„Scoateţi Mioriţa de pe drapel!” – spunea cu ani în urmă, într-o emisiune tv, Florin Chilian. Avea şi nu avea dreptate. Mai mult n-avea. De ce? Şi el, şi Nicu Covaci, ca şi alţii, mai prestigioși sau mai mărunţi, au fost victimele unei colosale manipulări istorice, denumită – ba chiar „branduită” în acest sens – fatalism mioritic. O formidabilă demonstraţie de iluzionism, făcută cu toate obiectele la vedere (fără „preparaţie”, cum ar spune Iosefini), dar în care privitorul vede ce-i arată iluzionistul.

Cică blestemul naţiei noastre e filosofia acestei minunate balade. Fals! Ar fi bine să fie aşa – din motivele pe care am să le prezint – dar nu e aşa! În Mioriţa nu se scrie sau nu se spune nimic din ceea ce i se atribuie. Ciobanul nu se lasă ucis de confraţi decât în minţile noastre manipulate. În graba lecturii, uităm să citim un vers de o importanţă fundamentală: „ŞI DE-A FI SĂ MOR”…

Să recitim povestea, care e foarte simplă şi foarte explicită din punct de vedere epic… Aflăm din primele şase versuri că trei ciobani se „deplasau” cu turmele „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Ni se spune apoi cine sunt ciobanii: „Unu-i Moldovan,/ Unu-i Ungurean/ Şi unu-i Vrâncean”.

Urmează conflictul: „Iar cel Ungurean,/ Şi cu cel Vrâncean,/ Mări se vorbiră,/ Ei se sfătuiră/ Pe l’apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel Moldovan,/ Că-i mai ortoman/ Ş’are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi/ Şi câni mai bărbaţi!”…

Să facem un stop cadru! Aşadar, ciobanul Moldovan e mai „ortoman” şi „are oi mai multe, mândre şi cornute”. Se presupune aşadar că era un om gospodar, deci activ, practic, concret, unul care făcea „zootehnie” performantă în aceleaşi condiţii cu ceilalţi doi. Subliniez: performaţele lui „ciobăneşti” erau aici, pe pământ, nu în plan metafizic. Era, cu alte cuvinte, cel mai „şmecher”! Aşa cum se întâmplă în viaţă (şi în filmele cu personaje pozitive şi negative), prosperitatea Moldovanului generează în ceilalţi doi sentimentul omenesc numit invidie. Incapabili să fie la fel de „şmecheri”, aceştia nu pot rezista „concurenţei” decât eliminându-l, ceea ce se şi hotărăsc să facă: „Mări se vorbiră,/ Ei se sfătuiră/ Pe l’apus de soare/ Ca să mi-l omoare”… 

Abia aici apare în ecuaţie mitologicul, intervenţia divină. Prin vocea oii, care i se adresează direct, avertizându-l: „Stăpâne, stăpâne,/ Îţi cheamă ş’un câne,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc,/ Că l’apus de soare”… etc.

Iar ciobanul care, cunoscând limba „fiarelor”, avea, se vede treaba, ceva abilităţi transcendentale, o aude, o înţelege şi-i spune: „Oiţă bârsană,/ De eşti năzdrăvană/ ŞI DE-A FI SĂ MOR / În câmp de mohor,/ Să spui lui Vrâncean/ Şi lui Ungurean…” 

Aici se află cheia întregii mistificări. Versul „ŞI DE-A FI SĂ MOR” a fost omis, fie din prostie, fie din neatenţie, fie cu intenţie, în toate exegezele despre fatalismul mioritic al naţiei. Fatalism care a fost virat, prin interpretare şi inducţie, spre obedienţă, spre lipsa de coloană vertebrală a ciobanului (şi a noastră, prin extensie istorică). O fi adevărată lipsa de coloană vertebrală în ceea ce ne priveşte, dar asta n-are legătură cu Mioriţa. Modelul propus de baladă e cu totul altul, e invers! 

Mioriţa este un testament. Într-un testament i se spune legatarului (oiţei bârsane, în cazul de faţă) ce să facă în caz că el va muri. Dar nu e testamentul unuia care se va lăsa ucis, e testamentul unui bărbat care pleacă la luptă. Spun asta pentru că e puţin probabil ca un individ care şi-a dovedit calităţile practice, luptându-se să fie cel mai bun pe domeniul lui de referinţă (cel mai „ortoman”), să fie dispus a ceda totul pentru o supoziţie postconcepută în secolul XX. E ilogic. Dacă acest lucru ar fi fost exprimat în textul baladei, era altceva. Dar NU A FOST EXPRIMAT nimic în acest sens! Scrie doar atât: „şi de-a fi să mor”. Unde scrie că n-a luptat? Nu scrie. Ba chiar există variante ale Mioriţei – mai rudimentare ca expresie artistică – în care ciobanul chiar luptă şi chiar îi învinge pe ceilalţi doi. În forma de faţă, esenţializată, Mioriţa este un testament. Într-un testament ţi se spune ce să faci „după” și numai „în caz că…”, nu „înainte de”. Şi dacă tot e să interpretăm, propun următoarea întrebare: ce motive ar fi avut ciobanul să nu lupte pentru a-şi apăra averea, de vreme ce s-a luptat ca s-o facă? Motivul, dacă există, e în mentalitatea sau în laşitatea noastră. Preferăm să aruncăm pe seama unei fatalităţi istorice propria blazare sau neputinţă, ca să scăpăm de responsabilitatea morală a faptului. Şi l-am transformat pe cioban într-un fel de „acarul Păun” al vinovăţiei noastre.  

În fapt, ciobanul din Mioriţa nu numai că nu se lasă doborât, dar nu acceptă nici moartea ca pe o înfrângere! O transfigurează în nuntă cosmică şi ne-o livrează ca model. Iar noi – ce-am înţeles? Că s-a lăsat omorât. De unde, până unde? El este învingătorul absolut, nu învinsul absolut. Chiar dacă e bătut, nu e învins. Nici în viaţă, nici în moarte.  

Mioriţa nu e un model fatalist. Nu e nici măcar un paradox. Paradoxali suntem noi, care înţelegem lucrurile cele mai elementare pe dos. Şi astfel, prin înlocuirea Mioriţei cu o clonă obţinută în laborator şi botezată cu numele originalului, s-a ajuns la confecţionarea unei întregi paradigme a obedienţei. Din cauza acestei mistificări (substituiri), am uitat că verbele au, în limba română, condiționalul optativ și am început să urâm Mioriţa, ale cărei sensuri şi semnificaţii ne scapă. Am ajuns să ne fie ruşine cu cea mai virilă, cea mai profundă şi cea mai complexă baladă a noastră. Şi una dintre cele mai frumoase din lume… În consecinţă, aş relua mesajul lui Florin Chilian în următoarea formulă: „Daţi jos de pe drapel clona Mioriţei şi puneţi originalul!”

Nota redacției Revista România Culturală:

Nicu Covaci, în ultimul documentar despre Pheonix („Har-Jar”) de la TVR a afirmat clar că știe de varianta sârbească a Mioriței în care baciul moldovan nicidecum nu se lasă fatalist prins și omorât de cei doi, ci din contră, în varianta respectivă, îi prinde și le dă o mamă de bătaie, acestea fiind exact cuvintele lui Nicu Covaci. Deci, nicidecum artistul fondator Pheonix nu s-a lăsat manipulat, considerând acea variantă ca fiind cea reală.

A consemnat pentru dumneavoastră Miron Manega via CERTITUDINEA.COM.

Motto: blanc: 2. pauză albă și tremurătoare care apare uneori la emisiunile de televiziune, dând senzația că „s-a rupt filmul”

Dicționarul explicativ al limbii române

Chiar că filmul e pe rupte… Există suficientă evidență că, de-o parte a ei cel puțin, lumea actuală e dusă voit de râpă. Scoasă din discursul academic și simplificată pentru uz managerial în cadrul ingineriei sociale, deconstrucția pare să se cabreze nărăvaș între genunchii fruștilor săi jochei. Ca și cum, în saltu-i peste genunea ce simultan desparte și unește versantul subiectiv al realului de cel obiectiv, calul măiastru al devenirii—zoon empsychon, ar zice stoicii—s-ar simți păscut de-o mare primejdie dinspre călărețul său lipsit cras de măiestrie. „Nestăpânit mai ești, stăpâne!” nechează exasperat animalul, gata să-și trântească inepta povară în praful istoriei și, odată cu ea, propriu-i strat de docilitate indusă.

Până să fie preluată și răspândită de Derrida, deconstrucția—Destruktion der Metaphysik pe numele ei original, heideggerian—era prevăzută ca etapă premergătoare unei reconstrucții pe noi baze a taberei noastre de grăbiți trecători prin sublunar. Evidențiind suplețea hermeneutică a realului, gânditorul german preconiza ameliorarea în doi timpi a problematicului contact dintre interior și exterior: mai întâi o demontare critică a dispozitivelor conceptuale moștenite, ce tind mereu să-și prelungească necritic, inerțial în prezent validitatea ca preconcepții, urmată apoi de-o reconceptualizare mai adecvată noii situații istorice. O construcție de chirpici se lasă reamenajată mai convenabil după nevoile momentului prin înmuierea în, și ulterior zvântarea de, apă (aici cu sensul de virtualitate a gândirii). Așa cum remarca deja Heraclit, în virtualitate lumea se găsește imersă constitutiv, deși a simți efectiv fluiditatea ondinului ei trup presupune ieșirea dintre niște plăci mereu în curs de rigidizare, simultan și protectoare, și limitatoare de libertatea mișcării. E vorba de obișnuințe, care urzesc cămașa de forță a existenței sub forma unei mreje securizante.

Destinul teoriei heideggeriene a fost să cadă în mâna celor mai străluciți soixantehuitards, confruntați în primul rând cu problema locuirii în ruinele unui sistem social disfuncțional, violent invalidat de al doilea război mondial. Reconstrucția postbelică a economiilor n-a fost deajuns pentru a satisface exigențele înalte ale acestor naturi ardente, ce vizau și ameliorarea raporturilor interumane. Căliți direct sau indirect pe front¹, indecișii de mai ieri se descopereau transfigurați de luptă într-atât încât înfruntarea formelor mai subtile, simbolice, de aservire a omului de către om nu-i mai intimida. Limitarea frontului la cel indicat de cârmuire le apărea acum arbitrară, iar deschiderea neîntârziată a altora noi în interiorul spațiului social necesară.

Lucru ce n-a scăpat vultureștilor supraveghetori de cealaltă parte a Atlanticului, mult mai puțin afectată de război. Acolo un Chomsky, de pildă, ținea supărător isonul nemulțumiților cu-al său concept de anarhie educată și dezobediență civilă, ce modula mai doct ecoul mișcării sociale a lui M. L. King, totodată dând ecou neastâmpărului existențial al beatnicilor. Libera circulație a ideii de deconstrucție neliniștea cercurile politice cele mai conservatoare, ferm încredințate că o conflagrație poate fi nu doar declanșată, ci și dirijată după voie. Contraatacul lor asupra restului societății civile a îmbrăcat forma ingineriei sociale, prezentate însă ca o recanalizare constructivă a energiilor destructive stârnite în om de războaie. Căci, între timp, Coreea și Vietnamul oferiseră noi ocazii de testat limitele jocului cu moartea, menținând mobilizate sub arme o parte din forțele sociale altfel gata să destabilizeze, după exemplul european², situația de acasă.

Clar, victoria militară nu entuziasmase uniform în tabăra învingătorilor; mulți se simțeau învinși, reduși la tăcere, neliberi³, sufocați de mentalități și instituții perimate. Prin America sau Canada, problema deconstrucției se punea cu detașarea teoretică a celor lipsiți de griji strigente, într-un cadru academic din ce în ce mai alienat în obsesiva-i echilibristică terminologică, ce nu ferește de erori decât cu prețul accesului la publicul cel mai larg și mai puțin consultat. Victoria militară privase reconstrucția de principala-i rațiune de a fi—surmontarea destrucției suferite în profunzime, până la nivelul încrederii în uman, de țesutul social.

Și tocmai datorită acestui buclucaș rest de lume veche rămas intact în interiorul celei noi fortuitul radicalism al demersului european s-a lăsat treptat înmuiat și înlocuit abil cu un surogat pragmatist american numit management, al cărui principiu director e ameliorarea implementată din mers, cât mai puțin costisitor—fără oprirea motoarelor și intervenții în intimitatea structural-conceptuală, adică—, a hărăbaiei mondene navigatoare prin neant. Inevitabil, dezasamblarea ei dincolo de anumite limite—deconstrucția radicală, până-n temeliile-i așa-zis ultime—introduce timpi morți, neproductivi. În lipsa intervențiilor profunde, însă, cele de suprafață se văd silite să prolifereze luxuriant, devenind rapid un reflex necontrolat—un prost obicei întărit prin repetare, cam ca scărpinatul fără spălat. Supravegherea maniacală, ca și crescânda presiune mediatică, nu fac decât să palieze dezinteresul patent al conducerii pentru propriile-i deficiențe de înțelegere a socialului. Căci managerul fuge de filosofie ca dracul de botez. Astfel încât cârpăceala ajunge să se confunde cu cârpeala din ce în ce mai răsunătoare a unor așa-numite resurse umane declarate rezistive, dar foarte probabil împinse dincolo de uman prin ineptitudinea cârpacilor cărora ele s-au încredințat. Delegarea unei părți crescânde din libertatea proprie în cadrul contractului social inaugurează mezalianța cu puterea, în virtutea căreia șchiopătăm în pas alergător, privați cinetic de răgazul necesar ieșirii din ea.

„Supraveghem îndeaproape ceea ce se vede ca să nu cădem nepermis de mult pe gânduri la ceea ce nu se vede” e versiunea managerială, cu pretenții de sofisticare, a activismului proletar anti-revoluționar exprimat prin 1990 ca, „noi muncim, nu gândim!” Aflarea-n treabă a conducerii năzuiește să… se afle și mai frenetic în treabă, nu să afle eventual cam care ar fi treaba treburilor—rostul trecerii omului prin viață. Evident, frenezia nu trebuie confundată cu pasiunea creatoare, întrucât ea decurge tocmai din decizia fermă, luată de sus, de a nu întrerupe fluxul productiv spre a-i regândi creator finalitatea⁴. Imperativul autoimpus al productivității obligă la o trepădușeală continuă și energică, dacă nu de-a dreptul isterică (producția pletorică a semnelor convenționale de motivație superioară, recunoscute și cerute de supraveghetori). Mânatul resurselor umane într-o goană din ce în ce mai derezonabilă se confundă cu prigoana gândirii deconstructive: asudând din greu, eliminăm în primul rând timpul de regândire a existenței, și abia apoi și (alți) produși de excreție. Chestiunea e dacă timpii în cauză—morți pentru producție—nu sunt totodată și cei mai revitalizanți pentru țesutul social.

Inadecvările fuzeei simțitoare numite Prezent, dinlăuntrul căreia înfruntăm vicisitudinile realului împreună, trebuie răbdate stoic fără cârteală, tranșează părtinitor cei de pe puntea ei de comandă—nu în ultimul rând pentru că revenirea la planșeta de proiectare ar da și prilejul unor schimbări de ierarhie la bord. Nu ne oprim din funcționarea mașinală spre a ne reimagina mai adecvat raportarea la real pentru că de oprirea hardughiei mondene sunt gata să profite rivalii politici ai celor actualmente în funcții. Lucru ce ne înscrie vertiginos pe panta pierzaniei: cu cât situația se înrăutățește, cu atât starea de necesitate impusă și măsurile cele mai lipsite de măsură apar mai justificate, înrădăcinând astfel suplimentar scăunarii în fotoliile lor capitonate. Invers, cu cât criza ar fi depășită mai ușor, cu atât răgazul de-a schimba conducerea ni s-ar acorda mai generos, iar panica ejectării din scaune i-ar cuprinde mai strașnic pe înscăunați.

Ne-am instalat în criză ca rușii în război⁵; nefirescul ne-a devenit firesc. Acea Destruktion der Metaphysik propusă de Heidegger ca măsură de reîmputernicire a echipajului fuzeei în lupta-i cu vicisitudinile devenirii—optimizarea prizei la real—ne-a fost confiscată și transferată pe șest adversarului. Într-un cuvânt, obiectivizată. „Vă mănâncă palma și mintea să deconstruiți o lume favorabilă nouă? Las’ că vă dăm noi de cheltuit energia!” Și într-adevăr, cui îi arde de deconstruit rigida armură conceptuală de mai ieri spre a dobândi o suplețe superioară în mișcări atâtă vreme cât asupra sa plouă cu aprige și tehnice lovituri? Cât despre grindina contondentă, cum să nu se întețească dacă pilotul/cârmaciul—prin definiție și dincolo de orice discuție înțelept—mână cu toată viteza înainte hardughia vetustă? Imprudența lui la adresa celorlalți se confundă cu suprema prudență la adresa sa: buhăită de loviturile încasate, societatea civilă a fost transformată cu sila în all-around airbag pentru postul central de comandă. Culmea tehnicii!

Orice student de anul întâi la medicină știe că funcția crează organul și scaunul strâmbă omul. Ce însă medicina lasă nespus e că și corpul social riscă să degenereze într-un imond scaun moale (conotație scatologică deloc întâmplătoare) dacă nu transmite rezonant și amplificator, de la bază către vârful piramidei, anticipativele scuturături de despărțire. La fiecare pas, caldarâmul ne întâmpină cu o reacțiune grijulie, ce ne reamintește de dezintegrarea finală în praf și pulbere, obligându-ne astfel la un efort de mobilizare întru amânarea ei. Numai pentru că pământul bate insistent, de intrare prematură în noi, ne și reculegem din reflex la fiecare pas, transferându-ne mai departe greutatea modic zdruncinați, tacit avertizați. Cu capul dincolo de nori, cosmonauții au probleme fiziologice tocmai datorită lipsei de scuturături reconstructive din partea obștescului suport terestru. Spre a menține contactul cu frusta lui realitate, vârful piramidei sociale trebuie zguduit terapeutic și veridic, de (re)băgat mințile-n cap. Vestitor de marele final, acest exercițiu escatologic de întreținere a corpului social promite să risipească oportun fumurile și alte forme de alienare ce bântuie pe sus. Prin oameni, să mijlocim cârmuirii un contact cât mai deșteptător cu inumanul—piatra și țărâna de pe fundul unei gropi nu doar în curs de săpare, ci ajustându-și meșter, din mers, dimensiunile după talia destinatarului! Cămașa de forță ultimă se cambrează pe orice trup.

Iată o versiune ameliorată, căci angajată social, a mai vechiului memento mori: amintește-ți, desigur, de moarte, dar în special nu uita să le (re)amintești de ea și celor mai amnezici ca tine, porniți să împărățească pământul la nesfârșit! Admițând că ne-am încăiera între noi animalic dac-am tropăi prin viață liber, neîncălecați de jochei veleitari—că n-am fi în stare să traversăm fluxul devenirii fără proverbiala fraternizare cu necuratul recomandată de Hegel—, măcar să-i garantăm încornoratului încoronatului nostru aproape-depărtat o ejecție promptă la momentul potrivit. Chit că revine. Viața politică trebuie concepută ca rodeo echitabil—poate și pe deșelat animalul politic încălecat, dar neapărat și pe dat cu călărețul de pământ. Ortopedic, de îndreptare. Că nașterea ne-ar fi azvârlit în imond, așa cum credeau gnosticii, mai treacă-meargă (n-am avut de ales); că însă ne-am lăsa spălați la creier de cârmuire ca să ne complacem la nesfârșit într-o aceeași încălecare prelungită fatidic ar fi o irosire sacrilegă a potențialului nostru rezistiv, dăruit și el tot la naștere de puterile binevoitoare ale firii. Dacă până și fetusul cel strâmtorat își afirmă libertatea dând nărăvaș cu picioarele în pântecul matern, cu atât mai mult cei născuți, aflați mai la largul lor, au de întețit imemoriala bătaie a vieții în sfera politicului.

Datul destinal cuprinde imondul fond băgăcios în viața noastră, dar și ceva puteri de a-l ține la respect, de a-l îndepărta efectiv, de a-l azvârli iar peste bordul precarei ambarcațiuni ce ne desparte și unește placentar de el. Cu cât revine mai tenace, cu atât trebuie trimis mai obstinat la plimbare. Să ne iubim, desigur, conducerea, însă cu năbădăile cuvenite! Partea bună a azvârlirii noastre în imond e că acesta se lasă totuși, într-o oarecare măsură, amenajat mai ca lumea; căci prin învâltorata stihie din jur plutesc salutar și țăndări de lumi mai vechi, așteaptând să fie culese și reasamblate protector, creator. Proiect ce necesită însă reducerea vitezei mai înainte de toate.

La ingineria socială trebuie răspuns printr-o și mai ingenioasă lucrare pe dedesubt a celor ce ne lucrează—cum spuneam, un gest gospodăresc de îngrijire a locului acordat de comunitate și aparținându-i inalienabil doar ei, o canalizare a apei devenirii între scaun și trupul ocupantului fixat morbid pe el cu retentivitate anală. Anticul Eupalinos era creditat cu construcția unui tunel prin piatră, ce aducea apa de pe un versant al muntelui pe altul. Marea întrebare e însă: ce genial arhitect al spațiului social va reuși să conducă apa devenirii într-o clismă prin făptura zmeiască a politicului, unde necurățenia se sedimentează fixativ, mai ceva ca miticul bălegar din grajdurile lui Augias? Important e ca ocuparea unei poziții între oameni să nu fie integral la latitudinea ocupantului, ci discutabilă, negociabilă; pentru a rămâne uman, suportul oricărui membru al corpului social trebuie să fie retractabil de către ceilalți. Dacă șezutul mi se lipește dubios de scaun, e sarcina mâinilor să mi-l elibereze. Condiționalul constituie însăși viața contractului social, pândită mereu de cadaverica rigidizare într-o literă moartă, inflexibilă, tabu, scoasă din joc; iar de exercițiul intens al retracției în cauză depinde sănătatea și vigoarea corpului social în ansamblul lui.

Incitanta investigație filosofică a lui Hans Blumenberg intitulată Naufragiu cu spectator (1979) propunea, ca paradigmă existențială de bază, arhitectonica navală în locul versiunii ei de uscat, favorizate de Kant. În postură de echipaj navigând prin fluxul devenirii, după Blumenberg am fi sortiți să rătăcim în căutarea unui liman mai solid și, între două naufragii succesive, siliți să ne înjghebăm o nouă ambarcațiune din rămășițele ultimei, avariate de elemente. Lucrare de făcut înot, călcând cumva apa, sau în orice caz imerși în mediul pierzaniei ca-ntr-un vast cimitir marin. Cu care, în treacăt fie spus, avem exact o viață ca să ne obișnuim și consolăm. Și tocmai când am fi zis că-i mai rău, iată-ne încolțiți și de bănuiala agravantă c-am fi ostaticii unui act de hijacking politic, ce ne sustrage până și plăpândul suport arhimedic al mediului printr-un vârtej indus, pus la cale inginerește—val-vârtejul progresului, mai exact, căruia se zice că nimic nu i-ar sta în cale.

La viteză mare, unda pe care alunecăm capătă duritatea betonului, tăindu-ne astfel cheful de abandonat nava. Viteza compromite raportul cu exteriorul imediat (tot așa cum, pe autostradă, ceea ce are eventual loc în tufișurile aferente ei devine practic insesizabil pentru cei mai grăbiți automobiliști datorită efectului de tunel creat). Comanda „cu toată viteza înainte!” reduce drastic șansele de evadare/salvare ale membrilor echipajului, uniți acum într-un corp social comun nu de afinități elective goetheene, ci de presiuni impuse tehnic, din afară—efect de fuzee repezită prin spațiu-timp anume întru ruperea legăturilor ei cu contextul istoric mai larg (tradițiile culturale în diversitatea lor). Globalismul trage virtual apa devenirii pe diversitatea lumii, compactizând de-a valma elementul uman și răspunzând astfel preventiv amenințătoarei deconstrucții heideggeriene printr-o deconstrucție sălbăticită—o accelerare a ritmului general, o precipitare în râpă menită să împiedice scăparea puterii din mâinile vechiului jocheu.

„Ce să-i faci? Te pui cu progresul?” se pleacă omul simplu dinaintea pretinsei fatalități. Și bineînțeles că progresul se accelerează cu atât mai frenetic cu cât e mai puțin pus în discuție—cu cât pumnul e băgat mai adânc în gura neproductivilor palavragii umaniști de „știutorii” acreditați oficial. Ideile directoare de mai ieri se principializează în dogme sanctificate de înalta preoțime în slujba cârmuirii și puse la păstrare în racle de cleștar. Numai că orice Albă-ca-Zăpada profund adormită își așteaptă chipeșul prinț care să-i smulgă din gât mărul otrăvit—pumnul?—împins cu vicleșug acolo de puterea mașteră. Vertiginoasa accelerare ne trage virtual comportamentul într-o țiplă din ce în ce mai strânsă pe trup, tăindu-ne în acest fel accesul la exterioritate și, odată cu el, mai întâi aripile, iar în cele din urmă chiar respirația.

Moment în care (re)intră intempestiv în scenă literatura pe calul ei alb ca hârtia nescrisă. Il Gran Commendatore, maiestuoasa carte blanche a cuvântului, Măria Sa libertatea de expresie. Nărăvită la băgatul fără limite în viața omului, puterea comite imprudența de a se aventura prea adânc în râpă, nimerind în intimitatea chtonică a neființei din ființă. În inumanul din om, adică, sau în stratul mineral de nesimțire ce căptușește pe dinăuntru orice simțire—celălalt tărâm, purtat de fiecare incognito pe fundul buzunarului de piele al unui sine mereu doar superficial cunoscut. Apariția n-are nevoie să spună, ca-n opera lui Mozart, „m-ai invitat la cină, don Giovanni”; căci ea e cea ce vine sigur, mereu deja invitată impersonal de însăși nașterea omului și, ca atare, peste puterile lui de anulare a invitației. Cea ce, de fapt, nu face decât să vină inexorabil, mai mult sau mai puțin ocolit, aflată mereu pe drum fără însă a ajunge vreodată de-a binelea în intimitatea unei cine conviviale. Blanchot o numea cartea de venit, iar Cioran o sinucidere amânată—o coborâre în mormânt controlată din condei, o evoluție descendentă în cristiane, ca la schi, lăsătoare în siaj de-o elaborată semnătură lungă cât opera, în fine, o dispariție cu cântec în limpezimea de cleștar a văzduhului.

Foarte probabil că albul tremurător al stafiilor așteptate să iasă-n cale de Halloween e, în fond, al paginilor-mărturie rămase nescrise prin zelul asasin al politicului. Și că revenirea lor în atenția publică e o tacită cerere de reluare a scrisului/denunțului cu altă mână. Căci orice scriere nu face decât să transcrie cele suflate în urechea internă a autorului cu atâta discreție că frizează idiosincrazia subiectivă. Nu solidaritatea intersubiectivă. Apariția virtuală a albului unduitor prin lumea viilor reînnoiește invitația la rescrierea contractului social ca și cum fiecare operă literară n-ar decât o ciornă a lui stângace disimulată (o idee de mai bine social așteptându-și aprobarea cât mai largă din jur). Cine știe dacă, întru aruncarea din șa a inepților săi jochei, calul măiastru al devenirii nu-și întinde aripile-i pliate întocmai ca filele unui manuscris neterminat? O hârtie așternută doar în minte și cerșind imperios, cu dalba-i res extensa, o întindere corespunzătoare a omului dincolo de limitele impuse, către acel infailibil întăritor al corpului social, care-i scula de scris: „haide, dă-ți drumul, întinde-ți și tu gândul pe hârtie—osul cel mai domnesc în carnea cea mai oarecare!”

Creștere de sine înspre ceilalți, bunăcreștere confesivă. Apropo, procesul globalismului e-n faza de instrucție; filmul se rupe, iar blancul flutură ispititor pe dinaintea spectatorilor. Cine are mărturii de depus, să mărturisească! Alb să fie, că negru…

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. Bataille face explicit legătura între vinovăția resimțită de intelectualii nemobilizați la oaste din timpul primului război mondial și ispășirea simbolică a vinei lor prin scris (Heidegger fiind unul dintre ei). În cazul lui Blanchot—cel de-al doilea fondator al Colegiului de sociologie—legătura e și mai directă, el supraviețuind unei încercări ratate de asasinare din partea unui ofițer german. Prin labirintul hermeneutic al simbolurilor, frontul militar își debordează limitele, împânzind cu tranșee virtuale un spațiu social aparent ferit de contaminarea violenței pur marțiale. Moartea își pipăie de la distanță victimele cu aceste „mustăți” de neant, insinuate în făpturile gânditoare sub forma frământului întrebător. Astfel, originile deconstrucției se confundă cu edificarea umanului și sacrificiile cerute de fiecare întemeiere notabilă: în lumea viilor se cască mereu infinitezimale fisuri—„guri” de-o extremă discreție, din tăcerea cărora așteaptă să fie trase în cuvânt poveștile dușilor rămase nespuse. Cum scria Blanchot, „comunicăm prin incomunicabil”.

2. Anii ’50 -’60 abundă în mișcări sociale, pentru neutralizarea cărora serviciile secrete americane au declanșat funesta Operațiune Gladio, responsabilă de numeroase asasinate și diversiuni.

3. Inconfundabil de gnostică, replica „dar închisoarea e peste tot!” (introdusă de Andrei Tarkovsky în scenariul filmului său Călăuza după nuvela fraților Strugatsky Picnic la marginea drumului) rezonează cu tribulațiile carcerale ale lui Randall McMurphy din romanul Zbor deasupra unui cuib de cuci semnat de Ken Kesey. Deși, după propaganda vremii, Cortina de fier ar fi delimitat suficient de clar lumea liberă de cea neliberă. E meritul lui Michel Foucault de-a fi denunțat povestea cu cântec a clarității în cauză—îngrădirea suferită de întregi categorii sociale prin felul raționalității occidentale de a-și organiza spațiul conceptual. De notat că temnițele cele mai grele se disimulează în însăși plenitudinea clarității diurne.

4. „Faceți dragoste, nu război!” exortau hipioții într-o situație similară cu cea prezentă.

5. Remarca despre instalarea rușilor în război aparține lui Emmanuel Todd.

Am trecut prin 14 securități, închisori și lagăre de exterminare: Securitatea din Iași, Securitatea Uranus (în București), Securitatea din Brașov; apoi închisori: Codlea, Gherla, Galați, Brăila, Fortul 13 Jilava și Văcărești; lagăre de muncă: Balta Brăilei, lagărul de la Strâmba, lagărul de la Stoenești – saivane, și faimosul lagăr de la Salcia, apoi în Delta Dunării, în lagăre terestre: Periprava Centru, Periprava – secția Grindu, precum și într-un lagăr plutitor, pe un bac, la recoltat de stuf iarna, cu picioarele în apă, flămânzi, bătuți, umiliți și lipsiți de minime condiții de igienă și de asistență medicală. Mulți dintre noi au rămas acolo. Dacă m-aș referi la asta, în doar șase luni, care pentru mine au rămas de referință pentru tot restul vieții, între 1 ianuarie 1960 și 30 iunie 1960, lângă patul meu au murit zece deținuți.

În diferitele locuri de detenție, eram niște privilegiați aceia care aveam în celulă măcar un călugăr. Preoții știau ce și cum să facă. Când nu aveam, ne rezumam și noi la câteva rugăciuni și să cântăm de Paște un „Hristos a înviat”, pe care-l știam toți. Trebuia însă făcut cu mare grijă, cu mare, mare atenție. Dacă eram prinși, eram aspru pedepsiți. În primăvara lui ‘59 ne-a surprins un gardian, Todea, la Gherla, la etajul unu. Ne-a pus pe burtă de dimineață până seara, ne-a lăsat cu burta pe beton. Și deschidea din când în când ușa și se ducea la gratii și bătea cu ciocanul să vadă dacă nu am tăiat vreo gratie, călcând peste trupurile noastre. Era o mare satisfacție pentru el. Călca peste noi, care eram unii peste alții, căci nu încăpeam. Cea mai mare mortalitate din toată istoria Gherlei a fost vara lui ‘59.

Eram trei și jumătate într-un pat metalic. Într-o celulă unde pe plan orizontal nu intrau decât trei paturi, paturile erau pe patru niveluri, adică 12 paturi, iar noi eram 42 de deținuți. Noi, cei tineri, dormeam direct pe grătarul de fier al patului, căci saltelele de paie le dădeam jos pentru bătrâni și bolnavi, care nu se puteau cățăra la nivelul doi, trei și patru. Cei de la patru erau palizi dimineața, căci nici oxigen nu aveau sus.

Cât despre sărbătoarea Sfintelor Paști, îmi amintesc…, eram în seara de Înviere a anului 1960, în lagărul de la gurile brațului Chilia, de la Periprava Centru. Cred că era 17 aprilie 1960. Cântam „Hristos a înviat” și, în spatele meu, pe un pat, la parter, adică patul de jos, era nea Vasile Moldovan, din Lisa de Făgăraș. Era grav bolnav, săracul. În timp ce cântam, un medic dintre noi, deținut, a venit și ne-a spus să ne oprim. Am rămas surprinși. De ce să ne oprim? „A murit nea Vasile!”

Din păcate, ziua Sfintelor Paști nu putea fi decât una ca toate celelalte, căci erau cu ochii pe noi. Acum erau mai atenți decât în celelalte zile, tocmai ca să nu întreprindem nimic pentru a marca evenimentul. Erau foarte atenți. Cu toate acestea, pentru cei care eram privilegiați să avem printre noi un preot, era mare lucru, pentru că știa tot ce trebuie făcut. Am avut parte și de Sfinte Liturghii, dar mai rar, căci o Liturghie presupune timp, presupune o anumită atitudine și multe alte lucruri. Riscul era colosal, dar, cu toate acestea, găseam acele perioade chiar și foarte scurte de reculegere și de trăire. Imaginați-vă că în perioada de foame cumplită, la Gherla, dimineața mâncam 24 de persoane dintr-o pâine de două kilograme. Incredibil. Fiecare primea câte o feliuță de 80 de grame. Din puțina asta pâine, preoții tăiau cubulețe și într-o cană făceau agheasmă. Luau apă într-o căniță, se rugau și se rugau, și se rugau, și cu degetele împreunate, căci n-aveam busuioc, n-aveam nimic acolo băgau de trei ori mâna și sfințeau apa. Stropeau apoi acele cubulețe, iar după aceea fiecare dintre noi trecea prin fața preotului și lua numai câte un cubuleț, atât, căci nu era de unde…

Asta s-a întâmplat de două ori, de regulă de Paști, pentru că nu aveam cum face altceva, și nu aveam obiectul muncii, n-aveam pâinea.

Mi-am iertat călăii, care nu de puține ori m-au călcat în picioare. Țâșnea sângele din noi… Faptul că am știut să iert și am putut să iert mă fac mai puternic. Pare ceva de necrezut, dar așa simt. Ca mine însă au fost zeci de mii în țara asta. Nu eu sunt acela care am suferit cel mai mult, nu eu am fost cel mai mare luptător anticomunist. Nu! Au fost mult mai mulți aceia care au luptat cu adevărat, care au suferit enorm și care și-au pierdut și viețile în această luptă inegală. Dar a fost însă atât de frumos, atât de înălțător, să te sacrifici pentru țară! Acum par cuvinte pompoase. Am ținut până acum peste 150 de conferințe, la aproape 10.000 de elevi. Mi-era teamă că într-o zi un tânăr o să-mi pună o întrebare: „Bine, bine, dar noi astăzi ce să facem?” Și această întrebare a venit într-o bună zi. N-am scăpat. N-aveam un răspuns pregătit, dar, așa, dintr-odată, i-am spus: „Nu vă rămâne decât ca și voi, așa cum noi am făcut-o în urmă cu 60-70 de ani, să vă iubiți neamul, patria, tricolorul și credința strămoșească!”

A consemnat pentru dumneavoastră Octav Bjoza

Eminescu, fratele din închisoare, ne-a salvat din mlaștina deznădejdii cu a lui Rugăciune către Maica Domnului.

(…) Intenția mea este să rectific, printr-o mărturisire simplă și adevărată, nerecunoștința mea față de Mihai Eminescu, care atât pentru mine cât și pentru foarte mulți deținuți politic a fost apostol și profet și în ultimă instanță fratele Mihai, cel ce cu „Rugăciunea” sa ne-a întărit și ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare.

Vreau să îmi cer iertare că nu am mărturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai să mă salvez din mlaștina deznădejdii în care mă aruncaseră samaritenii comuniști, dușmani de moarte ai Eminescului, altul decât creatorul lui „Împărat și Proletar”.

Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenție peste cei zece executați deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranță. În negura totală brusc mi s-a iscat în minte „Rugăciunea” eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinație versurile „Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”.

A fost începutul recuperării mele.

Am realizat cu luciditate că eram în vâltoarea unui val ce mă bântuia și din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfânta Fecioară Maria mă putea înălța pe aripa rugăciunii și m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viața mea de întemnițată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc „clipa mea Mihai Eminescu”.

Prin versurile sale, el mă luase în experiența sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul și mi-a îndreptat speranța către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale. Cu regrete târzii vin să-i mulțumesc acum în numele meu și în numele tuturor suratelor mele cu care împreună am tot murmurat superba sa „Rugăciune” și ne-am încălzit duhovnicește la sfințenia ei. Cu smerenie rostesc „de profundis” cuvântul „iartă-mă!”.

Cu riscul de a primi încă o anatemă peste capul meu, voi încheia mărturisirea mea cu afirmația că Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin în tragica noastră rezistență la imbecilizarea comunistă. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurător adevăr poate rosti suferința.

Acest adevăr i-a dat Părintelui Constantin Voicescu premoniția că este nevoie să fie reafirmată legătura sufletească a lui Eminescu cu Hristos și cu Maica Sa, în pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit Părintele ultima sa predică rostită în ziua de 8 septembrie 1997 la Sfânta Liturghie oficiată la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene închinată Maicii Domnului?

Iată ce ne spunea Părintele Constantin Voicescu, el însuși fost deținut politic, deci știa ce a însemnat „Rugăciunea” Eminului pentru cei închiși:

„Ne amintim de versurile închinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum știți considera Biserica Ortodoxă drept maica spirituală a neamului românesc”.

Versurile evocate au fost considerate de Părintele Voicescu „adevărate file de acatist”.

Și cum nimic nu este întâmplător, ne-a mai spus atunci Părintele că singurul cuvânt de îndrumare ieșit din gura Maicii Domnului a fost: „să faceți tot ce vă spune El”, cuvânt rostit la nunta din Cana Galileii. Și sublinia Părintele că „în aceasta se cuprinde toată Evanghelia, altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există”. Și dacă așa este, să ne amintim ce ne spune El, blândul Iisus: „Cine este curat să ridice piatra”.

Și atunci mă întreb și eu nepriceputa, ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir și de român creștin? Căci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. „Cine are urechi de auzit, să audă!”

Aspazia OȚEL PETRESCU (Precizări făcute la adresa lui Răzvan Codrescu. Extras din cartea de interviuri realizate de Florin Palas)

RUGĂCIUNE

Craiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalța-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pamântului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Via Mărturisitorii.ro, ActiveNews.

Discurs ţinut în şedinţa Senatului de la 10 octombrie 1879 cu ocasiunea revisuirei art. 7 al Constituţiunei:

Domnilor senatori,

Astăzi România se presintă nouă cu istoria sa în mână pentru ca noi să înscriem pe paginele sale sau umilirea şi perderea neamului nostru, sau demnitatea şi salvarea lui.

Situaţie tragică pentru patria română! Situaţie gravă pentru senatorii români!

În presenţa acestei situaţii, fără seamăn în analele istorice ale lumei, trebue să știm a ne rădica cu inima şi cu cugetul la înălţimea datoriei noastre, fără patimă, fără violenţă, dar cu spirit liniştit, cu patriotism luminat şi cu nobilul curagiu ce se cere de la omenii chiamaţi a decide de soarta țării lor.

Să ne urcăm dar pe acestă tribună conduşi numai de glasul conștiinţei noastre, şi feriţi de orice simţiment de ostilitate în contra nimănui, nici chiar în contra art. 44 din tratatul de la Berlin, nici chiar în contra alianţei israelite, cărora datorește România cumpăna spăimântătoare în care ea se găsește astăzi.

Voiu zice mai mult: Departe de a fi ostili, să le fim oare-cum recunoscători, căci alianţa israelită, prin dorinţa-i nerăbdătore şi nechibsuită de a obţine grabnic drepturi civile şi politice pentru coreligionarii săi, cât şi art. 44 din tratat care ne impune nouă, într’un mod draconic, realisarea acelei dorinţe, fără a se preocupa de convenienţele noastre, ne-au deschis ochii asupra pericolului ce ne ameninţă şi au deşteptat în noi instinctul conservării naţionale.

Eram adormiţi pe patul nepăsărei, pat vecin cu mormântul!

Suntem acum treziţi!… Să fim dar trezi la postul ce ne-au încredinţat patria noastră, şi să privim cu ochi pătrunzători situaţia creată României de Congresul de la Berlin, pentru ca, în cunoștinţă de causă şi cu mâna pe conștiinţă, să luăm o otărîre fermă, justă, leală şi demnă.

Ce vedem azi pe scena acestei părţi de lume ce se numește România?

Vedem un popor blând, generos, ospitaliar, inteligent, iubitor de progres, apt a se asimila cu naţiile cele mai civilisate, tolerant în materie de religie; un popor care în timp de mai mulţi secoli de restrişte, de lupte crâncene a știut, prin o politică dibace şi prin vitejia lui, să’şi păstreze naţionalitatea şi să’şi scape moşia de poftele nesăţiose ale puternicilor săi vecini, un popor care, într’un număr mic de ani, a operat cu linişte în sânul țărei sale reforme sociale de acele care la alte naţii au pus sutimi de ani ca să se introducă prin torente de sânge; un popor care s’a afirmat în ochii lumei şi prin calităţile spiritului, şi prin calităţile inimei, şi prin desvoltarea intelectuală şi prin bărbăţia sufletului: poporul român!

Stăpân pe o ţară frumosă, mănosă şi menită prin posiţia ei de a fi pridvorul templului civilisaţiei moderne la marginea Orientului încă barbar.

Acest popor a avut din vechime şi până în zilele noastre soarta cea mai stranie, cea mai periculosă pentru existenţa sa naţională, fiind o colonie latină perdută între alte mari ginte de sânge străin.

Vecinic el s’a găsit față cu un nou duşman, cu o nouă ameninţare!… Când cu sălbaticele hoarde de la Nord, când cu torentul Asiatic ce a inundat o parte din Europa orientală, când cu nenumăratele încercări de cotropiri ale vecinilor lui, tătari, unguri, poloni, etc, când cu otrava corosivă şi demoralisatore a fanarioţilor, când cu braţul apăsător al protectoratului rusesc, şi câte alte calamităţi isvorâte din întru şi din afară… Şi bietul vultur românesc, prins în lupte gigantice şi seculare, deşi a perdut două pene scumpe din aripele lui, una peste Carpați şi alta peste Prut, a eşit învingător a relei soarte ce l’a persecutat, cu inima întreagă, cu capul teafăr. În fine, el a dat pept cu Turcul care’l ţinea în vasalitate de 400 de ani, şi-a recâştigat independinţa vitejește, atrăgându’şi laudele Europei, şi când sărmanul se credea scuturat de greutatea nenorocirilor, când se credea intrat într’o viaţă scutită de griji şi de lupte, iată că se găsește față cu o nouă ameninţare, față cu o nouă cumpănă, față cu năvălirea israelită. Şi, ce’i mai îngriitor pentru el, față cu un verdict europen, un verdict ce pune în pericol viitorul lui, naţionalitatea lui, şi chiar avutul său strămoşesc, moşia lui?

Ce este această nouă cumpănă? Ce este această nouă năvălire? Cine sunt năvălitorii, de unde vin, ce vreau? Şi cine este noul Moisi care’i conduce la noul pământ al făgăduinţei, aşezat astă-dată pe malurile Dunărei?

Ce sunt năvălitorii? Sunt un popor activ, inteligent, neobosit întru’ îndeplinirea misiunei sale; sunt adepţii celui mai orb fanatism religios; cei mai esclusivişti din toţi locuitorii pământului, cei mai neasimilabili cu celelalte popore ale lumei!… Credincioşi până la moarte religiei lor; şefii lor sunt rabinii care edicteză legi speciale pentru ei; patria lor e Talmudul! Puterea lor e nemăsurată căci se reazămă şi se întemeiază pe două alte puteri: franmasoneria religioasă şi aurul!

De unde vin aceşti năvălitori? Judecând după numărul spăimântător ce curge necontenit pe toate frontierele ţărei, pe toate potecile munţilor, peste plaiuri şi peste ape, ar crede cine-va că ei fug alungaţi de biciul persecuţiei, căci năvălirea lor presintă spectacolul emigraţiilor din secolii trecuţi… însă nu!… Ei vin în cea mai mare parte din Imperiul Austriei, unde evreii se bucură de protecţia legilor, şi unde au căpătat chiar drepturi civile şi politice. Ei vin şi din Rusia care le-au acordat dreptul de a deveni proprietari…

Fug dar de bine!… Pentru ce?… Aici e misterul care trebue să ne pue pe gânduri. Ce vreau ei la noi?… O posiţie socială mai avantagiosă?… Nu, căci după plângerile lor, aici este ţara persecuţiunei… O patrie? Nu! căci patria lor este Talmudul; în el cred, în el vieţuesc, în el mor…! Şi acest fanatism secular face tăria lor, căci el îi oprește de a se asimila cu celelalte popore şi de a se contopi în ele; îi mănţine ca o naţie străină între celelalte naţii, ca un stat în stat. Ei caută dar aicea nu o posiţie socială, nu o patrie, dar o proprietate lesne de dobândit, eftină de cumpărat; o proprietate pe care să o poată trece către ori-cine altul când acestă transacţie comercială ar conveni intereselor lor; o proprietate care prin posiţia ei să presinte avantajul de a fi ca o tarabă deschisă pe pragul ce desparte Orientul de Occident. Găsindu-se înecaţi între milionele de locuitori ai marelor ţări Europene, ei vreu la rândul lor să înece pe un popor mic, şi, prin ajutorul capitalurilor ce posedă, să devie proprietari ai pământului acelui popor, iar din vechii stăpâni ai țării să facă nisce iloţi, precum sunt astăzi ţăranii din Galiţia şi din o parte a Bucovinei.

Iată cum se esplică această modernă… nu zic cruciadă, termenul nefiind potrivit cu judaismul… voiu zice dar: această modernă judaidă.

Ţara e frumoasă, îmbelşugată; ea are oraşe mari, drumuri de fer, şosele, instituţii desvoltate; şi un popor cam neprevăzător, ca toate poporele de viţă latină … Ce’i mai uşor de cât a se substitui locuitorilor acestei ţări, şi de a face din ţara întreagă o proprietate israelită?

Dacă este acesta planul năvălitorilor de astăzi, precum tot ne induce a o crede, el probeză încă o dată spiritul întreprinzător al neamului israelit, şi departe de a merita un blam, el e de natură a’i atrage lauda şi admirarea omenilor practici.

Blamul s’ar cuveni nouă, românilor, dacă prin nepăsarea noastră, sau prin aplicarea unor fatale şi absurde teorii umanitare, am da înşine o mână de ajutor la îndeplinirea acestui plan. Blamul ar cădea pe capul nostru, dacă înşelaţi de acele teorii înţelese pe dos, sau dominaţi de o spaimă imaginară, sub influenţa unor ameninţări imaginate, am uita că patria română este un deposit sacru, încredinţat nouă de părinţii noştri pentru ca să’l transmitem întreg şi nepătat la copiii noştri…

Cine este noul Moisi care conduce poporul lui Israel către o nouă Palestina? Cine? O adunare de omeni eminenţi, iubitori de neamul lor; puternici prin legăturile lor sociale în lumea politică, şi mai puternici încă prin agentul producător de minuni, prin aurul posedat de bancherii israeliţi, prinţii financei, după cum îi numesc cu măgulire unele gazete francese… Alianţa israilită. Alianţa israilită! Nume misterios, dar răsunător şi lugubru ca şi numele de Nihilism. Toţi vorbesc cu o mirare cam îngrijită de aceste două firme răsărite de o dată în ochii lumii, dar nime nu poate măsura întinderea aspirărilor acelor puteri oculte.

Alianţa israilită! Admirabilă şi colosală asociaţie! Voinţa ei este voinţa întregului neam judaic. Poruncile ei sunt legi nediscutabile! Un gest al ei, şi sute de mii de omeni îşi părăsesc căminul strămoşesc, ca să se înregimenteze în tăcere sub drapelul negru al năvălirei; sute de mii, cu cea mai deplină abnegaţie, se îndrumeză pe calea tristă a emigraţiei… Însă alianţa, noul Moisi, le arată viitorul aurit, şi ei merg înainte ca valuri inundătore a torentelor.

În presenţa unui asemenea fapt de energică părtinire, cum dar noi românii să nu ne îngrijim, şi să nu ne întrebăm ce vrea alianţa israilită la noi?

Ea vrea şi vrea să ridice seminţia judaică de la cădere; vrea să dea o proprietate mare celor mai săraci şi mai neluminaţi din neamul ei; vrea pentru scopuri ulteriore să ridice evreii pe aceiaşi treptă cu românii în România, şi au reuşit a interesa pe Europa civilisată la realisarea acestui vis frumos, acestui plan dibaciu, acestei ambiţii demne de omeni care compun Alianţa israilită.

Acum să esaminăm: pe ce se întemeiază Alianţa israilită ca să reclame pentru numeroşii săi coreligionari drepturi de cetăţeni în România? Care sunt serviciile făcute ţării de către comunitatea judaică? Adus’au ea vre-odată ajutorul ei bănesc la nevoile românilor, fără a căta în acel ajutor un profit usurar? Unitu-s’au cu sufletul la durerile ţării? Impărtăşit’au bucuria ei în zilele de triumf?

Nu!… Regret de a constata că evreii din Moldova, afară de foarte puţine escepţii, s’au arătat vecinic nepăsători de soarta României, ba pot zice chiar ostili propăşirei noastre naţionale. Unirea principatelor a fost pentru ei un doliu!… Independinţa română o îngrijire, şi lupta românilor pentru acea independenţă un motiv de a scumpi banii, de a crește camăta şi de a specula asupra miseriei obşteşti.

De la 1842, când a început năvălirea evreească, s’au crescut camăta şi au produs ruină proprietăţii mari.

Fondat-au la noi evreii institute de folos public? Nu! Gânditu-s’au măcar aşa numiţii prinţi ai financei din străinătate ca să întrebuinţeze influenţa lor pe lângă puternicii diplomaţi ai zilei, în favorea acestei ţări române pe care o priviau ca o viitoare proprietate a neamului evreesc?

Nici una de acestea! Singurul israilit care a încercat la noi o întreprindere zisă de folos public, este vestitul dr. Strusberg, şi astă-zi cunoaștem cât folos personal a tras el din construirea drumului său de fer, unic în felul său pe fața pământului, şi tot odată câtă pagubă au suferit şi suferă încă ţara! Ea plătește scump încrederea ce a avut într’unul din cei mai celebri personagi din aristocraţia israilită.

Încă o-dată dar, să ne întrebăm: prin ce manopere alianţa a reuşit a interesa Europa la soarta unui neam cu totul străin de neamul nostru, şi care nu se poate recomanda simpatiei europene prin nici un act meritoriu săvârşit la noi?

Toate acele manopere se reduc la una şi singură, însă cea mai eficace, la influenţa calomniei! „Calomniez, il en reste toujours quelque chose” („Calomniați, întotdeauna rămâne ceva” – n.n.) – zice Beaumarchais prin gura lui Figaro.

Tactica întrebuinţată a fost de a arăta Europei pe nenorociţii evrei ca pe niște interesante victime al inchiziţiei române pentru causă de religie, iar pe poporul român a’1 zugrăvi cu culorile cele mai înfiorătore de netoleranţă, de fanatism, de barbarie, astfel ca să deștepte mila Europei pentru evrei şi indignarea ei contra românilor.

Şi în adevăr, d-lor senatori, aţi observat cum de vreo câţi-va ani foile din străinătate devotate evreilor, au devenit instrumente oarbe a campaniei clevetitore întreprinsă în contra românilor. Orice calificări injuriose, scoase din vocabularul trivialităţei, ne-au fost aruncate cu sumeţie de unele jurnale din Viena, din Pesta şi chiar din Paris. Am fost trataţi de sălbatici, de barbari, chiar şi de laşi, în ajunul luptei noastre pentru independinţă.

Cel mai neînsemnat incident atingător de un evreu, a fost esploatat în defavorea noastră şi presentat în străinătate cu proporţii mari, pentru ca să dispue opinia publică în contră-ne; şi nota-bene: aice se vădesce perfidia, toate faptele românilor răstălmăcite, exagerate, au fost atribuite unui spirit de netoleranţă religiosă ce n’a esistat nici o-dată la noi.

Un esemplu: un cârciumar jidov, dovedit de înşelător, de falsificator, era depărtat de pe moşia unde ‘şi esercita traficul? Foile străine strigau: persecuţie religiosă!

Ori-ce măsură administrativă luată de guvern pentru ordinea şi moralitatea publică: Persecuţie religioasă!

Ori-ce lege apărătore intereselor particularilor, votate de Corpurile Legislative: Persecuţie religiosă!

Tot funcţionarul, primar, comisar de poliţie, subprefect, prefect, procuror, judecător: agenţi ai persecuţiei religiose!

Chiar miniştrii au fost declaraţi de şefii unei armate biurocratice, organisată special nu atât pentru guvernarea ţărei cât pentru menirea de persecuţie religiosă.

Dar mai mult!… Un evreu fanatic se introduce într’o biserică creştină, fură sculele sfinte şi le aruncă într’un loc spurcat. Pretutindenea, aiurea, chiar în ţările cele mai civilisate, acel profanator ar fi fost rupt în bucăţi de poporul indignat. La noi, furul sacrilegiu scapă teafăr, şi pentru că este dat sub judecată – persecuţie religiosă!

Mai de-ună-zi în mijlocul Iaşului, ziua meză-mare, cu ocasia înmormântărei unui rabin, evreii au dat probe de cel mai sălbatic fanatism, insultând creștinii ce întâlneau, şi maltratând femeile lor… şi însă poporul român au stat liniştit… Nici’ un evreu n’au fost atins… Cine însă să plânge de persecuţie? Tot evreul!

S’au făcut legi restrictive spre a feri pe locuitorul sătean de esploatarea evreilor debitători de băuturi spirtoase, şi cu această ocasie s’au depărtat de prin unele sate câţi-va cârciumari ce făceau traficiul cel mai nelegal, şi erau chiar gazde de tâlhari… Ţipete, răcnete, protestări în foile evreesci: persecuţie religiosă! Căci religia a ajuns a fi târîtă şi prin cârciumi, ca un bun instrument de clevetire…

Şi însă, cu toată asprimea legilor restrictive, priviţi: toate debitele de beuturi spirtose şi de tutun sunt în mâna evreilor… Probă de persecuţie religioasă!

Ţara e plină de sinagoge unde evreii se bucură de libertatea cultului lor… Probă de persecuţie religiosă.

Evreii se bucură de libera circulare, de libera aşedare în lungul şi în latul ţărei. Ei fac comerciu fără împedicare, chiar comerciuri ilicite! Au întruniri publice fără control, fondează gazete în care usează de libertatea presei până la licenţă, mânuind cu impunitate arma batjocorei în contra românilor şi a Parlamentelor noastre. Probă de persecuţie religiosă.

Ce să mai spun?… Mi’ar trebui zile întregi ca să înşir aci închipuitele probe de persecuţie religiosă, prin care alianţa israelită au căutat a depinge neamul român ca un neam netolerant, barbar, bun de şters dupe fața pământului.

Iată însă un document de o mare însemnătate care se găsește în dosarele Congresului de la Berlin, un pasagiu din rechisitorul presentat acelui congres de alianţa israelită, rechisitor care negreşit a servit de bază prescripţiilor ce ne privesc în tratatul încheiat în capitala Germaniei.

Veţi vedea până unde a mers lipsa de lealitate, îndrăsnela calomniei şi ura israelită în contra noastră.

Ascultaţi: „În România situaţia israeliţilor, foarte numeroşi, este încă grozavă! De doui ani ei sunt jertfa celei mai crude persecuţii… Mai în fiecare an Europa este uimită la povestirea răscoalelor, uciderilor, prăzilor şi isgonirilor en masse, de care evreii sunt victime”.

Auziţi, d-lor senatori? Răscoale, ucideri, prăzi!… Ar crede cineva că aude vorbind de Maroco, sau de Spania pe timpul lui Torquemada… Alianţa a găsit de bonne guerre a pune pe seama României de astă-zi cruzimele suferite aiurea de evrei în secolii trecuţi prin ţările cele mai civilisate.

Dar să citim mai departe: „La aceste violenţe s’a adăogat en masse persecuţia legală cu un şir de legi ce esclud pe jidani de la toate întrebuinţările, de la toate carierele liberale, de la toate funcţiunile publice, şi de la numerosele ramuri comerciale, împiedecând până şi eserciţiul cultului religios, şi cătând prin toate mijloacele putinciose a’i reduce la miserie şi a’i degrada”.

Aţi auzit? Noi împedecăm eserciţiul cultului religios, şi cu toate aceste ţara e plină de sinagoge! Noi îi reducem la miserie, şi cu toate acestea comerciul întreg şi industria, şi avutul monetar sunt în mânele lor! Noi îi degradăm, când se degradă ei însuşi prin fanatismul lor, şi prin degradatorele lor năravuri. Cum găsiţi veracitatea acusărilor, şi ce nume se cuvine procedeului israelit?

Mai departe: „În zadar Puterile garante, rezemându-se pe articolu 46 din Convenţia de la Paris care acordă israeliţilor drepturi civile cel puţin, reclamau în contra acestei politici funeste şi barbare. România a rămas fără milă pentru israeliţi… etc. etc.”

Auziţi cum evreii ne înjură, cum ne califică de barbari chiar într’un act oficial menit a fi supus sub ochii Congresului.

Iată prevederile acelei Convenţiuni din 19 August 1858, prevederi pe cari noi ne-am fi abţinut de a le esecuta:

„Art. 46. Moldovenii şi valahii, de toate riturile creștine se vor bucura de-o-potrivă de drepturi politice. Aceste drepturi’ se vor putea acorda şi altor culte prin disposiţii legislative, etc. etc”.

„Se vor putea acorda” nu vrea să zică „se vor acorda”; nu are un înţeles obligatoriu pentru români. Cu toate aceste, asemenea disposiţii legislative s’au înscris în codul civil din 1864. Care evrei însă a voit să profite de ele ? Nici unul!

Pentru ce? Pentru că evreii, afară de un prea mic număr, nu ţin la naţionalizarea română, nu ţin la drepturi politice; ei ţin numai la drepturi civile, adică la dreptul de a cumpăra pământuri, rămânând tot sub sujeţiunea streină. Ei ţin la ştergerea art. 7 din Constituţiune, pentru ca o dată puşi pe aceiaşi linie cu ceialţi străini din ţară, să profite de dreptul de a deveni proprietari de imobile rurale, şi să ajungă astfel la scopul lor de a deveni stăpânii acestei ţări.

Iată, d-lor, cum Alianţa a esploatat cu profit câmpul murdar al calomniei, şi Europa, indusă în erore, a crezut’o, dar! A crezut’o Europa luminată!

Noi am despreţuit aceste clevetiri zilnice răspândite prin foile de publicitate; am comis greşala de a nu ne apăra la timp dinaintea opiniei publice, şi de a răspunde la niște acusări falşe ce ascundeau un scop perfid, arătând la rândul nostru adevărul. Şi acest adevăr este că nu noi, românii, suntem persecutorii, ci noi suntem persecutaţi; nu noi comitem crima persecuţiei religioase în contra evreilor, ci evreii comit crima unei persecuţii complexe în contra noastră, persecuţie şi religiosă, şi economică, şi naţională.

Am neglijat de a desfăşura în ochii Europei tabloul îngrozitor al năvălirei sistematice şi demoralisatoare a evreilor, unii isgoniţi din Austria şi din Rusia, pentru purtările lor nelegale, şi cei mai mulţi trămişi la noi din ordinul Alianţei israelite. Am neglijat de a pune în privirea lumei lungul isvod de locuitori aduşi la sapă de lemn, şi de familii, o dată avute şi astăzi căzute în sărăcie, prin unealta infamă a usurei şi prin hrăpirea nesăţiosă a evreului ce esploatează mai cu seamă Moldova. Am neglijat de a publica în foile europene durerosul şi înspăimântătorul martirolog a nenorociţilor români otrăviţi de evrei prin beuturi falsificate.

Spirtul, apa de foc, vărsat de americani în gura sălbaticilor, a contribuit a distruge mai mult poporaţia indigenă de cât armele de foc. Rachiul otrăvit vîndut de evrei prin satele noastre are aceiaşi ţintă şi produce acelaşi efect. Demoralisarea, secarea puterilor, tâmpirea şi moartea!

Acesta este adevărul adevărat! Iar nu câte-va incidente isolate şi foarte rari cari sunt de domeniul poliţiei corecţionale şi pe care Alianţa israelită le grupeză cu multă dibăcie pentru ca să compue din ele un tablou de persecuţie religiosă.

Privească Europa nepărtinitore starea prosperă a celor ce se zic persecutaţi de noi, în comparaţie cu starea de quasi-miserie a celor ce sunt acusaţi de a fi persecutori, şi declare în conștiinţă din care parte este persecuţie!

Esplice Europa învăţată acest fenomen unic şi straniu în istoria omenirei: Cum persecutatul se bucură de toate libertăţile religiose şi comerciale, cum poate el circula şi a se aşeza unde’i place! Cum poate clădi burguri şi ridica sinagoge, şi fonda jurnale, şi avea întruniri publice fără nici o împedicare, fără nici un control din partea guvernului! Şi cum, pe de altă parte, persecutatorul să fie supus la tote sarcinile Statului, să fie esploatat până la măduvă de cel pretins persecutat, şi în loc să prospere, să se îmbogăţească în paguba persecutatului, din contra, el, stăpân în ţara lui, să scadă, să ajungă la marginea miseriei şi în fine să tindă a dispare sub valurile năvălitore a celor persecutaţi de el.

Fac apel la Europa luminată, fac apel chiar la acei israeliţi cărora simţul de echitate şi de lealitate nu le este străin, să declare din care parte este persecuţie!

Dar se va găsi poate un filantrop, om de Stat, economist politic care ar zice că persecutorul român e leneş, şi persecutatul evreu e harnic; că românul trebue să dea pas evreului, fiind unul inert şi cel-alt activ. La această stranie aserţiune, voiu respunde acelui economist-politic atât de aspru în privinţa românului, şi atât de generos în privirea evreului, îi voiu răspunde invitându’l să’şi arunce ochii pe câmpiele ţărei şi să vadă cine muncește sub arşiţa soarelui în lunile de vară? Cine, cu sudoarea lui, scote roada pământului pentru ca economistul-politic să aibă cu ce trăi în lux, şi pentru ca evreul persecutat să aibă ce esploata fără muncă?

Românul e leneş? Da!….… El e leneş la câștiguri ilicite, şi această lene’l onorează, căci e o calitate, o probă de conștiinţă.

În fine, esplice Europa luminată un alt fenomen: Cum se face că evreii din ţările în care se bucură de toate drepturile cetăţenești, fug de acele ţări, se lepădă de acele drepturi, şi vin cu sutele de mii să se arunce în ghiarele persecuţiei române? Cum se face că în timp de 20 de ani numărul acelor nenorociţi persecutaţi a crescut de la 80.000 până peste 400.000?

Iată un tablou îngrozitor de creștere a numărului acestei populaţiuni năvălitore.

Recensementul din 1859 arată pentru populaţiunea României următoarele cifre:
4.299.000 creştini …
Populaţiune totală 4.434.000 suflete.
135.000 jidani.

Mişcarea populaţiunei, adică sporirea prin escesul nașterilor asupra morţilor, după documentele statistice, ne dă, până la 1872, următoarele cifre:
4.586.500 creștini….

Populaţiune totală în 1872: 4.846.500 suflete.
260.000 jidani.

Pe basa aceleiaşi creșteri, populaţiunea pentru sfârşitul anului 1879, se poate admite astfel:
4.759.500 creștini…
Populaţiune totală în 1879: 5.095.300 suflete.
335.800 jidani.

Cifra de 335.800 jidani, în 1879, este prea mică: 1. pentru că punctul de plecare, adică recensământul din 1879, este greşit în mai puţin; al 2-lea, pentru că nimic nu este mai greu de cât înregistrarea esactă a nașterilor şi morţilor la evrei (mai ales de la 1859 până la 1870); şi al 3-lea pentru că în acea cifră nu se coprinde escesul imigraţiunei evreești, asupra emigraţiunei, în intervalul de la 1872-1879. Aşa fiind, cifra în genere admisă, de 400.000 evrei astăzi în fiinţă, se poate privi ca adevărată şi mai degrabă ca un minimum.

Din cifrele mai sus espuse resultă că, pe când populaţiunea creştină în 20 ani, de la 1859 la 1879, a sporit cu 470.000 suflete, adică cu a 9-a parte, populaţiunea evreească în acelaş interval a crescut cu 200.800 suflete, adică cu de 2 şi jumătate ori, întreaga populaţiune evreescă!

7. Moseau de Ionnes, arată tabloul următor:
   Svedia şi Norvegia, 450 jidani, adică 1 la 7.500 locuitori.
   Anglia, 12.000 jidani, adică 1 la 1.750 locuitori;
   Elveţia, 1.970 jidani, adică 1 la 1.100 locuitori;
   Prusia, 135.000 jidani, adică 1 la 800 locuitori;
   Francia, 60.000 jidani, adică 1 la 600 locuitori;
   Italia, 38.000 jidani, adică 1 la 500 locuitori;
   Danemarca, 6.000 jidani, adică 1 la 330 locuitori;
   Grecia, 7.000 jidani, adică 1 la 140 locuitori;
   Germania, 150.000 jidani, adică 1 la 90 locuitori;
   Belgia şi Olanda, 80.000 jidani, adică 1 la 72 locuitori;
   Austria, 453.000 jidani, adică 1 la 60 locuitori;
   Rusia, 658.000 jidani, adică 1 la 58 locuitori;
   Turcia, 380.000 jidani, adică 1 la 26 locuitori.

Noi putem adăoga:
România, 400.000 jidani, adică 1 la 13 locuitori.

Prin urmare, România are relativ o populaţiune evreească de 2 ori mai mare de cât Statul din Europa care conţine relativ mai mulţi jidani, adică de cât Turcia, şi de 600 de ori mai mare de cât Svedia, care conţine cea mai mică populaţie evreească.

Luând numai Statele cu cele mai mari cifre absolute de evrei, vedem că în:
Rusia, jidanii constituă a 110-a parte din populaţia totală;
Austria, jidanii constituă a 79-a parte din populaţia totală;
Germania, jidanii constituă a 144-a parte din populaţia totală;
Belgia, jidanii constituă a 112-a parte din populaţia totală;
Francia, jidanii constituă a 600-a parte din populaţia totală;
Italia, jidanii constituă a 700-a parte din populaţia totală;
România, jidanii constituă a 13-a parte!

Mare atragere are pentru neamul israelit această persecuţie!… Mare, dulce, se vede, de-vreme ce toţi alergă la dânsa ca la un gheşeft plin de mari foloase.

Bine-voiască dar Europa a înţelege odată pentru tot-d’a-una că, precum în secolii trecuţi evreii persecutaţi pentru causă de religie în Francia, Englitera, Germania, Italia, Spania şi Portugalia, găseau un adăpost în ţara Română, tot asemenea şi în zilele noastre evreii nepersecutaţi astăzi în acele ţări civilisate, aleargă iar la noi, şi astă dată cu sutele de mii, însă nu pentru ca să fie persecutaţi de români, dar pentru ca să aibă şi ei, la rândul lor, pe lume rolul de persecutori şi să persecute pe acei ce le dau ospitalitate… Cifrele au o elocuenţă neînvinsă!

Încă o dată, iată adeveriri! Şi însă Europa a crezut şi crede din contra, atât de dibaciu a fost surprinsă confienţa sa, atât a fost de activ, de influent, de neîmpăcat, de victorios, sistemul clevetirei aplicat în contra noastră de Alianţa israelită!

Aici stăm şi ne întrebăm cu mirare: cum niște omeni atât de eminenţi ca acei ce compun comitetul Alianţei israelite, s’au înjosit a se servi de o armă atât de degrădătore? Căci nimic nu’i mai infamant pe lume ca rolul de calomniator… şi ne place a crede că însuşi acei omeni au fost induşi în eroare de către niște fanatici şi de rea credinţă corespondenţi din ţară. Astfel, pe baza raporturilor mincinose ce primiau, au indus şi ei în eroare pe supremii legislatori ai Congresului de la Berlin.

Prin urmare, România este astăzi victima unei erori isvorâtă dintr’uă infamă calomnie.

Ce efect a avut asupra soartei noastre acea eroare? Un efect desastros, cinic, umilitor şi stigmatisător pentru naţia română!

Europa, indignată de tabloul atâtor cruzimi, atâtor nelegiuiri, atâtor pretinse acte de barbarie comise de noi asupra nenorociţilor evrei, ne-a condamnat fără a ne asculta. Europa, convinsă că suntem un popor netolerant, fanatic, barbar şi persecutor, ne-a pus pe acelaş rând cu sălbaticii din Africa, au găsit că facem pată în secolul XIX, în acest secol de lumină, şi că merităm o penalitate.

Europa deci a decis a nu recunoaște independenţa noastră, până mai întâiu nu vom pune capăt barbariei noastre, până nu vom înceta de a schingiui pe evrei, până ce, în fine, nu vom acorda acestora drepturi civile şi politice.

Iată situaţia esactă în care ne aflăm: un popor acusat, condamnat fără judecată în presenţa altui popor calomniator şi năvălitor!

Indignarea Europei a fost atât de mare, în cât nu’i a permis de a lua în consideraţie:

– că independenţa noastră ne-am recâştigat’o noi înşine, cu arma în mână, cu preţul sângelui nostru, că independenţa noastră este un fapt desăvârşit – un fait accompli – şi recunoscut de marii Atleţi ai ultimului răsboiu; de împăratul Alexandru şi de Sultanul, fostul nostru suzeran; că independenţa noastră nu ne-a fost acordată de pomană de către alţii, dar că acea glorioasă pomană ne-am făcut’o noi înşine, prin vrednicia noastră.

– Că în calitate de beligeranţi învingători, nu învinşi, am meritat a fi scutiţi de ori-ce condiţii umilitore într’un tratat de pace încheiat în urma răsboiului la care am luat o parte gloriosă.

– Că tratatul de la San-Stephano, care-le nu a fost abrogat în întregul său, proclamase independenţa noastră.

– Că dreptul internaţional positiv nu obligă pe o naţie care n’a fost representată la un Congres, a se supune obligaţiilor impuse ei de acel Congres, atunci mai cu samă când ea este învingătoare iar nu învinsă.

Meşter prestidigitator a fost dar Alianţa israelită, dacă a reuşit a introduce prin surprindere în tratatul de la Berlin o cestiune cu totul străină răsboiului oriental, cestiunea israelita, şi tot prin surprindere ţintește a se resolva această cestiune în Parlamentele Române.

Elocuent advocat a fost Alianţa israelita dacă aţâţând indignarea Europei în contra noastră, a aprins’o în aşa grad încât Europa să ne condamne pe noi, românii, a plăti pacea Orientului cu o bucată din pământul nostru, cu Basarabia; să ne condamne tot-o-dată a plăti recunoașterea independenţei noastre cu sacrificarea dreptului nostru suveran de legiferare; să ne condamne, în fine, a da drepturi la sute de mii de străini isgoniţi de aiurea, adăpostiţi între noi ca duşmani făţarnici.

Europa avea alte cestiuni de regulat în Congres, cestiuni mult mai importante pentru ea, precum, de exemplu, aceea a interdicţiei înscrisă în Constituţia noastră în privirea colonisărei cu neamuri străine (art. 3). Cum s’ar putea împăca dar ştergerea art. 7 cu menţinerea art. 3, când cel dantâiu impune colonisarea evreească, şi cel d’al doilea oprește ori-ce colonisare. Să aibă evreii mai multe avantage de cât francezii, germanii, italienii? etc.

În zadar marele cancelar al imperiului rusesc, prinţul Gorceakof, cel mai autorisat a spune adevărul în chestia israelită, în zadar s’au ridicat în contra prescripţiilor din art. 44, arătând marea deosebire ce esistă între evreii occidentali şi acei din orient, declarând chiar, că aceştia sunt un pericol pentru popoarele de dincoace de Carpaţi, glasul său n’a fost ascultat, căci trebuia să fim noi pedepsiţi pentru fără de legile noastre de popor barbar, netolerant şi persecutor!

De acolo au isvorât art. 44!

Şi iată-ne dar stigmatisaţi în ochii lumei pe temeiul unor simple calomnii!

Stigmatisaţi! Căci art. 44 coprinde în prescripţiile sale un subînţeles stigmatisator.

Cine este înferat cu această denumire insultătore ? Noi! Poporul român! Noi care, cu tot dreptul, putem revendica titlul de poporul cel mai liberal, cel mai emancipator din toate poporele lumei moderne!

Noi, netoleranţi! Noi care n’am avut nici o-dată un Ghetto în oraşele noastre, şi care ne-am deschis fruntariele la refugiul tutulor acelor nenorociţi evrei persecutaţi, despreţuiţi, schingiuiţi în Francia, Germania, Italia, Spania etc.

Noi, barbari! Noi care am emancipat Vecinii la anul 1749, pe când Creștinii erau servi în cele-alte state occidentale.

Noi, barbari! Noi care, în timp de 30 de ani numai, am desrobit ţiganii, lovind astfel un drept feodal şi secular, fără lupte, fără vărsare de sânge ca pe aiurea, ci din contra cu cea mai creştinescă compătimire.

Am emancipat românii clăcaşi, desfiinţând boerescul, şi ridicând pe servii noştri la rangul de cetăţenie, făcându’i chiar proprietari printr’o singură trăsătură de condeiu, şi aceasta fără lupte, fără vărsare de sânge ca aiurea, ci din contra cu entusiasmul cel mai viu. Desfiinţarea unui drept feodal şi secular, care ţinea pe fraţii noştri sub jug, au fost cea mai frumoasă sărbătore naţională.

Am dat drepturi politice armenilor stabiliţi în ţară de 400 de ani, omeni liniștiţi, muncitori, şi iubitori de patria lor.

Am făcut încă mai mult, noi, cei barbari, noi cei stigmatisaţi; am trecut Dunărea ca să contribuim la emanciparea unui neam străin nouă, la desrobirea bulgarilor!

Noi suntem barbari, noi am meritat această insultă a doua zi după ce, în lauda lumei, ne-am afirmat valorea sub zidurile Plevnei, după ce ne-am probat toleranţa într’un şir neîntrerupt de secoli?

Şi cine a luat iniţiativa în Congres pentru ca să ne arunce pe frunte acesta crudă insultă!… Naţiile de acelaşi sânge cu noi!

Francia! Acea ţară generoasă şi emancipatrice; Francia, atât de simpatică nouă, căria datorim convenţia de la Paris, în sânul căria noi, românii, mergem cu preferinţă de aproape o jumătate de secol, spre a ne deprinde a fi liberali şi emancipatori. Francia, a căria nenorociri au găsit un răsunet atât de profund în inimile noastre!

Francia lui Francois I-iu care, după bătălia de la Pavia, au strigat cu o nobleţă cavalerescă: „Tout est perdu, fors l’honneur!” („Totul este pierdut în afară de onoare!”).

Atât de puternică au fost influenţa calomniei vărsată asupra noastră de israeliţi, şi eroarea isvorâtă din acea sorginte necurată!

Italia! Care a declarat cu mândrie în parlamentul ei, că e sora României! Italia eroului rege Victor Emanoil, şi a marelui cetăţen Cavur, doi giganţi cari au fundat unitare şi independinţa Italiei fără a sacrifica onorul ei. Italia ne-au aruncat insultă! Sora a stigmatisat pe soră!

Atât de desnaturătoare au fost influenţa calomniei vărsată asupra noastră, şi eroarea isvorâtă din acea sorgintă necurată!

Turcia singură, către care noi ne-am purtat duşmănește, s’a grăbit a reunoaște independinţa noastră, fără condiţii, cu lealitate, şi ast-fel au recâştigat simpatiile noastre.

Cu Turcia am avut o socotelă seculară de încheiat. Am încheiat’o sub zidurile Plevnei, şi am rupt legăturile noastre de vasalitate, rămânând în legături de amicie. Am scăpat de un suzeran care se feria de a ne da porunci, respectând autonomia noastră, şi – straniu capriciu al sortei! – astă-zi ne găsim față cu cinci alţi suzerani cari, rezemându-se pe o eroare, ne edictează legi şi penalităţi.

Ce am câştigat în schimb? Ce ne folosește independinţa dacă suntem constrânşi a inaugura această independinţă cu un act de supunere, de servilitate dechizată sub denumirea de deferență?

D-lor senatori!

În presenţa unei situaţii atât de anormale, ce avem de făcut? Care trebue să fie atitudinea noastră? Avem a ne pătrunde de caracterul sacru al mandatului nostru, şi fermi, şi decişi, avem să spunem, cu curagiu precum şi cu deferință, Puterilor semnatare tratatului de la Berlin:

„Am fost calomniaţi în ochii voştri, calomniaţi într’un grad astfel că dintr’un popor liberal şi emancipator ce sântem, am ajuns a fi consideraţi de voi ca un popor netolerant, barbar şi persecutor. Această calomnie a isbutit a naște în spiritele voastre o indignare, care v’a dictat art. 44 din tratatul de la Berlin.

Acel art. 44, prin condiţia pusă recunoașterei independinţei noastre, coprinde un blam nemeritat de noi, o insultă care lovește demnitatea noastră română.

Deci, de cât recunoașterea unei independinţe pătată cu umilire, mai bine o nerecunoaștere ce o scutește de stigmat.

Calomnia a fost perfidă, indignarea neîntemeiată, penalitatea nedreaptă!

Noi, românii, cu tot respectul datorit marelor Puteri a le Europei civilisate, dar tot-odată cu toată demnitatea ce aparţine de drept unui popor prin sine independent, venim să facem apel la mărinimia voastră şi la simţimântul vostru de echitate pentru ca să constataţi adevărul, şi prin urmare să nu subordonaţi recunoașterea independenţei României unei clause ce atacă dreptul ei suveran de legiferare, şi toate fibrele onorului său.

Lăsaţi-ne proprii noastre iniţiative, liberului nostru arbitru pentru a regula chestia israelită într’un mod conform cu principiile civilisaţiei moderne, ce le-am aplicat cu generositate către alţii, şi cu interesele noastre economice şi naţionale, precum din libera noastră iniţiativă am urmat în privirea românilor, odinioră servi, a țiganilor odinioră sclavi, a armenilor şi a bulgarilor.

Recunoașteţi independinţa noastră pur şi simplu, pentru ca să nu rămâe nici umbră de blam, nici un vestigiu de stigmat pe fruntea României, şi ast-fel promitem a face schimbare în unele disposiţii ale Constituţii noastre.

La caz contrariu, o declarăm cu cea mai profundă regretare, datoria noastră de senatori, chemaţi a păzi Constituţia noastră, ear nu a o sfâşia într’un moment de surprindere; chiamaţi a păstra neatinsă demnitatea naţională, ne vom vedea obligaţi de conștiinţa noastră a amâna până la un timp mai fericit revisuirea Constituţiei.

Această declarare o facem fără nici un spirit de sfidare, dar chiar sub forma unei rugăciuni adresată de noi acelor mari Puteri, care știu a ţinea sus drapelul demnităţei lor, şi care ne vor permite a urma esemplul lor, pentru ca ast-fel să fim demni de a lua locul nostru alăture cu ele”.

Nu mă îndoesc că toţi d-nii senatori, precum şi toată ţara, resimt nedreptatea şi insulta amară ce ni s’a făcut din causa unei simple erori provocată dintr’o calomnie; însă se vor găsi negreşit unii dintre colegii mei, cari conduşi de un spirit de prudenţă cam esagerată, îmi vor face întâmpinări:

Unul va zice poate că Europa, luând odată o decisiune în privirea noastră, nu ar putea să revie asupra ei; prin urmare refusul nostru de a ne supune verdictului său ar fi din parte-ne o desfidare imprudentă.

Voiu răspunde că ar fi să nesocotim spiritul de echitatea Puterilor civilisate, dacă am crede că, recunoscând erorea în care au fost induse asupra noastră, s’ar înteţi a menţinea o clausă pedepsitore, nemeritată, în tratatul de la Berlin; voiu adăogi că inculpatul ce’şi reclamă dreptatea nu desfide pe judele său, şi că a refusa stigmatul pe fruntea ţărei, a refusa sinuciderea neamului nostru, nu este un act de sfidare. Europa e prea luminată ca să pue în cumpănă amorul propriu al său de putere gigantică, cu dreptul sacru a unui mic popor ce a meritat tot-d’a-una bunăvoinţa ei.

Europa cunoaște că demnitatea unei naţii nu se măsoră pe numărul locuitorilor săi, precum onorul şi curagiul unui om nu se măsoară pe talia lui.

Altul va zice poate că s’ar uni cu părerea mea, dacă din dosul refusului nostru de a ne supune, am avea 300.000 de baionete.

Voiu răspunde că dreptul nostru e mai tare de cât 300.000 de baionete, cari, dacă le-am avea şi am vroi să facem întrebuinţare de ele, ne-am găsi în faţă cu 3.000.000 baionete ale Europei coalisate în contra noastră. Prin urmare, nu 300.000 de baionete ne-ar putea dicta datoria noastră de a feri fruntea ţărei noastre de insultă; dar dreptul nostru.

Altul va zice că art. 44 nu coprinde nici o intenţie de insultă în contra naţiei Române, ci numai o simplă condiţie de admitere în marea familie Europenă, precum de pildă condiţiile la care este ţinut a se supune ori-cine are dorinţa de a face parte dintre membrii unui club. Stranie întâmpinare! L’aşi întreba pe acel întâmpinător, dacă ar primi să intre într’o adunare, cu condiţia de a se sinucide mai întâiu, sau cel puţin cu condiţia de a trece printr’o umilire degradatoare!

Altul va zice: că trebue să facem oare-care sacrificii, pentru ca să intrăm şi noi o-dată în marea familie Europenă. Voiu răspunde d-sale, întrebându’l dacă nu a remarcat, în unele familii, câte o rudă scăpătată, care are mai mult rolul şi aparenţa de slugă de cât acela de rudă, care e tolerată în salon sub condiţia de a nu se prevala de legăturile sale de rudenie cu stăpânii salonului; care e pus la masă în capătul mesei, şi dacă sunt mai mulţi meseni, sau meseni importanţi, e trămis să prânzescă jos, cu ceilalţi servitori.

Această posiţie, de rudă scăpătată şi umilită, eu nu o admit pentru România când e să intre în familia Europeană, şi’mi place a crede că fiecare dintre noi gândește ca şi mine: că România şi-a recâștigat titlurile sale de nobleţă pe câmpul răsboiului, că prin urmare are dreptul de a face intrarea sa în lume cu fruntea sus, iar nu de capul plecat.

Altul va zice: că în fine tot trebue să facem ceva în favorea evreilor, pentru ca să dăm o satisfacere Europei şi să ştergem din Constituţia noastră acel nenorocit art. 7, causa situaţiei noastre de astă-zi.

Da! Trebue să facem ceva, însă ce, şi cum, şi când? Iată întrebarea. Dacă Europa, apreciând actele noastre din ultimii 30 de ani, şi convingându-se prin acele acte, că suntem un popor liberal şi emancipator, ar fi recunoscut pur şi simplu independinţa noastră, câștigată de noi înşine, iar nu dată nouă pomană, şi dacă în urma acestei recunoașteri leale, ar fi cerut de la noi oficios ca să desfiinţăm stavila pusă în calea evreilor, noi românii, cu generositatea şi simţul de gratitudine ce ne caracterisează, ne-am fi grăbit a face pentru israeliţi mai mult de cât vom putea face acum.

Lăsaţi la propria noastră iniţiativă, şi la liberul nostru arbitru, ne-am fi arătat mai liberali, mai marinimoşi în privirea evreilor decât acum când ne vedem loviţi în amorul propriu nostru naţional, în dreptul nostru suveran de legiferare, şi apăsaţi sub presiunea străină.

Alianţa israelită, prin nerăbdarea ei de a dobândi drepturi civile şi politice pentru coreligionarii săi, au indus Europa în eroare, pentru ca Europa să esercite o presiune draconică asupra noastră.

Resultatul este că naţiunea română se simte ofensată, că România se simte ameninţată, că poporul este iritat într’un grad care poate să producă regretabile evenimente. Prin urmare, representanţii săi sunt ţinuţi a fi cu mare circonspecţie în atingerea Constituţiunei noastre. Și, pot zice, sunt obligaţi la o parcimonie prudentă în cestiunea de acordare de drepturi neamului israelit.

Iată resultatul nerăbdărei Alianţei israelite, nerăbdare legitimă, o recunosc, dar imprudentă şi nepolitică.

Eu însu-mi, care am reputaţia de evreofob, mă simt cu toate acestea destul de generos, pentru ca să găsesc că trebue să facem evreilor o condiţiune mai corectă în ţara noastră, dar când, şi cum, şi în ce condiţiuni?

Nu sub presiunea directă a art. 44, nu sub presiunea indirectă a alianţei Israelite. Ci din liberul nostru arbitru de Stat independent!

Căci dacă am urma alminterea, dacă ne-am supune a trece sub furcele caudine acelui art. 44 – știţi cu ce ne-am alege?

Am afirma noi înşine acusările alianţei israelite şi am recunoaște starea de barbarie ce ni se aruncă în față, făcând un mea culpa ce ar rămâne ca o pată eternă pe paginele istoriei noastre naţionale.

Supunându-ne cu capul plecat penalităţei coprinsă în art. 44, am lua deprinderea supunerei, pe când alţii ar lua, vis-a-vis de noi, deprinderea poruncii şi, ca Stat independent, am ajunge la o stare mai tristă de cât acea din timpul Reglementului organic, când eram conduşi a la baguette de ordinele venite din Petersburg şi de firmanurile sosite din Stambul.

În fine, ne-am espune la cea mai tristă umilire: aceea de a datori recunoașterea independinţei noastre, nu sacrificiilor noastre, nu vitejiei noastre, nu românului care şi-au vărsat sângele pe câmpiile Bulgariei, nu simţului de equitate a Europei, dar am datori-o în parte… cui? Alianţei israelită! Asemenea prinţul nostru care au făcut campania ca şef suveran, în fruntea bravei sale armate, Prinţul Carol de Hohenzolern, nepotul marelui Împărat al Germaniei, şi Domn Românilor, el care şi-au câștigat titlul măreţ de Prinţ independent a la pointe de son epee, şi-ar datori acest titlu istoric, nu vitejiei sale, nu bărbăţiei soldatului roman… dar cui?… în parte Alianţei israelite!

Ce ar zice dar ţara întreagă, dacă i-am crea o asemenea situaţiune în istorie? Ce ar zice românul care s’a luptat voios pentru independenţa moşiei strămoşești?

Ţara şi-ar întorce ochii cu durere de la noi.

Românul ar zice: Nu-mi mai cereţi de azi înainte sângele meu, dacă acel sânge vărsat nu slujește de cât la trunchiarea ţărei şi la înjosirea demnităţei naţionale.

Pentru aceste considerente, când astă-zi România vine cu istoria sa în mână, pentru ca noi să înscriem, pe paginele sale, al nostru veto, eu unul rup pagina destinată pentru înscrierea umilirei ţărei, iar pe cealaltă pagină scriu cu inima mea: demnitatea şi salvarea ei!

Iată cuvintele pentru care susţin propunerea mea. Am zis!

Propunere

În presenţa legitimei nemulţumiri şi marei agitaţiuni, produse în ţară prin art. 44 din tratatul de la Berlin, care lovește dreptul absolut de legiferare al ei; propun a nu se procede la revisuirea art. 7 din Constituţie, înainte ca România să fie lăsată la libera sa iniţiativă, şi la liberul său arbitru, în privirea ori-cărei modificări din Constituţia sa, conform dreptului său absolut de legiferare, conform intereselor sale economice şi naţionale, conform demnităţei sale de Stat independinte şi care, de secoli, este şi a fost de sine stătător.

(Semnat), Vasile Alecsandri