Articole despre valorile românești.

mircea dogaru, poporul de imparati, tara nimanui, romani

Domnule Președinte,

Subsemnatul Dogaru Mircea, colonel al Armatei Române din anul 2000, mă adresez dvs. în legătură cu insultele inimaginabile aduse Rezervei Armatei Române, al cărei „comandant (fost) suprem” sunteți, de către numitul gl. Gheorghiță (al II-lea) Vlad, cocoțat politic în funcția de șef al SMA. Reamintindu-vă faptul că actuala Rezervă are în exclusivitate „vina” de a fi convins partenerii de astăzi să accepte România în NATO, în urmă cu 20 de ani, vă declar că nu îmi permit să comentez cele întâmplate. Aceasta, deoarece știu că în structurile militare, oricât ar fi de imbecil, „Ordinul se execută și nu se discută!”, iar un cadru militar nu are voie să iasă în public, fără ordin, cu opiniile personale, pe care le dezbate cu nevasta la un șpriț.

Întrucât, cu decenii în urmă, am depus Jurământul Militar, care prevedea, ca și astăzi (Legea 446/30.11.2006, apărută în MO Nr. 990/12.11.2006): „Jur să-mi apăr Țara, chiar cu prețul vieții!”, vă adresez, cu respectul datorat funcției pe care o dețineți, întrebarea din titlu. Așadar, s-a modificat cumva Jurământul Militar și noi nu știm? Cu alte cuvinte, textul citat a fost înlocuit, eventual, cu: „Jur să-mi pup în fund stăpânii, chiar cu prețul Țării!”?

Dacă numitul Gheorghiță (al II-lea) Vlad și-a exprimat o opinie personală, fără să-și dea seama că implică, de la înălțimea funcției, întregul SAOPSN și pe dvs. personal, înseamnă că nu corespunde nefericitei numiri politice acordate și VĂ SOLICIT DEMITEREA IMEDIATĂ A NEFASTULUI PERSONAJ!

Vă reamintesc, domnule Președinte, că sute, dacă nu mii de rezerviști, se află încadrați în partidele majorității care vă sprijină, mulți dintre ei fiind și în Parlament. De asemenea, că se apropie alegerile, fapt ce presupune transformarea tuturor cadrelor în activitate, în rezervă și în retragere din SAOPSN, în adversari potențiali ai ziselor partide. În situația în care nu reacționați, vă garantez că vom avea suficientă forță să determinăm votul majoritar în așa fel încât coaliția pe care vă bazați să nu mai pupe Parlamentul!

Am onoarea să vă salut,

Col(r) Dr. Mircea Dogaru

Președintele SCMD

Președinte Executiv al FNM

constantin giurginca, arhivele transcendente, dealul ivoiu, culmea goșa

Partea nordică a Culmei Goșa, spre Camboru, poartă numele de Ivoiu, cunoscut și ca Muchia Ariei, ori „În Muchie la Arie”. Dealul Ivoiu surprinde prin soluțiile tehnice aplicate în perimetrul dealului, pentru a creea niște platouri de-a curmezișul dealului, iar la marginea platoului amenajat se află două arii: una în Muchie, pe fruntea netedă (ori poate netezită?) a Muchiei Ariei și a două mai jos la circa 300-400 metri, și ea tot amenajată. Ceea ce surprinde este că cele două arii nu s-au erodat de-a lungul miilor de ani, nu s-a știrbit nimic din forma lor.

Ariile au diametrul de circa 15/20 metri, sunt netede și așezate la marginea platourilor. Platourile sunt impresionante lucrări de amenajare pe panta dealului, ce are o lungime de circa doi kilometri, iar platoul taie dealul în curmeziș, având o lărgime de circa 60 metri și o lungime ce acoperă panta, în direcția est-vest. În Ivoiu, unde a fost vatra satului Seci, azi dispărut, s-au găsit oale și urme ceramice, iar către sud-vest, profesorul D. Nica a găsit o râșniță dacică și alte obiecte. Oare aceste arii circulare să fi avut de la începutul lor rolul de arie, ca practică agricolă, ori au avut o funcție ritualică? Amenajarea parte una megalitică și a unor agricultori din perioada timpurie a Evului Mediu.

Cât privește numele minimasivului, Ivoiu, acesta este derivat cu sufixul augmentativ (care mărește lucrurile, ființele) oi(u) de la rădăcina Iv din care s-a format verbul a (se) ivi. Un verb cu un bogat câmp semantic la români: a scoate la lumină, a se arăta pe neașteptate (de după un deal, nor), a ieși la iveală, a se arăta, a se înfățișa. Regional, în Banat, se adresează, celor dragi și cunoscuților, frumoasa rugăminte: să vă mai iviți pe la noi (să vă mai arătați pe la noi).

Este vorba de o arătare pe neașteptate a unui lucru colosal, uimitor, în fața ochilor: Ivoiu. Dicționarul Academiei (D.L.R.) continuă să ne spună că vorbim o limbă română pe care am moștenit-o de la strămoșii daco-români, dar peste 50% din cuvintele românești au, fie o origine necunoscută (deși noi existăm), fie sunt sârbo-croate, bulgărești, slave și de alte origini. Așa că această direcție de cercetare lingvistică, în care peste 60% din cuvintele limbii române sunt împrumutate din limbile unor popoare migratoare, și etimologia cuvantului românesc a (se) ivi cică ar proveni din paleoslavul javiti. Până la trecerea slavilor peste Carpați noi primitivii daco-români nu am știut să numim acțiunea: a se arăta pe neașteptate ceva, de undeva, până la venirea slavilor! Întrebăm, întemeiat, de ce nu paleoslava a împrumutat cuvântul a se ivi și lucrarea acțiunii lui = ivire (substantiv), de la români?

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Marițica și Gheorghe Bibescu
Anton Kaufmann, portret Gheorghe Bibescu, desen, 17 februarie 1843 București, imprimat la Paris, MMB

Anton Kaufmann, portret Gheorghe Bibescu, desen,
17 februarie 1843 București, imprimat la Paris, MMB

Una din frumusețile valahe celebre prin rafinamentul vestimentar, Marițica Bibescu, a doua soție a domnitorului Gheorghe Bibescu (1843-1848), era renumită pentru toaletele sale și pentru naturalețea cu care purta orice, simțindu-se la fel de bine în rochia de bal, în port oriental ‒ așa cum apărea într-o xilogravură publicată în 1848 în „Album Moldo-Valaque”, sau în costum popular cu ie, maramă de borangic, fotă cusută cu fir, brâu cu paftale mari și salbă de galbeni împărătești la gât. Se pare că pentru aceste straie simțea o mare atracție și a dorit să fie imortalizată purtându-le. Așadar, i-a pozat pictorului Constantin Lecca în rol de țărăncuță ce depăna firul de lână cu vârtelnița, iar lui Carol Popp de Szathmári ca o săteancă bogată, în haine de sărbătoare. Înainte de 1848, Marițica Bibescu, frumoasa soție a lui Gheorghe Bibescu, arbora straie de săteancă și ținea să fie portretizată, astfel îmbrăcată, atât de Constantin Lecca, cât și de Carol Szathmári. Dar acest costum a fost, de fapt, o interpretare, o adaptare a celui popular la vestimentaţia cultă. Profuzia de fir de aur şi argint din altiţă, marile paftale din metal preţios, diadema din ţechini cu pandantive, la fel ca la domniţele bizantine, precum şi salba cu trei şiraguri de galbeni împărăteşti erau menite a pune costumele în valoare.

Carol Popp de Szathmári (1812-1887) a executat o acuarelă ce o reprezenta pe doamnă, figură întreagă și un tablou în ulei, portret-bust, după care gravorul George Venrich a făcut o litografie de largă circulație. Așa cum soțului ei, domnitorului Gheorghe Bibescu, îi plăcea să se compare cu Mihai Viteazul și să poarte pelerină albă și cucă voievodală, și doamnei i-a plăcut să intre în conștiința supușilor ca o iubitoare a țărănimii și o apropiată a celor umili, ale căror haine modeste le îmbrăca.

La ceremonia ungerii sale ca domn, Gheorghe Bibescu purta tunică de general, dar și gugiumanul cu surguci și mantia cu guler de blană, care erau însemnele tradiționale ale învestiturii și cadouri de la sultan.

„Domnul purtând uniformă militară (după tipul rusesc) însă cu gugiuman de samur pe cap, având o egretă albă străpunsă și susținută de un agraf cu floare de briliante, călare pe cal, al cărui (h)arnașament era cusut în fir după tipul oriental, iar pe umeri peste epolete, purta mantia de morantic lila cu flori de fir cusute ca semn domnesc (…) Harșaoa (șabraca) este foarte elegantă și bogată, scările de argint suflate cu aur”.

Descrierea o întâlnim în cartea lui Adrian-Silvan Ionescu, „Moda românească 1790-1850. Între Stambul și Paris”. De altfel, cu prilejul ceremoniei întronării sale, domnitorul Gheorghe Bibescu şi-a cunoscut a doua viitoare soţie, acesta fiind deja căsătorit cu Zoe Mavrocordat Brâncoveanu, în timp ce Mariţica era căsătorită cu spătarul Costache Ghica, fratele lui Alexandru Ghica. Diplomatul Nicolae Petraşcu, citând documentele vremii, relatează:

„Într-una din lojele din faţa celei domneşti, strălucea frumuseţea Mariei Văcărescu, spre care erau îndreptate toate privirile sălii, mai mult chiar decât spre scenă. Îmbrăcată într-o toaletă strălucită, ea a fost imediat observată de domn, care s-a îndreptat către loja ei şi i-a declarat că frumuseţea ei ar da o strălucire mai mare tronului Ţării Româneşti”.

Carol Popp de Szathmári, principesa Marițica Bibescu, B.A.R.

Carol Popp de Szathmári, principesa Marițica Bibescu, B.A.R.

Nunta fețelor domnești a avut loc pe data de 9 septembrie 1845, la Focşani, la biserica Mănăstirii Sf. Ioan. Cununia religioasă a fost oficiată de Episcopul Buzăului, Chesarie, mitropolitul Neofit nefiind de acord cu această căsătorie.

De această dată, mai mult ca oricând, frumusețea miresei a fost impresionantă. Marițica Bibescu a purtat o rochie albă împodobită cu steluţe de briliante, pe cap având o diademă. Seara, la balul din curtea mănăstirii, mirii au fost admirați de mulțimea de localnici.

„Sub privirile fermecate ale spectatorilor, se ridicau baloane de care erau atârnate cununi formate din candele aprinse cu lumini colorate, iar din baloane se coborau porumbiţe, depunând la picioarele mirilor versuri şi flori. Aranjorul întregii acestei serbări splendide a fost poetul Asachi”.

În perioada războiului Crimeii se remarcă pictorul-fotograf Carol Popp de Szathmári care realizează o serie de imagini, reprezentând primele episoade ale conflictelor armate și portretele generalilor, comandanți ai armatelor ruse și otomane. Devenit pictorul Curții domnești în perioada lui A.I. Cuza, Szathmári realizează portrete ale familiei princiare, dar și portrete de țărani valahi, cu accent pe portul de sărbătoare. Atras de modul de viață al societății românești, Carol Popp de Szathmári realizează studii etnografice, fascinat fiind de costumele, obiceiurile specifice, de universul vieții rurale românești. Interesul prințului Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, dar și al protipendadei, pentru costumele naționale, îl încurajează pe Szathmári în aprofundarea studiilor în această direcție.

Portretul prințesei Marițica al lui Constantin Lecca, pictat în 1849, în timpul șederii acesteia la Corona (Brașov)

Portretul prințesei Marițica al lui Constantin Lecca, pictat în 1849, în timpul șederii acesteia la Corona (Brașov)

În tinerețe, avusese prilejul să-i facă portretul doamnei Marițica Bibescu (Văcărescu), doamna țării de atunci, soția domnitorului Gheorghe Bibescu, îmbrăcată într-o variație a costumului național, cu găteală din bani de aur pe cap. Salba de monede din jurul gâtului, paftalele din metal prețios, diadema din țechini cu pandantivele asemănătoare celor purtate de domnițele bizantine dădeau costumului o valoare pe care nici țărăncile înstărite nu o confereau costumului de sărbătoare.

A consemnat pentru dumneavoastră dr. Maria-Camelia Ene.

george soros, romania

„Am lăsat dinadins în urmă dezastrul, aflat în plină desfășurare, al COLONIZĂRII ÎN ACT A CULTURII IDENTITARE A ROMÂNIEI. În aceste zile, vânzătorii de pământ românesc, veritabili vânzători de țară, sunt dublați de INTELECTUALI VÂNZĂTORI ȘI EI DE VALORI, devărați uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine spirituală, COLONIZAREA AXIOLOGICĂ SE EXECUTĂ ÎNTR-ASCUNS, LA ADĂPOSTUL VACARMULUI POLITIC GENERAT DE SCENARIUL PUBLIC AL PEDEPSIRII CORUPȚILOR. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniștit la tabloul de siguranță al sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. GRUPURILE SOROȘ DIN ROMÂNIA AU FOST SPECIAL INSTRUITE ȘI FINANȚATE PENTRU A NUMI ȘI IMPLEMENTA ÎN POSTURILE DE CONDUCERE ALE PRINCIPALELOR INSTITUȚII RESPONSABILE CU ORIENTAREA CULTURII SPIRITUALE PERSOANE ȘI SIMPATIZANȚI AI CAUZEI SOROȘ! MNAC, MȚR, ICR-uri, Uniunile de Creație, Ministerul Culturii… au devenit, peste noapte, ADEVĂRATE CENTRE DE COLONIZARE ABUZIVĂ, încât puțin lipsește ca în curând să ne trezim chiar și cu un «Patriarh Soroș»! Pentru națiunea română, fenomenul colonizării reprezintă astăzi un secret al lui Polichinelle! Am putut asista de curând la distrugerea șanselor electorale ale unuia din liderii politici proeminenți (naționalist-creștinul M. Munteanu – n.a.), operată, în timp record, doar de zarva câtorva fundații fidele cauzei Soroș! LUMEA A TĂCUT ȘI TACE MÂLC! Mi-ar fi foarte greu să cred că acest mizerabil asalt ideologic colonizator ar fi rămas necunoscut actualei conduceri a Academiei Române! Atunci, DE CE SE TACE? Rolul excelentisim statal, conferit illo tempore de cititorii Academiei, obligă să ia urgent atitudine publică. Altfel, riscăm să ne trezim împresurați cu modificări care, treptat, vor reuși să facă din Academia Română o instituție dezamorsată axiologic și identitar, de nerecunoscut… Profit de împrejurare pentru a cere respectuos Academiei Române, plenului și actualei conduceri, să-și exercite grabnic nobilele atribuții pentru care a fost creată” (Sorin Dumitrescu, academician, discurs în Aula Academiei Române).

Cel puțin pentru o scurtă vreme, cât timp „flașnetele” de stipendiați ai „corectitudinii politice” nu reușesc să îi biruiască pe autenticii apărători ai memoriei colective, puținii istorici de anvergură nu se lasă nicidecum intimidați de restricțiile „comisarilor” Noii Ere și, disprețuindu-le „braconajul” ideologic al globalismului nivelator, cercetează asiduu în arhive ca să ne poată lăsa mărturie despre modul aberant cum se va produce ștergerea trecutului omenirii (cu ale sale secrete acuzatoare) și conectarea la o „galaxie” planetară avându-l pe Soroș (și armata din spatele lui) ca părinte fondator! Deocamdată, departe însă de orice hazard, există totuși un „fir” demn de urmat (de cine vrea să cunoască adevărul) care ne arată cum acest Soroș, în ura sa viscerală față de poporul român, dispunea încă de pe vremea lui Ceaușescu de o sucursală clandestină în România, chiar avea o ramificație de „cârtițe disidente” și, nutrind o miză uriașă în a ne impune cât mai rapid și tacticos autonomia Transilvaniei, și-a riscat viața plecând spre România încă înainte de „fuga” președintelui Ceaușescu (22 decembrie 1989)! Cert este că Soroș, pe când aștepta să se treacă mai alert de faza finală a loviturii de stat de la București, armata ungară (sfidând marile puteri) se afla deja cantonată la granița cu România, în Banat era teleghidat cu „succes” un agent al serviciului secret maghiar AVO („pastorul” L. Tökeș), iar chiar în 22 decembrie 1989, era foarte frământat de „modul de acțiune potrivit pentru România” (cum declara în Ev.z. „flebețea” sa, actualul consilier prezidențial Sandra Pralong) și venea grabnic spre România, cu primul avion civil, în contextul în care autoritățile noastre, în ciuda amplorii fenomenului terorist, „ardea” de nerăbdare să decidă deschiderea granițelor Țării (în 23 decembrie 1989)!

De unde să știe atunci bieții români, îndoliați de sângele curs din piepturile a peste 1000 de tineri „secerați” pe străzile României, că înfăptuiseră (indirect) „visul” lui Soroș (de a-i vedea scoși masiv în stradă pe oamenii nemulțumiți), de a-l demoniza și lichida pe președintele naționalist Ceaușescu, de a „planta” – pe când românii își mai plângeau morții și răniții – subversiva „cazemată” de „elitiști mercenari”, numită Grupul pentru Dialog Social, a cărei misiune ingrată era ca, în tendința de a ne transforma cultura conservatoare (ortodoxă) prin inițierea și sponsorizarea unei puternice rețea de activități globaliști, să ne „spele creierele” sub masca „nobilelor valori” ale „societății deschise”, să se folosească în mod stalinist de „cruciada anticorupției” ca să obțină puterea politică fără a câștiga alegerile în mod democratic, să proclame la scară națională un război psihologic fratricid (ca să ne schimbe percepția realității și nimeni, de s-ar putea, să nu mai ajungă la concluzii rezonabile, obiective) și, astfel, readucându-ne în timp la vremurile apuse ale terorii delațiunii, să provoace instabilitatea României prin erodarea identității, suveranității și unității naționale!

„Nu, nu îi urăsc pe băieții ăștia (Pleșu, Liiceanu, Boia etc – n.a.), care sunt mult sub nivelul meu. La adresa lor am un dispreț calm, nu atât pentru cărțile lor, asta îi privește, cât pentru faptul că ÎNJURĂ MARILE VALORI ROMÂNEȘTI ȘI IDEEA DE UNITATE ȘI IDENTITATE NAȚIONALĂ. Pentru asta îi disprețuiesc, cu un plus pentru Patapievici, care A ÎNDRĂZNIT SĂ UMPLE CU NOROI ISTORIA NAȚIONALĂ și nimeni în cultură nu a reacționat” (Nicolae Breban, academician, eminent al Literaturii Române).

Da, stimați cititori, exact în ziua în care Ceaușeștii erau înmormântați în secret în Cimitirul Ghencea (30 decembrie 1989), iar românii încă își plângeau morții și răniții loviturii de stat globaliste, „eminența cenușie” a C.F.S.N. și „știutorul” atâtor dedesubturi, Silviu Brucan (agent KGB), se grăbea să ne râdă (sardonic) „în nas”, la numai 5 zile după „înrolarea” pe frontul antiromânesc a iredentiștilor din U.D.M.R., acordându-le celor mai antiromâni dintre români, membri ai Grupului pentru Dialog Social, una din cele mai impozante clădiri (ca sediu) de pe Calea Victoriei. Ca să înțelegem însă și mai bine cam de unde „bătea vântul” acestui „cuib de viespi”, care timp de 30 de ani ne tot lovește cu „bâta” în numele unor principii străine GDS (Democrație, Adevăr), este vital că aceasta l-a avut ca prim-vicepreședinte, inclusiv al Fundației Soroș (înființată în 1990), pe nimeni altul decât pe sociologul, legendat ca agent al serviciului secret maghiar AVO, A. Teodorescu! Nu se știe cu ce anume l-a „supărat” România, ca de altfel și pe ceilalți propagandiști din GDS și FS, dar furia lor maladivă în a ne discredita tot ce avem mai sfânt și frumos ca neam, fără un pic de jenă că făceau parte din singurele ramificații care primeau bani din fonduri străine, lasă impresia unei acțiuni extrem de minuțios programate, coordonate, al cărei scop real a fost de a împânzi cu activiști politica și cultura Statului Român, răsturnându-ne valorile printr-o rețea de mare varietate (organizații, societăți, instituții, cluburi etc) care ne-a „adormit vigilența”, atâția ani, cu pretenția de a fi „conștiința lucidă a societății”, „instanță de reflecție”, „laborator” de elaborare a „strategiilor” viitorului României!

„Desantul” antiromânesc al gds-iștilor, pe frontul acesta de slugi și figuri lacome și triste, s-a „cățărat” treptat la vârful puterii în România și, avându-l pe Soroș ca principal finanțator al multor acțiuni antiromânești în plan intern și extern, ne-a denigrat valorile naționale, a vânturat anticorupția prin „călcarea în picioare” a legilor, a ținut „sub acoperire” o alternanță la guvernare impusă de peste Ocean de globalistul Soroș, s-a constituit în interfața mediatică a internaționalizării problemei Transilvaniei (deschizând drumul separării de România prin propaganda statutului multinațional al Transilvaniei), răstălmăcirea (antiromânească) a conflictului interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureș și orientarea către un „protectorat” al U.E.), a selectat și finanțat educația tineretului la UCE Budapesta (unde s-au format activiști civici) etc.

Departe însă de a surprinde tot acest „lanț al slăbiciunilor”, în lupta GDS cu România și cu românii, nu s-ar fi cuvenit ca oficialii și adevărații intelectuali să treacă atât de ușor peste „misiunile” concertate soroșiștii au semnat documente privind autonomia Transilvaniei (V. Tismăneanu, M. Berindei, C. Pârvulescu, M. Toma etc.) nu au acționat împotriva retrocedărilor frauduloase din Ardeal („justițiara” ministresă M. Macovei), au editat cărți antiromânești (G. Liiceanu), au susținut regionalizarea României după „modelul” celor 3 provincii istorice românești (E. Hurezeanu), i-au defăimat pe români (H.R. Patapievici, A. Cornea, M. Cărtărescu), au susținut teoria „limbii moldovenești” (R. Weber), i-au jignit pe creștini (A. M. Pippidi), au „diversificat” învățământul prin introducerea manualelor alternative (A. Cioroianu), au făcut apologia sionismului și holocaustului (G. Andreescu, A. Pippidi) au dizolvat identitatea națională în multiculturalism (A. Marga, T. Baconschi, R. Culcer, V. Rebengiuc), au introdus manuale școlare cu bani și interferențe soroșiste („drum deschis” de M. Șora), au „pus mâna” pe secretele Statului Român (E. Hellvig, M.R. Ungureanu) etc.

„La nivel central nu se dorește marcarea așa cum se cuvine a Centenarului (…) Pe de altă parte, istoricii… din Ungaria nu acceptă ideea unirii… Trianonul. Constat că poziția lor este promovată și pe teritoriul României. În ultimii ani, am mers în Harghita și Covasna… Se distribuie hărți în care Transilvania este inclusă în Ungaria… Am văzut vase pe care era scris <>. Deși, conform Constituției, România este un stat-național unitar, pe teritoriul țării noastre se desfășoară o intensă propagandă revizionistă. Iar oficialitățile române nu intervin în nici un fel. Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ștergerea identității naționale a poporului român (…) Se desfășoară o amplă campanie mediatică prin care se acreditează ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce pe ei înșiși… istoria lor este o ascensiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze. Câțiva intelectuali, autoproclamați exponenți ai societății civile (GDS-n.a.), desfășoară o campanie intensă și sistematică de denigrare a poporului român.” (Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, unul din cei mai prestigioși istorici contemporani).

Neavând cum să înțelegem ce anume se ascundea sub rânjetul sumbru al stalinistului complotist Brucan, diriguitorul manevrelor F.S.N. în zilele de teroare ale lui ’89, ne-am pomenit – toți – puși „pe tavă” înaintea unui „salvator” parașutat în regim de urgență de peste Ocean, Soroș, cel care a reușit, propunându-și să schimbe genetic poporul român în sensul adoptării corectitudinii politice, să pună bazele unei șocante grupări de forță, presiune și intimidare, reînviata Coloană a V-a (neokominternist-soroșistă) în România, având misiunea de a regiza „piesa de teatru” pusă în scenă de figuranții „mamei” PSD-ului de astăzi F.S.N.! Practic, cu tot regretul că aveam să fim „împinși” într-un îngrozitor infern al împietririi inimilor, mințile antrenate în rău ale „mercenarilor” GDS s-au folosit fără scrupule, ca niște închipuiți rupți de societatea reală și incapabili să reacționeze la stimulii ei, de o putere politică avidă, aservită, ca să ne „reeduce” pentru o altă paradigmă globalistă controlând în special sistemul de Învățământ și Cultură. Nu ar trebui deci să mire pe nimeni faptul că agenda lor, concepută ca să se abrutizeze deliberat și să ne aducă elitele intelectuale în stadiul mediocrității, avea să fie executată fără crâcnire de toți președinții postceaușiști (Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis) și de toate partidele politice (privilegiul de a se vedea, cu „biciul” în mână, în fața unui popor care trebuia să fie supus necondiționat, depersonalizat și dezumanizat)! Soroș a fost în această operațiune doar vârful aistbergului, dar în „spatele” său a acționat la comandă marile servicii secrete externe dublate de o adevărată „armată de infanteriști” recrutată de pe toate palierele decizionale în Stat! Să vedem, însă, cum se prezintă situația în România:

Președintele Ion Iliescu

El este cel care, prin sfororul S. Brucan, i-a deschis lui Soroș „ușile” României. Când acesta a sosit în România, a fost primit cu mare fast încă de la scara avionului, i-a fost pus la dispoziție un sediu grandios la București, iar președintele Iliescu – încălcând uzanțele protocolare – pur și simplu l-a ținut permanent pe Soroș de braț! „Prietenia” lor a făcut ca, numai între 1990-2014, rețeaua arondată la pușculița lui Soroș să primească de la acesta peste 200 milioane $. Este vorba despre acele ong-uri care, suprimând vocea poporului prin acapararea conceptului de societate civilă, au fost lăsate de autoritățile române să acționeze total nestingherit și injust! Mai mult, soroșiștii au fost „ajutați” să acceadă în cele mai înalte sfere de autoritate ale Statului Român, deținând realmente – de la președintele Iliescu și până astăzi – funcțiile – cheie de miniștri, consilieri etc!

Președintele Emil Constantinescu

Și acesta, „la greu”, a trădat interesele țării prin afilierea la sindromul soroșist. De fapt, ce ar mai fi oare de spus când, pe timpul semnării Parteneriatului cu S.U.A. din 1997, cu toții eram cuprinși de exclamații admirative în fața a… două slugi soroșiste: președinții Clinton și Constantinescu.

Președintele Traian Băsescu

Ca și ceilalți 2 predecesori ai săi, președintele Băsescu a fost la fel de păpușor și a girat din plin acțiunile antiromânești, antinaționale, anticreștine și antinormalitate ale „armatei de ocupație” gds-iste! De fapt, nu numai că „Secta lui Soroș” l-a făcut președinte încă din primul mandat, dar majoritatea consilierilor de la Cotroceni au fost bursieri sau angajați ai Fundației Soroș! Și asta, în ambele mandate! L-au și „recompensat” însă din plin, ca adept al ideologiei austerității, întrucât ni l-au impus la conducere (Soroș a fost mai „puternic” decât cei 7.400.000 de români care l-au demis pe Băsescu la Referendum) și ne-au ucis democrația convingându-ne că ne „apără” de… tirania majorității (iar U.E., printr-o glumă proastă, ne-a spus că intervine ca să „restabilească”… statul de drept)! De asemenea, nu este puțin de știut că intermediarul între Băsescu și Soroș a fost generalul F. Coldea (adjunct al S.R.I.), Soroș însemnând un fel de mentor care să îl inspire pe ex-președintele Băsescu!

Președintele Klaus Werner Iohannis

Soroș a reușit să dețină monopolul marilor funcții, în Statul Român, de la Președinție (însăși Iohannis a consimțit să fie membru în Consiliul unui think-tank fondat de Soroș), la guvern (prin prim-ministrul soroșist D. Cioloș) și la serviciile secrete (cu șefi, de filiale Soroș, la SRI și SIE) etc. Este totodată clar că preluarea Guvernului s-a făcut în condiții dubioase, după incendiul de la Colectiv, președintele Iohannis chemându-i la consultări (?!) pe soroșiștii notorii din societatea civilă (ceea ce l-a făcut pe prim-ministrul demisionar să considere că sunt „semne” de implicare a rețelei Soroș în înlăturarea sa). De remarcat mai sunt și alte fapte sugestive, cum ar fi: vizita făcută de Iohannis la GDS înainte de a fi președinte, susținerea sa în campania prezidențială de o televiziune (Digi) care aparține unui mamut comercial (RCS-RDS) patronat de maghiarul Z. Teszari, numirea ca ambasador în Germania a soroșistului E.Hurezeanu într-un moment când acesta nu avea nici măcar cetățenia română și era suspectat de a fi agent dublu (CIA-BND)! Cert este că, în mandatul acestui președinte (care are „în spate” GDS și pe Soroș), se intensifică în țara noastră felurite acțiuni menite să conducă la dezmembrarea teritorială!

„Majoritatea liderilor UDMR sunt agenți ai serviciului AVO, ai serviciilor secrete de la Budapesta. Și asta v-o spune vicepreședintele senatului.” (C.V. Tudor, vicepreședinte al Senatului României, 2008).

Când internaționaliștii din laboratorul globalist și-a propus să surpe în 1989 blocul comunist al Europei, în avântul lor de a cuceri cât mai violent și mincinos mințile naționaliștilor, cu siguranță că au avut în vedere să producă o puternică emoție planetară, prezentând mediatic România într-o „baie de sânge” cu zeci de mii de morți și răniți, care să aibă rolul de a provoca – pe fondul zguduirii conștiințelor – o re-încolonare a lumii la domnia fricii, a oripilării generale și a consimțirii la ceea ce va însemna de fapt distrugerea totală… Noi însă nu ne-am dat seama, nici atunci și unii nici chiar acum, că am fost prinși atât de barbar în „menghina” unei deflagrații anarhiste, în rezidirea „turnului” trufaș al ideologiei globaliste, ca să ajungem peste ani si ani, într-un climat de mediocritate sufletească, părinții unei generați rătăcite și lipsite de repere identitare! Nu este așadar de mirare că astăzi deznaționalizata noastră Țară se află, într-o Europă germană, la confluența unor ciudate coabitări de interese, geostrategice și de spionaj, ale Occidentului Răsăritului…

Nu vi se pare deci curios, stimați cititori, cum de este posibil ca în această revoluție pe timp de pace, când unii dintre noi își „trăiesc clipa” sub extazul (idolatru) al ideologiei neomarxiste, să avem un Președinte care, fără a ezita să ne spună că este în definitiv o slugă a americanilor (deci nu a românilor!), în același timp nu face altceva decât să gireze un regim de unde, ca și pe timpul predecesorului său, parcă de-a dreptul Soroș și serviciul secret ungar AVO („rezidență” a servicului secret rusesc, FSB) s-ar afla la conducerea României? Căci acum nu prea am mai avea temeiuri să vorbim de apărarea intereselor noastră naționale, în această cumpănă a istoriei mondiale, când de la cele mai înalte niveluri ni se dezvăluie că avem partide politice infiltrate de agenți ai AVO (UDMR vrea musai teritoriul „unguresc” înapoi, iar ALDE-conform ex-președintelui Băsescu – îl are ca președinte pe C.P. Tăriceanu, „asociat și în afaceri cu un spion ungar, generalul E. Rudaș”), sau că „strategii” transilvănismului de la „unitatea” GDS l-au avut ca prim-președinte pe A. Teodorescu (legendat ca agent al AVO maghiar), sau că Procuratura Generală sau neostalinistă DNA au fost conduse de „zeița” Köveși (și-a păstrat numele fostului ei soț, maghiar, racolat de spionajul ungar), sau că Digi Tv (televiziunea președintelui) este condusă de un fost sportiv maghiar (Zoltan Teszari) care își are „cartierul general” la Budapesta, sau că CNSAS este condusă de muzicianul maghiar L. Csendes, sau că „temutul” CNCD îl are în fruntea sa tot pe un maghiar (Asztalos Csaba), sau că S.R.I. are la „timonă” un alt minoritar, Hellvig, ca urmare a propunerii făcute de Soroș președintelui Iohannis!

Nu ar mai fi deci cazul să ne surprindă, în această „vânătoare” de funcții de la care românii sunt excluși, când vedem cu cât dispreț am fost dezuniți, în Anul Centenarului, prin incitarea la un război româno-român (în august, unii tineri diasporeni au venit la București ca să îi demită pe niște gurvernanți aleși de părinții și bunicii lor) și prin săparea unei prăpastii de netrecut între cele 2/3 rămase în Țară (în octombrie, la Referendumul pentru Familie, 1/3 s-a închinat la Hristos, iar 1/3 la… idolul Tv), abia astfel înțelegând mai bine cum ni se „ia pământul” de sub picioare prin intermediul unor antiromâni „încremeniți” în hotarele metafizicii (asociații, fundații, ong-uri etc.) care mai primesc – culmea! – bani și de la noi, poporul român, pe lângă finanțările lui Soroș…

Vladimir Tismăneanu

„Îmi dau seama cât de triști și de neîmpliniți sunteți în această țară (soroșiștii Tismăneanu și Oișteanu- n.a. )… Ca să vă fac să vă simțiți bine lângă Lenin și Marx vă reproduc un text din trista lor existență: «Cine nu este cu noi, este împotriva noastră »… Marx spune ceva mai rău pentru noi și mai plăcut pentru voi: «Românii sunt un popor fără istorie, destinat să piară în furtuna revoluției mondiale»… Domnilor ANTIROMÂNI, BATJOCORITORI AI ROMÂNILOR, opriți-vă, riscați să vă îmbolnăviți de atâta ură.. Vă compătimesc pentru soarta pe care o aveți: trită într-un popor care nu vă face bine însăși prin faptul că există.” (Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, specialist în bioetica).

Va fi de competența viitorilor temerari ai cercetării istorice, în măsura în care li se va mai permite accesul în arhive si în a-și mai vedea concluziile tipărite, să stabilească cinismul cu care grupuri restrânse de persoane privilegiate și istituții globalist-soroșiste au acționat concentrat pentru a destabiliza România cea ușistă, a crea cadrul propice individualizării și desprinderii în etape a Transilvaniei de Țara- Mamă, din care se distinge activistul neomarxist Vladimir Tismăneanu! El ne-a explicat pe „îndelete” câte defecte a avut președintele Ceaușescu și regimul acestuia fiindcă nu ar fi respectat Actul Final al Conferinței O.S.C.E. de la Helsinki (Finlanda) din 1975, dar în schimb nu suflă o vorbă că acest mare document al dreptului internațional (neobrogat și necontestat), conceput să reglementeze principiile fundametale dintre state, NU A FOST RESPECTAT ÎN PRIMUL RÂND DE PUTERILE OCCIDENTALE SEMNATARE – deși acestea consimțiseră ca supravegherea internațională să o asigure ong-ul pentru „drepturi” (alo, Soroș!) Human Rights Watch –, coalizate și concretizate în agresiuni contra unor țări (comuniste) cu care „dăduseră mâna” în 1975 la Helsinki, ceea ce a condus, după marile diversiuni teroriste din ’89, la modificări de granițe și dezmembrări de țări! De unde aveam să știm noi, românii, că arhitecții globalizării nu mai pridideau pe atunci să exporte oricât de violent revoluția (lor) la scară mondială, că folosiseră momentul Helsinki (1975) ca să îi scoată pe naționaliștii europeni din istorie, ori că se va reactiva rețeaua de staliniști formați la școala sovietică a NKVD (pentru etapa 1989), dublată de copiii lor (neokominterniști), trevestiți la internaționalismul globalizator după etapa 1989? Păi, nu trebuia oare ca Europa toată să treacă, indiferent de consecințe umane si materiale, de pe axa „lagărului comunist” pe axa „lagărului globalist”? Ba da, stimați cititori, iar o „dovadă” în sensul de mai sus este si acest Vladimir Tismăneanu (nume real: Volodea Tismenițchi), fiul nomenclaturistului stalinist Leon (agent NKVD), cel care – propășindu-se în România după 1944 – și-a adus aportul la instaurarea terorii comuniste, raportând Ambasadei U.R.S.S. tot ce se întâmpla în Țara noastră și lucrând la Editura Politică împreună cu Walter (tatăl lui P. Roman)!

Nu știu câți dintre noi cunosc câte ceva despre acest V. Tismăneanu, care ne-a mistificat istoria și s-a folosit fără rețineri de „filiera soroșistă” ca să ne denigreze neamul (dar este bine, pentru sănătatea memoriei colective, să se afle că, înainte de a ni se prezenta ca politolog (deși este sociolog!), s-a evidențiat în doctina globalistă (prin asumarea teoriei politice a Noii Stângi, susținută de Școala de la Frankfurt). Apoi, cum era de așteptat de la o odraslă cu părinți militanți comuniști, a avut o traiectorie „în sistem”, ajungând lector al C.C. al U.T.C. și contribuind la redactarea unui dicționar social-politic coordonat de… complotistul anticeaușist și viitorul șef al S.R.I., Virgil Măgureanu (Imre Astalosz – n.red.)! „Ajutat” astfel să înțeleagă „mersul istoriei”, adică al venirii iminente a unor vremuri de reforme (schimbări), s-a gândit că își poate pune mai bine în evidență moștenirea genetică de militant, astfel că a emigrat în Spania (1981) și s-a stabilit, ulterior, în S.U.A. (1982). De aici, de pe „pământul făgăduinței”, a „amușinat” ce fel de anturaj îi este propice și acesta l-a fructificat cu brio: pe de-o parte a fost profesor la câteva centre universitare (1983-1990), iar pe de alta a colaborat cu posturi de radio occidentale, înțesate de agenți acoperiți ai serviciilor secrete…

Eforturile sale constante de a ne denigra Țara, înainte și după căderea lui Ceaușescu, nu s-au lăsat așteptate: A SEMNAT DOUĂ ACTE DE TRĂDARE NAȚIONALĂ PRIN CARE A CONSIMȚIT LA AUTONOMIA TRANSILVANIEI, Declarația de la Budapesta din 1989 și Declarația de la Cluj din 2018); a fost numit de președintele Băsescu în funcția de șef al Comisiei Prezidențiale pentru Studierea Comunismului (deși nu este istoric!) și a întocmit un Raport de condamnare a comunismului (culpabilizând poporul român prin falsificarea Istoriei); ne-a „pus în paranteze” trecutul istoric, prezentul și viitorul prin insistența de a se vedea introdusă antinaționala, antidemocratica și anticreștina Lege 217/2015 (l-a convins pe inițiatorul liberal Crin Antonescu, asigurându-l că îi va „pune la picioare” lobby-ul american și evreiesc în dorința lui de a fi Președinte, dar de fapt a favorizat o lege prin care urmașii agenților kominterniști s-au răfuit încă o dată cu poporul român, în ciuda faptului că a protestat împotriva incorectitudinii ei chiar distinsul academician Dan Berindei – președinte de onoare al Secției de Istorie a Academiei Române); a adresat mai multe apeluri împotriva constituționalului Referendum pentru Familie din 2018 (nici nu este de mirare, dacă luăm în calcul că și pe președintele Trump – ales democratic de poporul american – îl compară cu Hitler!) etc.

În conluzie, ca să nu mai lungim vorba, Vladimir Tismăneanu se înscrie în pleiada iedeologilor neomarxiști ai globalizării, fiind o „unealtă” care, cochetând cu conclavul soroșist și înainte și după ’89 ne-a denigrat Țara și Neamul cu toate că, de pe urma unui popor amărât de atâtea vitregii si nevoințe, s-a adăpat nedemn de la „ugerul” unor instituții plătite din bani publici (Președinția României, ICR, IICCMR etc.), ca să ne subjuge ideologic, alăturându-se „cuibului de viespi” de la GDS (care i-a decernat un Premiu, în 2008, pentru Raportul de condamnare a comunismului), în lupta lor oarbă de a ne ostraciza, insulta și executa „intelectual” în spațiul public.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. Costel NEACŞU via ioncoja.ro.

u craina, la margine, istorie, mircea dogaru

Incheiat in defavoarea otomanilor, razboiul ruso-germano-turc din 1736-1739 a fost urmat si de reglementari teritoriale in nordul Marii Negre, Rusia largindu-si granita prin Tratatul de la 12 septembrie 1740 de la Istambul incheiat cu participarea, ca observator, a partii germane.

Portretul împărătesei Anna Ivanovna realizat de către Louis Caravaque în 1730

Portretul împărătesei Anna Ivanovna realizat de către Louis Caravaque în 1730

Rapturile Tarii Moldovei de catre Imperiul Tarist realizate pas cu pas

Tratatul se intitula „Statutul pentru stabilirea de catre Rusia a granitei Rusiei si Turciei si a granitei Moldovei pe Bug”. Prin acesta, Rusia isi adjudeca un teritoriu de „la Margine” (in slavona „u Craina”) de 44.500 km2, de la sud de Kiev pana la Marea Negra, intre cursurile inferioare ale Bugului si Niprului. Artizanii au fost tarina Ana Ivanovna (1730-1740) si favoritul sau, generalul Münnich. Acestia au imaginat planul care depasea viziunea lui Petru I cel Mare de a acapara toate teritoriile romanesti pana la Nistru, vizand intreaga Moldova pana la Carpati dar si Muntenia, Dobrogea si teritoriile romanesti dintre Balcani si Dunare.

Moartea tarinei si succesorii slabi care au urmat la tron au lasat lucrurile in suspensie pana la preluarea puterii de catre Ecaterina a II-a cea Mare (1762 1796). Armata rusa ajunge la Bugul inferior abia in 1764, in contextul pregatirii noului razboi cu Poarta (1768-1774), incepand inventarierea teritoriului. In 1766, agentul Andrei Konstantinov raporteaza ca intre Bug si Nistru, in „u Craina” nu exista „supusi” rusi si se vorbeste „doar romaneste”.

Principala fosta cetate turca Ozu sau Oceakov era un oras ridicat, in 1587, de domnul Moldovei, Petru Schiopu, despre care spionul Daniel Krwonn, un suedez in slujba Moscovei, raportase, la 1709, ca este locuit de romani si foarte putin tatari, greci sau turci. Intre 1587 si 1709, informatorii straini Geovani Botero, Giovani Antonio Magini si Niccolo Barsi il descrisesera ca pe un „oras vlah”, adica romanesc, aflat in componenta Tarii Moldovei.

Petru Șchiopul

Petru Șchiopul

In 1769, tarina decide lichidarea independentei cazacilor si integrarea acestora in armata rusa. Drept urmare, capitanii (hatmanii/atamanii) cazacilor jura credinta si semneaza incadrarea cu grade de capitani si colonei in armata rusa. Numele lor sunt: Topa, Scapa, Taranu, Moldovan, Munteanu, Basarab, Procopie, Dragan, Desalaga, Ignat, Gologan, Ciorba, Vornicu, Abaza, Pavel Poloboc, Vasile Cociubei, Constantin Turculet, Apostol, Chigheci, Grigoras, Bogdan, Radu, Focsa, Grigorcea, Bocsa.

Oare ce simt, in acest moment, citind aceste nume „ucrainene”, istoricul „demitizator” Lucian Boia, analistii si politicienii lui peste si pupezele de televiziune care oracaie de 25 de ani ca n-avem nici o treaba cu actuala Transnistrie, care n-ar fi apartinut niciodata Romaniei. Mai rau, nu numai Transnistria intreaga (69.000 km2) ci si Ucraina istorica au fost parte integranta a Tarii Moldovei, de la 1455/1456 pana la 1740 (Ucraina) si 31 decembrie 1791 (Transnistria).

Tarina grupeaza cazacii „margineni” in doua regimente numite: unul „Muntenesc”, sub comanda colonelului Grigore Buhatel, pe loc si al doilea, „Moldovenesc”, dislocat la Kiev, Simara si Orenburg, ca baza de recrutare pentru regiunea Ekaterinoslav, sub comanda colonelului Lungu. In restul Moldovei dintre Bug si Carpatii Orientali, ocupata de rusi in cursul razboiului amintit (1768-1774), prin persuasiune, promisiuni si cumparare cu bani, tarina organizeaza un corp de armata romanesc format din voluntari.

Tradand intentia de ocupare a restului teritoriului Moldovei dintre Bug si Carpatii Orientali acest corp primeste un statut, in fapt o proiectata Constitutie a viitoare Moldovei ocupate, intitulat „Invatatura a insasi stapanitoarei mariri Ecaterina a II a, talmacita pe limba moldoveneasca din ordinul maresalului Petru Al. Rumeantev, cu osardia si cheltuiala mitropolitului Gavril, de Toma, al doilea logofat”.

Transnistria moldovenească și românii transnistrieni

Transnistria moldovenească și românii transnistrieni

Acest corp romanesc de voluntari (un demn precursor al Diviziei Tudor Vladimirescu) de cca.12.000 de luptatori, era comandat de nepotii tradatorului domn aclimatizat rus, Dimitrie Cantemir, Constantin si Dumitrascu (fiii lui Antioh), avea un drapel de lupta pe care figurau stema imperiala rusa alaturi de bourul Moldovei, uniforme romanesti si biserica proprie cu serviciu in limba romana.

Ekaterina a II-a (portret de J.B. Lampi, 1780)

Ekaterina a II-a (portret de J.B. Lampi, 1780)

In 1783, tarina lanseaza proiectul de „Regat al Daciei” prin care se dorea gruparea, sub autoritatea arhiducelui Constantin, propus rege, toate teritoriile romanesti aflate sub suzeranitate otomana. Pentru implementarea lui, lichidand primejdia turco-tatara din spatele frontului, rusii cuceresc, in 1787, Crimeea. Aceasta este perioada cand, pe raportul lui Alexandru Mavrocodat, din 1786, tarina decide infiintarea, in fosta „Ucraina” dintre Bug si Nipru, a unei constructii administrativ statale, sub numele de „Moldova Noua”.

Evolutia politica si militara, adjudecarea, in 1791, a teritoriului Moldovei dintre Bug si Nistru si faptul ca deschide zona Bug-Nipru ca teritoriu de colonizare pentru romanii si aromanii cu atributii militare din fosta Militargrenze (granita militara) a Imperiului Romano-German, pe masura ce Habsburgii inaintau spre sud, in Serbia, o face sa opteze, temporar insa, pentru numele… „Noua Serbie”.

O „Noua Serbie” locuita, acum, si de romani si de aromani si in care functiona, ca armata, „Polcul de husari moldoveni”. Elementul romanesc dintre Nistru si Bug fusese intarit, inca din 1736-1739, de luarea in robie si asezarea aici, de catre generalul Münnich, a cca. 100.000 tarani romani, barbati, femei, copii din Muntenia si teritoriile moldovenesti dintre Nistru si Carpatii Orientali.

Hatmanii cazacimii inrolati in armata tarista

Mai radical, contele Panets, in 1774, ii propusese tarinei stramutarea intregii populatii romanesti a Moldovei dintre Nistru si Carpatii Orientali, dincoace, in teritoriile romanesti dintre Nistru si Nipru. In paralel, au fost adusi si colonisti rusi de dincolo de Nipru. La 1793, facand un recensamant in fosta „Ucraina” dintre Nipru si Bug, devenita „Noua Serbie”, mitropolitul Gavril si preotul Ivanov constatau ca, din 67 de sate ale regiunii Oceakov, 49 erau curat romanesti, restul mixte, romano-ruse, dar marii proprietari de pamant erau, in continuare, romani: Ion si Nicolae Cantacuzino, Teodor Rosetti, Ilie Catargiu, Sava Badiul, Scarlat Sturdza, Cristea Manuil, Ion Macarescu, Ion Iliescu, Teodor Sabau, Manuil Saul, Ion Cananau, George Craciun, Anton Pascal, Pintilie Hagila, Vasile Dodon, Teodor Romanescu, Emanoil Bals etc.

Generalul Burkhard Christoph von Münnich

Generalul Burkhard Christoph von Münnich

Dupa 1769, asadar, teritoriile de „la Margine” ale Moldovei au devenit cele dintre Bug si Nistru, cazacimea libera mutandu-si aici centrul de greutate, consilierul Sumakov raportand ca, in continuare, situatia etnica se pastreaza, de-a lungul litoralului Marii Negre, intre Crimeea si Nistru majoritatea locuitorilor fiind romani. Dupa cucerirea Transnistriei, ultimii cazaci independenti, in frunte cu generalul Ciorba, coloneii Mandra, Ghinea si Branca, jura credinta intrand in armata tarista.

Ei vor fi organizati, in 1802, ca noua cazacime de la Bug, sub numele de Corpul Voznesensc, de catre tarul Alexandru I (1801-1825). Astazi, Transnistria istorica, de 69.000 km2, a fost redusa, administrativ teritorial, la 25.100 km2, din care 20.900km2 formeaza regiunea Odessa, formal in Ucraina, dar sub control rusesc, iar 4.200 km2, formal, apartin Republicii Moldova, dar sub numele de, inca, RASSM, constituie o enclava a Moscovei.

Nenorocire mare pentru minunatii nostri elitisti! Parca ii aud cum urla: „De unde si pana unde, cazacii, romani?” Pai, hai sa vedem! „Cazac” sau, corect, „cosaq” inseamna in tatara „pribeag” si in turca „lotru”, cu alte cuvinte „haiduc”. Cazacirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV-ul spatiului romanesc, adica haiducirii din mlastinile Tisei – fuga taranilor romani de pe mosii in zonele de margine, in randul comunitatilor romanesti vechi dar rare din „No man’s land”.

Este vorba despre tarani romani, fugiti printre obsti satesti romanesti vechi aflate, in cazul „Ucrainei”, in zonele de margine sau de granita, disputate Tarii Moldovei, initial de Uniunea polono-lituaniana si de tatari, apoi de Imperiul Otoman si Rusia. Zona vizata a fost „pragurile Niprului” („za porojie”), din care cel mai important poarta, si astazi, numele de VOLOSKII, adica „Romanesc”.

Aici, pe loc uscat, adica SEC, se facea adunarea de obste pentru deciziile importante, de unde numele de „SECE”. Oamenii se ocupau cu agricultura, vanatoarea, pescuitul, apoi, ca oameni liberi cu drepturi militare, cu mercenariatul sau raziile pe cont propriu in teritoriile tataro-otomane si polone. Militar, erau organizati pe „centurii” adica „sute”, de unde in pronuntie slava, „sotni”. Erau condusi de capitani, numiti dupa romanescul hatman (derivat din germanul hauptman) – atamani.

Maximilian II de Habsburg

Maximilian II de Habsburg

Fenomenul incepe datorita devastarilor provocate de razboaiele cu tatarii, turcii si polonii, spre sfarsitul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504) si ia amploare in secolul XVI. In 1574, Cancelaria polona il informa pe Maximilian II de Habsburg (1564-1576) ca numitii cazaci sunt „nu numai din tinuturile noastre, ci si din cele ale Moscovei, Valahiei si din tarile Luminatiei voastre”, adica erau romani fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania.

Acelasi fenomen se intampla dincolo de Nipru, intre Don si Nipru, cazacimea de pe Don fiind formata, insa, din rusi si romani colonizati din ratiuni militare, cu incepere din 1482-1487, de Moscova. Este motivul pentru care, tot in 1574, mare vizir, Mehmed Sokoll, informa cancelariile europene ca „saraciti, s-au unit moldoveni, munteni si moscoviti si au facut multe pagube… musulmanilor nostri”.

Un an mai tarziu, Stefan Bathory, principe al Transilvaniei (1574-1583) si rege al Poloniei (1575-1586), ii informa pe Habsburgi ca, in ansamblu, cazacii de o parte si de alta a Niprului sunt „oameni proveniti din diferite popoare, rusi, romani si chiar supusi de-ai nostri”, adica polonezi si lituanieni. Cei de la pragurile Niprului, insa, declara Cancelaria polona, in 1578, sunt „cei mai rai dintre moldoveni”.

Pe unii dintre sefii „marginenilor” (ucrainenilor), polonezii au reusit sa-i atraga, prin cumparare cu ranguri boieresti, acestia ingrosand, prin deznationalizare, sleahta polona (familiile Ivanenco, Dumitrasco, Apostol, Afendie, Armasevski, Tomski, Brazuhi etc.). Majoritatea, insa, au ramas romani legati de domnia Tarii Moldovei. Prima incercare de unificare a tuturor obstilor volohe cazacesti sub un singur hatman, a fost facuta de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei in 1563, Dimitrie Wizniovietcki, nepot de fiica a lui Stefan cel Mare.

Ștefan Bathory

Ștefan Bathory

A fost, insa, invins de Despot Voda, la 6 noiembrie, „la pod la Vercicani, pre Siret”, predat turcilor si executat in Galata. Romanii cazaci l-au adus, apoi, sub conducerea atamanilor Loboda si Nadabaicu (in falsele istorii….. Nelevaico), in 1572, pe unul de-al lor si l-au pus Domn – Ion Voda cel Cumplit (1572-1574). Abia fratele acestuia, insa, Ioan Nicoara Potcoava (Cretul), adus de atamanii Ceapa si Sah, avea sa impuna titlul, pentru un veac si jumatate, de Domn al Tarii Moldovei si capitan al Marginii.

A fost urmat de „domnisorii” si domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoava, Constantin Lacusta, Petru Schiopul, Ioan Lungu din Lapusna, Ioan Cazacul, Stefan Razvan, Mihai Viteazul etc. pana la Gheorghe Duca. Nefiind domni, ci doar hatmani (atamani) recunoscuti de intreaga cazacime, s-au ilustrat din vremea lui Ion Voda cel Cumplit si pana la sfarsit, pe langa cei mentionati, Ion Nadabaicu, urmat de Ion Grigore Loboda (1593-1597), pe care polonezii au vrut sa-l inlocuiasca cu Tihon Baibuza, apoi Samuila Chisca, Ion Sarcu, Ion Opara, Trofin Romanul (Volosanin), Ioan Sarpila, Timotei Zgura, Dumitru Hunu si, ultimul, Danila Apostol (1727-1734).

Seria atamanilor romani a fost intrerupta de Bogdan Hmelnitcki (1648-1654), boiernas polonez rasculat impotriva regelui, cel care a avut nefericita idee, in 1653, de alipire a „Marginii” la Rusia. Si aceasta deoarece, nefiind roman, s-a incuscrit cu domnul si protectorul sau, Vasile Lupu (1634-1653), la disparitia acestuia fiind vanat si de polonezi si de turci.

Vasile Lupu

Vasile Lupu

Hmelnitcki era polonez, dar adjunctii sai erau Toader Loboda, polcovnic de Pereiaslav, Martin Puscariu de Poltava, Ioan Burla de Gdansk, Pavel Apostol de Mirgorod, Ieremia Ganju de Uman si Dumitrascu Raicea de Pereiaslav. In plus, sub el, comandantii Regimentului de elita cazacesc „Slobodean”, adica al „Libertatii”, au fost generalii de brigada Dimitrie Bancescu si Varlaam Buhatel.

Ioan Vodă cel Cumplit

Ioan Vodă cel Cumplit

In tratativele cu Rusia, Hmelnitcki a folosit, pe post de diplomati, pe Pavel Apostol, Dumitrascu Raicea, Grigore Gamalie de Lubensk, Ion Ursu-capitan de Poltava si Grigore Cristofor-capitan de Raskov. La sfarsitul sec. XVII, dupa Gheorghe Duca, succesiunea au asigurat-o hatmanii Stefan Movila, Dimitrie Cantacuzino si Ene Draghinici. Cazacii, marginenii sau „ucrainienii” romani au luptat, intre Nistru si Nipru, impotriva polonezilor, sub Bogdan si Timus Hmelnitcki, fiind considerati de Samuel Kussevicz, starostele de Lemberg, drept „urmasii dacilor si au puternice virtuti militare”. In batalia de la Liov „cohortele de veterani ale dacilor transnistreni (Veteranae Dacorum Transnistrianorum) au luptat in centrul liniei de foc”.

In batalia de la Zborov (1649), numai cazaci transnistreni au fost 10.000, iar in cea de la Beresztecko (1651), 4000. Ulterior, au luptat alaturi de suedezi, impotriva rusilor, participand, sub conducerea lui Apostol Chigheci, cca. 8000 in batalia de la Leahovici (1706) si 4000 in batalia de la Poltava (1709). Ultimul mare hatman, Danila Apostol, a fost comandantul regimentului de la Mirgorod, dupa tatal sau, Pavel Efrem si bunicul sau, Apostol.

Este descris de uzurpatorul sau, Mazepa, nu ca „ucrainean”, nu ca „moldovean” ci, clar, ca „roman”, drept „Apostol, de obarsie valaha, barbat din tata merituos in armata, ostas bun, din toti polcovnicii cel mai vechi, cel mai batran nobil, castigand cinstirea si dragostea tuturor regimentelor”. A murit la Sorocinti, la 17 ianuarie 1734, succedandu-i fiul sau Petre, polcovnic de Lubni, care avea sa se integreze ca general de brigada in armata rusa.

Celalalt fiu, Pavel, polcovnic de Mirgorod, s-a casatorit in 1736, cu fiica generealului rus Matei Muraviov, urmasul sau fiind celebrul diplomat, scriitor si mason rus Ioan Muraviov Apostol (1762 – 1851). „Ucraina” istorica asadar, sau teritoriile de „la Margine” ale Tarii Moldovei au insumat 44.500 km2 (u Craina propriu-zisa) si 69.000 km2 (Transnistria), adica un total de 113.500 km2 de pamant romanesc, rapit Tarii Moldovei de Rusia.

Un teritoriu in care domnii Moldovei au intemeiat orasele intre Moghilau, pe Nistru (1600) si Oceakov, pe Nipru. Si-au stabilit garnizoanele la Lerici (1455), apoi la Caffa si Mangop (1473-1474), au dat danii boierilor (ex. Boierii Jora sau Golia si Movila etc.). Toponimele si hidronimele romanesti au fost, in ultimele doua secole, slavizate, populatia supusa unui regim intens de deznationalizare, in special in epoca bolsevica, iar termenul „u Craina” a ajuns sa desemneze o alta realitate geopolitica si etnostatala, nu neaparat datorita Rusiei.

Țarul Alexandru I

Țarul Alexandru I

Ajunsa la Nistru in 1791, Rusia, prin Tarul Alexandru I, a incercat sa ia tot teritoriul ramas Moldovei, dar si Muntenia intreaga, dintr-o singura lovitura, in 1807, la tratativele cu Napoleon I. Francezii s-au impotrivit la Tilsit, apoi la Erfurt, declarand ca principatele nu sunt teritorii turcesti, Rusia trebuind sa solicite, contra pacii, de la turci, teritorii din „Casa Islamului”.

Originea „Basarabiei” si planul Prozorovski

Asa s-a inventat termenul „Basarabia”. Initial, astfel se numea o fisie ingusta de pamant, litorala Dunarii maritime, fosta „Vlahie” dunareana, pomenita in secolul sec. IX-XII de bizantini, de la varsarea Siretului, pana la Chilia, adjudecata, in 1343-1345, de domnul muntean, Basarab I si fiul sau, Nicolae Alexandru, de la Principele Dimitrie (tatar crestinat).

In 1807-1809, rusii au scris pe harti „Basarabia”, intre Siret si Nistru, intre Chilia si Hotin, prezentandu-l drept teritoriu turcesc, cucerit de turci, de la unul,
Stefan cel Mare, in 1484. Cum francezilor li s-a parut suspecta aceasta Basarabie atat de mare, rusii si-au cerut scuze reducand „Basarabia” la teritoriul de 45.630 km2, dintre Prut si Nistru, Chilia si Hotin.

Interesant este ca Circulara lui Alexandru I catre generalii armatei rusesti de ocupatie din Principatele Romane dateaza din 1807, cu cinci ani inainte de smulgerea (28 mai 1812) celei de a treia halci din trupul Tarii Moldovei. Si mai interesant este faptul ca este deosebit de actuala, deoarece recomandarile se axeaza pe cunoasterea psihologiei colective si a tarelor elitei politice romanesti:

„Administrand Basarabia, trebuie cugetat sa se aseze fundamentele unui edificiu mai intins. Poporul acestei provincii trebuie sa primeasca binefacerile unei administratii parintesti si liberale, ca astfel sa fie atrasa, cu dibacie, atentia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii si sarbii au o patrie… sa le usuram calea sa o afle! Trebuie sa exaltam prin toate mijloacele aceste populatiuni spre a le aduce la telul ce ne propunem. Pentru a ajunge la intemeierea unui stat slav, trebuie sa le promitem independenta, barbatilor influenti recompense pecuniare, iar decoratiuni si titluri convenabile pentru ceilalti!”

Manuc Bey

Manuc Bey

„Basarabia” a fost rapita la 28 mai 1812 datorita manevrelor sefului spionajului rus pentru Europa de SE, Manuc Bey, ulterior refugiat si lichidat, la Hancesti, de mafia bancar financiara europeana deoarece voia transformarea noii provincii intr-o Elvetie a Orientului. „Libertatile” au durat doar pana la 28 februarie 1828, cand tarul Nicolae I a infiintat, prin decret „Institutul pentru administrarea Oblastiei Basarabia” prin care autonomia a fost suprimata, institutiile romanesti suprimate si inlocuite cu cele guberniale, iar limba romana fost interzisa, fiind inlocuita de rusa (se putea folosi doar „in caz de necesitate”).

Restul teritoriului romanesc extracarpatic urma sa fie cucerit, tot pe bucati, Moldova dintre Prut si Siret, apoi cea dintre Siret si Carpati, la fel Muntenia si Oltenia, conform „Planului Prozorovski”, elaborat la 15 aprilie 1810, in vigoare si astazi, cele patru urmand sa devina gubernii in cadrul unei Federatii ruso-slave. Ca sa extrapolam termenii, aceasta federatie prevedea urmatoarele „euroregiuni”:

– Regatul Daciei, cu Muntenia, Moldova pana la Prut, Transilvania, Oltenia, Bucovina si Dobrogea cu Delta Dunarii;
– Regatul Bulgariei, cu Rumelia si Macedonia;
– Un Regat al Ungariei;
– Un Regat Sirbo-Croato-Sloven;
– Un Regat al Greciei cu Thessalonic; Constantinopolul cu Stramtorile.

Proiectul „Rutenia”, o alta bazaconie anti-ruseasca si anti-romaneasca, iar „poporul rutean” alt popor decat cel romanesc

Proiectul a fost stopat de declansarea Revolutiei de la 1848 si de actiunea serviciilor germane si austriece, apoi austro-ungare care aveau propriile lor obiective pe seama Rusiei. In plina revolutie europeana republicana, serviciile germane si austriece au lansat, in Galitia, sloganul „Nu sunteti rusi, ci ruteni”, proclamand dreptul la existenta al „Republicii Rutene” de la Liov la Nipru.

Voiau sa ia Rusiei 1.000.000 de km2, inventand o „natiune culturala” in care sub numele de „rutean” sa intre, de-a valma, romani, fosti romani deznationalizati prin rusificare (fostii „pruteni” sau „brotnici” deveniti „ruteni”), rusi, polonezi, fosti romani deveniti polonezi prin deznationalizare (gorali), traci slavizati (hutanii sau hutulii), traci sau lituanieni, letoni, estoni, finlandezi, slovaci, tatari, greci si gotii, inca subzistand in Crimeea.

Lajos Kossuth

Lajos Kossuth

Reactia romanilor a fost prompta. Asa cum astazi se impotrivesc trimiterii de catre „ucraineni” sa lupte la Donetk, la 1848 s-au impotrivit „Miscarii rutenesti” din Galitia, cerand separarea Bucovinei de aceasta. In 1849, Habsburgii au fost salvati in fata secesiunii nobililor unguri, botezata „revolutie”, de catre rezistenta armata a romanilor si interventia trupelor tariste. Drept multumire, din 1850, „Miscarea ruteneasca” a devenit, nu numai sovin antirusa, ci si sovin antiromaneasca. In fruntea ei a fost pus fostul agent al lui Lajos Kossuth, hutanul Lucian Cobilita.

Dupa realizarea dualismului (1867), „Miscarea ruteneasca” a trecut la pregatirea secesiunii fata de Rusia a teritoriilor de la Vest de Caucaz, ideologi fiind evreii polonezii Markim Saskievici, Iacob Holovatki si Ivan Varghilovici. Conceptul doctrinar era dreptul „natiunii rutene” la un „stat Rutenia” de 5 milioane de suflete, intre Muncaci si Nipru in care, in ceea ce ne priveste, pe langa teritoriile romanesti deja inglobate de rusi sau germani, urmau sa intre si Maramuresul intreg, nordul Ardealului si nordul a tot ceea ce mai ramasese din Moldova.

Adica ceea ce a incercat sa ne rapeasca, ulterior, Nikita Hrusciov, intre 1944 si 1954. Prin manipulare sau cumparare cu promisiuni cu bani, elevii si studentii tineri de la Liov au fost organizati in Asociatia „Provita”, adica „Desteptarea”, o organizatie „ruteana” cu caracter violent antirus, antiroman si antipolon. Replica rusa a venit, prin infiintarea, la Kiev, de catre Ohrana tarista, a unei asociatii „rutenesti”, prorusa, „HROMADA”.

Împăratul Franz Josef

Împăratul Franz Josef

In 1869, imparatul Franz Josef a intemeiat un serviciu special, cu fonduri imense, condus de contele Franz Stadion, sa orienteze miscarea PROVITA in directia secesiunii fata de Rusia dar si impotriva miscarilor de eliberare polona si romana. Alaturi de el, in fruntea luptei pentru „limba ruteana”, „poporul rutean” si „Republica Rutenia”, s-au aflat, ca adjuncti, „rutenii” Popovici, Branzan si Cucuruz. Ei au editat, la Liov, ziarele de propaganda „Holovna Rada Ruska” sau „Rada Swietojurka” si „Zorja Halycka”.

In 1894, l-au adus de la Kiev la Liov pe istoricul falsificator, Mihail Hrusevski. Sustinut de Miron Corduba, acesta a solicitat renuntarea la termenul de „rutean” si inlocuirea cu cel de „ucrainean”, adica „la marginean”. Era o preluare dupa termenul de „ucrainti”, cum le spuneau, in graiul popular, romanii „marginenilor” in general si, in mod deosebit, romanilor rusificati.

„Ucraina”, in continuare despre cum a luat fiinta

In 1894 asadar, Hrusevski si gasca lui sponsorizeaza serviciile austro-ungare la care s-au asociat cele germane, au inventat notiunile de popor, natiune si limba „ucrainene” („la marginene”), ba chiar si o istorie ucraineana, proiectand-o in trecut. Tot ei au decis ca la viitoarea tara, „Ucraina”, sa fie atasate: Maramuresul intreg, de la nord de Viseu; tot teritoriul romanesc dintre Muntii Gutai si Apa Turului, tot Ardealul de Nord, Bucovina intreaga si nordul Basarabiei.

Kaiser-ul Wilhelm II

Kaiser-ul Wilhelm II

Oficial, in 1914, la Berlin, in perspectiva razboiului, Kaiser-ul Wilhelm II a infiintat si sponsorizat „Asociatia pentru eliberarea Ucrainei”, vizand secesiunea teritoriilor dintre Carpatii Padurosi si Caucaz, fata de Rusia. Se explica de ce razboiul a fost declansat in Galitia de catre fortele germano-austro-ungare. La 27 februarie/12 martie 1917, s-a declansat revolutia in Rusia, tarul Nicolae II abdicand la 15 martie. Reactia germano-austro-ungara a fost prompta – organizarea, la Kiev, a Radei centrale, in frunte cu Mihail Hrusevski, care proclama autonomia largita a „Ucrainei” in cadrul Rusiei.

La 14 septembrie 1917, rusii au proclamat Republica. Germanii au reactionat prin aducerea lui Lenin, agentul lor, din Finlanda la Petrograd si sponsorizarea Insurectiei Bolsevice (25 octombrie/7 noiembrie). Lenin le-a acordat dreptul la secesiune, prin „Declaratia drepturilor popoarelor din Rusia” (2/15 noiembrie 1917) si a dat mana libera Germaniei in teritoriile de Vest ale Imperiului fost tarist, prin Pacea de la Brest-Litovsk (20 noiembrie /3 decembrie).

Germania a construit, imediat, „Ucraina Mare” cu centrul la Kiev ca baza de operatii, promitandu-i lui Hrusevski atasarea, ulterioara, a Transcarpatiei, Bucovinei, Galitiei si Basarabiei. Reactia rusa s-a produs prin Stalin, comisar al guvernului, insarcinat cu „drepturile popoarelor”, care le-a declarat, imediat, contrarevolutionare, pe toate cele care si-au proclamat independenta si, la 11/24 decembrie 1917, la Harkov, a proclamat „Republica Sovietica Ucraineana”.

La 31 ianuarie 1918, Congresul General Unit al Sovietelor din Rusia a anulat „Declaratia drepturilor popoarelor” prin „Declaratia drepturilor poporului muncitor si exploatat”, iar recent infiintata Armata Rosie a zdrobit fortele lui Hrusevski, la Pskov, Talin si Narva. In mare graba, Germania si Austro-Ungaria au proclamat (9 februarie 1918) constituirea, din Galitia si Bucovina, a unui regat autonom in cadrul Austro-Ungariei si au smuls Kievului promisiunea de furnizare a unui milion de puduri de grau contra sprijin militar.

Lenin și Stalin

Lenin și Stalin

Drept urmare, la 18 februarie 1918, trupele germano-austro-ungare au invadat „Ucraina” si au ocupat Kievul, restaurand autoritatea lui Hrusevski. In sprijinul „democratiei” de atunci, englezii au organizat, la 3 marie 1918, desantul de la Murmansk, germanii profitand pentru a-l unge pe generalul Skoropadski, hatman al Ucrainei, la 30 aprilie 1918.

Au urmat evenimentele cunoscute care au condus la destramarea Austro-Ungariei si capitularea Germaniei si razboiul civil din spatiul rus, proiectat inca din 1912, de masoneria europeana, pentru 1920, drept „Teritoriu de experimentare a ideilor socialiste”. In razboiul civil, romanii, fosti cazaci, au luptat, ca de obicei, atat de partea rusilor care i-au deznationalizat prin celebrii Frunza/Frunze si Ceapa/Ceapaev, cat si de partea „albilor”, ultimul ataman liber cunoscut in istorie fiind romanul Nestor Mahna, pe care noi l-am invatat in istoriile falsificate ca „ucraineanul”„Mahno”.

La 29 noiembrie 1918, la Kiev, s-a proclamat RSS Ucraineana, bolsevicii preluand, drept extrem de utila, nascocirea germano-austro-ungara. Acesteia aveau sa-i ataseze si alte teritorii romanesti, dar si teritorii rusesti in partea de rasarit, facand ca lucrurile sa fie aproape imposibil de descalcit astazi.

A consemnat pentru dumneavoastră col.(r) dr. ist.-mil. Mircea Dogaru

pasa pasvan-oglu, pasvante chiorul, pasvan-oglu

Imaginea cinematografică a celebrului pașă Pazvan-Oglu o cunoaștem din filmele cu haiduci ale lui Dinu Cocea („Răpirea fecioarelor” și „Răzbunarea haiducilor”) iar rolul său era interpretat magistral de marele actor George Constantin. E mult adevăr în acele filme: incursiunile de pradă ale osmanlâilor în Oltenia, răpirea femeilor, fecioarelor și copiilor, cruzimea turcilor, ripostele haiducilor etc. Există, în spațiul public, și informații referitoare la confruntările lui Iancu Jianu cu pazvangii prădători și chiar că, într-una din lupte, Pazvanoglu și-ar fi pierdut un ochi, ceea ce a generat expresia „vremea lui Pazvante Chioru”. Se pare însă că toate acestea sunt doar interfața unei realități istorice și politice mult mai complexe. Istoricul Mircea Dogaru a studiat minuțios perioada și frământările politice ale vremii și ne prezintă o altă față a controversatului personaj Pașa Pazvan-Oglu. (Miron Manega

george constantin, rapirea fecioarelor, pasvan-oglu, pazvante chiorul

Scenă din filmul „Răpirea fecioarelor”: George Constantin în rolul lui Pazvan-Oglu

Trăitori la câmpie („câmpeni”), în zone deluroase și montane împădurite („pădureni”) sau văi („văleni”), în obști sătești, dar compact într-o regiune de peste 10.000 km, timocenii și-au scris istoria în strânsă legătură cu frații lor „rumânii” de la nord de Dunăre, chiar și după cotropirea otomană și intrarea lor, după 1396, în „Casa Islamului”. În atenția occidentalilor au reintrat în cursul războaielor ruso-austro-otomane din veacul al XVIII-lea, teritoriul lor fiind râvnit de romano-germani, apoi de Austria și Austro-Ungaria, în contextul derulării „Chestiunii Orientale” […].

Ocupând în 1718, odată cu Banatul, și Belgradul, imperialii și-au adjudecat și regiunea românească, numită de sârbi „Craina”, pentru că se afla la „Marginea” fostei lor stăpâniri, teritoriile timocenilor, fiind împărțite în două, între imperiali și otomani. Aceste teritorii au rămas și astăzi împărțite, de data asta între Serbia și Bulgaria. Drepturile românilor băștinași le-au apărat doar haiducii, celebri devenind Stângă din Isacova Mare, Golea, Frații Goga, Stănuță Glăvașu și Tudeosesi Anghel Colce sau „Nea Colce”. O parte din această populație românească trecuse însă la islamism, de-a lungul timpului, ca și alte mii de români din „Vlahia Bătrână” (Bosnia), Kosova, Serbia sau Albania.

La câțiva ani după terminarea războiului soldat cu păcile de la Șiștov și Iași, un reprezentant al acestei categorii, Pasvan-Oglu zăde avea să ajungă sangeac-bey de Vidin, deci suveran în „capitala” timocenilor.

Moscheea lui Pasvan-oglu din Vidin

Moscheea lui Pasvan-oglu din Vidin

Românul musulman și statul său timocean

Născut chiar în Vidin, pe la 1758, Pasvan-Oglu era fiul unui român refugiat din Bosnia, pe atunci a imperialilor, și al unei timocene, instruit ca militar la București. Profitând de dezagregarea Imperiului Otoman, de tendința generală centrifugală a villayet-elor de margine, el și-a construit din provincia primită în administrare un adevărat stat, autoritatea sultanului Selim III (1789-1807) devenind, în condițiile agresiunilor ruso-germane, pur nominală la Dunăre. El avea un model în „Horea” care încercase construirea unui stat unic românesc nord-dunărean, dar îndeosebi în bey-ii albanezi Mehmed Pașa de Schodra și Ali Tebelin Pașă de Ianina care constituiseră practic două state „naționale” pe teritoriile albaneze, aromânești și grecești din vestul Peninsulei. Ultimul, puternic sprijinit de consulii francezi de Salonic, s-a făcut vinovat de distrugerea definitivă și de genocidul aromânesc de la Moscopole, Șipisca, Gramoste, Nicea, Niculița și Linotopi […].

La concurența cu Karagheorghe care a întemeiat (1804-1813) statul sârb, vizând și teritoriile timocenilor, Pasvan Oglu a încercat și, în perioada 1800-1806, a și reușit, întemeierea unui stat românesc, în teritoriile locuite de românii sud-dunăreni, între Morava și Pojarevac (V), Iantra și Șiștov (E) și Munții Balcani (S). Deoarece, după pacea de la Kuciuk-Kainargi, în zecile de foste așezări românești, distruse sistematic de ruși se produsese o masivă colonizare sârbă, îndeosebi în dreapta Timocului, preponderența populației băștinașe românești fiind amenințată, Pasvan-Oglu a efectuat numeroase expediții la nord de Dunăre, în Oltenia (dec.1800, iun-febr. 1801, sept. 1806) soldate cu strămutarea a numeroși țărani români „munteni”, „văleni” chiar „ungureni” (români transilvăneni stabiliți la sud de Carpații Meridionali, după represiunile imperiale din 1761 și 1785) în teritoriile sale. Pe acest fond, sugerând o colaborare directă cu factorii politici de decizie de la București, el a trimis în secret în capitala munteană (1801), pe călugărul Calinic pentru a obține sprijinul organizării unei Biserici Vlaho-române autocefale între Morava-Iantra și Balcani.

Sesizând planurile lui Pasvan-Oglu, biserica sârbă a protestat și, cerând sprijinul Vienei, a intrat în conflict deschis cu Biserica românească de la Vidin, în 1803. Iar din 1804, când Karagheorghe a ridicat steagul revoltei sârbilor, grație unei propagande abile pe linia independenței creștin-ortodoxe, mii de Bulgari și români din dreapta Timocului s-au ridicat la luptă sub steagul revoltei sârbe, împotriva dominației păgâne, inclusiv împotriva musulmanului Pasvan-Olgu, contribuind inconștient la consolidarea și extinderea Serbiei până la Dunăre. Astfel, zeci de detașamente formate din români timoceni și aromâni au deschis calea armatelor revoluționare sârbe, luptând împotriva fraților lor din stânga Timocului care îl sprijineau pe „necredinciosul Pasvan”, într-un război total de guerilă, sub comanda torvlahului Velco Petrin din Lenova […].

Osman Pazvantoğlu

Osman Pazvantoğlu

Otrăvit de propriul medic (evreu)

În februarie 1806, la Kara Buirum (Crna Reka), forțele revoluționare sârbo-româno-bulgare, au înfrânt armata româno-otomană a suveranului de la Diiu. În aceste împrejurări, preocupat de gestionarea crizei din Imperiul Otoman, în care vedea un adversar al Rusiei și un potential aliat, Napoleon l-a părăsit pe Pasvan-Oglu, căruia-i sesizase intențiile secesioniste față de Poartă și s-a apropiat de Karagheorghe, în încercarea de a-l concilia pe acesta cu sultanul.

Rămas fără sprijin extern, în plin război ruso-otoman, în care forțele românilor nord-dunăreni luptau alături de ruși, aliatul său Constantin Ipsilanti fiind depus și înlocuit pentru moment cu Alexandru Șuțu (12 august), Pasvan-Oglu a ales singura cale care-i mai rămăsese – o înțelegere cu sultanul. Aceasta s-a realizat la începutul lunii octombrie 1806, când la București a fost instalat, în ultima sa domnie, din nou, Constantin Ipsilanti (3 octombrie 1806 – 19 mai 1807), adeptul unui regat al Daciei în care să intre și teritoriile românești sud-dunărene. În aceste împrejurări, devenind un pericol în calea obiectivelor Rusiei și un martor incomod pentru politica franceză în regiune, Pasvan-Oglu a căzut subit grav bolnav și a murit la 21 ianuarie 1807, ancheta discretă cerută de Selim III stabilind, fără a se putea dovedi, că a fost otrăvit lent, cu arsenic, de medicul său evreu francez.

Cu moartea lui Pasvan-Oglu, speranțele românilor timoceni care îl urmaseră în pofida apartenenței sale religioase, de a-și obține independența în cadrul unui stat românesc, s-au spulberat pentru mai bine de 5 decenii, urmând să renască în anii 1859-1861 când „Bătălia pentru România” avea să aducă națiunii române prima sa victorie importantă. Unirea Principatelor împotriva Europei suveranilor, într-un stat real, înscris pe harta lumii, de la 11 decembrie 1861 sub numele de România […].

A consemnat pentru dumneavoastră col.(r) dr. ist.-mil. Mircea Dogaru, „SCURTĂ ISTORIE A ROMÂNILOR PE ÎNȚELESUL TUTUROR”, Editura Mureșul, Tg. Mureș, 2021 (fragmente) via certitudinea.com.

sfinxul potaisan, sfinxul naxian. sfinxul pazyrykan

Se știe că ungurii au ajuns în Panonia, chiar la sfârșitul secolului 9 d.Hr., mai precis în anul 896. Acolo au găsit români și slavi care locuiau de mai multă vreme. În special românii și strămoșii lor daco-iliri trăiau acolo de mii de ani, de prin mileniile 6-5 î.Hr., fiind urmașii direcți ai populației neolitice venite din Anatolia, cu aproape 9000 de ani în urmă. Dovezile arheologice, lingvistice, istorice și, mai nou, cele de arheogenetică (unii îi spun paleogenetică) dovedesc din plin acest lucru.

Constantin C. Giurescu, în celebra sa lucrare Istoria Românilor, arată că ungurii, după venirea lor din Asia Centrală, după un timp, se așează în Atelkuz (în ungurește Etelköz) în Bugeacul de astăzi. Apoi Giurescu continuă:

„Aici în Atelkuz, ungurii n’au putut rămâne multă vreme. În anul 894 izbucnind un războiu între țarul Simeon al bulgarilor cu bizantinii, aceștia din urmă, potrivit unei vechi tactice de a combate pe barbari, ridicând pe unii împotriva altora, se adresează ungurilor, cerându-le ajutor. Într-adevăr, ungurii atacă în același an pe bulgari și-i birue în trei bătălii, ocupând chiar capitala, ceea ce face pe Simeon să încheie pace cu Bizantinii. Odată asigurat din partea aceasta, el hotărăște să se răzbune împotriva celor care nu numai că îl învinseseră, dar îi prădaseră și o parte din țară. Încheie deci o alianță cu pecenegii, dușmanii ungurilor, și împreună cu ei atacă lagărul din Atelkuz. O parte din armata ungurească lipsea, tocmai fiind duși într-o expediție spre miazănoapte. Simeon împreună cu pecenegii au putut deci birui ușor pe cei rămași și să devasteze cumplit lagărul. Când au văzut ungurii dezastrul, pieriseră multi dintre ai lor, alții fuseseră luați prizonieri, o mare parte din turme erau pierdute, s’au hotărât să plece din Atelkuz și să-și caute o nouă așezare.” (C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, pag. 290, București, Fundația Regală, 1946)[…]

Rezultatele cercetărilor de arheogenetică făcute chiar de specialiștii unguri arată că, la scurt timp, încă de la prima generație, cel puțin pe linie maternă, ungurii erau deja amestecați cu localnicii, iar în ziua de azi nu au mai mult de 2-3% gene maghiare. Spunem toate acestea pentru că ungurii, simțindu-se în criză de legitimitate, inventează tot felul de teorii ca să se elibereze de acest complex, crezând că pot convinge și pe alții. Dar teoriile lor pot fi ușor demontate, dacă cineva cunoaște anumite detalii esențiale despre istoria lor și despre locurile pe care le-au invadat la sfârșitul veacului al 9-lea, dar și după aceea. Așa au făcut și cu teoria lui Roesler, teorie care susține că românii s-ar fi format în sudul Dunării și ar fi ajuns în Ardeal începând cu sfârșitul secolului al 12-lea, deși dovezile arheologice, cele de arheogenetică, precum și cele lingvistice spun cu totul altceva. […]

Ca lingvist doresc să mai adaug că toate macro-hidronimele din Ungaria, ca și cele din Transilvania – de fapt, din toată România, precum și din zonele adiacente – sunt vechi indo-europene și atestate încă din antichitate de la Herodot încoace. Iar etimologia lor este discutată în Dicționarul Etimologic al Limbii Române, apărut în toamna anului trecut, fiind semnat de autorul acestor rânduri. Prin urmare, aceste macro-hidronime sunt moștenite din traco-dacă, fiind astfel o dovadă imbatabilă că Pannonia și Transilvania nu erau nepopulate cum vor istoricii și politicienii unguri să convingă o lume întreagă.

Recent a apărut un articol foarte interesant în revista Mediterranean Archaeology and Archaeometry, intitulat „Inscription on a Naxian-Style Sphinx Statue from Potaissa deciphered as a Poem in Dactylic Meter”, semnat de Peter Z. Revesz, profesor la Nebraska University. Scopul articolului este acela de a descifra inscripția de pe statuia unui sfinx înaripat cu cap de femeie, similar cu cel de la Naxos. Statuia cu pricina se presupune că ar fi fost descoperită la Potaissa, oraș dacic, azi Turda, din provincia romană Dacia. Legenda spune că ar fi fost descoperită în secolul al 19-lea, de Jószef Kemény, dar nimeni nu a văzut vreodată această statuie, ci doar un desen al acesteia, unde apare și inscripția respectivă. Toată povestea a început în februarie 1847, când ziarul Illustrierte Zeitung din Leipzig a publicat inscripția și un desen al statuii. Unde a dispărut statuia cu inscripție cu tot nu știe nimeni. Pentru a lămuri lucrurile, menționăm că Jószef Kemény era cunoscut încă din secolul al 19-lea ca fiind un falsificator notoriu. Tot el, mai târziu, a răspândit vestea că statuia a fost pierdută în timpul Războiului de Independență și că „artefactul” original nu a mai fost găsit niciodată. Oare așa să fie? Încă din secolul 19, cercetătorii au constatat că vreo 52 din documentele descoperite de el sunt de fapt, falsuri, iar cercetările mai recente arată că, totuși, cinci dintre ele ar fi autentice, 47 fiind considerate în continuare falsuri. Falsurile baronului Kemény sunt analizate în detaliu de Martyn Rady în articolul The Forgeries of Baron Jószef Kemény (Falsurile Baronului Jószef Kemény) în revista The Slavonic and East European Review, Jan. 1993, Vol. 71, No. 1, pp. 102-125. Chiar așa! Cu toate acestea, unul dintre falsurile Baronului a ajuns obiect de studiu academic, unde o inscripție inventată de pe o statuie inexistentă „confirmă” existența „proto-maghiarilor” la Potaissa, la anul 270 de la Domnul. Nici mai mult, nici mai puțin! Dacă cineva care nu știe că baronul era un falsificator notoriu, ar putea lua în serios toată poltroneria. Între timp, toată povestea sfinxului fusese dată uitării, întrucât majoritatea cercetătorilor unguri și străini au arătat că statuia era de fapt o invenție.

În zilele noastre, Levente Nagy, profesor la Facultatea de Romanistică a Universității ELTE (din Budapesta), arată că există o mare problemă cu această inscripție și afirmă că: „Aici este secretul, căci Jószef Kemény a fost cel mai mare falsificator al secolului al XIX-lea. Dacă există o sursă pe care o știm doar de la el, care a supraviețuit doar în copia sa, este 99,9% sigur că este un fals.” Declarația a fost făcută într-un interviu, dat luna aceasta (ianuarie 2024), apărut pe site-ul în limba maghiară 24.hu, iar în continuare adaugă: „Era un maestru al glumelor. Deși au existat unii cercetători foarte reputați care au crezut că statuia este autentică, aceștia nu au investigat suficient de mult statuia Kemény”. Tot aici, profesorul Nagy afirmă: „Nu cred că ar trebui să fetișizăm atât de mult revistele străine, pentru că devalorizăm revistele naționale. Nu sunt sigur că acest studiu ar fi fost publicat în această formă într-o revistă maghiară de istorie, arheologie sau lingvistică”. Apreciem probitatea științifică a profesorului Levente Nagy. Și ne întrebăm din nou: oare profesorul american de origine maghiară nu cunoștea aceste detalii? […]

Prin urmare, o șotie a unui renumit falsificator din secolul al 19-lea, dovedită încă de la acea vreme ca fiind o glumă proastă a baronului Kemény, este încă luată drept adevăr de necontestat de unii cercetători. În acest caz din America, deși cei din Ungaria de astăzi, după cum spune profesorul Nagy, nu s-ar compromite să facă așa ceva. Departe de locul faptei, un caraghioslâc ca acesta ar putea prinde, vor fi zis unii. Dar iată că nu ține. Reacțiile au fost prompte.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. ist. lingv. Mihai Vinereanu.

ilie badescu, sociolog, sociolog crestin, sociolog crestin ortodox, sociolog ortodox, ilie badescu membru al academiei romane, academia romana, membru al academiei romane, sociologie crestina, sociologie
sfantul andrei saguna, sfântul andrei șaguna

La 13 februarie 1849 Delegaţia adunării române de la Sibiu, Transilvania, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişează împăratului austriac Franz Joseph, „Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina”, care cerea legitima consituire a naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română etc.

Documentul respectiv, din data de 13 februarie 1949 revendica, în principal, recunoşterea naţiunii române în cadrul Imperiului austriac. Petiţiunea cerea unirea românilor într-un stat de sine stător, cu o administraţie naţională care să decidă în problemele politice, folosirea limbii române în administraţie, totul sub umbrela Imperiului Habsburgic. De asemeanea, românii transilvăneni mai solicitau şi un eprezentant pe lângă guvernul imperial, pentru a reprezenta intereselor românilor la Viena, şi organizarea unui congres al tuturor românilor.

Se solicita de altfel unirea tuturor românilor din satul austriac într-o singură naţiune sub sceptrul Austriei.

Fiind adeptul zicalei româneşti că: „Vorba dulce, mult aduce!Şaguna a ştiut să-şi atragă simpatia celor de la putere şi să-i adune pe români în jurul său. Totuși, la 1848-1849 se putea constata, cu durere, că nu toţi românii din statele Austriei aveau acţiuni unitare. Este meritul lui Andrei Şaguna că a reuşit să-i adune pe mulţi conducători români din Ardeal, Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi  din Bucovina, şi împreună au redactat remarcabilul său memoriu. Conform Petițiunii generale a frunaților români din Transilvania, Banat și Buvcovina se solicita unirea tuturor românilor din satul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare sub sceptrul Austriei, adaministraţie naţională de sine stătătoare în privinţa politică şi bisericească, deschiderea cît mai grabnică a unui congres universal a toată naţiunea spre constituirea sa, îngăduinţa unui organ al naţiunii la Înaltul Ministeriu (guvern) imperial spre reprezentarea intereselor naţionale.

constantin giurginca, piatra olii, culmea pietrei, muntii buzaului, piatra la oale, arhivele transcendente

Pe pârâul Pârscovelului din satul Ruginoasa, județul Buzău, se înalță o frumoasă culme care, privită dinspre nord, pare o uriașă piramidă înclinată, un uriaș de piatră bine împovărat și care, privit din lateral, ne arată vederii un ghioc, adică un uriaș craniu, o tigvă. Oamenii nu i-au spus întâmplător Culmea Ghiocii căreia, prin contagiune fonică, i s-a spus Culmea Ghiocei, deși semantic locul nu are nimic cu grațioșii ghiocei; poate pin, brad, stejar, ar fi fost mai îndreptățit în acel loc, decât ghiocelul. În clinurile ghiocului, sunt lucrate două polițe etajate. Pe podeaua fiecărei polițe este o scriere hieroglifică, al cărei cod nu a fost găsit. Ceea ce se vede la Policiori este o grafie mai mult geometrică: linii, grupe de linii, intersecții de linii, aș putea spune o scriere tehnică ce te duce cu gândul la „limbajul” calculatoarelor. Este aceeași scriere ca la Piatra Scrisă din culmea Broscaru-Colți, ori la Piatra de la Cotârgași din Obcinele Moldovei. Așezarea semnelor pare fără nici o noimă, o învălmășeală de linii în care te rătăcești ca într-un labirint.

„Scrierea” este însăilată pe vremea divinilor pelasgi. Posibil să fi fost moștenită de aceștia de la legendarii atlanți: Uranus, Saturn, Atlas, Prometeu, Poseidon, Zeus, Atena, Apollo și Artemis, Hestia, Hermes, Ares, Dionissos. Atunci când vom vorbi serios despre Marele Imperiu Pelasg și despre civilizația acestora, nu ignorând acele epoci prehomerice, atunci vom privi spre strălucitorii atlanți cu alți ochi decât pespectiva actualelor dicționare mitologice (mai ales versiunea greacă despre acești titani-atlanți). Vom avea și accesul la decriptarea acestei „scrieri” atlanto-pelasgă.

Coborând de la Culmea Ghiocii, cu un puternic sentiment de neputință, nici nu ghicești în ce tărâm uluitor vei intra și că vei trăi o altă stare a ființei tale: cea de perplexitate. Luând-o în sus, pe apa Pârscovelului, vei avea în dreapta Culmea Pietrii, cu o sârbă îndrăcită a bolovanilor și pietrelor, o halucinantă horă a unor Iele de Piatră, o încremenire temporară de după un înfricoșător balans, ori de după un înspăimântător joc de biliard cosmic, încremenit. Sus este Culmea Pietrei, cu bolovani care nu fac ascultare nici unei rânduieli, iar în această hohotire de piatră, o neașteptată despicătură, o ușă. Ușa Pietrei, lăcaș de forma unei uși, săpat în culme, deasupra satului Ruginoasa, în partea de nord.

Diana Gavrilă, care mi-a fost ghid atunci, un adevărat specialist în luanologie (Țara Luanei), îmi spunea că Ușa Pietrei este una din intrările în Țara Luanei, și că încă două ar fi în zona așezărilor rupestre de la Aluniș – Nucu. Intrarea, Ușa Peșterii este încă un uimitor artefact în Zona Rupestrelor, în perfecțiunea ei geometrică nu poate fi o lucrare a forțelor naturii. Legendele din zonă spun că unii temerari care au încercat să treacă prin ușă într-un Dincolo necunoscut, nu au mai ieșit. Locul este unul cu o mare încărcătură infoenergetică. Arealul megaliților din Culmea Pietrei arată ca un loc care a suferit mișcări tectonice grozave care au dislocat stâncile ăn care au rămas niște găuri, care nu ne explică nimic, dislocări parcă făcute de un laser gigantic.

Sus, aproape de culme, au rămas, ca pe un tavan al unei peșteri prăbușite, niște dungi lucrate în ocru, acel ocru pe care-l regăsim și în alte vestigii rupestre din peșteri, din grote, ori pe pereții unor stânci. Ce caută acel ocru acolo, sus, pe rămășițe de tavan? Să fie urma unei fresce, ori a unor simboluri rupestre din timpurile de început ale paleoliticului, urme care au rămas pe un plafon de stâncă și care nu s-a pulverizat, topit, ori răsturnat?

Jos, pe poalele Culmii, spre apa Pârscovelului și drumul spre Goidești, la locul numit azi „Între Chietre”, se află o altfel de Piatră, decât Piatra cu Semnele de la Nucu, este uimitoarea Chiatra Olii sau Piatra cu Oale, loc în care apa a făcut niște căldări, „oale”, pe o rocă ce pare a fi fost dezintegrată în urma unui violent șoc termic, produs de o tulumbă de foc aruncată asupra muntelui. Este o mare diferență între roca de sus a Pietrei și partea de jos, sub aspectul culorii, partea de jos fiind albicioasă, părând acoperită cu un praf alb calcinat și pietrificat. În această zonă a Chietrii Olii au rămas amprentate în rocă niște urme de călcătură, care apoi s-au solidificat.

Suntem într-o zonă unde misterioasa Ceață Albastră, rătăcește pașii călătorilor, unde în anume locuri cu nebănuite puteri energetice dispar oameni, sau sunt teleportați, unde ridicăm din umeri neputincioși în fața unor vestigii megalitice și a inscripțiilor de pe ele, unde oamenii vorbesc despre așezări și tuneluri subpământene, unde poți vedea un loc, care nu pare deloc a fi creat de natură, unde… te întrebi, oare este condamnabil să privești și să asculți altfel?!

„Ziarul de Buzău” din zilele de 15-16 iunie 1994 a publicat un reportaj a tinerei ziariste Mona Tudor, cu titlul „Un O.Z.N. a survolat muntele!”. Am citit cu atenție reportajul de atunci și am stat de vorba personal cu reportera, Mona Tudor fiind soția unui distins elev de-al meu, cantemirist. Voi sintetiza cuprinsul reportajului. În noaptea de 1 iunie 1994 spre orele 23.45, sătenii din Ruginoasa de Buzău erau pe ulițele satului, pentru că înainte cu o zi se declanșase un puternic incendiu în pădurea din Piscul Vâlcelelor, pe care autoritățile nu-l puteau stinge. Deodată au simțit că în afara vântului se mai suprapune un curent. Imediat, din vest, a trecut pe deasupra oamenilor o flacără de foc, ce părea un buzdugan cu coada ascuțită la capăt. Avea culoarea roșie aprinsă, iar coada de un roșu gălbui, după mărturisirile martorilor. Lumina lui albă, foarte puternică, aproape că i-a orbit pe oameni. Dacă priveam lângă noi, spun martorii, nu ne vedeam unul pe celălalt, atât de tare ne orbea lumina proiectată spre noi. Numai în sus vedeam „buzduganul”. În jos nu mai zăream nimic. Când a trecut, în urma obiectului părea că s-a deschis cerul, spun martorii. Bătrânul Eftimie Bâsceanu (80 de ani în 1994) relata reporterei: „Vineri noapte am văzut o luminiță mare, cu coadă. Nu puteai să te uiți într-acolo, pentru că te dureau ochii. Culoarea era de foc aprins. Când eram mai tânăr, am văzut, așa cum spuneau bătrânii, un zmeu. Asta se întâmpla după război. Era o flacără de foc ce mergea la vale”. Din același sat, Dumitru Manta, 56 ani (în 1994) din Ruginoasa, dă o declarație care o completează pe a bătrânului Eftimie Bâsceanu și voi cita din mărturia lui: „În anul 1955, aveam 17 ani pe atunci, mă deplasam pe la trei dimineața, la o odaie (colibă – n.a.) la boi. Fusesem la bal și nu mă mai culcasem. După ce-am ieșit dintr-un plai, m-am oprit un pic să mă odihnesc. Privind pe cer, am văzut venind pe deasupra munților o flacără de foc. Fiind copil, m-am temut. M-am ridicat și am luat-o ușurel la vale. Atunci, ca și cum m-ar fi izbit, focul acela s-a luat după mine. Când m-am apropiat de sat, s-a oprit și a plecat dincolo de deal. Părea că este un sul cu coada de culoarea lunii, galben-portocaliu. Seara am povestit părinților mei. Băiete, a zis tata: ăla a fost un zmeu!”. Am readus în memorie evenimentul, pentru că în Colchida Carpatică din Țara Luanei, sunt vestigii și locuri care mărturisesc despre existența unei fabuloase civilizații preistorice (eu continui s-o numesc pelasgo-hyperboree) în spațiul carpato-danubian, un spațiu în continuare vizitat de vecinii noștri, din afara Terrei.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.