum argumentează L. Teleoacă în comentariile la Legenda Aurea, scrisă de Iacob Voragine după anul 1200, care alterează grav semnificația religioasă a hieroglifei numită Dragonul dacic. Dragonul Dacic, invocatorul de energii sacre, este prezent și în zilele noastre în bisericile creștine, pe obiectele de cult.
Balaurul zburător al geto-dacilor este cilindric și fusiform, unduind numai în mișcare în zbor, pe căi atmosferice. Este vizibil, sonor și util pentru orientarea luptătorilor numai în mișcare, în aer. Are gura mai largă decât corpul precum reptilele, care pe stindard reduce la minimum rezistența în contact cu aerul și e ușor de purtat la înălțime. Produce sunete vibratorii ce se amplifică în iureșul bătăliei. Stindardul dacic este un cilindru fusiform din materiale elastice și ușoare ca să se poată face ghem. În vechime corpul stindardului dacic numit Draco era din foi subțiri de țesături, împletituri din plante apoi din fire și mai târziu din bronz, ori din argint, prin care se amplificau vibrațiile aerului. Stindardul dacic era piesă importantă din arsenalul militar geto-dac și prin specificul său unitar cu costumul de luptă al geto-dacilor, regăsit în armura de catafractari, acoperită cu plăcuțe metalice în formă de solzi lucitori și pentru luptător și pentru calul de luptă, spre deosebire de ale romanilor care erau plăcuțe dreptunghiulare. Călăreții catafractari din bazinul Prutului și Jijiei erau blindatele antichității, se menționează în Enciclopedia Britanică, și aveau prins de coiful similar căciulilor geto-dacilor, panglici, pe care le regăsim în stindardul dacic până târziu după Hristos.
Geograful antic Strabon constata că numele străvechi al dacilor era Dai și Dav.
Spun istoricii că Caesar este primul ce-i numește pe geto-daci în scrierile istorice antice Daci și că se invecinează cu celții. Chiar regele celților, Vecin get orex, ne indică faptul că era vecin cu orii geți. Caesar se interesa de luptătorii din dave, dar numele dacilor era prezent la filozofii antici cu sute de ani înainte, ca de exemplu la Democrit. Ideea că stindardul dacic este simbolul lupului o găsim la Mircea Eliade care consideră că strămoșii noștri geto-daci au trăit sub semnul lupului, apoi la A. Busuioceanu care spune că lupul este numit Daoi și transformă neamul dacilor în lupi, fără să facă precizările necesare, idei preluate și insuficient argumentate pe multiple planuri de cunoaștere istorică.
Dacii erau Filipii în ipostaza de luptători inițiați ca luctani, adică luptători, aducători de belșug, cei care apără ce-au agonisit oamenii sedentari ai cetății. Piatra meteorică de la Corbii de Piatră din Argeș, are o inscripție în care apare cuvântul Philip cu sensul de Fiii lui Pan, ai Doamnei, Marea Preoteasă, de unde se poate înțelege de ce în Oltenia femeile țin Zilele de Filipi fără abateri și le lasă moștenire fiicelor și nurorilor.
Stindardul geto-dacic este un vehicul cosmic asimilat de mitologie atât pentru lup, cât și pentru Dragon, și Zmeu, prin care se invocau prin multiple mijloace forțele cosmice sacre, indicând forța și energia oamenilor cerului străvechi. Dragonul ca stindard dacic face apel la energiile cosmice fără formă materială vizibilă, ce se află numai în mișcare, ce biciuiesc pământul cu lumină și căldură. Șarpele, Dragonul, Zmeul, Balaurul sunt simbolul vieții veșnice la geto-daci. Unii istorici numesc stindardul geto-dacic Lupul dacic. Lingvistic este doar o atingere între lup și lucta, mai ales că filipii nu sunt lupi, ci tinerii inițiați în tainele luctei – luptei, îndeletnicire a sedentarilor păstori-agricultori geto-daci. Lupul nu putea fi luat ca model de către geto-dacii sedentari care-și apărau zona moștenită din moși-strămoși fiindcă e animal de pradă, atacă în haită și e temut de păstori. Lupul singuratic, o raritate, nu putea fi luat ca model nici de vitejie, nici ca forță pentru neamurile păstorilor. Lycantropia – concepție antică despre strălucire, luminozitate, nu se referă la lup, care nu-i nici pe departe luminos, chiar de-ar fi pus pe lângă zâni. În latina veche Bollias înseamnă strălucitor, luminos. Din bătrâni se pomenește despre Marele Lup Alb, ca despre o realitate din vremuri de demult. S-a păstrat în acest sens expresia De când lupchii alghi. Lupul Alb este semnalat numai în preajma Marelui Preot ca Apollo, Zamolxe, Sfântul Andrei și Sfântul Petru, pentru că este de fapt comandantul inițiaților Filipi luctani adică luptători. Aceste informații ne trimit la semnificații codate în sensul că inițiații Filipi erau mereu în preajma marilor inițiați și purtau numai veșminte albe, ca toți preoții geto-daci, cavalerii minților strălucitoare ale celor de lângă Zamolxe. Filipii sunt păstrați în toponime în toate zonele geografice românești. În Oltenia, Filipii sunt cel mai bine păstrați. În vechiul calendar există toponime ce se păstrează și în zilele noastre: Filipașul de sus, Filipașul de jos. Filipii geto-daci inițiați în tainele de luptă, erau fiii luctei, cuvânt din proto-indo-europeană păstrat în calendarul vechi geto-dac ca zile ale Filipilor, cărora li se dedică 7-8 zile și de Sfântul Petru al lupilor de iarnă la 16, 17 și la 18 ianuarie și de Gădineț – lupul cel șchiop, dar și de Lupul cel mare de la Ovidenie 21 noiembrie etc.
Etnologul I. Ghinoiu consideră că Filipii din calendarul geto-dac, sunt personificări ale lupilor. În dicționarul sub titlul Panteonul geto-dac îi numește și Martinii de iarnă, știut fiind că Moș Martin este numit ursul la noi, la români. Lupta este cuvânt geto-dac cu originea în pre-indo-europeanul lucta. Numai în Dacia nord-dunăreană există cuvântul lup pentru acest animal de pradă, ce poate fi asemănat cu luctanii, luptătorii inițiați în tainele luptei. În limba pre-indo-europeană există cuvântul lucta cu sensul de a rupe, a sparge, din care lupta și luptătorul. Lup, luptă, luptător semnifică tenacitatea celor ce izbândesc parcurgerea etapelor de inițiere care erau încercări de temut pentru cei nechemați. Adevărat este că de multe ori luptătorii geto-daci pedeștri își puneau piei de lup ca să alunge atacatorii călăreți. Cabalinele simt mirosul lupului ca o primejdie și nu mai ascultă călărețul.
A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vicu Merlan, „Dacia Esoterică – Simboluri, Legende și Tradiții (volumul 1)”, cap. II Aspectele spiritual-esoterice ale comunităților străvechi – II. 26. Simbolismul balaurului și a lupului alb, Editura Daksha, București 2023.
Se spunea că Marele Zeu al Dacilor, Zalmoxe, avea ca prieten toate necuvântătoarele naturii. Printre acestea lupii s-au dovedit a fi cei mai aproape de sufletul său.
În vremurile grele pentru poporul dac, Zalmoxe îl chemă la el pe marele preot, spunându-i că-l va transforma într-un Lup Alb pentru a fi conducătorul în luptă de pe tot cuprinsul Daciei împotriva cotropitorilor. Misiunea Marelui Lup Alb fu îndeplinită, multe dintre victorii fiind câștigate cu ajutorul lupilor.
De aceea pe steagurile geto-dacilor imaginea capului de lup cu coadă de balaur, era prezentă pretutindeni. Lupul reprezenta și dorința de libertate dar și simbolul unirii triburilor sub conducerea unui conducător viteaz (Burebista, Decebal).
Lupul Alb este semnalat numai în preajma Marelui Preot ca Apollo, Zamolxe, Sfântul Andrei și Sfântul Petru pentru că este de fapt comandantul inițiaților Filipi luctani adică luptători. Aceste informații ne trimit la semnificații codate în sensul că inițiații Filipi erau mereu în preajma marilor inițiați și purtau numai veșminte albe, ca toți preoții geto-daci, cavalerii minților strălucitoare ale celor de lângă Zamolxe. Filipii sunt păstrați în toponime în toate zonele geografice românești. În Oltenia, Filipii sunt cel mai bine păstrați. În vechiul calendar există toponime ce se păstrează și în zilele noastre: Filipașul de sus, Filipașul de jos, dar și Filitelnik, ce ne indică zonele în care trăiau: Telul Nikăi, deci pe înălțimile de filieră sacră a zânei Nika făcătoarea cerului și pământului, cu măcinikele, din mitologia română.
Filipii geto-daci inițiați în tainele de luptă, erau fiii luctei, cuvânt din proto-indo-europeană păstrat în calendarul vechi geto-dac ca zile ale Filipilor, cărora li se dedică 7-8 zile și de Sfântul Petru al lupilor de iarnă la 16, 17 și la 18 ianuarie și de Gădineț – lupul cel șchiop, dar și de Lupul cel mare de la Ovidenie 21 noiembrie etc. În dicționarul sub titlul Panteonul geto-dac sunt numiți și Martinii de iarnă, știut fiind că Moș Martin este numit ursul la noi, la români. Lupta este cuvânt geto-dac cu originea în pre-indo-europeanul lucta (Mihai Vinereanu). Numai în Dacia nord dunăreană există cuvântul lup pentru acest animal de pradă, ce poate fi asemănat cu luctanii, luptătorii inițiați în tainele luptei. În limba pre-indo-europeană există cuvântul lucta cu sensul de a rupe, a sparge, din care lupta și luptător. Lup, luptă, luptător semnifică tenacitatea celor ce izbândesc parcurgerea etapelor de inițiere care erau încercări de temut pentru cei nechemați. Adevărat este că de multe ori luptătorii geto-daci pedeștri își puneau piei de lup ca să alunge atacatorii călăreți. Cabalinele simt mirosul lupului ca o primejdie și nu mai ascultă călărețul.
A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vicu Merlan, „Dacia Esoterică – Simboluri, Legende și Tradiții (volumul 1)”, cap. III Interpretări inedite ale simbolismului spiritual (legentele – III. 1.m. Legenda Marelui Lup Alb, Editura Daksha, București 2023.
