Articole despre valorile românești.

Lucian Ciuchiță – Când mă vor aresta

Lucian Ciuchiță – Când mă vor aresta

Când mă vor aresta,
să nu faci gălăgie,
națiune.
Continuă-ți somnul tău adânc
într-un hamac de televiziune.

Poate ți se pare firesc –
să se mai ridice câte unul,
ca o muscă ce iese
dintr-o cameră cu geam deschis,
și imediat să vină cineva
cu paleta,
zâmbind regulamentar.

Să nu te miri că n-ai glas,
ai dat cu el la schimb
pe telecomandă.
Ți-ai băgat conștiința într-un buzunar mic,
ca pe-o monedă străină
care nu mai merge la tonomat.

Te bucuri că ai rămas la mal –
dar nu știi că malul s-a mutat,
între timp, la ei.
Tu stai liniștit pe un petic de pământ
care plutește.
Ai impresia că ești acasă.

Când mă vor lua băieții vechi
cu nume moderne,
în costume gri cu politețe,
să-ți amintești că și tu ai fost închis
într-o celulă mai largă,
cu pereți vopsiți în culori optimiste.

Ai voie să respiri,
să vorbești despre vreme,
să votezi
și chiar să râzi,
dar numai în limitele stabilite
de râsul permis.

Nu te bucura că m-au luat –
eu plec cu Libertatea sub braț,
ca un ziar
care mai are două-trei idei în el.
Tu rămâi cu Speranța pierdută
pe undeva între raftul de reduceri
și gura sobei.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

/0 Comments/by
Nicolae Grigorie Lăcrița – Omagiul generalului Gheorghe Văduva, cu ocazia zilei de Sfântul Gheorghe

Nicolae Grigorie Lăcrița – Omagiul generalului Gheorghe Văduva, cu ocazia zilei de Sfântul Gheorghe

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost un general roman de origine tracă, născut în Capadoccia, și ofițer în garda împăratului roman Dioclețian, care a fost condamnat la moarte pentru că nu a renunțat la credința creștină.

gheorghe vaduvaCa martir ucis în timpul persecuției creștinilor sub Dioclețian, Sf. Gheorghe este sărbătorit în aproape toate bisericile, de obicei pe data de 23 aprilie. Este sfântul patron al multor țări, regiuni și orașe.

Cunoscut drept un mare mucenic și purtător de biruință, Sfântul Gheorghe este asociat cu curajul, credința neclintită și protecția împotriva răului.

Minunile săvârșite de Sfântul Gheorghe au contribuit la răspândirea credinței creștine și la consolidarea imaginii sale de sfânt protector și mijlocitor către Dumnezeu.

Faptele de curaj, de credință neclintită și de luptă împotriva răului, care l-au caracterizat pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, un general, le întâlnim și la un general român, respectiv la Domnul general Gheorghe Văduva, unul dintre bravii generali ai armatei române, un patriot adevărat, atât prin trăirile sufletești, cât și prin faptele sale, un simbol al luptei pentru slujirea României, un purtător de misiune superioară, ca un îndeplinitor de porunci ce vin mai de sus.

gheorghe vaduvaPromovarea sentimentelor patriotice săvârşite de bravul general și OM de știință Gheorghe Văduva este binevenită şi vrednică de toată stima românilor cu sentimente de iubire de țară.

Munca săvârşită de slujitorul de țară Gheorghe Văduva, de propovăduire și de trezire evanghelică a românismului va rămâne ca o lucrare apostolică a vremurilor noastre.

Promovarea, cu sfințenie, de către marele patriot Gheorghe Văduva, a artei, a culturii, a limbii române, a valorilor estetice și morale, tradiționale și moderne ale poporului român și, în special, ale idealului istoric de unire și de trăire a tuturor românilor într-un stat național român, îl așează într-o relație majoră cu Dumnezeu, apariţia „fenomenului Gheorghe Văduva” fiind una providențială.

Românul „pur sânge” Gheorghe Văduva face această muncă de apostolat conştient şi de faptul că: „Iar dacă tu ai prevenit un păcătos să se abată de la calea lui şi el nu s-a abătut, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai mântuit viaţa.” (Biblia, Vechiul Testament, Ezechiel 33. 9).

Prin tot ceea ce a făcut şi face în viaţa sa, militarul-general, istoricul, scriitorul, poetul, filozoful, dascălul, educatorul și „OMUL fenomenal Gheorghe Văduva” va rămâne în conştiinţa românilor ca un apostol şi ca un simbol al luptei în slujba patriei sale România, față de care și-a dedicat întreaga viață.

Pentru întreaga sa activitate misionară, de propovăduire a românismului, de trezire evanghelică, prin aceste cuvinte de prețuire îi aducem, pentru ziua de 23 aprilie 2025, Domnului general Gheorghe Văduva omagiul de cinstire și de prețuire, adresându-i, din adâncul inimii sincere felicitări, asigurându-l de sentimentele noastre de înaltă prețuire, de dragoste fierbinte și de recunoștință nețărmurită pentru dăruirea, elanul și priceperea cu care a slujit şi slujeşte, cum numai domnia sa a știut şi o ştie, patria noastră străbună.

Cu cele mai frumoase sentimente de prețuire eternă,

Conf. Univ. Dr. Nicolae Grigorie Lăcrița.

23 aprilie 2025

/0 Comments/by
Călin Kasper – De deochi (câteva păreri despre „Îndreptarea Îndreptarului”)

Călin Kasper – De deochi (câteva păreri despre „Îndreptarea Îndreptarului”)

În data de 19 aprilie 2025 distinsul nostru Profesor, domnul Ion Coja, a publicat pe blogul ioncoja.ro un articol intitulat „Cum e corect?” https://ioncoja.ro/cum-e-corect/.

Autorul este preocupat de limbajul privit ca mijloc de comunicare, în care un emitent face o afirmaţie, care apoi ajunge la un receptor. Se pare că scopul limbajului devine, odată cu timpul, transmiterea corectă a mesajului de la emitent la receptor. Dar această tendinţă elimină din limbaj, prin nefolosire, cele mai frumoase, mai expresive şi mai emoţionante cuvinte şi expresii din limba vorbită.

Pe de o parte limbajul se simplifică printr-un proces de lignificare (limbaj de lemn) care ajută comunicarea exactă, dar pe de alta, pentru literatură acest proces este un dezastru prin pierderea expresiilor cu semnificaţii şi înţelesuri multiple. Pentru că literatura are nevoie de nuanţe, tocmai ca mesajul să fie transmis pe o bandă largă de înţelesuri, din care fiecare să reţină ce va vrea. De exemplu, să luăm expresia „Cutia Pandorei”, de care toată lumea a auzit, dar puţini ştiu ce se află înăuntrul ei. În ea, au fost adunate toate sentimentele negative ale oamenilor şi relele lumii, precum lăcomia, durerea, lenea, tristeţea, teama, suferinţa, bolile şi moartea. A deschide cutia Pandorei înseamnă a aduce pe capul omenirii un număr imens de necazuri. Deci o acţiune „piramidală”, apocaliptică chiar, ascunsă într-o cutie, care, nu-i aşa, poate fi şi o banală cutie de chibrituri. Dar pe la 1860, fiindcă comunicarea exactă nu le producea pe atunci românilor multe dureri de cap, ei preferau să se exprime mult mai poetic cu lucruri atât de gingaşe, folosind în loc de banalul cuvânt „cutie”, expresia mult mai elevată de „lacră”. Lacra Pandorei sună cu mult mai diafan, permiţând receptrorului să şi-o închipuie din aur bătută cu nestemate, sau din filigran de argint şi căptuşită cu catifea roşie. Deci, cine vrea să facă litratură, lasă comunicarea exactă pe seama telegrafului şi a limbajului Morse şi se orientează spre cuvintele şi expresiile arhaice, păstrate în lucrările din „vremelniceştile timpuri” de altă dată.

Eu, în romanul „De la animă spre ceriu”, în care m-am ocupat de perioada 1848 din Transilvania, am folosit asemenea expresii „copioase”, care încântă auzul şi bucură ochiul „la superlativ”.

Despre preoţii români, am găsit o caracterizare fabuloasă, care afirma că „la ei, doar barba le era matură” dar şi că erau aduşi, cu ajutorul învăţăturilor din seminarii „de la necovârşire, la covârşire”. Este cu totul remarcabil că puţini, dar nici eu, nu ştim ce înseamnă cuvântul „covârşire”. Cu toate astea, de parcă limbajul arhaic ar fi scris în gena noastră, înţelegem pe loc asemenea expresii cu cea mai mare uşurinţă. Sunt nenumărate exemple de expresii uimitoare, care prin combinarea fericită a câtorva cuvinte, dau o imagine plastică dar totodată exactă, a unor fenomene şi acţiuni. Dacă ar trebui să definim pasivitatea pe care o arată poporul român faţă de abuzurile constituţionale la care este supus acum, fără a avea o reacţie pe măsură, probabil că nu ne-ar ajunge câteva pagini. Dar, deşi n-o să credeţi, sunt expresii minimale, care spun mai mult decât o mie de cuvinte. „Românul cel blândoc”, este o genială combinaţie între cuvintele blând şi sărăntoc, sau „Răbdarea cea de oaie a românului”, care este o capodoperă fiindcă te duce cu gândul şi la „A o face de oaie”. Iar în loc de „în special” sau „mai ales”, intelighentele ardelean zice „cu distinţiune”, care înlocuieşte cu succes pe „mai ales”, dând expresiei şi un aer aristocratic, sugestie venită probabil de la cuvântul „distins”. Aş mai avea un sac de exemple care ar face deliciul cititorului, dar mă opresc aici, fiindcă „înainte mult mai este”.

În paragraful 8 al articolului, domnul Profesor face o clasificare a felului comunicaţiei dintre emitor şi receptor. Aici bag şi eu capul în poză, fiindcă am un punct personal, care nu se regăseşte în enumerarea domnului Profesor. Şi anume comunicarea emitorului cu însăşi limba, în cazul nostru cu limba română. Eu am întâlnit cazuri în care se face o afirmaţie şi înainte de a ajunge la receptor, limba îi modifică sensul după cum vrea ea, ca şi cum ar avea şi ea inteligenţă proprie. (Nu sunt foarte convins că nu are.) Deci, tu zici una iar limba îţi răspunde alta, sau şi mai rău, tu spui una şi limba îţi spune două, ca o muiere rea de gură şi nu numai. (Vedeţi că deja acest „şi nu numai” introduce deja o multiplicare de sens, care devine de bandă largă. Aici însă, trebuie să aprofundez subiectul. În romanul meu „Prinţesa şi Grăjdarul”, m-am ocupat de deochi şi de descântec. Un subiect foarte dificil, fiindcă literatură puţină este. M-a ajutat mult cartea domnului C. Dan Niculae, „Leacuri şi remedii magice din Carpaţi.” Grăjdarul, un flăcău sărman dintr-o familie cu 7 copii, este deocheat cu un deochi afurisit, numit Deochiul Domnesc, pentru că era folosit în vechime pentru asasinarea domnilor, fiind foarte greu de dovedit că ar fi fost vorba de crimă. În stare gravă fiind, flăcăul este dus la Doftoroaia satului, care cu ajutorul descântecelor contra deochiului, îi salvează viaţa băiatului. Ia să vedem cum arată un astfel de descântec:

Apă limpede şi vie,
Fă-l din nou ca să învie,
Ochiul rău l-a deocheat,
Şi tare l-a vătămat.

De-o fi de lipitură şi boşorogeală,
De încuietură şi de cufureală,
De săgetătură şi de buduhală,
De tâmpinătură şi poceală,

Ori de trecătură şi de căimăceală,
De apucătură şi de ciumurleală.
De făcătură şi de jupuială,
De aruncătură şi de răguşeală.

Sau de ruptură sau de năduşeală,
De sperietură şi de zăpăreală,
De întâlnitură şi pârleală,
De surpătură şi spuzeală,
De vătămătură şi de obrinteală.

Sau de orice alt deochi ivit,
Ia-l şi du-l de unde a venit.
Iară voi, Foc Viu şi Apă Vie,
Faceţi-l din nou ca să învie!

Amu, să nu credeţi că bolile de mai sus sunt inventate. Nu, toate sunt denumiri populare reale.

Doftoroaia satului, după ce enumeră toate bolile pe care le ştia, asigurându-se că goneşte şi „orice alt deochi” care i-a scăpat de la nominalizare şi-l trimite şi pe el la origini, adică „de unde a venit”, trece la un atac frontal al răului:

Ieşi deochi dintre ochi,
Din carne şi din piele,
Din dinţi şi din măsele,
Din măduva nasului,
Din zgârciul obrazului.

Hai la rost la rost, la rost,
Să meargă snaga unde-a fost,
Chiar mai vârtos decât a fost.

Mă dusei pe-o potecuţă mititică,
Şi văzui o dalbă păsărică.
Păsărica s-a speriat şi a zburat,
Şi deochiul pe aripi l-a luat,
Lăsându-l pe deocheat curat şi luminat,
Ca argintul argintat,
Ca poala Maicii Precista de curat.

Descântecul acesta este al meu,
Dar leacu-i de la Dumnezeu.

Domnul Dan Niculae, analizând strofa a doua din Incantaţie, ne spune că snaga se traduce prin „putere”. Într-o oarecare măsură sunt de acord, dar aici e vorba de „putere bărbătească”, sau mai clar, lichidul spermatic al bărbatului, care are nevoie de ceva timp, ca snaga să ajungă unde-a fost, chiar mai vârtos decât a fost, ca bârbatul să devină din nou viril.

Iar acum, cireaşa de pe tort sau de pe colivă. Fiindcă Doftoroaia şi-a demonstrat măiestria şi are semnele ei că deochiul a fost alungat, devine de o ironie muşcătoare:

Cin’ te-a deocheat pe tine,
Să mă pupe-n cur pe mine,
Tu pe ea şi ea pe tine,
Şi-amândoi pe mine.

Grăjdarul, revenindu-şi încet încet în simţiri, simte nevoia ca să înveţe de la Doftoroaie tehnica de alungare a deochiului prin descântec şi având o memorie excepţională, reţine tot textul incantaţiilor de mai sus şi începe să le analizeze, ca să-şi însuşească şi partea nevăzută a lucrăturii. El credea că totul consta în reproducerea exactă, dar mecanică a incantaţiilor, dar după ce ajunge s-o descânte pe Doftoroaie, care luase la rândul ei Deochiul Domnesc de la cel pe care-l vindecase, începe să întrevadă drumul cel adevărat care asigura succesul. Iată-i raţionamentul, care este totodată o dovadă că „Mintea cea de pe urmă a românului” nu este vorbă goală:

„Ajunsesem la convingerea că descântecul, ca să fie de folos, trebuia făcut de un om cu mai multe calităţi, precum smerenie pioasă faţă de Dumnezeu, intransigenţă neîndurătoare cu puterile maligne şi hotărâre nestrămutată, în timpul ritualului. Aceste trăiri şi acţiuni trebuiau să fie în concordanţă cu textul.

Pioşenia urma să-ţi aducă lacrimi în ochi când spuneai ‘Dar leacu-i de la Dumnezeu’ sau ‘Ca poala Maicii Precista de curat’, intransigenţa poruncitoare trebuia exprimată cu ton hotărât, atunci când respingeai deochiul şi-l trimiteai înapoi, odată cu versurile:

‘Sau de orice alt deochi ivit,
Ia-l şi du-l de unde a venit.’

Ca apoi tonul să devină iarăşi smerit, când ajungea la:

‘Iară voi, Foc Viu şi Apă Vie,
Faceţi-l din nou ca să învie!’

Iar fapta care trebuia neaparat împlinită cu toată energia şi adânca implicare, era cerută neîndoielnic de versul ‘Tu pe ea şi ea pe tine’. Exista deci un ritm şi o cadenţă între incantaţie, text, intervenţiile vindecătorului şi acţiunile lui, care cereau o armonizare perfectă, fiindcă altfel combaterea mai ales a deochiului domnesc, ar fi fost definitiv compromisă.”

După ce flăcăul nostru pleacă la lucru în Germania şi ajunge grăjdar la o contesă scăpătată, are ocazia s-o vindece pe aceasta de Deochiul Domnesc cu tehnica deja bine cunoscută „Tu pe ea şi ea pe tine”, care s-a dovedit salvatoare.

Deci prieteni, iată că versul cu pricina, încadrat în strofa lui este cuminţel şi nu trezeşte suspiciunea, că ar fi vorba de altceva. Dar când versul este luat separat, îşi arată pe loc dinţişorii, condus abil de mama lui limba română, relevându-ne sensuri la care nici cu gândul nu gândeam. Cred că afirmaţia mea că tu spui una şi limba îţi răspunde alta, este dovedită. Aşa că merită, acum la încheiere, să-i dedicăm maicii noastre, Limba Română, câteva cuvinte de mulţumire. O va face în locul nostru tot grăjdarul Mihail, care are parte, a doua zi după exorcizarea Contesei, de o mare surpriza:

„Toată dupămasa am fost în grajd, ca să îngrijesc de animale. Am tras şi un pui de somn în culcuşul pe care-l aveam în fânul din şură, pentru că descântatul Deochiului Domnesc m-a golit complet de snagă. Seara târziu, m-am întors în camera bolnavei. Ea luase dicţionarul german-român de pe poliţa de deasupra patului şi citea de zor din el.
— Ce este cu virgulele de sub literele t, s şi cu căciulile de pe literele A şi I?
— Alea sunt semne că românii sunt şi mai concişi în scriere, dar şi mai bogaţi sufleteşte decât occidentalii. Ele presupun şi o exprimare mai subtilă. Voi scrieţi sch, noi scriem ş, deci folosim o literă asemănătoare ca pronunţie, dar o stâlcim niţel între dinţi, punându-i o virgulă sub coadă. Deci o virgulă, contra la trei litere. Apoi, literele ă şi î nici nu le aveţi voi în vorbire pentru că românii, având o viaţă sufletească mai bogată, au nevoie de mai multe sunete ca să se poată exprima.
Românul este şi filozof din naştere. De asta noi nici nu înţelegem de ce se dă atâta importanţă filozofiei lui Hamlet, „A fi sau a nu fi!” Mare scofală! Noi o folosim zilnic, când spunem ‘Ce-o fi, o fi!’, o expresie care are un conţinut şi o sferă mult mai largă decât meditaţia lui Hamlet, care se referă strict la existenţa pământească a omului. Pe când ‘Ce-o fi, o fi’, se poate referi şi la război şi pace, la viaţă şi moarte, sau la ură şi iubire.
— Şi cum se spune ‘Mein Schatz’ (Comoara mea) în limba română, Michael filozofule?
— Noi nu folosim expresia asta, pentru că pe femeia pe care o iubeşti nu ai cum s-o compari cu un lucru, chiar dacă ar fi nepreţuita comoară a celor 40 de hoţi. Poate că pentru un indian, comoara lui este o vacă. Noi spunem ‘draga mea’, sau doar ‘dragă’ şi asta ajunge pe deplin.
Cu toate că s-a străduit să pronunţe ‘dragă”, ă-ul de la urmă nu i-a ieşit de loc. A trebuit să se lase păgubaşă.
— Michael, bogatsentimentalule, ia vino aici, ca să văd dacă chiar aşa este.
Şi mi-a trântit un pupoi, de m-a ameţit. Apoi m-a pus s-o descânt din nou, fiindcă, zicea ea, parcă iar a început s-o doară capul, din cauza umorilor toxice pe care încă le mai simţea în sânge.
Şi aşa a început a doua noapte de descântat.”
Notă: Dacă cumva rândurile mele v-au trezit interesul, cartea se poate procura ca e-book cu link-ul https://books2read.com/u/471V58 sau în format print, de pe amazon:

/0 Comments/by
Patrick Matiș – Elogiul Demnității într-o lume a nerușinaților

Patrick Matiș – Elogiul Demnității într-o lume a nerușinaților

Oh, Demnitate! Supremă virtute a celor care stau drepți și neclintiți, a celor care se frâng, dar nu se îndoaie precum bate vântul, în această lume a nerușinaților, ești aproape invizibilă ochilor murdari ai Monolitului. Sunt adepții întunecoși ai mentalității de stup, ai schemelor piramidale ce duc popoare în robire și surghiun, care vor să ne îngenuncheze, numai că noi stăm în genunchi numai în fața lui Dumnezeu. Aceștia nutresc o lume a nerușinaților în care ne bălăcim cu toții. Noi credem că trăim, când de fapt murim în ea. Însă, unii dintre noi, cu privirea spre Cer, dar cu picioarele pe Pământ, suntem dintre cei mulți chemați, dar puțini aleși, ne răsculăm din lumea deșeartă creată de nerușinați pentru ca să ne trezvim din ea.

Doamne, Învățătorule, Mântuitor al nouă, celor de pe urmă! Știi că nu ne-am dezis și năzuim către Înalt, către Adevăr! Tu ne-ai arătat Calea, Adevărul și Viața, dar noi acum, împrăștiați în Lumea celor Cruzi, obligați, dar nu supuși cu sufletul să existăm, avem de ales între Tine și ei. Te alegem pe Tine, Alfa și Omega, Început și Sfârșit al demnităților și nedemnităților, urcărilor și coborârilor, pentru că ne-am săturat să mai existăm!

Ai fost considerat derelict, dar te-am recuperat din marea mare, te reconstruim la îndrumările tale, numai pe baza Demnității, virtute a celor drepți și buni, a celor Înalți, precum bunii noștri din străvechime! Suntem pe cale să finalizăm nava Ta, Preamărite, Marea Corabie cu care să navigăm în lumina călăuzitoare a Stelei Mării, Mamă a noastră a tuturor. Te chemăm în Amurgul Nopții și în Flacăra Dimineții să ne binecuvântezi!

Demnitate, tu… preaiubită Fecioară curată și puternic verticală a vieții, ești azi căutată de noi toți. Te-am văzut în negura minții, în ora neagră a lepădării până la Cântatul Cocoșului, în sângele celui care se jertfește. Ești Far și Săgeată ce conduci priviri, simțiri, inspirații spre continuitatea noastră umană a tuturor. Datorită ție Umanitatea încă există. Fără de tine Omenia nici măcar nu ar fi murmurată pe buzele noastre și nici măcar prin minte nu ne-ar fi trecut.

Sublimă Pace a celor care sunt Stâlpi ai Omului și Cuiburi ale Demnității și Dreptății, ești o floare rară care zaci, te trezești, te aprinzi și te manifești în Demnitatea oamenilor de pretutindeni, fie că urmează Drumul Îngust, fie că nu! Dar sălășluiești latentă în conștiințele oamenilor. Te chemăm dinlăuntrul Verticalității să ne dai iar imboldul să răzbim, să ne renaștem!

I-am văzut pe nerușinați, îi știm. Nu-i vrem, nu-i suportăm, nu-i înghițim, dar îi acceptăm să ne fie învățătură de minte. Totuși, frați și surori de-ai noștri suferă de nedreptăți, sunt prinși, arestați, bătuți pe stradă, în casele lor și pe căile undelor li se pune pumnul în gură – vorba aceea – sunt reduși la tăcere pentru că deranjează Marelui Monolit, viitor al tuturor celor ce există în pierzanie. Dar până când?!

Nerușinații în uniforme și lipsiți de etică – analfabeți funcționali, i-ar numi unii – impun normele și regulile intelectuale ale Monolitului în modul lor, ca și când ar fi legi ale țării, ale pământului și ale poporului, la care să ne supunem, în nici un caz prin Spiritul Legii, ci prin litera lor. A te opune acestor trepăduși meschini și mincinoși e egal cu a-ți apăra viața. Rămâi doar tu, și ca tine încă alții pățiți și tot așa, făclii ale Demnității cu care ne legăm prin frățietate și prin cărări bătute și peste care n-a crescut încă iarba cât să le acopere.

Ai văzut, Demnitate, ce fac copiii abisali ai nemerniciei ideologiilor în această lume? Ai văzut unde au ajuns? Căci noi am văzut, se mișcă alături de noi în Lume. Frate contra frate, soră contra soră și mai mult, Suflet contra Suflet! Dar stai… la cum se bat între ei pe scena lumii, nu au suflet. Se bat ca chiorii pe niște iluzii deșarte care nu-i împlinește, ci îi golește. Și vor mai mult! Dar.. mai mult nu-i de unde!

Fără Conștiință, fără Dare de Seamă, fără Șira Spinării nu ai cum, ca om, să te păstrezi întru Ființă, să fii treaz în conștiință, căci sunt unii care te vor departe de Ființă. Poți face lucruri care să ajute la guvernarea oamenilor în această lume, dar atunci când ești ispitit să cânți și altfel decât propria-ți Harpă a Destinului, atunci vei cânta și vei juca în același timp cum ți se dictează, chiar dacă arați măcar noblețea demnității din tine până atunci. Dar stai drept doar atunci când aperi delictul și când îl propovăduiești. Fățărnicia este egală cu a fi fârtate cu Dracul egoic din tine. Ceea ce vei construi decuzori, decuseară vei distruge.

Armatele Lumii se adună să-și arate mușchii, dar nu doar pentru a se ciocni între ele, ci și pentru a-și arăta dominația averilor proprii. Cu cât mai multă avuție au, cu atât mai multă putere. Dar avuțiile lor și le-au adunat pe spinările celorlalți. Puțini sunt cei care au muncit ceea ce au acumulat, dar și mai puțini sunt aceia care au acumulat nemăsurat, dar n-au muncit. Aceștia din urmă au impus lipsa demnității în această lume ca normă standard de succes pentru toți cei care vor să se urce în vârful piramidei. Dar nu vor ajunge să fie vârful pentru că nu fac parte din „familiile” lor. Vor fi doar ștergătoare de preșuri și majordomi pentru ei.

Dragă Demnitate, știm că ești cea care aștepți în colțul Tău, în Sufletul nostru, te chemăm să Te aprinzi, să arzi în noi, să urci flacăra corectitudinii, ca fiecare dintre noi să fim faruri pentru fiecare, să țesem și să întrepătrundem între noi mesajul de foc al Celui de Sus!

Demnitate, făclie ne vei fi și te vom purta veșnic pretutindeni pentru că flacăra ta nu se diminuează împărțind-o celorlalți, ci se înmulțește! Vom fi demni așa cum tu ne-ai învățat și drepți ca brazii în această lume a nerușinaților, căci știm că sfârșitul lor apocaliptic se propie, iar al nostru e doar sfârșitul păcatelor noastre oricât de tare ne-ar durea, astfel ne trezim în conștiință, iar Lumina dimineții noastre va străluci din ce în ce mai puternic și din ce în ce mai fierbinte, după o noapte adâncă, tenebroasă și rece ca de mormânt.

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

/0 Comments/by
Gheorghe Calciu Dumitreasa: Șapte Cuvinte către tineri – Cuvântul Șase – Despre moarte și înviere

Gheorghe Calciu Dumitreasa: Șapte Cuvinte către tineri – Cuvântul Șase – Despre moarte și înviere

Read more
/0 Comments/by
Nicolae Grigorie Lăcrița – Rugăciunea, beneficii și scop

Nicolae Grigorie Lăcrița – Rugăciunea, beneficii și scop

Cuprins:

  1. Scopul rugăciunii
  2. Beneficiile rugăciunii
  3. Cum să ne rugăm
  4. Rugăciunea şi ipocrizia

1. Scopul rugăciuni

Sunt numeroase studii științifice, făcute de peste 100 de ani și în întreaga lume, prin care s-a dovedit că rugăciunea, meditația și alte practici spirituale îi ajută pe oamenii cu pregătire și cu credință în acestea (deci numai pe aceștia) să își concentreze atenția asupra unui scop mai înalt decât propriul sine, obținând astfel mari beneficii, dintre care unele au uimit și lumea medicală.

Prin rugăciune, oamenii credincioși spun că pătrund într-o altă lume, în lumea în care încep să simtă că o energie divină coboară asupra lor, care îi fac să se conecteze cu aceasta și să trăiască benefice stări mentale și spirituale, cu totul și cu totul aparte;

Condiția de bază, pentru ca rugăciunea să ajungă la Dumnezeu este ca aceasta să fie sinceră, pornită din tot sufletul.

Dacă rugăciunea este făcută dintr-un sentiment de obligație, de câștig personal, din ipocrizie, cercetările arată că o astfel de rugăciune poate avea chiar serioase efecte dăunătoare.

Este important să găsești cu adevărat o semnificație pentru rugăciune în viața ta.

Scopul rugăciuni adresată Divinității:

1) o încercare personală de a intra în contact direct cu divinitatea.

2) de a exprima o mulțumire, o laudă şi adoraţia faţă de El,

3) de a-I spune ce se petrece în inima, în sufletul şi în mintea noastră,

4) de a căuta înţelepciune şi călăuzire,

5) de a-I cere să ne împlinească anumite nevoi.

2. Beneficiile rugăciunii

Rugăciunea este, fără îndoială, o experiență foarte personală care poate însemna ceva diferit pentru fiecare dintre cei care se roagă.

Știința nu a reușit până în prezent să măsoare și să prezinte efectele benefice ale rugăciunilor pe care credincioșii adevărați le primesc cu adevărat ca răspunsuri de la Divinitate, dar cercetările au dovedit că rugăciunea:

1) aduce beneficii semnificative sănătății emoționale, fizice și mintale pentru credincioșii autentici, și

2) generează răspunsuri în interiorul celui care se roagă.

Peste 250 de studii efectuate de oamenii de știință vin cu o concluzie clară că rugăciunea este sănătoasă pentru cei care o practică în deplină credință, printre principalele beneficii dovedite enumerându-se (vezi https://eugencpopa.ro/rugaciunea-beneficii-dovedite/):

2.1. Rugăciunea îmbunătățește autocontrolul

Oamenii de știință vorbesc despre „modelul de putere” al autocontrolului, care sugerează că resursele noastre cognitive, la fel ca și resursele noastre fizice, au o putere limitată. Cei mai mulți dintre noi am experimentat cu siguranță acest lucru. Până la sfârșitul unei zile lungi, de exemplu, uneori pur și simplu nu mai ai energia mentală pentru a alerga sau a face alegeri alimentare sănătoase.  Un studiu efectuat în Germania a constatat că rugăciunea poate contracara această oboseală mentală și poate stimula autocontrolul. Cei care s-au rugat scurt înainte de o sarcină dificilă din punct de vedere mental au reușit să finalizeze apoi și un test fără să prezinte o epuizare cognitivă. Cei care nu s-au rugat deloc înainte de sarcină nu s-au concentrate și nu au avut rezultate la fel de bune la test. Cercetătorii de la Universitatea Queen au ajuns la concluzii similare. În timpul a patru experimente separate, participanții au exercitat mai mult autocontrol când le-au fost reamintite, subtil, diverse concepte religioase.

2.2. Rugăciunea consolidează relațiile

Rugăciunea poate avea un impact pozitiv semnificativ asupra relațiilor noastre apropiate. Studiile au arătat că rugăciunea pentru un prieten sau partener de viață ne poate crește capacitatea de a ierta, dar și crește încrederea pe care o avem în relație. De asemenea, studiile arată că cei care se roagă constant pentru partenerii lor romantici au o tendință mai mică spre infidelitate. În plus, un studiu a analizat modul în care oamenii se gândesc la sacrificiile pe care le-au făcut în relațiile lor. Acesta sunt adesea un bun indicator al satisfacției tale generale față de relația pe care o ai. Studiul a constatat că rugăciunea pentru cineva pe care îl  consideri apropiat mărește gradul de satisfacția și dorința de a face sacrificii pentru relația voastră. Rugăciunea pogoară pacea și bucuria în familie. În familia unde soții și fiii lor se roagă mai mult lui Dumnezeu, nu este ceartă, tulburare și dezbinare, ci numai pace, bucurie și unire în credință.

2.3. Rugăciunea îmbunătățește capacitatea de a face față stresului

Un studiu al Universității din Florida a descoperit că 96% dintre adulții în vârstă, în mod special, folosesc rugăciunea pentru a face față stresului. De fapt, se pare că rugăciunea este principalul  „tratament” folosit de seniori pentru a se simți mai bine și a-și menține sănătatea generală. O treime dintre respondenți au raportat, de asemenea, folosirea altor strategii spirituale pentru a-și îmbunătăți sănătatea, inclusiv vizualizarea, muzica, terapia prin artă, vindecarea energetică, meditația și consilierea religioasă.

2.4. Rugăciunea activează genele de protecție împotriva bolilor

Cercetătorii de la Școala Medicală Harvard au descoperit că tehnicile de relaxare, inclusiv yoga, meditația și rugăciunea repetitivă precum și mantrele sunt capabile să activeze numeroase gene de „combatere a bolilor” din corpul nostru. Practicile de relaxare par să schimbe genele care ne protejează de diferite tulburări, cum ar fi hipertensiunea arterială, cancerul, infertilitatea și artrita reumatoidă. Și cu cât practicați mai des fie rugăciunea, fie o tehnică de relaxare, cu atât beneficiați mai multă „protecție”.

2.5. Rugăciunea combate depresia

S-a dovedit că rugăciunea conduce la îmbunătățirea sentimentului general de bunăstare. Acest lucru se datorează faptului că rugăciunea, meditația și alte practici spirituale pot crește nivelul de dopamină. Dopamina este un neurotransmițător eliberat atunci când simți plăcere și fericire. Dopamina îmbunătățește emoțiile pozitive, crește motivația și abilitățile cognitive. Nivelurile de dopamină sănătoase sunt, de asemenea, cunoscute pentru că previn depresia și anxietatea. Un alt studiu a investigat adulți cu risc crescut de depresie, pe baza istoricului familial. În mod obișnuit, riscul sporit de depresie este evidențiat în anumite regiuni ale cortexului cerebral. Cercetările asupra creierului celor care au acordat o importanță deosebită religiei sau spiritualității au arătat un cortex semnificativ mai gros în exact aceleași regiuni care erau subțiate în cazul celor fără preocupări spirituale. Același studiu arată că oamenii care au inclus spiritualitatea (în special prin rugăciune) în viața lor prezintă cu 90% mai puțin risc de a dezvolta o depresie majoră.

2.6. Rugăciunea Gestionează Controlul Durerii

Un studiu efectuat de Bowling Green University a constatat că meditația și rugăciunea au contribuit semnificativ la reducerea migrenelor și a durerilor de cap. Cercetătorii au cerut oamenilor care suferă de migrene să mediteze 20 de minute în fiecare zi prin repetarea unei mantre spirituale sau unei rugăciuni, cum ar fi „Dumnezeu este bun. Dumnezeu este pace. Dumnezeu este dragoste”. Un al doilea grup a fost rugat să folosească o mantra nonspirituală, cum ar fi „Iarba este verde. Nisipul este moale.” După o lună, cei care au folosit o mantră spirituală aveau mai puține dureri de cap și o toleranță mai mare la durere. În timp ce mantra neutră nu a adus niciun beneficiu.

2.7. Rugăciunea Sporește Longevitate

Un sondaj publicat în Journal of Gerontology a analizat 4.000 de oameni în vârstă și a constatat că cei care se roagă sau meditează în mod regulat s-au confruntat mai bine cu bolile și au trăit mai mult decât cei care nu au făcut-o. Aceste rezultate se datorează, probabil, unei combinații a tuturor celorlalte beneficii dovedite ale rugăciunii care măresc sănătatea mintală și fizică.

3. Cum să ne rugăm

Pentru a înțelege cât mai bine cum este corect să ne rugăm, vom porni de la învățămintele Mântuitorului Iisus Hristos, redate în Luca, capitolul 11, versetul 1 și de la Matei, capitolul 6, versetul 9.

3.1. Luca, capitolul 11, versetul 1:

În Luca 11:1 se spune: „1 Într-o zi, Iisus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: «Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui.»”, „Învaţă-ne să ne rugăm.” Ucenicii erau foarte mult impresionaţi când ascultau modul în care Se ruga Iisus, comunicând intim cu Dumnezeu, Părintele Său ceresc.

Rugăciunile Lui erau deosebite de acelea ale conducătorilor religioşi ai timpului, de fapt, de orice altceva auziseră ei.

Rugăciunea formalistă, exprimată în fraze pregătite mai dinainte şi părând adresate unui Dumnezeu impersonal aflat la mare depărtare, este lipsită de realitatea şi vitalitatea care ar trebui să distingă rugăciunea.

Ucenicii credeau că, dacă ar fi putut să se roage aşa cum Se ruga Iisus, propria lor eficacitate ca ucenici ar fi fost mult sporită.

Având în vedere faptul că Iisus îi învăţase prin cuvânt (Matei 6,7-15) şi exemplu (Luca 9:29) cum să se roage, se pare că de data aceasta cererea a venit de la unii ucenici care nu fuseseră cu Iisus în ocazii asemănătoare în trecut.

Termenul „ucenici” nu este nevoie să fie restrâns numai la cei doisprezece.

Ucenicii aceştia se poate să fi făcut parte din cei şaptezeci.

În armonie cu cererea „Învaţă-ne să ne rugăm”, Iisus a răspuns dând ca model de rugăciune „Rugăciunea «Tatăl Nostru»”, o parabolă pentru a ilustra spiritul de rugăciune şi unele îndemnuri încurajând credincioşia şi sârguinţa în rugăciune (cap. 11,2-13).

Așa după cum am mai arătat, Rugăciunea „Tatăl Nostru”, redată atât în Matei 6:9-13, cât și în Luca 11:2-4, este potrivită pentru muritorii, care sunt supuşi greşelii, nu și pentru Iisus Hristos, care nu avea nevoie să Se roage pentru iertarea de păcate deoarece nu se poate vorbi de păcate pe care El să le fi săvârșit și pentru care să se roage să-i fie iertate.

3.2. Matei, capitolul 6, versetul 9:

În Matei 6:9 Iisus spune: „Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați.”7

Deci, în rugăciune:

1) să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe;

2) să nu folosiţi repetiţii zadarnice;

3) să nu spuneţi puține esențe în multe cuvinte;

4) să nu vorbiți gângăvit;

5) să nu spuneți iarăşi şi iarăşi acelaşi lucruri inutile;

6) să nu bolborosiți;

7) să nu turuiți;

8) să nu vă rugați din inimă, din suflet și cu mintea și să ţineți seama de ceea ce gândiți, de ceea ce spuneți și de ceea ce cereți.

Iisus nu a interzis orice repetiţie, deoarece El Însuşi a folosit repetiţiile (Matei cap. 26,44), dar trebuie folosite numai acele repetiții conforme cu spiritul Bibliei și al dogmei.

Așa după cum am mai arătat, dacă rugăciunea este făcută dintr-un sentiment de obligație, de câștig personal, din ipocrizie, cercetările arată că o astfel de rugăciune poate avea chiar serioase efecte dăunătoare.

Este important să găsești cu adevărat o semnificație pentru rugăciune în viața ta.

4. Rugăciunea și ipocrizia

În cele ce urmează să prezintă câteva opinii (texte selectate de subsemnatul) ale unor înțelepți despre rugăciune şi ipocrizie.

4.1. Rugăciunea şi ipocrizia, autor Corneliu Livanu, pe https://www.resursecrestine.ro/devotionale/194771/rugaciunea-si-ipocrizia

Domnul Iisus îi învaţă pe ucenici cea mai concisă şi cuprinzătoare rugăciune în „Rugăciunea «Tatăl nostru»”.

Era un exemplu de totală opoziţie faţă de felul ipocrit în care se rugau fariseii, oamenii cei mai religioşi ai acelor zile.

Rugăciunea adevărată nu poate şi nu trebuie să fie pe placul naturii noastre păcătoase care se afişează în public în faţa altora cu tot ceea ce face.

Rugăciunea rostită stând în picioare nu este propriu-zis un păcat, dar când închinătorul alege un anumit moment şi un anumit loc pentru a fi văzut de alţii, ea devine o ipocrizie care nu poate rămâne nesancţionată de Cel care vede toate lucrurile.

Discreţia rugăciunii din odăiţa personală este mai degrabă preferată de Dumnezeu atunci când Îl căutăm cu credinţă, din toată inima, rugându-ne în Numele Domnului Iisus.

Răsplata la care se referă Domnul Iisus în sfatul şi chiar porunca Sa cred că are legătură cu ceea ce scrie la Evrei 11.6: „Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să-I fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei care-L caută.”

Un alt defect al rugăciunii păgânilor, de data aceasta, semnalat de Domnul Iisus ucenicilor, se referea la acele multe bolboroseli de cuvinte repetate care nu se mai terminau, în speranţa că Dumnezeu va aprecia o astfel de rugăciune şi-i va da răspunsul aşteptat.

Nu lungimea în timp a rugăciunii sau mulţimea cuvintelor rostite de închinător hotărăsc soarta acesteia înaintea lui Dumnezeu.

Se pune întrebarea, în acest caz, cum se mai poate reconcilia stăruinţa în rugăciune care necesită timp cu restricţia pusă de Domnul pentru rugăciunea păgânilor.

Desigur contează conţinutul rugăciunii şi atitudinea inimii, şi nu în ultimul rând, credinţa biblică bazată pe promisiunile lui Dumnezeu.

Adevăratele rugăciuni sunt inspirate şi însoţite de Duhul Sfânt, şi nu putem vorbi despre eşecul vegherii în rugăciune decât atunci când „carnea neputincioasă” domină „râvna duhului” aşa cum s-a întâmplat cu ucenicii Domnului Iisus în Ghetsimani.

4.2. Ipocrizia este impertinenţă probată!, autor PS Ignatie, pe https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-ipocrizia-este-impertinenta-probata, text selectat:

„Tipologia fariseului este tipologia omului ipocrit, care face caz de calităţile pe care le are. Prin termenul de fariseu înţelegem un om care una spune şi alta face. Nu este consecvent cu sine însuşi, este un om fals.

Fariseul din Evanghelie chiar făcea ceea ce spunea. Era un om corect. Unde este greşeala lui? Ea rezidă în faptul că a încercat să-L manipuleze pe Dumnezeu. Aşa face orice om ipocrit: manipulează întotdeauna! Vrea să pozeze în ceea ce nu este! Se convinge pe sine însuşi de calităţi pe care nu le are. Încearcă apoi să inducă o imagine falsă despre sine însuşi, imagine care nu are niciun corespondent în realitate.”

Fariseul transformă totul în reguli şi norme! Este groaznic din punct de vedere spiritual, duhovnicesc, să transformăm credinţa în norme, în reguli, pentru că acestea ne ucid!

Dacă noi transformăm credinţa noastră, relaţia noastră personală cu Dumnezeu în norme şi reguli, nu facem altceva decât să ne oprim la formalism, să propovăduim formalismul credinţei, fără să schimbi ceva în viaţa noastră! Aceasta înseamnă să fii fariseu: să transformi credinţa ta în Dumnezeu, într-un ritual, într-un formalism.

Fariseul din Evanghelie încerca să-L manipuleze pe Dumnezeu, să-I dea chestiunile exterioare, însă Dumnezeu se uită la inima omului.

Efectele ipocriziei şi ale mândriei în relaţia cu cei din jur:

Să ştiţi că ipocrizia este o impertinenţă probată, o obrăznicie probată! Omul mândru este cel care nu ştie să îşi calibreze corect diferenţele, chiar spirituale, faţă de semenul său. Se urcă pe un piedestal, care nu este al său, şi se comportă cu dispreţ. Ipocriţii sunt nişte mici tirani şi îi întâlnim peste tot. Arată cu degetul! Nu se văd pe ei înşişi! Tot timpul sunt preocupaţi de păcatele, de slăbiciunile celor din jur.

Vameşul îşi vedea de propriile lui păcate. Rugăciunea lui era sursă de pocăinţă, de părere de rău. El a stat smerit. Într-o traducere mai corectă, „Dumnezeule, ai milă de mine!” înseamnă „Dumnezeule linişteşte-mă, împacă-mă cu Tine!”.

Omul care vine la biserică, cu cât are tendinţa lăuntrică de a tăcea mai mult după ce a plecat, cu atât este un semn clar că s-a folosit de prezenţa lui la rugăciune. (…) Un om care vorbeşte foarte mult despre calităţile sale, de fapt îşi dă seama că nu este sigur pe ele, şi nu le are. Când nu ai ceva, încerci să convingi pe cel de lângă tine ca şi cum le-ai avea. Niciodată un om smerit nu va face paradă de virtuţi.

4.3. Faptele interzise în islam. Ce este ipocrizia și cine sunt ipocriții?, pe https://islamul.ro/blog/2017/09/30/ce-este-ipocrizia-si-cine-sunt-ipocritii/

Islamul privește ipocrizia ca fiind mai degrabă o problemă a moralității credinței decât o problemă a credinței.

Ipocriții sunt aceia care aparent pretind că sunt credincioși, dar în realitate ascund necredința.

Pe scurt, ipocriții sunt lipsiți de moralitatea credinței; nu sunt sinceri nici în credință și nici în necredință.

De obicei ipocriții invidiază credința și sinceritatea.

Motivul pentru care a fost interzisă ipocrizia este de a-i încurajarea pe oameni să fie ceea ce par și să pară ceea ce sunt.

Potrivit Coranului, în Ziua de Apoi, ipocriții vor fi într-o poziție mai joasă decât necredincioșii (Nisa 4:145).

Bibliografie pentru „Beneficiile rugăciunii”

https://eugencpopa.ro/rugaciunea-beneficii-dovedite/

https://adventistserbanesti.ro/beneficiile-rugaciunii-cum-ne-ajuta-ritualul-religios-extrem-de-popular/

https://www.doctorulzilei.ro/beneficiile-rugaciunii-cum-ofera-credinta-imbunatatiri-dovedite-pentru-sanatatea-mentala-si-fizica/

https://www.paginadepsihologie.ro/psihologia-rugaciunii-beneficiile-psihice-si-fizice-ale-uneia-dintre-cele-mai-vechi-experiente-umane/?srsltid=AfmBOorCa5eMpNnswumqy5DiWQP708mVDyldEr6jobg4SNuMAeZSIzld

https://jurnalul.ro/timp-liber/puterea-rugaciunii-beneficii-pentru-minte-suflet-trup-divinitate-971347.html

Bibliografie pentru „Rugăciunea şi ipocrizia”

„Dumnezeu urăște ipocrizia și mândria spirituală”, scris de Zac Poonen, pe https://romanian.cfcindia.com/wftw/god-hates-hypocrisy-and-spiritual-pride-3

„Fără atitudine de pocăință, rugăciunea nu valorează nimic în ochii lui Dumnezeu”, scris de Părintele Symeon Brüschweiler, pe https://doxologia.ro/fara-atitudine-de-pocainta-rugaciunea-nu-valoreaza-nimic-ochii-lui-dumnezeu.

„Noţiuni generale despre rugăciune”, pe https://www.catehezebiblice.ro/matei/c6-vv5-8/.

„Cum rămâne cu ipocrizia?”, de Nicu Butoi, pe https://semneletimpului.ro/religie/spiritualitate/cum-ramane-cu-ipocrizia.html, http://www.e-communio.ro/stire4560-adevarata-rugaciune-cu-smerenie-fara-aroganta-si-ipocrizie.

/0 Comments/by
Mihai Eminescu – Învierea

Mihai Eminescu – Învierea

Sfintele Paști ne-au venit cu ploaie noaptea și cu senin ziua, adecă tocmai cum le venea mai bine la-ndemînă oamenilor. Ce-o fi socotit Dumnezeu sfîntul, în neadîncita sa înțelepciune, după iarna grea și seceta lungă, nu putem pătrunde cu mintea noastră; destul numai că nopțile mai cu seamă au căzut ploi binefăcătoare, atît de repede sorbite de pămîntul însetat încît a doua zi și celor ce aveau chef de sărbătoare și bucurie de joc nu le părea rău, căci pămîntul era tot uscat.

Daca razimul nostru ar fi industria, ne-ar păsa și nu prea de vreme bună ori rea, căci țări depărtate ne-ar trimite grîul lor în schimbul mărfurilor noastre. Pentru noi însă – avizați, putem zice, aproape esclusiv la producțiunea agricolă – nourii cerului, vînturile și preste tot schimbările din aerul atmosferic au o însemnătate cu mult mai mare decît pentru alte popoare. Dacă n-o ploua – ferească Dumnezeu – de unde hrănim breasla patrioților reversibili și prăvăliile de principii? S-ar usca Pătărlăgenii și Costineștii, spre paguba mare a patriotismului, pe cînd – dacă plouă – cîtă schimbare!

Grîul leagă floarea-n spic, iar patrioții dezleagă limbile spre a numi reacțiunea trădătoare și înțeleasă cu străinii, iar reacțiunea, învechită în zilele rele precum se știe, privește zîmbind semănăturile și ascultă zîmbind acuzările patrioților, zicîndu-și cu gîndul: „A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, și dac-ar crește mintea pe toate cărările, ar paște-o și… liberalii; dar așa mai lasă-i să și vorbească, că doar n-au intrat zilele-n sac și s-o alege el într-un tîrziu grîul din neghină”.

Editorial scris de MIHAI EMINESCU chiar de Sfintele Paști – TIMPUL, V, nr. 92, 25 aprilie 1880, p.1 Editorial, București, 24 aprilie/6 mai 1880

OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
EDIȚIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIȚIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC, Editura Academiei RSR, 1985-1989, Vol XI

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

/0 Comments/by
Gheorghe Calciu Dumitreasa: Șapte Cuvinte către tineri – Cuvântul Cinci – Preoția și suferința umană

Gheorghe Calciu Dumitreasa: Șapte Cuvinte către tineri – Cuvântul Cinci – Preoția și suferința umană

Read more
/0 Comments/by
Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Versantul nordic al Istriței. Valea Nișcovului și urmele Doamnei Neaga

Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Versantul nordic al Istriței. Valea Nișcovului și urmele Doamnei Neaga

Urme de ziduri construite cu pietre, ori bolovani gigantici, le-am putea numi „ziduri ciclopice”, se întâlnesc în multe locuri de Valea Nișcovului, în versantul nordic al masivului Istriței, de la Haleș la Lapoș – Tisău, spre Buda – Aninoasa – Cislău, până la Movila cu Cetatea de la Cârlomănești, la vărsarea Nișcovului în Buzău. Izbește cât de unitară a fost la străromâni modalitatea botezării locurilor. S-ar putea spune o gândire toponimică unitară, care a numit întreg spațiul daco-român de la nordul și sudul Dunării într-o rostire comună.

Astfel există râul Nișcov, scăldând coama imensă a masivului Istrița, și puternicul râu Niș din Valachia sud-dunăreană, astăzi Croația, cu capitala Za-greb (păstrând un radical străromân: greb-grebăn): sunt cele două Nișuri ale ținuturilor locuite de vlahi (la nord și la sud de Dunăre), care, în mod cer, ca gândire mitică și ca pecete ritualică înseamnă ceva, au o anume semnificație!

valea niscovului, arhivele transcendente, muntii buzaului, buzau, istrita, constantin giurgincaLegendele vor atribui caierului vremii multe întâmplări, dar și urmele unor construcții și ziduri ciclopice, ca și existența unor tuneluri, unui singur personaj istoric: Doamna Neaga, soția domnitorului Mihnea Turcitul, fiul domnitorului Alexandru al II-lea. Tradiția populară, împrumutând date și fapte din viața altor personaje, legendare sau din epoci istorice, cu numele de Neaga, le-a brodat pe amintirea celui mai popular dintre ele, Neaga, soția lui Mihnea Turcitul, care nu și-a uitat meleagurile natale, buzoiene, nici când vitregiile vieții au aruncat-o în surghiun, tocmai la marginea deșertului saharian, în Africa, la Tripoli. În acest fel, un număr necrezut de mare de cetăți și palate în ruină, ctitorii de mânăstiri și biserici, drumuri (cu destinație strategică), poieni, fântâni, izvoare, culmi, tuneluri, poartă numele acestei figuri voievodale ce a trăit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Chiar dacă familia Doamnei Neaga a fost una dintre cele mai mari familii boierești din sud-estul Curburii Carpaților, rivală marii familii a boierilor Craiovești, din cauza luptelor pentru impunerea domnitorului favorabil intereselor partidei buzoiene, averile acestora au început să secătuiască în urma uriașelor daruri, peșcheșuri, pe care au trebuit să le ofere Porții Otomane. Din acest motiv, Doamna Neaga, care a trebuit să-și scape soțul, flușturatic și „zvăpăiat”, din două maziliri, trebuind să ia de două ori calea surghiunului, nu avea de unde să aibă încă atâția bani în visteria personală, încât să realizeze toate aceste construcții monumentale, grandioase, să ridice acele cetăți, care să fie stavilă adevărată în fața celor care le vor asedia, să ridice și să împodobească atâtea mânăstiri și cetăți, să construiască acea bogată rețea de tuneluri care să lege între ele mânăstirile cu cetățile ridicate de ea, să taie acele drumuri prin locuri izolate și sălbatice, care duceau spre poienile unde Doamna Neaga ar fi putut fi în siguranță. O parte din construcțiile și edificiile ridicate de Doamna Neaga sunt realizate din visteria ei și la poruncile ei. Însă altele, care i se atribuie, sunt ridicate în vremuri legendare, preistorice, mai ales tunelurile, de către civilizația titanică și urmașii lor: pelasgo-hyperboreeni.

valea niscovului, arhivele transcendente, muntii buzaului, buzau, istrita, constantin giurginca

În acest caz, legendele vorbesc de legendara Nephele cum îi spuneau vechii elini, sau Neagra, Neaga (Întunecata) la geto-daci. Ea, legendara Neaga-Neagra, Nephele (Nebuloasa, Întunecata) era în relații de rudenie cu regele atlant Aiete ce stăpânea țara Aia de la gurile Dunării până la temuții Colchi (Colți) din Țara Colchidei (astăzi țara de la Carpații de Curbură). Regina Neagra-Neaga s-a căsătorit cu regele Athamas al Beoției, cu care a avut doi copii: Phrixus și Helle. Nu știm cauza dispariției reginei Neaga-Nephele din Beoția, dar știm că cei doi copii ai ei au fugit în țara mamei lor, la nordul Dunării, ca să scape de uneltirile mamei vitrege Ino, care le dorea moartea. Neaga își scapă copiii cu ajutorul berbecului „zburător” cu lâna de aur. Phrixus va dărui lâna de aur a berbecului regelui Aiete, care-l va lua sub ocrotirea sa. Ar trebui astăzi să vedem, în acea lână de aur, un dispozitiv dotat cu puteri invincibile. După acest dispozitiv au plecat argonauții ca să-l „subtilizeze”, mai pe românește, ca să-l fure. Dispozitivul era bine ascuns în câmpul din pădurea lui Marte, din țara Colchilor, și bine apărat de un monstru, de netrecut, ce păzea pădurea în care era templul consacrat Zeului Marte. Cei doi frați aleg, așa cum am mai scris, țara reginei mamă Neaga-Neagra (Nephele), întrucât acolo erau în siguranță și acolo erau rudele lor apropiate.

Berbecul cu lâna de aur era un dar al Zeului Ares (Marte) către regina Neaga (Neagra), iar acest dar ne dezvăluie ce importanță avea regina Neaga aici, la porțile Istriței și a Țării Colchilor, placă turnantă a continentului european între nord și sud, și est, și vest. Chiar vechii greci îi arată acestei regine istriene o considerație aparte, ea devenind zeița norilor (Nephele) în mitologia greacă. Regina Neaga, după tradițiile locale, trăise în timpul tatânilor, a tatarilor, a titanilor preistorici. Pe lângă aureola de „împărăteasă”, i se mai atribuie Doamnei Neaga o mare mulțime de diferite construcții monumentale, palate luxoase, grădini, drumuri, alei, tunele. Legendarul mitonim Neaga a născut și masculinul Neag, dublura onomasticului feminin Neaga. Toponimul și onomasticul Neag, Negoiul, Neagra, Neaga sunt luminile din depărtări care conservă, în memoria arhaică colectivă, arhetipul cosmocreator al seminției pelasge, și anume Negrul, strămoșul mitic al neamurilor pelasge, Pelasgos fiind născut pe crestele munților din negrul pământ odrăslitor.

valea niscovului, arhivele transcendente, muntii buzaului, buzau, istrita, constantin giurginca

Onomasticul Neag, Neagoe, Neaga, sunt patronimice moștenite la romani, din moși-strămoși. Copiii familiilor domnitoare, ori a familiilor de frunte din sfatul Țării primeau la botez asemenea cognomen. Mama voievodului muntean Țepeluș Basarab se mai numea neaga. În familia vistierului Vlaicu de la Rumceni (astăzi Jugureni) în secolul al XVI-lea au fost trei Neaga: bunica Neaga, din Greceanca (de Istrița), căsătorită cu vistierul Vlaicu, Neaga, cumnata domnitorului Vlad Vintilă, soția marelui vornic al Țării Românești, Mitrea, ucis de Mihai Viteazul pentru „hiclenie”, și nepoata acesteia, Neaga, viitoarea doamnă a Țării Românești, soția lui Mihnea Turcitul. Această Doamnă Neaga era fiica clucerului Vlaicu din Rumceni, din marea boierime ridicată din belșugul podgoriilor istrițene și buzoiene.

Tradiția locală îi atribuie Doamnei Neaga întregul ansamblu strategic de la mânăstirea Bradu, fortificațiile și Curtea de la Tisău și cea de la Lapoș, continuate cu cele de la Buda până la Cislău, care nu cuprind numai Curți întărite, ci și o serie de tuneluri subterane care făceau legătura cu punctele de observare amplasate în diferite puncte strategice. La acestea se adaugă nu puținele biserici ctitorite de Doamnă, care au fost dăruite cu moșii și averi din partea Doamnei.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

/0 Comments/by
Daniel Leș, meșter olar din Maramureș despre fascinația meșteșugului frământării pământului și olăritului

Daniel Leș, meșter olar din Maramureș despre fascinația meșteșugului frământării pământului și olăritului

Cu adevărat extraordinară imaginea trecerii timpului și a omului prin lume, construită de artistul DANIEL LEȘ: cu toții vom ajunge „oale și ulcele”, dar ne-ar plăcea să știm că cineva priceput, peste veacuri, o să ne transforme într-un vas frumos. Eu am perceput și o undă de avertisment în vorbele lui: să ne trăim viața cu rost, să lăsăm ceva adevărat în urmă, să dăm mai departe din ce am învățat. MULȚUMESC, DANIEL LEȘ, pentru că ești, pentru că am avut onoarea să te cunosc!

„Totdeauna, cu sfințenie, atunci când iau lutul de jos, mă gândesc, după poveștile pe care le auzeam de la olarii bătrâni, că în mâinile mele sunt strămoșii mei.

Și nu înțelegeam când eram copil ce-i cu vorba asta: toți o să ajungem oale și ulcele; cumva ne vom contopi cu acest Pământ, cineva o să ne descopere, un olar iscusit și o să făurească din nou un alt vas. Și atunci, de când eram copil, îmi puneam această întrebare, oare eu ce fel de vas o să fiu?”

DANIEL LEȘ, făruitorul ceramist din BAIA SPRIE, MARAMUREȘ, a moștenit de la tatăl și bunicul său meseria de olar, o tradiție transmisă din generație în generație.Olarul român care a apărut în National Geographic și a emoționat o lume întreagă: „Dumnezeu să ne ajute să nu uităm că suntem un bulgăre de lut.”

DANIEL LEȘ, un olar din BAIA SPRIE, a impresionat o lume întreagă cu figurinele din lut inspirate din lumea satului românesc, dar și cu învățăturile sale. NATIONAL GEOGRAPHIC a distribuit un scurtmetraj realizat de regizorul MATEI PLEȘA despre olarul român, sub titlul „FASCINAȚIA MEȘTEȘUGULUI”.

„DAN LEŞ este un artist ceramist plin de suflet. Lucrările sale sunt povești și legende făcute din lut, la care adaugă un spirit tradițional românesc”, este prezentarea pe care i-o fac cei de la NATIONAL GEOGRAPHIC artistului român.

Bărbatul din BAIA SPRIE are un atelier de olărit unde primește adesea și oaspeți neexperimentați să se joace cu lutul, material pe care artistul îl consideră cel mai nobil. „Zice o vorbă din bătrâni de aici de la noi: greu îi a lucra cu lutul, greu îi a trăi cu mutul! Cu lutul e ca și cu oamenii, e foarte dificil. Dacă nu l-ai pregătit cum trebuie când îl pui pe roata olarului, n-o să iasă vasul pe care ți-l dorești. Sunt DAN LEȘ și frământ pământul ăsta din MARAMUREȘ de peste 40 de ani”, se prezintă simplu în scurtmetrajul lui MATEI PLEȘA. Ceramistul a învățat de la tatăl său să dea viață lutului. Chiar de la cinci ani a început să modeleze. „Vin dintr-o familie modestă de oameni muncitori de la sat, o familie corectă, care mi-a dat învățături bune, care mi-a făcut o educație prin joacă, când mergeam la culesul fânului aveau vorbe cu tâlc și povești la care stau și astăzi și mă gândesc la ele. E perioada copilăriei când se fixează lucrurile cel mai bine în viața ta”, își amintește olarul.

Daniel Leș, numit și „ultimul dac liber”, este foarte legat de pământul pe care îl modelează. S-a îndepărtat de arta populară și creează ceramică figurativă. Din mâinile sale prind viață personaje ale satului. „Îs atâtea lucruri care mă leagă de lutul ăsta. Nu vreau acuma să filosofez, dar eu cred că e materia cea mai nobilă, din care și noi suntem creați. Cu lutul e foarte frumos de lucrat atunci când lutul te ascultă, când lutul e maleabil. Și tata îmi spunea întotdeauna că trebuie să fie un lut bun, trebuie să stea un an de zile la dospit, să plouă pe el, să înghețe și să se dezghețe, în momentul în care devine maleabil, îl simți în mână că te ascultă, e o plăcere să lucrezi cu lutul”, mai spune bărbatul.

Locuiește într-o casă veche de 100 de ani, pe care a renovat-o. În timp, a construit și o casă de oaspeți numită cum altfel decât Casa Olarului, unde vin în vacanță oameni din toată țara. „Sunt oameni care mă caută, oameni care lucrează în corporații mari, și vin și spun: Dane, așa bine îmi face să-mi bag mâinile în lut să mă joc! Și-i las acolo la roată să se joace, să se murdărească. E o terapie. Le arăți că poți să mănânci o mâncare dintr-o farfurie de lut cu o lingură de lemn, le arăți că se poate face foc în curte și putem să ne gătim împreună. Le arăți că sunt obiceiuri în țara asta a noastră, mai ales în MARAMUREȘ, care te umplu de viață”, spune Daniel Leș.

/0 Comments/by