teodor palade, autoritarism

Teodor Palade - Pericolul instalarii autoritarismului in Romania, intre iluzie si realitate

Scriam cu o luna in urma, odata cu scoaterea PSD de la guvernare, un articol intitulat „Ura, avem tatuc!”

Semnele

Era o prima reactie la pericolul ce se intrevedea: intreaga putere sa se concentreze in mana unui singur om. Tuturor ne este cunoscuta setea nemasurata de putere a celui care azi ocupa inalta demnitate de presedinte al Romaniei. Cunoastem, de asemenea, nenumarate sale incercari de a dicta in guvern, de a-si pune oamenii loiali in cat mai multe functii publice, de a respinge pana la limita absurdului tot si pe toti cei care nu-i convin, de a incendia si arde din temelii (ca un Nero nascut intre sasi) cel mai important partid politic din tara, de a impune anumite solutii Parlamentului, de a lua decizii in domenii de interes strategic pentru tara fara a se consulta cu cineva si fara a da cuiva socoteala, de a angaja Romania in tratate si intelegeri internationale fara niciun mandat din partea Parlamentului. Am fost martori, cu totii, la obraznicia cu care a incercat sa preia functii ale Guvernului („ca sa nu-si faca de cap…”) plasandu-si abuziv sezutul in fotoliu de la Palatul Victoria sau prin chemarea la ordin a ministrilor la Cotroceni, la nonsalanta cu care a incalcat decizii ale Curtii Constitutionale si la lejeritatea cu care a ignorat prevederi ale Constitutiei atunci cand interesele sale personale i-au dictat-o.

Si, de notat, toate acestea se intamplau cand la excesele presedintelui exista o opozitie serioasa in Guvern, cand se manifesta o permanenta, dar nu suficient de ferma, reactie de ponderatie din partea principalului partid politic al tarii, partid care detinea majoritatea in Parlament, nominaliza prim-ministrul si aviza ministrii! Se intampla, deci, atunci cand tendintele prezidentiale de acaparare a puterii totale intampinau o oarecare limitare.

Situatia de acum

Alta este situatia acum. Partidul majoritar este pres la usa Cotroceniului. Prim-ministrul ii canta presedintelui serenade la chitara pentru ca i-a aruncat scara de matase din balconul palatului din deal, scara care i-a permis urcarea in alcovul de premier. El, premierul, se declara fara sfiosenie servitorul supus pe viata al presedintelui si nu indrazneste sa scape nici macar o timida flatulenta pana nu capata aprobarea stapanului. Guvernul este doldora de ministri servili, in parte fosti slujitori directi la Cotroceni, care se imbulzesc, dandu-se de ceasul mortii, sa-i satisfaca toate capriciile. Administratia locala, in curs de inlocuire din temelii in toata tara, i se inchina in fiecare dimineata, la rasaritul soarelui, ca unui zeu, sporindu-i infatuarea si alimetandu-i ingamfarea nemasurata. Justitia, decapitata pana acum prin blocajul personal al presedintelui, urmeaza sa primeasca noi conducatori, umili si ei, numiti desigur de cel care detine deja atat puterea legislativa cat si pe cea executiva. Armata are un ministru, fost pana mai ieri general activ preaplecat politicului in ciuda statutului sau de militar. Un general acum in rezerva care ii datoreaza presedintelui evolutia de-a dreptul fulminanta (in grad si in cariera) din ultimii ani si care n-ar iesi din cuvantul lui nici sub amenintarea Curtii Martiale.

Cat de departe suntem?

A mai ramas foarte putin pana in momentul in care ne vom trezi, nedumeriti, in situatia in care premizele s-au si transformat, „pas cu pas”, in autoritarism. Iar autoritarismul este germenele totalitarismului. E suficient pentru autoritarism sa gaseasca un teren fertil si gata, infloreste in noua forma. Ce ne mai ramane de facut pana la atingerea pragului de la care va fi extrem de greu de revenit la statutul democratic al tarii? Nu foarte mult. Mai trebuie doar sa-l alegem pe dl. WKI pentru inca cinci ani in functia de presedinte. Sa-l votam pe el, intr-o majoritate zdrobitoare, cerinta in ale carei panze larg desfasurate sufla inspirational vanturile dinspre apus aducatoare de „democratie adevarata”. Ne mai ramane sa concretizam apoi alegerea, confirmand inca o data zvonurile privitoare la imbecilitatea noastra ancestrala in a ne desemna conducatorii, aplicand plini de incredere in viitorul fericit care ne paste stampila cu tus albastru in patratica cu numele Iohannis de pe buletinul de vot. Si s-o facem fara sa realizam ca, de data aceasta, acest Iohannis, stampilat in 2019, este cu totul altul decat celalalt Iohannis ajuns acum cinci ani printr-o minune in fruntea statului. Minune excelent controlata, atunci, de Dumnezeul lui care se mutase, temporar, peste ocean.

Ce va urma?

Ce va urma? Profitand de valul de simpatie (inexplicabil pentru orice creatura cat de cat rationala), in conformitate cu cele deja declarate de potentialul viitor/ trecut prezident, el va cere, prin referendum, modificarea Constitutiei in sensul sporirii puterii presedintelui. Motivatia este simpla. „Ciuma Rosie”, pentru a subjuga Justitia cu scopul de a-si scapa de pedeapsa penalii, a incercat si deja in parte a reusit sa limiteze prerogativelor prezidentiale. Nici nu conteaza cat de reala este afirmatia! Ca urmare, acelasi popor care a demonstrat cu prilejul scrutinului ca il iubeste pe Iohannis va trebui sa decida daca situatia mai poate ramane asa. Este de acum clar ca pentru a scapa definitiv tara de partidul demolator ce se opune progresului, Romania are nevoie de un presedintele puternic… Acesta va fi probabil dicursul, rostit taraganat, de noul nostru tatuc. Si astfel, aplaudandu-l frenetic pe cel harazit, nici nu observam larg deschisa cale spre autoritarism!

Nu, nu aiurez. Fara sa cad in greseala de a compara statura politica a lui Putin cu aceea jalnica a lui Iohannis, pentru a va convinge ca n-am luat-o razna, voi folosi argumentele profesorului universitar doctor Andrei Taranu si voi lua ca exemplu pasii parcusi in Rusia pana s-a ajuns la autoritarismul, ne contrazis de nimeni azi, al presedintelui Putin: „… a pastrat o aparenta de democratie – alegeri, presa, societate civila – doar ca supravegheata si permanent cu sabia deasupra capului. Pentru a pastra aceasta aparenta, a schimbat Constitutia, intai, pentru a limita puterea presedintelui (atunci cand s-a impus ca prim-ministru) si apoi pentru a o creste cand a revenit in functia de presedinte. Astfel, s-a impus cel mai nou model de autoritarism – cel pe care stiinta politica il numeste autoritarism electoral. Un asemenea autoritarism se defineste prin incercarea de a se legitima prin aparente. Desi toata lumea (inclusiv alegatorii) stie ca alegerile sunt doar aparente (alesii se stiu de la bun inceput), ca presa este doar aparent libera, ca dizidentii mai au doar un ragaz pana vor fi eliminati (…), regimul se preface ca totul este corect si democratic”[1].

Similaritatile in evolutie sunt frapante! Dar sa continuam: „In paralel, a cautat suportul maselor prin cresterea relativa nivelului de trai, sacrificand pentru aceasta acea parte dintre oligarhi care nu i s-au supus de la bun inceput – cazul Hodorkovski e cel mai celebru, dar nu e singurul. Astfel, in paralel cu cresterea suportului popular, Putin a crescut si presiunea asupra elitelor concurente (putinii democrati si liberali din Rusia)… (…) Asumarea acestui model cezarist a reprezentat reprosul permanent al elitelor concurente la adresa autoritarismelor – faptul ca persoana liderului inlocuieste ideologia sau programul (permitand astfel voluntarismului la guvernare) si faptul ca institutiile sunt puse intre paranteze prin vointa liderului, ceea ce doar simuleaza democratia, nu o si intareste”[1]

Ne paste, cu adevarat, pericolul instaurarii unui regim autoritarist in Romania?

Din nefericire, semnele etalate in capitolul de inceput sunt confirmate si de altele, descoperite in ultimii ani: trasaturile de caracter cu reale tendinte egocentrice ale celui care a ocupat si ocupa inca palatul Cotroceni; urmele cu iz dictatorial persistent inca lasate de predecesorul acestuia in biroul prezidential, urme pe care, fara pic de ezitare, chiriasul din deal calca tot mai apasat; folosirea minciunii ca instrument principal de conducere; exacerbarea orgoliul inascut etalat in fiecare aparitie publica; prea desele excese de superioritate in raporturile cu cetateanul, excese de nimic justificate intr-o democratie in care alesii ar trebui sa fie slujitorii cetateanului si nu stapanii sai; incercarile repetate ale presedintelui aflat acum pe cai mari de a se substitui celorlalte puteri din stat… ne indreptatesc sa luam in calcul o asemenea posibilitate.

O putem evita? Putin probabil. Ar fi o prostie sa excludem varianta, deja confirmata de situatii anterioare, a orbirii colective, a manifestarii efectului de turma ce ar avea ca rezultat alegerea domnului Iohannis pentru a doua oara in inalta demnitate de presedinte. Ar fi, de asemenea, o naivitate fara margini daca am ignora influenta externa, sosita in valuri succesive pentru a mentine pe linia de plutire corabia iohannesciana. Fara a sustine ca doamna Dancila ar fi vreun far calauzitor pentru Romania (nu am simpatii politice si prin urmare nici antipatii de asemenea natura), pericolul realegerii dlui Iohannis mi se pare infinit mai toxic pentru tara decat varianta Dancila.

Personal, prizonier neputincios al educatiei primite, egocentrismului, urii nemasurate, arogantei, aerelor de princiara superioritate, minciunilor sfruntate, lenei patologice, lipsei oricaror sentimente omenesti si romanesti, gravelor tare comportamentale si evidentului apetit spre autoritarism, le prefer naivitatea si chiar candoarea puerila (ambele, cele din urma, trasaturi periculoase si ele pentru un conducator de tara).

In incheiere

Ca oricare om rational, consider ca e mai bine sa deschid larg ochii acum decat sa-i sterg de lacrimi mai tarziu. Tot ca orice om cu capul pe umeri, stiu ca alegerile au un singur scop, acela de a da votantului impresia ca numai el este acela care hotaraste asupra viitorului sau. Mai stiu ca adevaratele jocuri nu se fac la urne, ci cu totul in alta parte. Cunosc, de asemenea, ca democratia este cu totul altceva decat ceea ce traim noi azi in Romania. Si, nu sunt singurul! Ma sustine, iata, juristul, sociologul si politicianul Maurice Duverger: „Raportand democratia la functiile regimului politic, M. Duverger sublinia ca aceasta nu inseamna doar dreptul de a participa din cand in cand la alegeri, ci presupune egalitatea din punct de vedere social, economic si un ansamblu de institutii prin care masele sa poata realmente realiza politica, sa poata conduce”.[2]

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.


Note de referinta:

[1] „Autoritarismul, aceasta eterna poveste”, Andrei Taranu, Revista TIMPUL, format online, 16.11.2018.

[2] Ana Maria Roxana PAICA, „Tipuri de regimuri politice: democratie, autoritarism si totalitarism”.