Articole despre valorile românești.

constantin brancusi

Marți, 10 decembrie 2024, Muzeul Național „Constantin Brâncuși” va găzdui vernisajul expoziției Bienala Internațională de Arte Grafice „Constantin Brâncuși”, ediția a II-a.

În contextul în care Ansamblul monumental „Calea Eroilor”, realizat de Constantin Brâncuşi la Târgu Jiu a fost inclus anul acesta în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, merită poate evidențiat un posibil răspuns matematico-fizic la atenționarea lui Brâncuși: „Voi nu știți ce vă las eu aici”.

Acestea sunt enigmaticele cuvinte ale creatorului trilogiei din Târgu Jiu.

Calcule pitite însă de Brâncuși sub zecimale meșteșugite pot pune ansamblul într-o nouă lumină. Concret, potrivit Wikipedia: Masa Tăcerii e înaltă de 0,45 + 0,45 metri, Poarta Sărutului de 5,13 metri și Coloana Infinitului, de 29,35 metri. Pătratul lui 5,13 este același cu produsul dintre 0,9 și 29,35. Adică avem egalitate, vorbind de înălțimi, între rapoartele Masa Tăcerii / Poarta Sărutului și Poarta Sărutului / Coloana Infinitului.

Acest raport geometrico-focal oglindește o lege de căpătâi a opticii. Iar faptul că Brâncuși a fost un creator luminos e relevat de mai multe dintre creațiile lui.

În plus, în cartea „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, Moni Stănilă îl surprinde pe maestrul de la Hobița ca pe un om hâtru, căruia îi plăcea să joace renghiuri.

„Brâncuși își face de pe acum o filosofie de viață din derutarea oamenilor, pentru a înțelege el din ce material sunt făcuți”, atenționează Moni Stănilă.

Deci care ar fi tâlcul cimiliturii de la Târgu Jiu?

Iată indicii: strămutat la Paris, Brâncuși a fost aproape de izvoarele și creuzetul mecanicii cuantice. Așa încât nu-i surprinzător că monumentala sa tripletă poate fi privită ca o uriașă machetă a legendarului micro-experiment lansat de Thomas Young, dar fundamentat de ducele francez Louise de Broglie, contemporan cu Brâncuși.

Coloana Infinitului reprezintă fotonul, electronul sau altă particulă elementară de materie. Pe lângă sugestia de traiectorie, forma Coloanei formate din „mărgelele” dragi lui Brâncuși, cuprinde și aspectul unduitor, adică tocmai ceea ce Louise de Broglie postula la baza fizicii cuantice.

Poarta Sărutului e dubla fantă din experiment, adică cele două portițe prin care fărâma de materie sau fotonul trebuie să treacă pentru a i se evidenția caracterul ondulatoriu. Încă o dată Brâncuși pare că a fost pezevenghi, fiindcă, zicându-i și dându-i înfățișarea de Poartă cu o singură deschidere amplă, disimulează perechea de fante care sunt, de fapt, săruturile sculptate. Iar faptul că fantele duble sunt și înguste e taman ideea experimentului cuantic.

constantin brancusi

În fine, Masa Tăcerii e imaginea descompunerii, a „franjării” micro-particulei la misterioasa trecere prin fanta dublă. Aceasta în condițiile în care e notoriu în mecanica cuantică faptul că micro-particula trecută prin două fante se va „îmbucătăți”, foarte straniu, dar obligatoriu. Oricum, Masa Tăcerii pare că sugerează o viziune, la scară uriașă, a structurii atomului.

Aplecarea lui Brâncuși față de profunzimile materiei, luminii și de esențe în general făcea parte din structura lăuntrică a artistului.

„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor. Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”, explica Brâncuși efortul său de a atinge granițele micro-materiei.

Contemporan cu „Dumnezeu nu joacă zaruri”, celebrul citat anti-cuantic al lui Einstein, Brâncuși avea propria viziune despre divinitate și mărul cunoașterii. Adică Brâncuși interfera între propriile sale crezuri: „Să creezi ca un Zeu” și „Nu putem să-L ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important”.

Deci v-aș propune să privim ca testament cultural „Sfânta Treime” a lui Brâncuși.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

nava independenta

Nava „Independența” a fost simbolul mândriei industriei navale românești, un titan al mărilor ce reflecta ambiția unei națiuni de a-și afirma excelența pe scena internațională. Construită la Șantierul Naval Constanța în 1977, acest supertanc petrolier avea o capacitate de încărcare impresionantă de 150.000 tdw, fiind nu doar cel mai mare vas construit vreodată în România, ci și primul dintr-o serie de nave proiectate să domine flota comercială a țării. Petrolierul era, fără îndoială, nava amiral a marinei comerciale românești, un veritabil „Titanic” al apelor noastre.

nava independenta

Ceremonialul de botez al navei, desfășurat la 27 mai 1977, a fost o manifestare de fast, în prezența liderilor Nicolae și Elena Ceaușescu. Totuși, evenimentul a fost umbrit de un incident simbolic: sticla de șampanie lansată de Elena Ceaușescu pentru a binecuvânta nava nu s-a spart, ci doar a ricoșat inofensiv de bordajul impunător. Acest moment nefericit a fost imediat interpretat ca un semn prevestitor de ghinion și blestem, de rău augur care avea să bântuie destinul navei.

nava independentaPe 15 noiembrie 1979, la ora 04:35, destinul „Independenței” s-a schimbat dramatic în Marea Marmara, într-un episod tragic ce avea să marcheze profund istoria maritimă românească. Petrolierul românesc, aflat în al 19-lea său voiaj, se pregătea să tranziteze Bosforul în drum spre Marea Neagră. Coliziunea cu nava grecească „Evriali”, care a lovit vasul în dreptul tancurilor 3-4 babord, a declanșat o catastrofă de proporții: tancurile de marfă s-au spart, deversând țiței în mare, iar scânteile produse au alimentat explozii devastatoare.

Flăcările ce au cuprins nava au transformat-o într-un infern plutitor, în care timpul și speranța s-au topit odată cu metalul fierbinte. Din cei 45 de membri ai echipajului, doar trei au supraviețuit tragediei; 42 de vieți s-au pierdut, dintre care 11 marinari au fost dați dispăruți. Incendiul a ars neîncetat timp de 29 de zile, până când, în dimineața zilei de 14 decembrie 1979, flăcările au fost în sfârșit stinse, lăsând în urmă doar ruinele carbonizate ale mândriei naționale.

„Independența”, scufundată și mistuită de flăcări, devine un simbol dramatic al unei paralele mult mai vaste între soarta unei nave și destinul unei națiuni. România și-a pierdut propria independență în flăcările manipulării și ale minciunii, la fel cum „Titanicul” flotei românești a pierit într-o mare de țiței și foc. O țară poate fi văzută precum o corabie – destinul ei depinde întru totul de cel ce ține timona. Dacă navigatorul este nepregătit sau orbit de propriile iluzii de mărire, corabia se va scufunda inexorabil.

Astfel, tragedia navei „Independența” devine un avertisment viu, o lecție dureroasă despre fragilitatea suveranității și a visurilor unei națiuni. Cum ar fi arătat istoria dacă timonierii României ar fi ales calea prudenței și responsabilității? Este o întrebare care împinge la o introspecție profundă, căutând răspunsuri în cele mai tainice cotloane ale conștiinței colective.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

cele doua romanii

Suntem, din nou, la un moment de răscruce, unul care rezonează profund cu tensiunile descrise de marele filosof Mircea Vulcănescu – cel care, în numărul 2 din revista „Dreapta”, decembrie 1932, publica celebrul său articol „Cele două Românii”. În această lucrare de o actualitate tulburătoare, Vulcănescu analiza scindările interbelice, sintetizate magistral într-un binom conflictual: „modernizare” versus „înspăimântare”, „democrație” versus „tradiționalism”, „naționalism” și „ortodoxism”. El demasca frământările unei Românii dezbinate între aspirații divergente, dar unite printr-un fir roșu de identitate amenințată.

Din păcate, acest binom nu s-a dizolvat în uitarea istoriei, ci răsună astăzi cu o forță reînnoită, amplificată de răni neîncetate și promisiuni trădate. Să nu ne lăsăm induși în eroare de reinterpretările facile ale istoricilor precum Lucian Boia, care tind să reducă această realitate la o psihoză colectivă sau la un simplu exercițiu retoric. Conflictul dintre cele „Două Românii” – atunci și acum – este real, visceral și devastator.

Astăzi, după trei decenii și jumătate de corupție endemică, de trădări sistematice, de umilire colectivă și asuprire a unui popor secătuit, ne aflăm din nou sfârtecați în aceste două lumi opuse. Pe de o parte, există o Românie care cinstește istoria, tradițiile, cultura și familia tradițională, care privește cu venerație spre strămoșii martiri ce au luptat pentru eliberarea și demnitatea națională, spre marile personalități – scriitori, regizori, savanți și genii care au contribuit la construirea unei identități unice: Eminescu, Arghezi, Eliade, Cioran, Petre Țutea, Blaga, Rebreanu, Slavici, Eugen Ionescu, Brâncuși, Paulescu, Racoviță, Coandă, Babeș, Titulescu… Această Românie și-a păstrat sufletul viu și nealterat, refuzând să abdice în fața provocărilor globalizării uniformizante.

Pe de altă parte, avem o altă Românie, care sfidează valorile autentice și acceptă cu entuziasm o ideologie ce subminează familia tradițională, distruge cultura națională și sistemul educațional. Este o Românie care aplaudă pasiv „plandemia”, instigă la ură și impune vaccinarea obligatorie, susține ajutoare pentru Ucraina în detrimentul propriei populații sărăcite și se complace în divertisment de prost gust. Această lume idolatrizează „cioclii literaturii române” – Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu –, manelele literare și cinematografice, politicienii corupți și trădători, imbecilii promovați pe posturi TV, „divele” analfabete și curvele de lux, homosexualitatea, și, în general, tot ce este mai mizerabil și lipsit de bun-simț, sub masca falsă a progresului. Este o lume nelalocul ei, o inversare clară a valorilor, o acceptare fără nicio împotrivire a prostiei și a decadenței.

Frica — instrumentul desăvârșit al puterii

În întunericul subtil al manipulării, Sistemul își țese cu migală pânza, asuprind și conducând un popor nu prin forță, ci printr-o frică fabricată cu precizie diabolică. Mecanismul este simplu, dar teribil de eficient: demonizează un dușman ales cu grijă, o figură incomodă ce trebuie înlăturată, și ridică pe piedestal un erou de carton, pregătit să fie aclamat la urne de o masă amorfă, dezorientată de spectacolul falsității.

Astăzi, frica are chipul invocat obsesiv al „rușilor care vin”. Este un narativ șlefuit cu grijă, repetat cu tenacitatea unei incantații în mediile obediente. Se vorbește despre o prăpastie ce ne-ar despărți de Europa, despre spectrul izolării, ca și cum ar exista vreo dorință autentică de a părăsi Uniunea Europeană sau NATO. Adevărul? Nici vorbă de așa ceva. În spatele acestor povești alarmiste se află un singur scop: controlul prin minciună.

Dar cine sunt cei care țin vioara în această orchestră a fricii? Sufletele vândute ale culturii contemporane, acei servitori fideli Sistemului. Îi vedem cum se grăbesc să intre în scenă la primul semn al stăpânilor lor, un spectacol în care se îmbracă în toga intelectului doar pentru a-și trăda adevărata vocație: aceea de păpuși docile. Nume cunoscute s-au transformat în ecouri mecanice, rostind fără încetare mesajele dictate de cei care le controlează. Acești oameni sunt acum simpli beneficiari ai unui sistem care le-a oferit sinecuri și privilegii în schimbul loialității absolute. Au devenit trădători de idealuri, apărători ai unei structuri ce promovează minciuna și îngrădirea gândirii libere. Iar atunci când spectacolul se va sfârși, când reflectoarele vor cădea, rămâne o singură certitudine: totul se plătește. Fiecare pact făcut cu frica, fiecare trădare ascunsă sub masca patriotismului fals, toate vor cere un preț, implacabil și amar.

Această ruptură este mai mult decât o simplă diferență de opinie; este un conflict existențial. Căci în joc nu este doar direcția și soarta unei națiuni, ci chiar sufletul ei. Alegerea care ne stă în față nu este una de compromis, ci una absolută: vom renaște din cenușa neputinței, sau ne vom scufunda într-o apatie lipsită de identitate, pe care istoria nu o va ierta.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

patapievici, horia roman patapievici, icr

Perioada în care Institutul Cultural Român (ICR) a fost condus de Horia-Roman Patapievici și influențată de colaboratori precum Teodor Baconschi a fost marcată de controverse grave, acuzându-se deturnarea unei instituții esențiale într-un instrument al intereselor restrânse și risipirea resurselor publice. Sub pretextul modernizării și promovării globale a culturii românești, imaginea proiectată a fost adesea percepută ca o caricatură a valorilor naționale, cu un impact negativ atât asupra identității culturale, cât și asupra prestigiului României în străinătate. Sub Patapievici, ICR a devenit un promotor fervent al unei viziuni globaliste care ignora specificul cultural național. Această direcție a fost evidentă în proiectele artistice controversate. Unele dintre proiectele promovate de ICR au fost considerate ofensatoare sau irelevante pentru cultura românească. De exemplu, expunerea unor lucrări controversate la târguri internaționale a generat reacții negative atât în țară, cât și în străinătate.

Bugete exorbitante alocate unor inițiative discutabile, precum proiectul „România medievală” finanțat cu 7 milioane de euro, au stârnit indignare. Volumul rezultat a fost calificat drept o blasfemie la adresa istoriei românești, lipsind de profunzimea și autenticitatea necesare unei astfel de lucrări.

Participările costisitoare la târguri internaționale, precum Salonul de Carte de la Paris, unde România a fost invitată de onoare, au atras critici pentru cheltuielile de aproape 800.000 de euro, în contextul unor bugete similare de 10 ori mai mici în anii următori. Astfel, se ridică întrebarea legitimă privind utilizarea eficientă a fondurilor publice.

Cultura română redusă la „bazaconii”

Una dintre cele mai mari prejudicii aduse culturii române sub conducerea sa a fost promovarea exclusivistă a unei elite culturale considerate „acceptabile” pentru gusturile occidentale, în detrimentul unei culturi naționale autentice și diversificate. Această abordare a dus la neglijarea clasicilor români. Marii scriitori ai literaturii române – de la Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nichita Stănescu – nu au fost suficient promovați în programele ICR. Deși aceștia sunt esențiali pentru identitatea culturală românească, accentul s-a pus mai degrabă pe autori contemporani aliniați unei ideologii de „ruptură” față de trecut. În efortul de a proiecta o imagine „modernă” a României, Patapievici a ignorat esența profundă a sufletului românesc – tradițiile, ruralitatea, autenticitatea unei țări în care spiritualitatea joacă un rol esențial.

Politica de selecție a artiștilor și proiectelor promovate de ICR în această perioadă a ridicat numeroase semne de întrebare. Patapievici a fost acuzat că a creat un sistem clientelar în care preferințele personale și ideologice primeau prioritate. Mulți artiști de valoare, care nu se aliniau viziunii sale moderniste, au fost excluși de la oportunități internaționale. Literatura clasică, folclorul, tradițiile și simbolurile identitare au fost marginalizate, în timp ce artiștii „nonconformiști” sau cei aliniați unui model globalist au fost privilegiați.

Scrierile și declarațiile publice ale lui Horia-Roman Patapievici au fost adesea considerate ofensatoare pentru români, generând scandaluri care au diminuat credibilitatea și reputația ICR. În cartea sa Politice, Patapievici face afirmații dure despre identitatea românească, descriind România în termeni depreciativi. Aceste exprimări, extrase dintr-un context teoretic, au fost percepute ca o insultă directă la adresa poporului român.Imaginea ICR a fost grav afectată de percepția că instituția era condusă de cineva care nu respecta esența culturală românească.

Multe inițiative promovate de ICR sub această conducere au fost percepute ca fiind o jignire la adresa culturii și spiritualității românești. La New York și în alte centre culturale, reprezentarea României a fost marcată de lucrări și proiecte lipsite de relevanță, care au ignorat tradițiile și valorile autentice ale poporului român. În loc să se promoveze patrimoniul cultural național, s-a recurs la o avangardă excesivă, adesea ruptă de contextul identitar al țării.

ICR a fost acuzat de politizare excesivă, fiind transformat într-un „fief” al intereselor unor grupuri restrânse. Nominalizările directorilor filialelor din străinătate au fost făcute fără transparență, iar audierile acestora au fost interzise presei. Acest sistem opac a subminat credibilitatea instituției și a transformat-o într-un instrument de influență politică, afectând grav imaginea și misiunea sa culturală. Reputația ICR a fost grav afectată, inclusiv pe plan intern. Revista Observator Cultural a rupt orice legătură cu instituția, declarând că nu dorește să fie complice la transformarea culturii române într-o „caricatură” administrată de politicieni lipsiți de competență. Scriitori de renume, invitați la evenimente organizate de ICR, și-au retras participarea în semn de protest, denunțând direcția greșită a instituției.

Mandatul lui Horia-Roman Patapievici la conducerea ICR reprezintă o perioadă în care s-au sacrificat valorile autentice ale culturii române în favoarea unei modernizări forțate, deseori de prost gust și alienante. Risipa financiară, clientelismul și proiectele fără relevanță au transformat ICR într-o sursă de controverse și scandaluri, afectând grav misiunea de a reprezenta cu demnitate cultura românească pe scena internațională. Această perioadă rămâne o lecție amară despre pericolul de a politiza cultura și de a o înstrăina de propriile rădăcini. Din perspectiva unui scriitor preocupat de viitorul literaturii române, această perioadă poate fi văzută ca o lecție despre riscurile de a sacrifica rădăcinile identitare în numele unei modernizări forțate.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

mihail kogalniceanu, 9 mai 1877

Deși trunchiată, tot ne-a mai rămas o patrie și tot în această patrie se poate ridica un glas care să vorbească de drepturile ei și să se îngrijească de viitorul ei.

[…]

A fost poate dat de la Dumnezeu, a fost poate un blestem pentru acest pământ ca el din toate timpurile cale mai străvechi să fie destinat de a fi frământat de copita cailor nărăvași. Nu voi merge la timpurile cele antice, nu voi desfășura călcarea barbarilor din timpurile evului mediu, voi lua numai istoria de la descălicarea Țărilor Române, și aruncându-ne ochii asupra cronicilor noastre, vom vedea că fiecare pagină nu ne vorbește decât de bătălii făcute de părinții noștri cu leșii, cu ungurii, cu cazacii, cu tătarii, cu turcii. Și apoi când a căzut Ungaria, când a căzut Polonia, lupte nu am mai avut noi românii, dar au fost bătălii între Austria și Turcia, bătălii între Prusia și Turcia, și mai toate pe pământurile noastre. Și victima mai tuturor acestor războaie străine era tot biata Românie, care plătea pentru toți, care plătea certele, neînțelegerile, ambițiile altora și plătea chiar pierzând părți din trupul său, când Bucovina, când Basarabia. Și cu toate acestea deși truncheată tot ne-a mai rămas o patrie și tot în acestă patrie se poate ridica încă un glas care să vorbească de drepturile ei și să se îngrijească de viitorul ei. Și cui datorim acest mare lucru? Îl datorim acelei înțelepciuni naturale, acelei înțelepciuni – permite-ți-mi expresiunea – necioplite a părinților noștri care niciodată și chiar la ora pericolului nu a dezasperat de țară; îl datorim patriotismului părinților noștri care la grele cumpene își uitau certele, se adunau, discutau, hotărau; și când dârji, când semeți, dară pururea români, salvau țara și astfel ne-a lăsat-o nouă. Da, domnilor, ei erau pururea români!

Mihail Kogalniceanu în ședința Senatului, 17/28 aprilie 1877

„Discursuri și dezbateri parlamentare,1864-2004”, Gheoghe Buzatu (coordonator), Ediția Mica Valahie, București, 2006, p.74-75

marele rebus din pietrari

Exact cum ați citit! Nu. Nu este o glumă și dacă citiți în rândurile următoare, veți afla istoria integramelor în stil românesc.

În comuna Pietrari, din județul Vâlcea avem o poveste pe atât de puțin cunoscută pe atât de celebră ca rezonanță când i se pronunță numele.

Înainte de toate trebuie știut că, România este, una dintre cele 42 de ţări cu drepturi depline, în cadrul Federaţiei Internaţionale de Rebus. Iar datorită combinațiilor complexe şi definiţiilor strict pe tematica românească, careurile rebusistice româneşti sunt considerate a fi printre cele mai dificile din lume!

Dar care este legătura cu comuna Pietrari, vă veți întreba?

Născut la 22 aprilie 1909, domnul Nicolae Gheorghe Popescu își va lăsa amprenta într-un mod aparte astăzi printre pasionații de integrame.

Își face studiile liceale la liceul Alexandru Lahovary din orașul Râmnicu Vâlcea, urmând ca mai apoi să devină absolvent al Facultății de Filozofie și Litere din cadrul Universității din București. Ulterior va absolvi Conservatorul din capitală la clasa de Cor și Dirijat.

Este pe rând redactor la ziarul Dimineața între anii 1930-1939 și publicist la Realitatea Ilustrată, terminând tot în județul Vâlcea ca profesor la Pietrarii Vâlcii între 1948- 1971.

În tot acest timp, domnul Popescu, devine extrem de cunoscut atunci când în anul 1928, student la acea vreme, datorită pasiunii sale pentru jocurile de tip rebus, câştigă primul campionat naţional de cuvinte încrucişate. Ziarele îi laudă inteligenţa şi îl alintă… „domnul Rebus”. Astfel Editura Adevărul îl angajează să compună o revistă de specialitate şi pe care nu întâmplător o numeşte… REBUS. Un nume care devine brand, îi aduce celebritate fondatorului ei şi titulatura de părinte al rebusismului românesc!

Crina Popescu – bibliotecarul comunei Pietrari, jud. Vâlcea: „Cea mai mare realizare a dascălului N. Gh. Popescu – Rebus rămâne înfiinţarea Revistei „Rebus”, al cărei prim număr a apărut la 1 iunie 1931. Odată cu apariţia acesteia avea să ia fiinţă  la noi un adevărat curent care a dezvoltat competiţia la nivel naţional, făcând din toate aceste jocuri un sistem original de recreaţii instructive, dezvoltând vocabularul şi îmbogăţind bagajul de cunoştinţe al fiecărui jucător”.

Îi atrage atenția un alt pasionat al rebusismului, celebrul Tudor Arghezi, cu care începe o colaborare, însă va fi de scurtă durată atunci când Gh. Popescu se întoarce în comuna natală în 1939. Aici se va angaja ca dascăl, dar continuă prietenia cu poetul, care va veni din ce în ce mai des cu familia rezumând munca la careurile rebusiste.

Adrian Veţeleanu – profesor: „Venea cu copiii. Copilul Baruţiu era cam de vârstă cu mine. Şi veneau şi stăteau mai multe zile aici. Şi cu Mitzura”.

În 1952 noul regim, îl invită să revină ca redactor-șef al revistei Rebus, dar refuză știind că mai târziu ar fi trebuit să conceapă și careuri pe placul conducerii de partid.

Constantin Mereşescu: „Era puţin marginalizat. Pentru că nu avea aceeaşi afinitate pentru ideile socialiste”.

Prin acest refuz, Gh. Popescu-Rebus este marginalizat de regim, dar i se permite să revină la Pietrari ca profesor de limba română. Aici înființează un cor, va scrie cărți și le va preda elevilor diverse lecții folosind fix careurile rebusiste.

Constantin Mereşescu – fost dascăl al şcolii din Pietrari, Vâlcea: „A aplicat la clasă rebusul! Adică, pe o anume temă se făcea un careu de zece pe zece şi fie le dădea câteva litere de orientare, sau se puneau întrebările respective, şi elevii, pe baza cunoştinţelor pe care le aveau, trebuia să dezlege respectivul careu.”

Careurile sale au ajuns atât de populare în comunism, încât revista Rebus avea cereri de aproape opt sute de mii de exemplare, lunar. Şi totuşi, notorietatea celui care le-a creat, a scăzut atât de mult încât, astăzi, după numai doisprezece ani de la moarte, foarte puţini mai ştiu cine a fost părintele rebusului românesc. Asta și pentru că nu s-a vrut, sub vremurile respective, să fie promovat la nivelul meritat.

Crina Popescu – bibliotecarul comunei Pietrari, jud. Vâlcea: „Din păcate, domnul Popescu Rebus nu este atât de cunoscut nici măcar în localitatea noastră. Decât de cunoscătorii rebusului, în general.”

Astăzi în comuna natală, autorităţile locale nu i-au adus niciun omagiu dascălului Popescu – Rebus. Nu i-au ridicat statuie, n-au denumit o stradă cu numele său şi nici n-au fost interesate să-i exploateze invenţia rebusistică în interes turistic.

Singurul interesat de promovarea sa, este chiar proprietarul casei Rebus, domnul Cornel Băcanu:

„Este o casă din lemn, o casă din lemn de stejar. După cum observaţi, bârne de stejar cu lăţime de la 20 la 35, 40 de centimetri, tencuită la interior cu cânepă, câlţi, var şi nisip, cum se făcea şi se face în casa românească. Partea muzeală, partea casei pe care o vedem, va fi restaurată, consolidată este, şi va fi pusă în circuitul muzeal din zonă”.

Acesta împreună cu bibliotecarul comunei, care mai organizează pentru elevi concursuri rebusiste în vacanțele școlare, sunt singurii care mai promovează povestea domnului Rebus.

În 1997, ca o incununare a creaţiei sale, editează „Biografia sistemului rebusist”, iar în 1999, scoate de sub tipar lucrarea „Tudor Arghezi – rebusist”, dupa ce, în 1998, publicase „Castelul Fermecat – Drumeţind prin munţii noştri”

Ultima sa carte, „Istoria rebusismului românesc”, a apărut în anul 2001, la Râmnicu Vâlcea, cu doar un an înainte să se stingă din viaţă, în acelaşi oraş, dar a fost înmormântat în locul pe care l-a iubit cel mai mult – Pietrari.

Sperăm ca pe viitor, să fie accesate fondurile necesare și vă invităm pe această cale ca să vizitați casa și să contribuiți fiecare cum puteți pentru a o face mai cunoscută.

A consemnat pentru dumneavoastră,

Urse Morega Tudor Alexandru

regele ferdinand

Mihail Sturdza a deținut, în prima parte a secolului trecut, poziții înalte în diplomație la Budapesta, Washington, Riga, Copenhaga, Viena și a fost pentru o scurtă perioadă de timp între septembrie 1940 și ianuarie 1941 ministru de Externe. Simpatizant al mișcării legionare, Sturdza – descendent din familia de domnitori ai Sturdzeștilor – a plecat în exil după 1945 unde a publicat cărți despre istoria României moderne.

O propunere unică în istoria României și pomenită în puține cărți de memorii ar fi putut aduce Ungaria sub conducerea autorităților de la București. La puțin timp după Unirea de la 1918, un grup de aristocrați maghiari i-au cerut Regelui Ferdinand să domnească și peste Ungaria. Primul impuls al Regelui a fost să dea curs acestei inițiative.

Ionel Brătianu s-a opus 

Contele Istvan Bethlen

Contele Istvan Bethlen

În cartea sa de memorii intitulată „România și sfârșitul Europei”, tradusă în limba română în 2004, Mihail Sturdza relatează evenimentul care face obiectul dezbaterii lansate de „România liberă”:

„În fața prăbușirii Imperiului Austriac, a înfrângerii Ungariei și ocupării Ardealului de către trupele românești, unii oameni de stat unguri se gândiseră la o uniune a celor două țări, contele Bethlen (Istvan Bethlen a reprezentat în 1919 noul parlament ungar la tratativele de pace în Paris și a devenit premier al Ungariei în 1921, n. red.) și contele Teleki (probabil e vorba de Pal Teleki, premierul Ungariei din 1920 – 1921 și din 1939 – 1941, n.red.) oferind în mod precis, prin emisarii lor, Coroana Sfântului Ștefan (coroana cu care au fost încoronați cei mai mulți dintre suveranii regatului Ungariei începând din Evul Mediu – n.red.) regelui Ferdinand.

Contele Mihai Banfy (Myklos Banfy a fost ministrul de Externe al Ungariei între 1921 și 1922 – n.red.), pe care îl cunoscusem la Cluj și pe care l-am regăsit la Budapesta în calitate de ministru de Externe, era și el un adept al acestei idei… Contele Banfy era convins că în situația de dezechilibru total în care ajunsese Europa prin dispariția a trei imperii – Rusia, Germania, Austro-Ungaria – și datorită apariției Uniunii Sovietice, numai unirea puterilor celor două țări dunărene putea asigura cu timpul supraviețuirea lor. Când, la plecarea mea din Budapesta, m-am prezentat Regelui Ferdinand și Reginei Maria, pentru a le da seama de gândurile lui Mihail Banfy, ei mi-au povestit că Ionel Brătianu, pe atunci președinte al Consiliului, respinsese energic propunerile lui Bethlen și Teleki, pe care Majestățile lor le priveau cu favoare, cu următoarele comentarii: vă iubim prea mult și ne temem că ați fi prea des la Budapesta”.

Ungurii, speriați că sunt minoritari

Contele Myklos Banfy

Contele Myklos Banfy

Greutatea acestor mărturii rezidă din faptul că puțini oameni ai acelor vremuri au făcut referire la ea în lucrările ulterioare de memorialistică. Istoricul și cercetătorul științific Cristian Vasile ne-a precizat că „în biografiile Regelui Ferdinand, nu se pomenește despre acest episod. Nici măcar în memorialistica unor autori precum Raymund Netzhammer (care a lăsat un mare număr de lucrări despre istoria României – n.red), în general, bine informat”. De asemenea, din notele lui Alexandru Marghiloman (liderul Partidului Conservator) lipsește acest episod, ne-a precizat Răzvan Pârâianu, lector universitar la catedra de Istorie a Universității din Târgu Mureș. Care însă admite existența acestei propuneri istorice: „Cei care au avut această inițiativă încercau să găsească un sprijin extern pentru a asigura existența Ungariei ca stat în condițiile în care Imperiul Austro-Ungar se destrămase, iar compoziția etnică a populației maghiare era fragilă, în propria lor țară ungurii fiind puțin peste 51%. Prin acordarea coroanei Sfântului Ștefan lui Ferdinand, este de presupus că ungurii au încercat să negocieze crearea unui stat federativ despre care se mai vorbise în mai multe rânduri încă din 1848. De altfel, părea o tradiție istorică a Ungariei de a face alianțe cu o monarhie care să îi asigure existența. Nobilii maghiari au făcut o alianță cu Impărăteasa Maria Teresa (1741), apoi compromisul austro-ungar din 1867. Acum probabil încercau o nouă alianță, de astă dată cu coroana de oțel a României.” 

Ionel Brătianu

Ionel Brătianu

Istoricul ne-a atenționat că nu trebuie să privim posibilitatea acelei alianțe în termenii structurii unui stat democratic de astăzi.

„După pierderea Ardealului, conții maghiari credeau că pot aduce aportul lor social României din punctul de vedere al elitei conducătoare. Bănuiesc că propunerea a reprezentat o tatonare făcută mai degraba în nume personal. Să nu înțelegem de aici că aceasta a fost neapărat o propunere oficială a statului maghiar”, explică Pârâianu.

Ferdinand, momit cu o coroană

Un alt istoric, Dan Falcan, admite existența acestui episod apărut imediat după Unirea de la 1 Decembrie 1918. Inițiativa de a oferi Regelui Ferdinand al României coroana Sfântului Ștefan a Ungariei lui a avut un precedent. Bulgaria a făcut o propunere similară României în 1886 doar că, la acea dată, regelui Carol I.

Dan Falcan crede că, deși domnia ambivalentă era o formă de organizare care ținea mai degrabă de Evul Mediu, contextual era favorabil unei astfel de propuneri. La granițele celor două țări se afla o mare slavă și, mai nou, pericolul sovietic. Ungaria era într-o situație foarte delicată după destrămarea Imperiului Austro-Ungar și căderea regimului violent a lui Bela Kuhn la 3 august 1919, zi în care trupele românești cu acceptul forțelor europene au ocupat Budapesta.

Propunerea conților maghiari, crede istoricul, era o ultimă încercare disperată a Ungariei de a lua înapoi Transilvania. Ei au mizat pe vanitatea Regelui Ferdinand pentru care ar fi fost o chestiune de mare prestigiu, să fie încoronat rege atât la București, cât și la Budapesta.

În cazul acceptării propunerii conților maghiari, Alianța dintre România și Ungaria ar fi putut fi condusă și administrată în două moduri distincte, ambele însă având un numitor comun: Ferdinand rege, conducere centrală la București, dar și o mare autonomie regională care viza Ardealul pe de o parte și Ungaria pe de alta. Într-un prim scenariu administrativ, spune Dan Falcan, Transilvania ar fi urmat să rămână ca până în 1918 sub administrarea unui guvern regional care funcționa la Budapesta.

Naționalitatea, la schimb cu unirea

Regele Ferdinand

Regele Ferdinand

Momeala pentru acceptarea de către București a unei asemenea propuneri o reprezenta asigurarea că oricum Transilvania este a românilor din moment ce Regele Ferdinand domnea și peste Ungaria. Doar că, în eventualitatea probabilă a ruperii ulterioare acestei alianțe, ungurii sperau că ar fi putut face în așa fel încât să le rămână Transilvania. (Cel mai probabil, Ungaria și România ar fi avut trei ministere comune coordonate de la București – Finanțe, Externe și Apărare). O a doua variantă de funcționare a Alianței româno-maghiare pleca de la aplicarea statutului de condominium Transilvaniei care urma să nu aparțină, în documentele oficiale, nici unui stat. Dan Falcan crede că maghiarii ar fi sprijinit ideea Ardealului ca o entitate independentă cu un Parlament stabilit la Cluj și Ferdinand, rege. Discuțiile diplomatice nu au ajuns în preajma acestor scenarii agreate de Budapesta deoarece Ionel Brătianu, dar și alți oameni politici, au refuzat propunerea venită de la Budapesta.

Asta chiar în condițiile în care, spune Mihail Sturdza în cartea sa, Regele și Regina au primit favorabil propunerea conților maghiari. Autorul lucrării din care am citat este convins de validitatea soluției unei alianțe între Ungaria și România: „convingerea necesității unirii destinelor celor două țări era atât de mare la contele Banfy încât, după o primă opțiune pentru naționalitatea ungară și după activitatea sa ca ministru al Afacerilor Externe ungar, cerut și obținut, și aceasta numai mulțumită insistenței imperative a Regelui Ferdinand, naționalitatea română, sub care nădăjduia să lucreze mai bine la îndeplinirea obiectivelor sale”.

Maniu: „Ne unim cu țara după o tranziție de zece ani

[…] Redeschiderea unui subiect apropiat momentului de la 1 Decembrie 1918, a reprezentat un prilej de a-l ruga pe istoricul Dan Falcan să explice modul în care ardelenii s-au raportat la Unirea cu țara.

iuliu maniu

Iuliu Maniu

În 1918 când s-a făcut Unirea au existat voci, inclusiv a lui Iuliu Maniu, care au declarat că unirea Ardealului cu România trebuie să se facă doar cu condiția unei perioade de tranziție de 10 ani în care administrația și legislația austriacă din Ardeal să fie armonizată cu cea de la București.

„La Alba Iulia s-a format și un consiliu diligent condus de Iuliu Maniu care urma să administreze treburile Ardealului până la unirea definitivă. Maniu a renunțat la impunerea acestor condiții legate de tranziție de teamă că ungurii vor specula acest aspect la Conferința de Pace de după război insinuând că nici măcar românii nu se pun de acord asupra condițiilor unirii.”

În 1924, Vaida Voievod (cel care a citit în parlamentul ungar în octombrie 1918 scrisoarea de autodeterminare a Transilvaniei) a criticat aspru unirea cu România. El vorbea de faptul că Ardealul, înainte de 1918, avea școli și spitale compatibile cu Occidentul, iar acum sunt integrați în Orient.

Via istoria-romanilor.com.

dinu lipatti
antonia de wolfe, ziua nationala a romaniei la toronto

În ajunul zile Naționale a României, doi muzicieni româno-canadieni și-au dat mâna pentru celebrarea nașterii patriei noastre moderne într-un concert absolut spectacular, cu valoare de unicat, oferit nu numai diasporei române din Toronto, dar oricărui iubitor de muzică. Măiastra pianistă clasică Antonia de Wolfe – aclamată pe scene internaționale importante din Toronto, București, Moscova, Roma, ori Salzburg – a „aruncat mănușa” legendarului jazzman Gia Ionesco – el însuși ovaționat pe arenele de jazz din Israel, Canada, China, Germania, Thailanda ori Australia – într-un „duel” pianistic neașteptat. Sub titlul Classical Meets Jazz: A Celebration of Romania’s National (Muzica clasică întânește jazzul: o celebrare a Zilei Naționale a României), concertul prezentat pe 30 noiembrie la Heliconian Club din inima orașului Toronto a fost patronat de Consulatul României la Toronto, doamna consul Oana Raluca Gherghe implicându-se personal în logistica deloc ușoară a evenimentului (inclusiv recepția care a urmat concertului).

O sală intimă, nu foarte încăpătoare, dar plină până la refuz, o scenă retrînsă, parcă dedicată doar unui executant, un Steinway cu aspect de antichitate, dar (după cum aveam să auzim) cu o sonoritate excepțională, au adus întregii reprezentații un spirit de autenticitate și afabilitate. Gazda serii, actorul Vladimir Radian – el însuși un artist cu un pedigri impresionant, distribuit în filme cunoscute ca The Sum of All Fears, Beyond Borders, ori piesa lui Bertold Brecht Opera de trei parale – a oferit publicului o prezentare inspirată și plină de har pe tot parcursul concertului; de la succinta rememorare a peste două milenii de istorie și  latinism a poporului român la recitarea tulburătoare a unei părți a Scrisorii a treia de Mihai Eminescu, de la revelatoarea prezentare a carierei Antoniei de Wolfe la ades umoristica introducere a artei lui Gia Ionesco.

antonia de wolfe, ziua nationala a romaniei la toronto

Programul serii a fost în sine un adevărat maraton pianistic nu doar prin durata efectivă a muzicii interpretate dar mai ales prin dificultatea tehnică a programului  îndrăzneț și cativant. Antonia de Wolfe a ales pentru debut Suita nr. 2, op. 10 pentru pian de George Enescu, luceafărul muzicii clasice române, pe care famiosul violonist Yehudi Menuhin îl numea cea mai extraordinară ființă umană, cel mai mare muzician și cea mai formativă influență pe acre am avut-o vreodată. Unanim votată cu primul premiu la concursul de compoziție Pleyel de la Paris din 1903 de către muzicieni ca Claude Debussy, Paul Dukas, Alfred Cortot, sau Jules Massenet, piesa compozitorului român revelează pe parcursul celor 4 părți (Toccata, Sarabanda, Pavana și Bourrée) nu doar un limbajul bogat, de inspirație neoclasică și impresionistă, alături de filonul folcloric român filtrat prin prisma-i creatoare, dar și o tehnică reclamând o virtouzitate spectaculoasă. Ceea ce interpretarea pianistei românce a oferit din plin; dincolo de agilitatea incredibilă și bravura cu care abordează cele mai dificile pasaje ale suite enesciene, publicul a fost impresionat de deosebita simțire a mesajului lucrării,  transmisă cu emoție și măiestrie audienței. Piesa care a urmat, For a Moment (Pentru un moment) – lucrarea ei favorită din creația lui Gia Ionescoa adus o oază de calm și nostalgie servind în același timp ca un inspirat liant între performanța-i clasică și erupția jazzistică ce a urmat.  

Un adevărat vulcan pe clape, Gia Ionesco pur și simplu a electrizat sala prin relucrarea briliantă a unor standarde jazz ca Summertime de George Gerswhin, sau Take the „A” Train creat de Billy Strayhorn și lansat de Duke Ellington Orchestra, ori compoziții personale ca Sometime. Un moment interesant a adus în acea primă parte a concertului piesa Dawn (Răsărit) a compozitorului Bela Bartok, unde limbajul muzical a fost rescris până la nerecunoașterea materialului original, păstrându-i însă ambientul sonor.

gia ionesco, ziua nationala a romaniei la toronto

Cea de-a doua parte a concertului a oferit o fațetă diferită a virtuozității pianistice a Antoniei de Wolfe, care a ales două piese de Claude Debussy; Suita Bergamască în patru părți (Prelude, Menuet, Clair de Lune și Passepied), o subtilă portretizare muzicală a spectacolelor stradale ale Commediei dell’Arte în secolele 16, 17 și  18 în Italia, și piesa L’isle Joyeuse, în care culoarea, cromatismul și vivacitatea au inspirat o performanță pe măsură. Interpretarea Antoniei de Wolfe a combinat un tușeu de un rafinament ieșit din comun cu o impetuozitate pianistică pe măsura partiturii interpretate. Publicul a fost de-a dreptul hipnotizat de zborul degetelor peste clapele albe și negre, ritmul accelerat până la viteze pe care nu le-ar fi crezut posibile, încheindu-și intepretarea fulminant în ovațiile prelungite ale audienței în picioare.

Parcă acceptând provocarea la „duel”, Gia Ionesco a urmat Antoniei de Wolfe cu o incredibilă vigurozitate pianistică ce combină  avangarda, free jazz cu sonoritățile balcanice și poliritmurile care îi sunt atât de dragi, în piese ca Scene or Stage, Propaganda/Psychosophia, 19-Nineteen, The Purpose sau PhenomenonMethod. Iar la final, a invitat-o înapoi pe scenă pentru un „duet” pianistic în ritm electrizant de boogie, transmițând audienței o energie fabuloasă și încheind exploziv o seară de neuitat dedicată Zilei Naționale a României. Aș aminti la final că publicul a inclus, printre alte personalități pe producătorul american de film și muzică, președintele AMG Mark J. Berry, căruia i se datorează peste 30 de discuri de aur și platină câștigate de artiștii la succesul cărora a contribuit.

A consemnat pentru dumneavoastră de la Toronto,

Mihaela Cudalbu

Muzicolog și Profesor de Muzică

radu aldulescu

Radu Aldulescu, un nume emblematic al literaturii române contemporane, s-a născut în București, pe 29 iunie 1954. Călătoria sa literară este marcată de un traseu aparte, unul de o vastă experiență și de o profundă reflecție asupra realității sociale și culturale a României. În perioada 1973-1990, în vremea regimului socialist, Aldulescu a lucrat pe șantiere și în fabrici, fiind martor al contrastelor între munca fizică și tăcerea profundă a unei societăți în plin regim totalitar. Aceste experiențe, aparent îndepărtate de arta scrisului, au constituit totodată un fundal inedit pentru dezvoltarea viziunii sale literare, iar îmbinarea acestora cu înclinațiile sale scriitoricești avea să nască lucrări remarcabile.

A debutat literar în 1993 cu romanul Sonata pentru acordeon, o lucrare ce nu doar că l-a impus pe Aldulescu pe harta literaturii române, dar i-a adus și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A fost, fără îndoială, un început promițător pentru un autor care avea să exploreze, cu o tenacitate rar întâlnită, complexitatea psihologică a personajelor sale și atmosfera tensionată a epocii în care trăia.

radu aldulescuDoi ani mai târziu, în 1995, Aldulescu aduce pe scenă un nou roman, Amantul Colivăresei, o lucrare care a fost apreciată nu doar în România, ci și în străinătate, fiind tradusă în limba franceză la prestigioasa Éditions des Syrtes și răsplătită cu Premiul Editorilor Particulari din România. Această lucrare captează esența unor relații complicate, pline de conflicte interioare și de contrast între lumea personală și cea colectivă.

În 1996, Aldulescu își lărgește paleta de abordări literare cu Îngerul încălecat, iar în 1997 publică Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare, un roman care adâncește și mai mult perspectiva sa asupra unui univers aflat între mit și realitate. În 2004, apare Proorocii Ierusalimului, lucrare care va cunoaște succes atât în rândul cititorilor români, cât și în sfera internațională, fiind tradusă în limba maghiară și răsplătită cu Premiul Radio România Cultural. Aldulescu continuă să surprindă cu fiecare roman, iar în 2006, cu Mirii nemuririi, va obține Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, un alt semn al recunoașterii sale în peisajul literar românesc.

Ana Maria și îngerii (2010) și Cronicile genocidului (2012) sunt două dintre lucrările care îl propulsează pe Aldulescu în rândul celor mai importanți autori ai vremii sale, cu o abordare directă, uneori dură, asupra istoriei și destinului uman. Cronicile genocidului a fost recompensat cu Premiul Augustin Frățilă și Premiul pentru Cel Mai Bun Roman al Anului 2012 la Colocviul Romanului de la Alba Iulia, iar traducerea sa în limba maghiară demonstrează amploarea interesului față de opera sa. În 2015, Aldulescu publică Istoria Regelui Gogoșar, un roman ce a primit Premiul revistei Familia și continuă să capteze atenția cititorilor prin profunzimea și complexitatea sa.

radu aldulescuÎn 2018, Aldulescu aduce în fața publicului Rezidenți în Casa Visurilor, iar în 2021, Drumu-i lung, căldura mare, o lucrare nominalizată la Premiile Leibniz, continuând să creeze un univers literar viu și tulburător. Majoritatea operelor sale au fost reeditate, iar Aldulescu se dovedește a fi un scriitor al profunzimilor, capabil să pătrundă în cele mai intime colțuri ale psihicului uman.

Pe lângă cariera literară, Aldulescu și-a lărgit orizontul artistic și cinematografic, fiind coscenarist al filmului Terminus Paradis, bazat pe romanul Amantul Colivăresei, regizat de Lucian Pintilie. Acesta a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, în 1998, și premiul UCIN. De asemenea, Aldulescu a fost implicat și în realizarea filmului Heidi (2019), regizat de Cătălin Mitulescu, un film care a primit zece nominalizări la Premiile Gopo din 2020.

În paralel cu romanele și filmele sale, Aldulescu a adus pe scenă și piese de teatru, precum Fericirea în 5 pași, Argentina în Casa Visurilor și Inima Reginei Maria, lucrări care adaugă o altă dimensiune operei sale, una mai aproape de emoția directă a publicului.

Opera lui Radu Aldulescu este o mărturie a unui talent profund, care știe să împletească trecutul cu prezentul, realitatea cu fantezia, și să rămână fidel unui ideal artistic intransigent, care nu se supune convențiilor sau tendințelor vremii.

În noiembrie 2015, un moment de brutală nedreptate a zguduit lumea literară românească. Radu Aldulescu locuia într-o modestă cameră dintr-o clădire veche, situată în centrul Bucureștiului, o locuință care, deși aparținea Primăriei Capitalei, fusese închiriată de USR. A fost un loc de refugiu pentru un om care, după o viață întreagă de luptă pentru cuvinte și idei, își găsise acolo un mic colț al său. Dar în urma unor tensiuni interne, în care câțiva dintre cei mai importanți scriitori ai țării au fost excluși din Uniune, doar pentru că nu au fost „aplaudacii” lui Nicolae Manolescu, USR a reziliat contractul cu primăria. Iar Aldulescu, victimă colaterală a acestei răfuieli, a fost aruncat din acest refugiu care îi fusese casă și sanctuar.

Radu AldulescuCăci Radu Aldulescu este genul de artist care a ales să se dedice în totalitate scrisului, renunțând la iluzia unei vieți normale pentru a trăi în dedicare totală față de cuvinte. După 1990, când regimul cenzurii căzuse, și-a schimbat visul de a publica în speranța că va putea să trăiască din scris, într-o lume în care totul părea posibil, dar în care mulți se confruntau cu o realitate cruntă. În acea cameră de pe Nicolae Golescu, Aldulescu își trăia viața de artist: un pat pliant, un birou vechi, câteva scaune uzate, un mic corp de bibliotecă plin cu cărți, icoane pe pereți și, nelipsită, mașina de scris. Acesta era „luxul” pe care și-l permitea un om care a ales să fie fidel artelor, chiar și atunci când succesul și recunoașterea nu erau garantate.

Și totuși, acest „lux” era mai mult decât suficient pentru Aldulescu, care, prin muncă și dăruire, a reușit să publice zece romane, să fie apreciat la nivel național și internațional, și să obțină premii ce l-au consacrat drept unul dintre cei mai buni scriitori contemporani. Dar, în fața unei instituții care, în loc să apere munca sa și a altora asemenea lui, l-a condamnat la exil, romancierul a fost lăsat să se confrunte cu realitatea rece și nemiloasă a unui sistem care, în loc să sprijine, a trădat.

Literatura lui Radu Aldulescu este o istorie a marginalității, o pânză ce prinde viață prin umbrele celor excluși, condamnați, a celor care trăiesc pe marginea unei lumi care le întoarce spatele. Aldulescu se afundă în abisurile celor care sunt anatemizați, neiubiți, disprețuiți — devianți ai unei societăți ce preferă să îi ignore. Aș zice că își caută personajele la capătul lumii, însă, de fapt, nu face decât să își îndrepte privirea acolo unde noi, cu furie și teamă, refuzăm să privim: în adâncurile lumii pe care o negăm.

Aldulescu este capabil să le dea voce acelor ființe care trăiesc în umbra uitării. În literatura lui, acești „outsideri” nu sunt doar subiecte, ci sunt vocea unei realități dureroase și respinse. Fiecare pagină scrisă este un act de vădire, o expunere a lumii așa cum este ea pentru cei care nu au altă alegere decât să o trăiască.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.