Puţine personalităţi din România au atins vreodată gradul de complexitate al fostului mare dirijor. Doctor în patru discipline, obsedat de muzică şi de budism, creator de sisteme de interpretare revoluţionare, perfecţionist agresiv, Celibidache rămâne şi astăzi unul dintre cei mai fascinanţi şi controversaţi muzicieni ai secolului trecut.

Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul lui Sergiu Celibidache, prestigioasa publicaţie americană „The New York Times” îl descria, într-un necrolog dedicat, ca fiind „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea”.

Poate fi o figură de stil, desigur, dar retrasând etapele vieţii lui Celibidache, nu poţi evita senzaţia că, poate, ceva îţi scapă. Că imaginile, relativ puţine care au rămas din concertele sale, îţi învăluie personajul într-o şi mai mare aură de mister, în loc să-l clarifice.

Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt care să rezume de-o manieră cât de cât coerentă personalitatea lui Celibidache, poate că acest cuvânt ar fi „nonconformist”. Întreaga sa viaţă pare plasată între poli ai improbabilului.

Tătăl său îl vedea conducător, poate chiar politician. El a ales muzica. La numai 33 de ani, ajungea directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, un record mondial care şi astăzi stă în picioare. De fapt, despre Celibidache se poate spune orice, mai puţin că a fost o persoană comodă celorlalţi.

Viziunea sa despre viaţă şi muzică a părut, nu de puţine ori, una cel puţin bizară. Cum altfel ai putea caracteriza pe cineva care alege ca temelie a concepţiei sale muzicale fenomenologia, un curent filosofic la modă în prima parte a secolului XX, şi budismul? Ce fel de erezie mai este şi asta?

În plus, Celibidache a fost întotdeauna „gură spartă”, după propria descriere.

Într-una dintre scrisorile trimise prietenului său din România, Eugen Trancu-Iaşi, datată 24 decembrie 1957, Celibidache scria: „Ştii tu care este ambiţia mea cea mai mare? Să-ţi dovedesc cu metrul şi lingura cât de diletanţi sunt toţi dirijorii”.

Iar, de-a lungul vieţii, fostul dirijor nu s-a ferit să arunce cuvinte grele către mai toţi cei care erau consideraţi etaloane ale muzicii simfonice. Însă poate că niciun alt element nu dovedeşte atât de bine caracterul complicat, dual şi nonconformist al lui Celibidache, decât înregistrările sale.

Unii, precum muzicologul şi dirijorul Cristoph Schlüren, le adoră, proclamându-l drept „cel mai mare dirijor al secolui trecut”.

Alţii le detestă, invocând o anumită preţiozitate şi, mai ales, tempoul ales în anumite concerte, lent, agonizant de lent.

Celibidache a refuzat tot ceea ce restul dirijorilor au adoptat necondiţionat, în drumul spre succes: înregistrările audio, concertele în America, interviurile şi pozele din reviste. Şi atunci cum se face, totuşi, că acel necrolog amintit la început, îl numea „un titan”?

Tatăl autoritar

Câteva detalii biografice, mai întâi. Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, în localitatea Roman, din judeţul Neamţ. Familia sa era una dintre cele mai avute din zonă, tatăl lui Sergiu fiind guvernator local.

Celibidache copilăreşte în umbra părintelui autoritar, cel care îl vedea ca pe urmaşul său, la conducerea provinciei.

„O bătrână ne spunea: «Sergiu va deveni mare, mare de tot!». «Cât de mare?», am întrebat-o eu. «Mare de tot, uriaş!», îmi răspundea bătrâna”, avea să-şi aducă aminte sora lui Celibidache, Irina Paraschiva, intervievată, în 2012, pentru documentarul „Firebrand and Philosopher”, regizat de Norbert Buse.

Tot sora fostului dirijor îşi aminteşte şi de primele indicii ale viitoarei cariere a lui Celibidache.

„Noi toţi am făcut pian. Eu am făcut şapte ani, dar n-am avut niciun fel de talent. Sergiu a avut ureche absolută. Apăsam clape la întâmplare, Do bemol, Sol bemol, Re, mai ştiu eu ce, şi îi spuneam alte note, pentru a-l induce în eroare. N-am reuşit niciodată. Le identifica imediat”.

Copilul Sergiu Celibidache este un adevărat mister şi pentru proprii părinţi

Văzând că fiul său nu prea se ocupă cu temele acasă, tatăl decide să-i facă o vizită inopinată directorului şcolii.

„Tata era îngrijorat, pentru că nu-l vedea niciodată pe Sergiu făcându-şi temele acasă.

Directorul i-a spus aşa: «Fiul dumneavoastră este mai mult decât un elev excelent. Este talentat». Păi ştiţi ce făcea? Rezolva toate problemele la tablă, pentru ca şi ceilalţi copii să poată copia răspunsurile. Era foarte bun, mai ales la matematică. Foarte bun”, povestea aceeaşi Irina Paraschiva Celibidache.

„Ich bin ein Berliner”

După absolvirea liceului în oraşul natal, Celibidache este trimis de familie la Iaşi, unde, mai întâi, ia lecţii de pian şi de compoziţie, apoi se înscrie, la presiunea tatălui, la Universitatea din Bucureşti, studiind matematica şi filosofia.

„Voia muzică, la asta visa. Tânjea să trăiască creativ. Şi asta, desigur, a intrat cumva în conflict cu viziunea tatălui său despre viitorul lui Sergiu. Viziune care este greu de explicat. Cred că-l vedea în fruntea ţării sau aşa ceva. Dincolo de orice glumă, şi-l imagina ocupând funcţii importante în domeniile principale ale vieţii: armată, politică sau economie.

Pus în faţa noii sale vocaţii, tatăl i-a spus, în timpul unei vizite a lui Celibidache acasă, la Roman: «Gata, din momentul ăsta, nu mai eşti fiul meu şi locul tău nu mai este în această casă»”, explică, pentru „Weekend Adevărul”, dirijorul şi jurnalistul muzical Christoph Schlüren, unul dintre biografii lui Sergiu Celibidache.

Avea să fie ultima întâlnire dintre Celibidache şi tatăl său. Fostul dirijor îşi foloseşte banii pentru a deschide o şcoală de dans în Capitală, fapt care-i aduce o anumită independenţă financiară. În paralel, trimite prima sa compoziţie la Berlin, unor dirijori şi muzicologi din capitala Germaniei.

Pentru cineva crescut printre romanţe şi într-o muzică în care linia melodică este esenţială, Celibidache dovedea, prin această primă compoziţie o ruptură totală de tradiţia balcanică. Muzica era gravă, dodecafonică, lipsită de liniaritate, aproape un experiment.

Răspunsul este aproape imediat. Este chemat la Berlin pentru a aprofunda studiile muzicale.

În 1936 de ani, la 24 de ani, Celibidache părăsea România, pe care avea să o revadă abia în 1978

Sergiu Celibidache ajunge în Germania în 1936, fiind martor direct al efervescenţei sociale date de venirea la putere a naziştilor. Străzile capitalei Germaniei sunt pline, se organizează manifestaţii propagandistice aproape în fiecare zi. Germanii propovăduiesc „rasa superioară”, iar imaginea lui Hitler a depăşit-o demult pe cea a unui simplu pământean.

Celibidache preferă retragerea din această lume. Alege studiul continuu. Se înscrie la Academia de Muzică din Berlin, avându-i ca profesori pe adevărate somităţi ale vremii: Walter Gmeindl şi Heinz Tiessen la compoziţie şi Fritz Stein la arta dirijatului. În acelaşi timp, audiază cursurile de psihologie ale lui Eduard Spranger şi pe cele de metafizică ale lui Nicolai Hartmann. De-a lungul vieţii sale, Celibidache a rămas extrem de discret cu privire la această perioadă.

„N-aveam nici cea mai vagă idee unde se afla”, povestea, în 2012, sora sa, iar această declaraţie ar trebui să fie edificatoare despre cât de mult insista Celibidache să se rupă de România şi de propria familie.

Muzicologul şi dirijorul Christoph Schlüren este cel care a săpat adânc în arhivele Academiei de Muzică din Berlin. Concluziile acestei munci de investigator sunt, deopotrivă, fascinante şi neaşteptate.

„Pe scurt, ceea ce am aflat eu sunt următoarele. Între 1939 şi 1940, Celibidache studiază compoziţia, fiind numit director al corului filarmonicii între 1940 şi 1945. Ce este mai interesant este cum căuta tot felul de subterfugii pentru a nu mai reveni în România. De exemplu, a falsificat semnătura tatălui pe fişa de înscriere la universitate.

Tot în această perioadă, 1940-1945, susţine şi primele concerte, cu universitatea, organizate, mai ales în ţările aliate Germaniei. Devine absolvent în noiembrie 1944. Pe diploma de licenţă, este catalogat ca un «pianist excepţional» şi i se prevede o carieră fulminantă ca dirijor. Oricum, Celibidache a obţinut cele mai bune rezultate din promoţia sa”, explică Christoph Schlüren, pentru „Weekend Adevărul”.

„Aceasta este perioada în care tatăl meu a compus prima sa simfonie”, povesteşte regizorul Serge Celibidache, unicul fiu al fostului mare dirijor.

„Când lucram la filmul meu documentar despre viaţa sa (n.red. – „Grădina lui Celibidache”) am descoperit manuscrisul acestei compoziţii. Era plin de pete de ceară. Ulterior, am aflat că simfonia fusese compusă noaptea, la lumina lumânării, pentru ca tata să nu devină o ţintă a bombardamentelor din Berlin”, spune fiul lui Celibidache.

În 1945, i se iveşte marea şansă. Directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, Wilhelm Furtwängler este îndepărtat din funcţie, fiind acuzat de colaborare cu regimul nazist.

Furtwängler, idolul şi mentorul lui Celibidache, se retrage în Elveţia, aşteptând reabilitarea. În locul său, este numit chiar Celibidache, căruia, la numai 33 de ani, i se dădea pe mână una dintre cele mai prestigioase orchestre. Momentul este consemnat într-una dintre scrisorile trimise de Celibidache prietenului său român, Eugen Trancu-Iaşi.

„15 octombrie 1945, Berlin. Dragul meu Ginel, am ajuns departe de tot, aş vrea să te faci o musculiţă şi să vii într-o seară de vară la Berlin, să-ţi îngheţe inimioara de emoţie”.

În următorii 7 ani, Celibidache va conduce ca dirijor peste 400 de concerte cu Orchestra Filarmonică din Berlin, impunându-se, atât ca viziune muzicală, cât şi prin exigenţele excepţionale în raport cu muzicienii.

În scrisori, se plânge că nu mai are viaţă personală, nici timp să se ocupe de vreo relaţie. Însă exultă: „Opoziţia presei şi a publicului au fost complet învinse. E greu pentru ei să vadă în fruntea Filarmonicii un tânăr şi mai ales un român”.

Glumeşte cu prietenii din România, povestindu-le că cochetează cu ideea de „a-şi lăsa chelie”, dar că nu poate renunţa la „cogeamite de coamă, pe care am scăpat-o de terorile războiului şi care mi-a salvat viaţa la 28 de ani, când am fost rănit la cap şi la mână”.

„Sergiu îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca”

Pictoriţa Ioana Celibidache, soţia şi marea iubire a lui Sergiu Celibidache, a fost o persoană extrem de retrasă. Cu excepţia unui interviu acordat lui Iosif Sava şi a câtorva apariţii, mai degrabă întâmplătoare prin presă, existenţa ei s-a dus în conul de umbră pe care, cum recunoştea şi dânsa, Celibidache îl proiecta deasupra tuturor celor care intrau în contact cu el.

Până la moartea ei, în ianuarie 2012, doamna Celibidache a mai acordat totuşi un interviu Crisulei Ştefănescu, publicat în „Luceafărul de dimineaţă”, revista de cultură a Uniunii Scriitorilor din România, ediţia din mai 2011.

Este singurul loc unde Ioana Celibidache vorbeşte despre relaţia ei cu fostul mare dirijor. Iată, deci, câteva extrase, mărturii ale unei poveşti de dragoste ca pe vremuri.

„A fost un coup de foudre”

„Tu ştii cine era el?! Cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Şi cred că am fost un fel de eroină. Nu să-l stăpânesc – Doamne, fereşte ! –, că nu putea fi stăpânit, dar să-i rezist. Nu puteai să-i rezişti. Dacă nu era una ca mine, cred că o dădea dracului demult. Pentru că el era, nu ştiu cum să spun, foarte critic şi nu accepta o mediocritate.

Era ceva teribil. Dar era şi foarte comic, foarte amuzant. Mureai de râs cu el. Când îţi povestea ceva… nu era niciodată plat. Era hazos. N-aveam un moment de plictiseală. Or, eu am mai fost măritată de două ori înainte, ştii. Şi m-am plictisit! Aveam 26 de ani. El venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o închidă Karajan. Şi m-am dus şi l-am văzut. L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai auzisem, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. M-am întors acasă şi i-am spus bărbatului meu cu inocenţă, inocenţă crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: «Am întâlnit bărbatul vieţii mele». Şi el s-a uitat la mine şi a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am dus în lojă şi i-am cerut lui Sergiu un autograf. […] A fost un coup de foudre (n.r. – dragoste la prima vedere). Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viaţă. Şi bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc. După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa, la Genova. Să mă întorc? Je suis partie pour la vie! (n.r. – Am plecat definitiv!). De atunci am fost nedespărţiţi. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia, în Germania. Peste tot. Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm.

S-a prăpădit la 84 de ani. Şi spunea: «Dragă, am îmbătrânit şi eu» – dar era ca o floare – «şi femeile tot nebune sunt!». Ştii, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea. După ce s-a prăpădit Sergiu, am avut doi ani în care nu am mai putut să pictez nimic. Nimic. Şi atunci, m-am pus pe scris. […] Dar nu ca un biograf. Şi, după ce am terminat cartea «Sergiu, altfel», nu ştiu ce s-a întâmplat, dar parcă mă mâna Sergiu de la spate. Am avut o inspiraţie, după doi ani, de parcă mă împingea el.”

„Sistemul Celibidache”: „Orice final trebuie să conţină promisiunea începutului”

„Anii după plecarea de la Berlin sunt puşi sub semnul călătoriei. Sergiu Celibidache zboară între Anglia, Danemarca, Suedia, Argentina şi Franţa, conducând orchestre de peste tot. Cere timp suplimentar pentru repetiţii, mult peste orice dirijor al vremii. Discută mult cu muzicienii, încercând să-i facă să înţeleagă că, dincolo de notele înscrise pe o partitură, se află Muzica şi ea aşteaptă să fie auzită.

În 1956 are o revelaţie care avea să-i schimbe viaţa şi întreaga raportare faţă de muzică. „Aveam 44 de ani când am avut revelaţia simultaneităţii.

Eram înnebunit, atât de descoperire, dar mai ales de faptul că nu puteam transmite celorlalţi experienţa mea. Ce aş fi putut să fac? Nici nu puteam să le spun celorlalţi că a fost un concert bun. «Maestre, dar toate concertele dumneavoastră sunt bune», mi se răspundea imediat”, avea să povestească Celibidache, într-un documentar regizat de Jan Schmidt-Garre.

„Între timp, m-am transformat”. Transcrisă simplist, revelaţia lui Celibidache provine din înţelegerea faptului că orice început stă într-un final. Că există acest ciclu, al simultaneităţii, sau, după cum spunea chiar el, că „orice final trebuie să conţină promisiunea începutului”. Că acest echilibru pierde, practic, orice noţiune de timp. Iar noul principiu avea să devină baza întregului său demers, pentru tot restul vieţii, punctul de la care va începe orice analiză a unei lucrări muzicale.

„Voi sfârşi în exact acelaşi loc unde mă aflam la început. Dar, între timp, m-am transformat”, rezumă muzicologul Christoph Schlüren.

O astfel de interpretare aduce, desigur, modificări radicale în actul interpretării. Muzica iese din zona performanţei matematice, şi trece spre zona intuiţiei, a momentului, a reacţiei. Aşa se poate explica şi obsesia lui Celibidache pentru acustica sălii de concert, tendinţa sa de a-şi instrui muzicienii de a nu interpreta pur şi simplu, ci de a se asculta între ei, şi, mai ales, abordarea oricărei lucrări de parcă ar fi prima interpretare.

Într-un astfel de context, devine, iată, extrem de clar, de ce Sergiu Celibidache refuza înregistrările. În viziunea sa, muzica nu avea nevoie de imortalizare, ci de moment. De acel moment în care, o singură dată în viaţă, după audierea, bunăoară, a unei simfonii, ai fost complet transformat.

„Există un singur «da»!” Metoda şi viziunea nonconformiste ale lui Celibidache vor avea o influenţă uriaşă asupra propriilor elevi.

„Măiestria lui Celibidache poate fi descrisă din mai multe puncte. În primul rând, prin atenţia sa asupra detaliului, care devine obsesie. Nu ignora niciun aspect muzical, fie că se referea la ritm, dinamism sau frazare. Acorda fiecărui moment o importanţă capitală”, explica dirijorul şi pianistul Daniel Barenboim, cel pe care Celibidache însuşi l-a considerat cel mai bun elev al său.
Jurnalistul Patrick Lang, cel care a stat de vorbă cu mai mulţi foşti studenţi ai dirijorului român, reunind o serie de texte în lucrarea „Celibidache.Întâlniri cu un om de excepţie“ rezumă, pentru „Weekend Adevărul” „sistemul Celibidache”: „Nu se repeta niciodată, de fiecare dată explica altfel, tot timpul atent la detalii. Tocmai în această aparentă improvizaţie controlată stătea autenticitatea şi spontaneitatea sa. Când scria, reformula expresii de câte 5-10 ori, în limbi diferite, pentru a încerca să ajungă la perfecţiune. Ca să-şi poată explica sistemul şi cerinţele. Însă ceea ce mi se pare fascinant este că nu încerca să treacă cu vederea imperfecţiunile celorlalţi. Ştiţi cum suntem învăţaţi la şcoală, când greşim: «Nu-i nimic, am trecut şi eu prin asta. Nu e mare chestie». Nu, Celibidache îţi scotea defectele în faţă! Te obliga să descoperi curajul de a-ţi înfrunta temerile, de a reacţiona în faţa realităţii”. „Ce este o repetiţie? O sumă de «nu»-uri. Câte «da»-uri există? Unul singur!”.

Acest principiu al lui Celibidache a fost preluat şi este aplicat în munca de zi cu zi de către regizorul român Cristi Puiu, unul dintre marii admiratori ai dirijorului.

„Cred că ce spunea Sergiu Celibidache e foarte important pentru cei care realizează filme: regizorul se află în poziţia de a spune «nu». Eu le spun oamenilor cu care lucrez că sunt acolo doar ca să îi împiedic să se abată de la drumul drept. Dar drumul ăla drept este subiectul numărul 1 al discuţiei. Eu nu ştiu care e drumul drept, eu doar cred că ştiu”, ne explică Cristi Puiu.

„Coşmarul” unui fiu

Mult mai interesant este cel de-al doilea interviu realizat cu acea ocazie. În primul rând, prin modul în care s-a ajuns la discuţia propriu-zisă.

Marilena Rotaru, jurnalista care a stat de vorbă cu Sergiu Celibidache, s-a strecurat printre membrii orchestrei, pentru a ajunge în preajma dirijorului. Însă a meritat.

Celibidache explodează: „Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzaţii. Dar nu-i nimic mai fals ca definiţia întregii filosofii că arta este jocul senzaţiilor. Asta este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras, poţi ajunge undeva unde nu te simţi tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos… Asta-i libertatea. Înţelepciunea mea a fost să-mi dau seama în momentul în care mă găsesc, aşa cum mă găsesc, alcătuit din atâtea aversiuni şi atâtea înclinaţii, că nu pot să fac altceva decât ceea ce fac. Adică am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea…”.

Jurnalista nu-i cere părerea despre interpreţii din România şi nici nu-l întreabă de ce nu dă mai des prin ţara natală. Avea deja răspunsul.

La repetiţie, Celibidache se aşezase în faţa orchestrei şi le vorbise aşa, în imagini înregistrate de camerele TVR. „Aşa, deci… În ţara asta nu se poate face nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte… Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din Bucureşti turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi, la unul de două sau chiar de una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deşi ar trebui să conteze şi asta, dar mai ales pentru că sunt român, ca şi voi”.

Evident, interviul a fost interzis de regim, fiind difuzat, în premieră, abia în ianuarie 1990.

„Sunteţi toţi vinovaţi”

În 1990, Celibidache revenea într-o Românie abia evadată din calvarul ultimilor 45 de ani. Pe masa din faţa sa se poate zări o sticlă de Pepsi. Dirijorul este urmărit de un grup format din câteva zeci de persoane, toate aşteptând reacţiile „maestrului”.

Discuţia începe cu flori. Lui Celibidache îi este oferit un buchet de ghiocei. „Ghiocei… N-am mai văzut ghiocei de nu ştiu când. Şi alea mov cum se chemau? Toporaşi, aşa…“, reacţionează dirijorul.
După care, urmează aceste cuvinte, transcrise integral aici, cu tot cu „indicaţiile scenice“ de rigoare. Sunt importante. Aşadar, vorbeşte Celibidache.

„De la mine ai să înveţi ceva, că nu există tradiţie. Ai să înveţi că bucata nu există, se naşte de fiecare dată, din nou. Deci cine se sprijină pe tradiţie este un impotent. «Ah, ce-aş face eu dacă aş putea…».

Eu când sunt invitat la un concert este poate pedeapsa vieţii mele. Eu dacă ar fi să mă închidă, nu ştiu, Partidul Comunist Român (râsete generale) şi mi s-ar oferi: «Domnule, ce vrei, să stai cinci ani în închisoare sau să asculţi un concert dirijat de Brediceanu (n.r. – la acel moment, director al Orchestrei Filarmonice „George Enescu”), să spunem… (Râsete generale, aplauze, unul dintre participanţi îl ia în braţe pe Celibidache). Nu râdeţi, mă! Nu râdeţi, că sunteţi toţi vinovaţi! („Aşa e”, se aude dintre cei prezenţi). Aţi înlesnit o mediocritate fără niciun talent, un intrigant cum nu sunt doi, să ajungă să determine evoluţia artistică a României. Dar cum aţi îngheţat, mă? Ia, ziceţi, cum aţi îngheţat? („Sistemul, maestre“, spune cineva). Dar nu trebuie să o luaţi aşa uşor. Aveţi toţi o enormă vină pentru situaţia artistică mediocră în care vă găsiţi”.

Final de discurs

După această scurtă discuţie informală, Sergiu Celibidache este invitat să susţină o conferinţă de presă. La final, o doamnă din public îi spune că, ascultându-l în timp ce dirijează, a simţit „cum îşi lasă grijile deoparte şi se ridică, şi în stânga şi în dreapta, deasupra sunetului”.

Celibidache îi răspunde, extrem de serios: „Vorbeşti aşa, ca şi cum muzica ar fi ceva în sine. Nu există nimic care se poate chema «muzică». Sunetul poate, în condiţii speciale, să devină muzică. Dar nu există nicio legătură inevitabilă între sunet şi muzică. Dar m-a deranjat că pui tot ce ţi s-a întâmplat în legătură cu mine. Eu n-am nimic de spus. Nu Celibidache a trăit această detaşare. Matale ai trăit-o!”.

Se impune, cum spuneam o privire paleolingvistică asupra toponimelor masivului Bucegi, și o privire lingvistico-etnografică pentru a afla altceva decât ne pot spune geografii sau geofizicienii care cu obstinație, peste toate dovezile aduse, susțin că formele de pe platoul sacru al Bucegilor sunt forme de eroziune (apă, vânt, ploi, îngheț-desgheț), deși în vestul și nordul Europei și pe platourile andine ale Americii regăsim aceleași forme și aceeași enigmatică cultură megalitică-ciclopică.

Mergem mai departe cu „Țintarul”, care se află în zona Colții lui Barbeș-Vârful Dorului. Locului i se mai spune și „Țintarul hoților”, întrucât desenul este realizat pe peretele unei stânci în zona Colții lui Barbeș, unde prin grotele din zonă se ascundeau hoții, bine dosiți și de pădurile greu de pătruns prin ele.

Țintarul de la Sinaia nu este rezultatul unui joc al naturii, și nici un artefact al lotrilor (hoților); el se află pe platoul sacru al Bucegilor ca un vestigiu al civilizației megalitice, alături de vecinii săi: Masa Ciobanului, Vârful Dorului, Colții lui Barbeș.

Ca simbolistică, țintarul aparține imaginii labirintului, o criptare a unui spațiu într-alt spațiu, trei pătrate circumscrise unul altuia.

În limbaj popular i se mai spune și Moara, și este necesar și complementar într-un spațiu sacru, alături de celelalte vestigii preistorice din platoul Bucegi, spațiu sacramental ce-și are și el străjerul de piatră, care scanează drumeții neaveniți în acel loc, și anume: Colții lui Barbeș, Colții legendarului Dragon, care protejează locuri binecuvântate, în care în vremurile de Aur și eroice ale omenirii, a avut loc o hierofanie.

Este o tablă de „joc” în care ansamblul de pătrate este semnul bătăliei care începe conflictul pe care tabla de joc îl exprimă.

După Plutarh, pitagoricienii afirmă că pătratul reunea puterile pe care le avea Rhea, mama zeilor, care se manifestă prin modificările celor patru elemente: apa, focul, pământul și aerul, reprezentate de Afrodita, Hestia, Demeter și Hera.

Pătratul simbolizează sinteza elementelor primordiale, este un simbol al manifestării puterii creatorului.

Inițiații în riturile misteriilor cunoșteau puterea „pătratului magic”; după aceștia, știința pătratului magic este o știință inițiatică, creată de Dumnezeu, care El însuși l-a inițiat pe Adam în această știință, transmisă ulterior de profeți, sfinți, înțelepți.

Din timpuri originare înțelepții Cunoașterii Primordiale au revelat raportul dintre pătratele magice și planete, simbolistică pe care o cunoșteau și Moșii noștri Primordiali, pelasgii și hyperboreii.

Distinsul meu elev, etnologul Arhire Daniel, îmi semnalează existența unui țintar în Anatolia, unde la Dytima există un oracol vestit, care se numește Templul lui Apollo.

Pe ultima treaptă, la intrarea în templul oracol, în poziție orizontală, este însăilat un țintar. Posibil ca în hermeneutica lor, amândouă fiind plasate în zonă cu încărcătură hierofanică (și Dytima ține de spațiul tracic al țărmului Asiei Mici), să învedereze calea prin care poți face proba biruirii labirintului, o cale inițiatică.

În plan profan, țintarul, sau moara, sau Car, ar putea fi încadrat în categoria jocurilor de strategie. Wikipedia notează că jocul a fost jucat încă din antichitate în multe părți ale lumii.

În planul geografiei sacre, simbolul are însă alte valori, și anume inițiatice. Arheologul Vasile Boroneanț, în studiul său „Arheologia peșterilor și minelor din România”, semnala, la pg. 103, existența unui țintar în complexul rupestru de la Basarabi, în compartimentul Bisericuța Basarabi B2 (informație căpătată prin bunăvoința aceluiași distins etnolog).

Pe pereții din dreapta altarului se află incizat un țintar, sub el doi cai în mers, iar între ei tot un cal cu desen neterminat.

De asemeni pe peretele naosului se află incizat tot un țintar. (Interesantă este și Bisericuța B3, aflată sub B2, care este un paraclis funerar ce continuă spre vest cu câteva morminte.

Vasile Boroneanț

Se compune din altar și naos și este singura bisericuță de la Basarabi care are câte trei adâncituri dreptunghiulare pentru spălări liturgice).

Prezența celor două țintare în Bisericuța Basarabi B2 întărește afirmația de mai sus, că simbolistica țintarului ține de proiecția sacrului în conștiința omului religios și de calea ieșirii din Labirint prin inițierea în ritualurile trecerii între cele două tărâmuri (lumi).

Țintarul de la Sinaia, situat în zona sudică a Platoului sacru din Bucegi (zona Vârful Dorului) capătă o asemenea valență inițiatică, alături de Străjerul de Piatră de la intrarea dinspre sud a platoului (dinspre Comarnic-Podul lui Neag-Valea Dorului-Sinaia) și anume: Colții lui Barbeș, alături de Crucea Ciobanului (azi dislocată și de negăsit încă), alături de ritualica Masă a Ciobanului, unde s-ar fi săvârșit în timpuri arhaice un ritual de trecere și de inițiere a unui tânăr păcurar în ceata însurățeilor, și alături de tainicul veghetor al plaiurilor: Vârful Dorului.

Cezar Bolliac

Slon, Prahova

Un țintar a descoperit și Cezar Bolliac în săpăturile sale arheologice de la Slon (zona de munte a județului Prahova), notiță publicată în „Trompeta Carpaților” nr.846/1870: „Țintarul întocmai precum a ajuns la noi l-am găsit format pe o cărămidă în zidul de la Slon. Cărămida am depus-o la muzeu, unii spun că este un joc roman. Dar existența țintarului într-un loc unde nu se află urme romane, probează că țintarul a fost un joc dac, pe care l-au învățat și legionarii romani de la daci, și el devenise un joc comun și dacilor și romanilor”.

Jocul era comun dacilor și celților, care au conviețuit secole cu dacii și care au migrat apoi spre occidentul Europei, ducând cu ei tripla magică tablă druidică. Și așa romanii l-au putut cunoaște, fie prin filieră dacă, fie prin cea celtică. Oricum, țintarul rămâne o cale a inițierii în drumul spre Centru.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Pentru cazul morţii mele următoarele informaţiuni şi espresiunea dorinţei mele din urmă servească de cinosură jurisdicţiunilor civile, soţiei mele, rudeniilor mele, şi tuturor acelora, pe cari voiesc să-i împărtăşesc din rămasul meu.

Observ mai nainte de toate, că afară de hîrtiile de valoare, cari, scrise pe numele meu, se află ori în lada mea, ori pentru contragerea vreunui împrumut, provăzute cu girul meu, sunt depuse la vreun institut de bani, afară de acestea toată averea mişcătoare care se află în locuinţa mea, în casa mea si în curtea mea de afară; precum sunt mobilele de casă, tot felul de vase, argint, aur,petre scumpe, cai, vite, trăsuri, care, unelte, toate sorţile de stat ori private, cari s-ar afla în lada mea de fer, în fine hîrtiile de valoare, cari ar fi provăzute cu giră de mîna mea proprie, încă pînă sunt în viaţă sunt proprietatea soţiei mele Melania născută Dumtsa, de aceea ele să nu fie luate în conscripţiune.

Dacă între actele mele s-ar afla documente privitoare la pretenţiunea mea de patru mii (4000) florini faţă cu massa concursuală a lui Ioan Poynár, acele faţă cu massa rămasului să se considere de nule, deoarece acea pretenţiune a mea încă mai de mult o am donat tuturor copiilor lui Ioan Poynár.

Despre averea mea proprie dispun după cum urmează:

1. Din rămasul meu mai nainte de toate să se asigure douăsprezece mii (12.000) florini v.a. pe seama copiilor Iuliei Mandrino măritată Petru Margaritovici, a fiicei după sora primei mele soţii Anastasia Pometa, din interesele acestei sume să se dea lui Michail Mandrino, pînă la moartea lui, anual trei sute şaizeci (360) fl.v.a. în rate treilunare, celelalte interese să se pună în cassa de păstrare din Pesta, spre a se înmulţi cele douăsprezece mii florini testaţi sub punctul acesta, şi să se capitalizeze pînă atunci, pînă cînd din copiii Iuliei Mandrino va ajunge careva etatea legală (majorenitatea); dacă într-aceea s-ar întîmpla să moară Michail Mandrino, atunci toate interesele după douăsprăzece mii să se pună spre fructificare în cassa de păstrare din Pesta. Cînd vreuna din fetele Iuliei Mandrino prin căsătorie, sau fiul ei devenind majoren, vor fi îndreptăţite de a-şi primi proprietatea lor în cale legală şi dacă va mai fi în viaţă Michail Mandrino, atunci pentru asigurarea alimentării lui, din întreg capitalul de douăsprăzece mii şi interesele capitalizate în decursul timpului, să se pună la o parte şase mii (6000) fl.v.a.; din aceste şase mii de florini după modalitatea de mai sus să se dea lui Michail Mandrino interesele de şase, toată cealaltă sumă apoi să se împartă în atîtea părţi, cîţi copii va avea atunci Iulia Mandrino, şi partea ce vine pe seama celui majoren, să se extragă aceluia în timpul cel mai scurt posibil, însă aşa ca prin erogaţiunea aceasta să nu se ştirbească lăsămîntul în cazul cînd în el nu s-ar afla bani gata; partea ce mai rămîne pentru copiii ceilalţi, să nu se înmulţească prin capitalizare, şi aceasta să se continue pînă la majorenitatea lor, de sine se înţelege, că la împărţire întreg capitalul crescut şi cu capitalizarea intereselor, totdeauna se împarte în atîtea părţi, cîţi sunt copiii cari încă nu şi-au primit partea; copilul care vine împărtăşit la urmă primeşte întreaga sumă ce a mai rămas, dimpreună cu toate interesele ei.

Dacă însă va muri Michail Mandrino, suma de şase mii (6000)fl.v.a. rezervată pentru intertenţiunea lui, tot după principiile expuse mai sus să se împartă în părţi egale între toţi copiii Iuliei Mandrino, fiindcă acea sumă din capul locului este proprietatea lor. Dacă vreunuia dintre copii, încă în viaţă fiind eu, i-aşi da partea statorită în punctul acesta, partea aceea e a se computa în lăsămîntul testat tuturor copiilor Iuliei Mandrino.

2. După moartea mea să se conscrie prin intrevenirea executorilor mei testamentari, numiţi mai jos, toată averea mea imobilă, hîrtiile mele de valoare, pretenţiunile mele asupra lăsămîntului Mauriciu Ernst, fraţii Vilibald şi Virgil Bogdanoviciu, Laurenţiu Marczibányi, cele asupra lui Aleşiu Fényes, asupra consoţilor Balcz şi Nark, asupra lui Antoniu Rottenbiller şi asupra consoţilor Martin Koszalek, care dacă la moartea mea se vor afla în posesiunea mea, vor forma lăsămîntul meu; din venitul acelora să se solvească înteresele datoriilor mele şi ratele obligate în cassa de păstrare din Pesta, apoi să se repareze bunurile mele, încît ar reclama conservarea lor; în fine să se solvească înteresele de şase după cele 12.000 fl. testaţi în punctul prim pe seama copiilor Iuliei Mandrino.

3. Soţia mea, născută Melania Dumtsa, după detragerea sarcinilor amintite în punctul al doilea, să aibă întreg venitul curat ce mai rămîne pînă cînd va purta numele meu, însă la cazul care abia se poate presupune, cînd acel venit curat nu ar da anual suma de şase mii (6000) fl., să ia ca interteţiune văduală venitul întreg; la cazul cînd venitul ar trece peste suma de şase mii (6000) fl., suma ce trece peste şase mii să se folosească spre depurarea datoriilor mele şi a legatului de 12.000 fl. din punctul prim.

4. Dacă iubita mea soţie ar păşi la a doua căsătorie, în loc de interteţiune văduală să i se solvească din venitul meu şaizeci de mii (60.000) fl.v.a.; în scopul solvirei acestei sume, dacă iubita mea soţie nu ar voi să aştepte pînă se vor vinde realităţile mele imobile cu preţ convenabil, să se zălogească la vreun institut de credit hîrtiile mele de valoare pînă atunci, pînă cînd realităţile se vor putea vinde în mod convenabil; la punctul acesta fac atentă pe iubita mea soţie, şi o rog, asemenea şi pe executorii mei testamentari, să nu se grăbească cu vinderea pămînturilor mele de mare extensiune de lîngă drumul de fer, căci după a lor favorabilă poziţiune preţul lor la toată întîmplarea va creşte. La cazul cînd iubita mea soţie ar muri ca văduva mea, atunci din lăsămîntul meu poate liberă dispune despre douăzeci şi cinci de mii (25.000) fl.v.a. care sumă rămasul meu e obligat a o solvi după moartea soţiei mele, în sensul testamentului ei, de sine se înţelege că suma aceasta rămîne proprietatea rămasului meu la cazul dacă ea asupra ei nu ar dispune prin testament.

5. Echivalentul de stat pentru daniile de 12.000 fl. din punctul prim şi 60.000 fl. din punctul al patrulea, să se solvească din massa rămasului meu, ca astfel acele danii să poată fi primite fără nici o prescurtare sau detragere.

6. Astrucarea rămăşiţelor mele pămînteşti o încredinţez iubitei mele soţii, însă o rog, ca să o facă cît se poate de simplu şi cu cheltuieli cît se poate de puţine, chemînd să funcţioneze numai exclusiv preotul român din Pesta; în loc de cheltuieli zadarnice să împartă între săraci în prima sîmbătă după înmormîntarea mea o sută (100) fl.v.a.; fie încredinţată iubita mea soţie că luxul costisitor de o oră întru nimica nu va schimba judecata lumii, care asupra fiecărui om numai după moartea lui s-a obişnuit a se spune fără rezervă. Cu privire la înmormîntarea mea mai fac următoarele dispoziţiuni: a) trupul meu pus provizoriu în un sicriu de aramă să fie aşezat lîngă sicriul primei mele soţii în cripta familiei Pometa ridicată de mine; b) după moartea soţiei mele Melania Dumtsa să se facă o criptă nouă în despărţămîntul destinat pentru români, şi atunci rămăşiţele mele să fie mutate în cripta cea nouă lîngă trupul soţiei mele a doua.

7. Întreagă averea mea, care va rămîne după solvirea datoriilor mele, după solvirea daniilor din punctele 1 şi 4 şi după cheltuielile de înmormîntare, care cheltuieli le-am restrîns prin dispoziţiunile din punctul 6, o las în întregul ei acelei părţi a naţiunei române din Ungaria şi Transilvania, care se ţine de legea răsăriteană ortodoxă. Din lăsămîntul acesta voiesc să se constituie o fundaţiune permanentă, care va purta numele „Fundaţiunea Gojdu”;

pentru administrarea şi destenaţiunea ei servească ca normă nestrămutabilă următoarele mele dispoziţiuni:

a) După moartea mea să se inventarizeze întreaga mea avere, din aceea să se detragă sarcinile ce vor fi mai rămas, să se solvească, respectiv să se asigure intertenţiunea de văduvă a soţiei mele, (punctul 3) sau suma testată ei (punctul 4), sau la cazul dacă ar muri ca văduva mea, să i se asigure suma de douăzeci şi cinci de mii (25.000) fl., în sensul punctului 4, în fine pe seama copiilor Iuliei Mandrino să se asigure suma de 12.000 fl. (punctul 1), apoi ce mai rămîne să se predea pe lîngă inventariu special, ca eredului universal, reprezentanţei, pe care o voi descrie mai circumstanţial în cele următoare;

b) dacă reprezentanţa fundaţiunei ar afla mai avantajoasă vinderea averii imobile, aceea pe lîngă consensul soţiei mele, chiar şi dacă ea s-ar fi măritat, o pot face executorii testamentului meu şi fără influenţa reprezentanţei fundaţionale, avînd în vedere observarea mea din punctul 4, ba între împrejurări favorabile vînzarea se poate face din mînă liberă şi cu ocolirea licitaţiunii; dacă în chestiunea aceasta executorii testamentului meu nu ar fi de o opiniune, să decidă opiniunea acelei părţi, la care va sta soţia mea;

c) deoarece prorocesc cel mai strălucit viitor acţiunilor de la prima cassă de păstrare din Pesta, din cari acţiuni am în prezent 54 de bucăţi, aceste pînă cînd referinţele patriei nu se schimbă spre rău, – de ce să o ferească Dumnezeu – să nu se vîndă, şi fiindcă după ele vin interese cu mult peste 6%, nici reprezentanţa fundaţiunei să nu le vîndă, ci să le păstreze ca izvor sigur de venit;

d) pentru administrarea fundaţiunei mele, din naţiunea orientală ortodoxă română împuternicesc următoarea reprezentanţă:

aa) pe mitropolitul sau archiepiscopul oriental ortodox român;

bb) pe toţi episcopii orientali ortodocşi români din Ungaria şi Transilvania;

cc) toţi atîţi, şi afară de aceştia încă trei bărbaţi laici autoritaitivi, cunoscuţi pentru onorabilitatea lor, şi pentru trezvia lor împreunată cu sentimente de devotaţi români orientali ortodocşi, la a căror alegere să aibă vot decisiv soţia mea, chiar şi dacă s-ar fi măritat, executorii testamentului meu, dacă vor mai fi în viaţă, asemenea rudeniile mele cari poartă numele Poynár de Király-Darócz din comitatul Bihorului; din această familie Poynár, dacă se va afla vreun individ capabil în ea, cel puţin unul să fie ales în reprezentanţă.

e) După ce reprezentanţa aceasta va primi în numele naţiunei orientale ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania rămasul fundaţional, şi acela îl va aşeza pe lîngă controlul cuviincios în cassa mitropolitană ortodoxă română, să-l depună spre fructificare la locuri sigure şi cu credit solid; pînă atunci să-l depună sub numele fundaţiunei la cassa de păstrare din Pesta, Oradea mare, Arad şi Sibiu; două treimi din venitul curat să se capitalizeze în fiecare an şi să se înmulţească cu cametele cametelor, respectiv cu venitele venitelor, cinzeci (50) de ani de la timpul primirei.

f) Din a treia parte a venitului, respectiv a intereselor, plătindu-se un oficial purtătoriu de socoteli, restul sumei să-l împartă reprezentanţa fundaţională ca stipendii acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor. La locul acesta se stabileşte ca principiu general: ca stipendiile să se facă după cerinţele împrejurărilor locale şi după gradele claselor şcolare, anume: studenţilor în ţări străine sau în Budapesta, respectiv ascultătorilor de ştiinţe mai înalte, să se dea stipendii mai mari decît acelora cari studiază în provincie şi respectiv în şcoli inferioare; stipendiile anuale, destinate celor dintîi, să nu fie mai mari de 500 fl. şi mai mici de 300 fl., – iar pentru cei din urmă să nu fie mai mari ca 300 fl.

g) După expirarea celor 50 de ani menţionaţi în punctul e), cametele capitalizate să se adauge la capital – şi cantitatea mărită prin cametele acestora să se privească ca o sumă capitală, şi apoi din venitul acestei sume trei cincimi să se capitalizeze cu interesele şi cu interesele intereselor lor iară cinzeci de ani, amăsurat computultui de „anatocism”.

h) Din cele două cincimi, ce rămîn din venitele acestei sume principale – scoţindu-se afară spesele pentru purtarea socotelilor – să se dea iarăşi stipendii studenţilor distinşi cu calităţile de sub

f), însă acum să se extindă stipendierea şi asupra tinerilor cari voiesc a se cvalifica pentru cariera artistică, preoţească şi învăţătorească.

i) După ce şi al doilea period de cinzeci de ani va decurge, să se compute la capital interesele capitalizate, şi cantitatea mărită prin cametele acelora să se privească de o nouă sumă capitală, şi după aceea jumătate din venitele sumei acesteia să se capitalizeze, precum s-a arătat sub e) şi g), iară cinzeci de ani.

k) Din a doua jumătate a venitului acestei sume, substrăgînd spesele pentru purtarea socotelilor, să se ajute după principiile de mai sus mai mulţi tineri studenţi, însă atunci să se remunereze din venit şi preoţi şi învăţători săraci cu însuşiri eminente, familie numeroasă, şi îmbătrîniţi.

l) După trecerea şi a rîndului al treilea de cincizeci de ani, să se adauge la capital cantitatea adunată din camete şi din jumătatea acestor camete capitalizate, şi astfel să se facă o sumă principală stabilă, însă atunci să încete capitalizarea ulterioară.

m) Cu toate acestea din a zecea parte a venitului întregii fundaţiuni, să se facă un fond de rezervă pentru încunjurarea pierderilor posibile din capital sau a confuziunilor ce s-ar putea naşte din nerăspunderea cametelor;

– dacă prin separarea zecimii din venitul curat pentru fondul de rezervă, fondul acesta s-ar mări într-atîta, încît să ajungă a cincea parte din suma principală a fundaţiunii, fondul de rezervă să se aduge la capitalul principal, şi să se înceapă un nou fond de rezervă pentru scopul de mai sus, tot în acelaşi mod.

n) Venitul întreg din suma principală a fundaţiunei – cu separarea şi economisirea fondului de rezervă – să se întrebuinţeze pe lîngă sus expusele ajutorări, pentru orice alte scopuri religioase ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană, după buna chibzuire a majorităţii reprezentanţei, avînd în vedere prosperitatea şi înflorirea patriei comune, a bisericii răsăritene ortodoxe, şi a naţiunei române.

o) La toate ajutorările ce se dau din această fundaţiune, – pe lîngă egala cvalificaţiune – să aibă întîietate Poynárii din Bihor, care se trag din neamul moşului meu după mamă, Dimitrie Poynár, dacă vor rămîne credincioşi religiunei răsăritene ortodoxe.

p) Cunoscînd zelul dezinteresat al tuturor membrilor naţiunei române, în privinţa promovării bunei stări a naţiunei sale, sunt convins că toţi membrii reprezentanţei vor lua asupra lor osteneala împreunată cu afacerile şi îngrijirile reprezentanţei fără vreo remunerare materială, simţindu-se remuneraţi prin conştiinţa, că au ajutat şi ei la prelucrarea materiei date de mine spre înflorirea iubitei naţiuni.

q) Pînă cînd la naţiunea română se va înfiinţa pe cale constituţională, o adunare naţională, un congres sau alt organizm autonom, reprezentanţa fundaţiunei dă seamă despre administrarea sa numai publicului mare, astfel că, nealterîndu-se suprainspecţiunea regimului de stat, socotelile se dau judecăţii publice prin foaia oficială ungurească, şi prin trei foi române mai răspîndite;

– iar dacă naţiunea va cîştiga o corporaţiune organică autonomă, socotelile se substern aceleia spre aprobare, apoi se prezentează regimului de stat unguresc, şi în modul arătat mai sus, se dau publicităţii, – şi dacă în administrare s-ar comite erori sau fapte în contra dispoziţiunilor acestora sau poate defraudaţiuni, rog şi împuternicesc pe înaltul regim unguresc pentru emandare, în virtutea dreptului său de suprainspecţiune; de altmintrelea eu înţeleg o astfel de inspecţiune guvernială, care va fi normată şi definită prin lege.

r) Reprezentanţa are dreptul exclusiv de a împărţi stipendiile şi ajutoarele la aceia, cari în urma concursurilor publicate în trei foi române, în intervale cuviincioase, şi în înţelesul punctelor

f) h) k) n) şi o) prin majoritate de voturi se vor recunoaşte mai demni.

s) Dacă cu timpul biserica ortodoxă răsăriteană din patrie s-ar constitui astfel, ca sîrbii cu românii răsăriteni să ţină împreună sinoadele bisericeşti, sau dacă în privinţa naţională românii de religiunea răsăriteană ar ţinea împreună cu românii greco-catolici, numiţi altfel uniţi, congrese sau alte adunări naţionale permise de lege, – în astfel de adunări mestecate, fundaţiunea mea nicicînd sub nici un titlu să nu se poată face obiect de discusiune;

– asupra soartei acestei fundaţiuni nu numai votul, dar nici chiar opiniunea sîrbului şi a românului unit să nu se asculte.

8. Pentru executarea testamentului meu rog pe iubiţii şi onoraţii mei amici: dd Michail Széher, Georgiu Ioanoviciu de Duló şi Valea-mare, şi pe George Grabovski de Apadia – de la acăror amiciţie ce mi-au arătat în decursul vieţii, sper şi aştept că ei vor lua sarcina aceasta asupra lor şi vor executa testamentul meu cu conştiinciozitate.

9. La caz cînd în testamentul acesta s-ar ivi astfel de îndoieli, după cari drepturile soţiei mele s-ar vedea a fi în colisiune cu interesele massei ce testez, sau cu drepturile erezilor mei, rog pe executorii testamentului meu şi pe autoritatea competentă, a explica astfel de îndoieli în tot cazul în favorul soţiei mele, pentru că în lumea aceasta numai faţă cu soţia mea iubită mă simt dator cu recunoştinţă, şi de aceea în nici un caz nu aşi vrea să o amărăsc.

10. Rog pe executorii testamentului meu, să binevoiască a transpune, respectiv a trimite pe cale oficioasă, copiile autentice ale testamentului acestuia: iubitei mele soţii, nepotului Michail Mandrino, magistratului pestan, rudeniei mele Ioan Poynár sen. locuitor în Oradea mare, Mitropolitului românilor ortodocşi răsăriteni din Ungaria şi Transilvania, Episcopilor români răsăriteni din Arad şi Caransebeş, şi dacă în decursul timpului s-ar mai înfiinţa şi aiurea vreo episcopie, şi aceleia, şi în fine regimului unguresc din patrie.

Pentru ca dispoziţiunile acestea tastamentare sub decursul timpului să nu se dea uitării, dispun ca testamentul acesta să se citească în toţi anii în toate bisericile parohiale române răsăritene, la 9 februarie, căl.vechi, ca în ziua naşterii mele.

Cu aceasta închei ceea ce mai am încă la inimă.

Dumnezeu cu voi, iubită patrie şi naţiune, iubită soţie şi neamuri! Dumnezeu cu voi, iubiţi amici!

S-a făcut în două exemplare asemenea dintre cari unul s-a trimis Păr.Arhiepiscop şi Mitropolit gr.or. Andrei Baron de Şaguna, şi celalalt magistratului liberii r.cetăţi Pesta.

P e s t a, anul 1869 (aceste cuvinte sunt şterse.)

Suplimentar declar că, pînă cînd economia mea de afară va fi proprietatea massei, locuinţele acelea şi partea din grădină cari le-am folosit cu familia mea, să rămînă la dispoziţiunea liberă a soţiei mele.

P e s t a, în 4 Novembre, 1869.

(L.S.) Emanuil Gojdu m.p.

Subscrişii adeverim fidel, că fiind recercaţi prin Ilustratea Sa dl jude la suprema curie reg. ung. Emanul Gozsdu, ne-am înfăţişat cu toţii împreună la dnia sa, care, trupeşte ce e drept era bolnăvicios, sufleteşte însă în stare deplin sănătoasă, a declarat verbal înaintea noastră documentul acesta de descoperire a propriei sale voinţe din urmă şi l-a subscris în prezenţa noastră a tuturora. Însemnăm că ştergerea celor trei cuvinte de pe faţa din urmă a documentului acestuia, şirul 27, s-a făcut la dorinţa testatorului.

Ioan Puşcariu,m.p. jude la supr.curie r.u.

Florian Varga,m.p. adv.comun şi cambial

Atanasiu Cimponeriu,m.p. secretar ministerial

Simeon Popovici,m.p. septemvir pensionat

Ioan Aldulean,m.p. jude la suprema curie r.u.

Ca martori recercaţi.

Nr. 5814/870. Acest testament s-a publicat în mod legal în şedinţa judecătoriei a lib. reg. cetăţi Pesta, ţinută în ziua mai jos însemnată. Pesta în 3 Faur 1870. Ludovig Bogisich, m.p. jude primariu. Nicolau Györky,m.p. actuariu judecătoresc.

S i b i u, 9 februarie 1899.

„Viața sapă dinaintea noastră prăpastia tuturor mângâierilor ce-au lipsit.”

– A. Artaud, Arta și Moartea

În cele o mie și una de nopți ce-i preced eliberarea, Șeherezada își bate capul și gura să depene povești de scos suveranu-i insomniac din ghearele proastei dispoziții. „Moneda” verbală astfel bătută își va extinde rapid circulația, debordând spațiul privat al iatacului, sau haremului, pentru a deveni cel puțin actul de identitate culturală, dacă nu și cartea de credit intelectual a unei întregi spiritualități. Flexiunea ei complexă, de bandă a lui Möbius cu nenumărate turnuri, unește și desparte fețele realității într-un mediu hibrid propice tranziției: un spațiu narativ, ce-l destinde pe nedormitul sultan până la adormire și-i (re)încântă în diverse grade pe cei mai dăruiți cu somn ca el. Verbala galerie de fugă dintr-un interior apăsător oferă refugiul unui exterior mai respirabil, alcătuit dintr-un amestec eterogen de situații și personaje; e vorba de-o diferență de presiune, de-un comprimat de vastitate anti-depresiv. Pe care nu doar îl oferă, ci-l mai și insuflă în cadrul unei respirații gură la… ureche, de corp social capabil să-și redistribuie intern resursele-i.

Ne întrebăm, cu marea majoritate a neîncrezătorilor în puterea verbului, ce fel de monedă bate gura Șeherezadei: calpă, sau validă? Fiindcă în Bagdadul lui Harun al-Rașid are loc nu atât nașterea monetarului virtual ca atare—focoși cai verzi pe pereți mai cutreieraseră, fără îndoială, lumea arabă—cât recunoașterea lui oficială: validarea valorii de schimb a producțiilor imaginare excepționale de către un suveran cu state în regulă, adică el însuși larg recunoscut de mulțime. Și care, în final, își grațiază cadâna—condamnată inițial la moarte pentru adulter—contra epicului numerar vărsat oral de ea, apt să intre, cu tot cu augustu-i achizitor, într-o circulație universală.

Ținând cont că suveranii își rezervă dreptul de-a bate monedă, chestiunea e, între altele, și una de drepturile omului: inculpata își recapătă dreptul pierdut la existență în schimbul strălucitei sale prestații narative. Cursul monetar, parcursul destinal și discursul restaurator converg fluent, apărând, c-o sintagmă antonpanescă, de la lume adunate și iarăși la lume date—trei dinamici ce, în fond, nu fac decât să machieze ochiul gol al vârtejului disimulat în peisaj și redutabila lui forță de sucțiune. Căci, să recunoaștem, eposul Șeherezadei trage maieutic în afară, precum o moașă de țară îndârjită pe renăscutul pletoric, noapte de noapte, al auditoriului. Prin urmare, ce anume zace comprimat între cele două fețe ale monedei narative—valoarea ei de uz și cea de schimb¹? Ce se confundă necesar în aliajul purtător de efigia validantă a puterii politice?

Judecând după cele întâmplate în O mie și una de nopți, prin lume se perindă alchimiști în stare să dea, cu gura, strălucire ternului faptic cotidian și să eclipseze în schimb dubiosul aliaj decretat oficial ca suprem etalon valoric². Schimbaci obscuri, puși pe reforme monetare suspecte de falsificare, umblă să-i ușureze pe greii cunoașterii/puterii; cneji și cneaghine din mulțime se zbat să fondeze noi state în cadrul celor vechi, ce se năruie încă de la început încet, dar sigur. Să întemeieze state în state, deci. Printr-o subversivă cavitație—Blanchot numea literatura ferment spiritual—, pululațiile imaginarului în real crează precare alveole de cazat următorul descălecat al puterii, unele atât de ospitaliere încât își atrag irezistibil, pe rolurile prezentate narativ, actorii meniți să le consacre. Spațiul narativ își sustrage renăscător populația afară din limitele impuse ei de cârmuire, făcându-i loc de venire între alte contururi și sub alte chipuri printr-un casting cvasi-divin³.

Asta deoarece, cât trăiește cu-adevărat, omul nu coincide cu definițiile ce încearcă să-l confiște—cea mai haiducească și anti-economică lege a viului, tăgăduită de somația, „nu mișcă nimeni în front!” pe cât de isteric, pe-atât de trădător. Interdicția de-a rupe rândurile trasate de sus atestă mișcarea în cauză ca pe-o pacoste traficată de viața însăși și expulzabilă de-a binelea din scenă doar odată cu ultima suflare. Orice destabilizare începe cu intrarea-n regim corporal a lucrării verbului de trezire din inhibiție și inerție—cu împărtășitul triumfalei constatări, „mișc în front, deci exist” (incontrolabil, debordant, contestatar, regenerator). Rupturile create de real în imaginea de fond a lumii suscită emoții ce, prin rezonanță socială, pot căpăta forță seismică întru reașezarea pe alte baze a existenței.

Ceea ce probabil Harun al-Rașid pricepe foarte bine atunci când aurul întunecat din cuta inimii lui—tezaurul de ranchiună identitară acumulat avar acolo întru păstrare—e erodat păgubos de epos și dus la vale pe apa sâmbetei. Sustras prin efracție verbală și risipit în zare ca un abur, s-ar putea spune. Însăși structura de rezistență a puterii—principiul bancar-justițiar, „v-o plătim cu dobândă!”—e astfel deconstruită, iar edificiul ei ruinat. Într-adevăr, cam ce mai rămâne dintr-un chezaș al conturilor de maximă importanță după ce-i îmblânzit de laptele poveștilor ca un prunc de sânul doicii? De notat că temutul garant al ordinii sfârșește atins la punctu-i sensibil de cadâna sa și pătruns până-n seiful virtual ce-i adăpostește imaginea de sine fascinantă—agalma, i-ar zice Alcibiade. La fel cum, fără îndoială, și făptura condamnatei fusese prăduită de măritul justițiar în delirul lui acaparator. Pe nesimțite, curgerea eposului deposedează, dezlegând de cele mai tenace—morbide?—atașamente ca de-un blestem.

Revanșă marxistă a oprimatei asupra opresorului, sau mângâietoare neluptă de clasă estetică (rafinament senzorial-gustativ superior)? Incontestabil, tratamentul cu efervescente comprimate narative îl înseninează pe prost-dispusul suveran, înmuindu-i inima calcinată și dobândind astfel, pentru naratoare, grațierea. Poveștile ei produc realmente o dobândă—un excedent ce nu-și află defel locul în definiții sau reprezentări, ca atare săpând lumea la temelii cu largi ocolișuri möbiene și silind-o la reîntemeieri periodice. Redându-i, adică, incertitudinea. Mai mult, punctul de aplicație al terapeuticei eroziuni e tocmai umoarea celui împuternicit să mențină ordinea și stabilitatea în lume—partea din el neatinsă încă de rigiditatea cadaverică a formelor fixe, viața reziduală din neviața beției de putere. Pe lângă noțiuni bine definite, vorbirea cadânei mai trafichează și un fluid indefinibil, eluziv, prin care vitalitatea spiritului irigă țesutul social în structura lui instituțională.

Vasăzică, printr-o inspirată respirație gură la ureche, celui împuternicit să înăbușe nemilos nemulțumirea populară i se înăbușă, la rându-i, nemulțumirea ce-l face intransigent și-i răpește, deasemeni fără milă, somnul. Nemângâierea de ansamblu a lumii e mângâiată matern începând cu vârful piramidei sociale: durului puitor de ordine în dezordinea mondenă i se pune, printre rândurile virtuale ale poveștilor, o ordine reologică în umori, ce-i mai astâmpără clocotul lăuntric și alină frustrarea ucigașă. Ca și cum nu numai ceea ce scoatem din circulația generală întru control, ci și ceea ce repunem încrezător în ea sporește prin darea mai departe, din gură-n ureche, într-un vast telefon și fără fir, și fără sfârșit; ca și cum pierderea n-ar exista decât ca reinvestiție la întâmplare în lume—cel mai adesea nerecunoscută ca atare, dar aducătoare sigur de-o dobândă mai devreme sau mai târziu, fiecăruia după cuviință; ca și cum totul ar fi deja organizat după principii bancar-justițiare opace, dar riguroase.

În esență, vreme de-o mie și una de nopți, cneaghina din Bagdad îi repetă neidentic lui al-Rașid un „lasă…!” modulat după capriciile de moment ale dezîncântării lui—mai amână, adică, scadențele și reglările de conturi, mai ai răbdare, mai păsuiește-ți datornicii, mai acordă-ți ție și greșiților tăi răgaz, că doar avem timp cât nu putem trăi! Și, drept dovadă, îi transferă răsunător în ureche o parte din respectiva improprietate comună purtătoare de timbrul ei vocal. În acest vărsământ de cuvinte finite se face simțit murmurul infinitului, dat însă primitorului fără a fi fost posedat în prealabil de dătătoare (definiția lacaniană a iubirii). Printre vorbele înșirate cu dichis de limba Șeherezadei se inserează clandestin, a neprețuită aluviune roasă de curgerea vremii din malurile unui ipotetic domeniu al neclintirii, uitarea de griji, ce conferă eposului virtuți curative.

Cel puțin atât cât e nevoie ca insomniacul suveran să-și recunoască nevoia de mângâieri—nemângâierea-i acută. Acel „lasă…!” strecurat incognito în glasul povestitoarei ajunge, printr-o întorsură interpretativă proprie spațiului narativ, să fie luat de sultan drept un, „lasă-te mângâiat (de lume)!” Ceea ce ar putea însemna și împachetat cu nămolul verbal al unor prezențe reziduale, abandonate prin văzduhul viilor de cei duși; îmbălsămat în urme, înfășurat în fraze, impregnat cu noi posibilități interpretative de banda möbiană a vorbirii, nemurit de ea. Fiindcă aerul respirat de vii e împânzit de rostiri expirate, dar mustind încă de potențial și dornice de-a fi reintroduse-n uz. Iar Șeherezada, vorbind de alții, îi dă ascultătorului său senzația c-ar putea fi indirect vorba și de el: în urna limbajului învârtită de ea, identitățile situațiilor și personajelor se șterg continuu spre a se rescrie, aparent aleator. Lumea poveștilor e un schimbător de roluri—un lupanar unde se joacă poker pe dezbrăcate dincolo de piele, un cabinet pentru auto-transplant de fețe prin sugestie. Că însă combinatorica la lucru în acest stabiliment, în care gustul individual e incitat la emanciparea de modelele inculcate lui, ar putea disimula urzeli destinale nu mai trebuie, credem, argumentat.

Iată-ne ajunși la una din aporiile fundamentale ale politicului: ca să se lase de acumularea excesivă a puterii (dreptul de viață și de moarte asupra altora), cei căzuți în patima ei au nevoie de… și mai multă putere! De-astă dată, de caracter. Orice victorie împotriva sinelui nu face decât să crească prețul unei eventuale renunțări la valoarea lui de piață (reputația, imaginea socială, efigia ce strecoară pe dedesubtu-i, neverificat, materialul imprimat cu ea, invitând astfel la trafic de influență și antrenând lumea într-un derapaj mercantilist). Preaslăvită de-o preoțime culturală ahtiată după control social, forma bine definită apare drept o cocleala formală a conținutului, ce fură ochii și mintea în schimburile cotidiene. Claritatea ei hi-fi subțiază liniar—până dincolo de grosime, chipurile—mănoasa obscuritate a fondului. Care nu-i altceva decât nămolul terapeutic purtat de epos, sau mângâierea consolatoare și distantă a rămașilor de către duși.

Invers, privarea voluntară de putere și, mai general, de cele așa-zis indispensabile traiului, presupune deja deprinderea cu lipsurile, practicată sistematic de asceți. Nu ne-am putea lipsi de nimic dacă n-am fi deja întrucâtva familiari cu lipsa, după cum nu ne-am putea nici întări cât să scăpăm de damblaua puterii dacă n-am fi, potențial măcar, mai tari ca ea (mai bogați în putință decât am crede). Voința de-a scăpa de meteahna puterii constituie deja o formă de putere, a cărei afirmare ține de modă/presiuni/gusturi sociale—modelele culturale în vogă printr-o comunitate la un moment dat.

Conform modei politice, puterea se poate purta decent, pe sub piele, sau ostentativ, peste ea; lenjeria intimă a putinței se lasă și dezvelită deocheat, și băgată cu bun-simț pe sub aparențe. Motiv pentru care lucrarea nocturnă a Șeherezadei ține de educația estetică⁴ făcută sultanului fără știrea lui: eposul ei trimite înapoi, în auguștii șalvari literalmente dătători de moarte-n populație, ceea ce nu șade bine decât acolo, neexhibat. Printr-o manevră profund feminină, ea îi pleoștește la loc, în pudoarea nedistincției, semnificantul semnificanților. Semn de-abia schițat că puterea politică se cuvine purtată pe gustul public, exprimat implicit de vorbitoare cu măsura potrivită, de vreme ce-a fost bine primit de cel vizat. Înainte de-a izbucni, lupta de clasă se resoarbe într-o neluptă de clasă estetică—un „atac” mângâietor, o învăluire mătăsos-șlefuitoare, de-o grație ce-l mișcă afară din limite pe crispatul falocrat, incitându-l la creștere de sine fără însă a-l răni. Cura de povești îi reabilitează in extremis sensibilitatea compromisă de morbul puterii, cu hidoasele lui simptome de priapism exhibiționist.

Rilke identifică frumosul cu teroarea ce supune fără crâcnire. Interesant e că producțiile epice ale cneaghinei din Bagdad îl înfașă pe sultan într-un orizont cultural capabil să-i restaureze schimburile c-o profunzime exterioară dătătoare de elanuri vitale. Prin mediul cvasi-placentar al eposului, creșterea prost-crescutului și-ar putea relua cursul prematur întrerupt, așa încât gustul lui maniheean pentru un radicalism simplist (a fi, sau a nu fi) să se mai rafineze⁵. Cel ce se crede uns cu adevărul și dreptatea în mod exclusiv, elitist, e uns tămăduitor pe dinăuntru cu un balsam cultural, sub forma imaginației în înțelegerea rolului de suveran deja deținut de el. La fel cum, în multe tradiții culturale, morților li se pune-n palmă un ban de plătit neștiute vămi ale văzduhului, nu îndeajuns de viului sultan i se strecoară printre cuvinte ideea renașterii încă din timpul vieții—obolul de trecut peste limitările momentane ale înțelegerii de sine și lume, pe care se fixează maniacal un supraeu suspect de bine (a se citi, definitiv și irevocabil) înțeles. Nici avortat fizic, dar nici pe deplin format pentru o conviețuire socială echitabilă, prin agresiunea lui defensivă, prost-crescutul evocă tenacitatea vindicativă a moroilor. Înapoi, deci, la inocența embrionară a creșterii de sine!

Puterea politică e răul bântuitor, fără de care nu putem trăi împreună, dar cu care nici nu putem conviețui durabil fără fricțiuni; rău cu ea, rău și fără ea. Și totuși, cneaghina din Bagdad îi înduplecă reprezentantul prin magia verbului, readucându-l în simțiri mai subtile din ucigătoarea lui nesimțire cultivată. Rigida principialitate afișată de el e înmuiată odată cu limita înțelegerii de sine și lume a aceluiași: rigor mortis se lasă spălat de revitalizantul fluid al eposului. Reviriment extraordinar, de talia reînvierii, ce naște întrebări legate de sensibilitatea viului în genere: cât de mare e moartea, spre a apela iarăși la Rilke? Cât de gros e stratul nesimțitor sub care viața palpită reținut în ciuda aparențelor? Nu în ultimul rând, cât de irecuperabil e membrul funerar de țeapăn, semețit priapic, părăsit de sensibilitate mai ceva ca un corn animal, prin care cârmuirea sondează acerb limita de îndurare ale cârmuiților?

Meritul sultanului e că a receptat, în cele din urmă, eluzivul excedent din glasul cadânei. Prin gura Șeherezadei, incalculabilul capital de libertate al vieții, ce face cu putință orice calcule sau strictețe calculativă, și-a clintit seismic primitorul, scoțându-l din firea-i vindicativă ca dintr-un scutec umoral maculat. După părerea noastră, faptul că tocmai greșita—care, după rânduiala locală, trebuia să achite cu capul nepermisa-i libertate asumată—a dat la iveală atât de somptuar inapropriabila resursă trebuie să-i fi spulberat suveranului orice iluzie de suveranitate. Ca dealtfel și de proprietate, însușire, sau propriu. Din fericire pentru el, ignoranța nu i-a fost chiar atât de adâncă încât să-i scape odată cu cunoașterea; e știut că un sărac cu duhul conștient de sărăcia-i deține totuși, sub forma conștiinței în cauză, și cheia eventualului său reviriment. Contează mai ales că fastul narațiunii a făcut să pălească opulența convențională a despotului, transformând-o în zdrențe de calic și substituindu-i o alta, complet recalcitrantă la cuantificare sau comparație în sens strict, matematic. Poleitul trebuie să se fi simțit nu doar rupt în turul șalvarilor, ci cu sărăcia conținutului lor expusă fără menajamente unei introspecții temerare.

Cu-a ei ștergerescriere—ștergere ca rescriere—a documentelor de identitate, mângâierea poveștilor ia cu mâna rigiditatea formală a fondului material, ce dă senzația de înscriere clară și distinctă a sensului. Odată cu ea, e spulberată și siguranța iluzorie responsabilă de întărirea prin repetare a unei cunoașteri de sine mereu superficiale, și ca atare aprofundabile. Cura narativă are darul de-a mai transparentiza întrucâtva fondul obscur pe care sensul se proiectează, înlăturându-i astfel ca pe-o funingine o parte din putere/întunecare. Acel fluture—de noapte, de zi?—numit imagine se lasă ușurat verbal de polenu-i, șters înapoi înspre banalitatea cea mai atroce; ceea ce face efectiv loc de manevră acolo unde aparent el lipsește (domeniul iminenței). Cel cufundat în epos răzbește mai adânc dincolo de iluzia sinelui grație imersiunii: goliciunea-i face loc unui gol, ce se adâncește prin venirea în contact cu o mereu mai vastă virtualitate narativă (cavitația deja amintită). Astfel, cunoașterea de sine se descoperă limitată decisiv de elanul deficient al căutării—ieșirea de sub incidența scormonitoarei vâltori de posibile roluri și situații amorsate narativ.

Poate că, în genere, visul de tărie inflexibilă al potentaților vine din neputința lor de a răzbi cu binișorul prin deschiderile mai gingașe ale firii—diferențele oferite de ea doar pudic, „pe jumătate”, dar în același timp dispuse să se lase trase afară din neființă cu trudă răbdătare și pasionată. Poate că orice incertă diferență elucubrată de esteți invită la o rafinare suplimentară a simțirii, astfel încât părelnica apariție să-și dobândească, după o mie și una de ezitări, substanța. Poate că nu claritatea și distincția hiper-realiste aprind cel mai tare jocul amoros cu exterioritatea, ci tactul încordat să prindă oftaturile ei cele mai bine disimulate. În care caz patosul disciplinar—acel „nu mișcă nimeni în front!” al puterii neputincioase—i-ar trăda acesteia morbida-i fixație necrofilă, ce bântuie conștiința, între altele, sub forma visului de luceferi⁶. Poate că Harun al-Rașid a prins, din modulațiile vocii feminine ce i-a însoțit nedorita veghe, că neliniștea cea mai adâncă i-o stârneau de fapt unduirile de fata morgana ale realității și—cine știe?—capriciile ei feminine, conform cărora ținerea prelungită în prag a pețitorului ar fi și proba inițiatică cea mai infailibilă. În fine, și cu riscul de-a cădea în vulgaritate, poate că o cale bună e una bine deschisă—lubrifiată, înduplecată nonviolent la deschidere prin dedicate tatonări, mai receptive la răspuns ca însăși conștiința responsabilă.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. „Ca o furtună șade vinul în pahar”, scrie Șt. Aug. Doinaș într-un memorabil vers („Defăimarea liniștii”) evocator de miticul burduf cu vântoase al lui Eol. Nu mai furtunos însă ca vorba în auz, s-ar putea parafraza.

2. În jargonul mediatic al lumii anglo-saxone, întrebarea „cât valorează cutare?” se subînțelege că vizează evaluarea în bani a posesiunilor respectivului—nu ultimul motiv pentru care valorile de necontabilizat ale respectivelor societăți sunt actualmente în curs de vertiginoasă devaluare.

3. Din zenitul unei simplități de Stea polară a poeticului, nocturnă interioară a pământenilor e străfulgerată verbal de versurile, „Trebuie mers. / Spațiul aspiră.” (E. Guillevic, Peretele)

4. Aici cu sensul medical forțat înspre cultural: recuperarea simțurilor după anestezie—revenirea din nesimțire—nu se limitează la fizic, ci debordează înspre bun-simțul comportamental.

5. Spre deosebire de Harun al-Rașid, prințul din Levant al lui Șt. Aug. Doinaș e atent la culori (capabil să perceapă și aprecieze diferențe subtile din peisaj, adică să pătrundă lumea cu adevărat bărbătește, prin cele mai fine deschideri oferite incert de ea). Fără forțări/viol, ci numai printr-un susținut „gâdilat” sugestiv, de înaltă tehnicitate.

6. Teză deja dezvoltată de noi în Al treilea descălecat. Eseu despre pierderea visului de luceferi. (Ed. Paideia, 2000)

Dragi prieteni ai Muzeului Minicipiului București și ai Casei Dinu Lipatti, anul acesta se împlinesc 565 de ani de la prima atestare documentară a orașului București. În aceste zile aniversare dorim să vă aducem în prim plan numele unor muzicieni născuți în București care sunt personalități ale culturii române de-a lungul timpului.

Constantin C. Nottara rǎmâne una dintre personalitǎțile de primǎ linie din muzica româneascǎ a primei jumǎtǎți din secolul XX, compozitor, violonist – concertist, profesor, dirijor și critic muzical. A fǎcut parte din generația care l-a secondat pe George Enescu în consolidarea școlii muzicale moderne românești.

Constantin C. Nottara, fiul marelui actor Constantin. I. Nottara, a fost violonist, dirijor, compozitor, profesor şi critic muzical. Moştenind talentul muzical al mamei sale, actrița Eleonora Nottara, a primit o educaţie aleasă şi de la bunica sa maternă de origine poloneză, Maria Racinska. A început studiul viorii la vârsta de 9 ani, urmând ca şi tatăl său, cursurile liceului Sf. Sava şi ale Conservatorului de muzică din Bucureşti. De altfel şi actorul avea ureche muzicală şi putea cânta la pian „un vals uşor”, după cum aflăm din memoriile acestuia.

Pentru micul Constantin, tatăl său aflat pe atunci în plină glorie, era cu siguranță un model de seriozitate şi devotament profesional. Trăind modest, acesta a investit ani la rând în educaţia muzicală a fiului, fiind necesare studii atât în ţară cât şi în străinătate.

Pregǎtirea lui Constantin C. Nottara s-a realizat în trei centre muzicale. La București a început studiul viorii cu Nicolae Cerchez, iar din 1900 pânǎ în 1907 urmeazǎ cursurile Conservatorului de Muzicǎ și Declamațiune, unde i-a avut profesori pe Robert Klenck (vioarǎ), Dumitru Georgescu Kiriac (teorie-solfegiu) și Alfonso Castaldi (armonie, compoziție, dirijat). Ȋn 1907, a cerut „dispensă de vârstă”, pentru a putea studia la Paris. Acolo i-a avut profesori de vioară pe George Enescu și Henri Berthelier, iar la compoziție pe Dufay și Thodou. Era doar începutul unei cariere prodigioase, mărturie stând documentele, fotografiile, diplomele, cărţile şi partiturile aflate din 1956 în Colecţia C.I. şi C.C. Nottara.

This slideshow requires JavaScript.

La începutul sec. al XX-lea, Berlinul era unul dintre principalele centre muzicale ale Europei. Astfel, din 1909 până în 1913, Constantin C.Nottara a studiat la Königliche Akademie der Künstler Berlin cu profesorii: Karl Klinger, Schazenholz şi Kirschberg. În 1914 devine prim-violonist al Orchestrei din Charlottenburg, revenind în ţară la începutul primului Război Mondial.

Din 1918 a fost violonist al Filarmonicii și profesor la Conservatorul de muzică din Bucureşti. În 1929 a fondat Orchestra Municipiului București, al cărei dirijor a fost până în 1933, cand a preluat Orchestra Radiodifuziunii, din perioada 1933–1938. Apare în recitaluri alǎturi de George Enescu (interpretând în primǎ audiție româneascǎ Cvartetul de coarde op. 22 nr. 1 de George Enescu), publicǎ studii și cronici muzicale în reviste românești, ca și în Zeitschrift für Musik din Leipzig. Tot în 1918 devine profesor de vioarǎ la Conservatorul din București, preluînd și alte clase, precum cea de muzicǎ de cameră și cea de orchestrǎ. Din activitatea pedagogicǎ se retrage dupǎ 29 de ani, în 1947.

„La catedrǎ, ca și la pupitru, artistul și pedagogul Constantin C. Nottara își îmbinǎ eforturile într-un admirabil, sincer și susținut elan didactic” relatează compozitorul Constantin Brǎiloiu.

În 1919, împreună cu Enacovici, Popovici și Cocea a înfiinţat primul quartet de muzică de cameră – „Quartetul Nottara-Enacovici”, care din 1924 s-a numit „Quartetul Regina Maria”, aflându-se sub Înaltul patronaj al Majestății Sale. De asemenea, a fost unul dintre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români.

Constantin C. Nottara, aidoma tatălui său, era profund ancorat în viata artistică și culturală a Capitalei. După cum Maestrul C. I. Nottara a ridicat munca actorului la rang de ARTĂ, tot astfel și fiul său și-a dedicat întreaga viață dezvoltării creației muzicale românești. A făcut parte din generația acelor compozitori de la începutul sec. al XX-lea, care, alături de George Enescu, Mihail Jora, George Ștefănescu, Constantin Brăiloiu și alții, și-a adus contribuția la definirea unui stil componistic unitar, specific românesc „inspirat din filonul inepuizabil al folclorului nostru”. Muzica sa se caracterizează „printr-o linie melodică curgătoare, limpezimea expunerii și tehnică remarcabilă”, după cum a definit-o cunoscutul muzicolog Viorel Cosma.

Compozițiile lui Constantin C. Nottara ating toată gama muzicii culte: de la simfonii și concerte, la muzica de teatru, lieduri, operă și balet. Din păcate, sunt puţin cunoscute publicului larg, deoarece au fost editate doar o parte dintre aceste lucrări. Totuşi, există câteva înregistrări în Fonoteca de Aur a Societăţii de Radiodifuziune, cum sunt: suitele „Aria” şi „Siciliana”, opera „La drumul Mare” după A.P. Cehov, sau „Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră”.

De-a lungul carierei sale, a fost apreciat și a primit numeroase distincții, la Paris, Praga sau Lisabona, dar și în ţară, de la Regina Maria, Regele Carol al II-lea și regentul Mihai.

Din 1920, când a intrat în familia Nottara, Ana, soţia muzicianului, a adunat cu dragoste și devotament tot ceea ce putea vorbi lumii despre munca şi succesul profesional al celor doi artişti, tată şi fiu. Acest patrimoniu material, care prin donaţia Anei Nottara a devenit „Colectia C.I. şi C.C. Nottara”, constituie un patrimoniu spiritual important în peisajul cultural românesc, ne relatează doamna Corina Iliescu, muzeograf.

Constantin C. Nottara s-a stins din viațǎ în 19 ianuarie 1951, la București.