Articole despre valorile românești.

ionut tene, cercetarea istorica, directivele nkvd

Istoriografia românească a cercetat foarte puțin o parte a exilului anticomunist românesc postbelic, în general cel legat de membrii fostei Mișcări Legionare retrași, în special în Spania dictatorului Franco. Din motive lesne de înțeles, ce țin de ideologie, decât de cercetarea istorică, istoricii români și institutele de cercetare din România au evitat să cerceteze arhivele și să abordeze subiecte de studiu despre exilul liderilor Mișcării Legionare, mai ales de cel din Spania franchistă. Mai mult, în urma Legii – așa-numite anti-legionare – cu nr. 217 din 2015 s-a îngreunat și mai mult accesul istoricilor la o scriere a istoriei unei părți a exilului românesc postbelic.

Numeroși istorici și cercetători evită să abordeze subiectul, de teamă să nu cadă în incidența legii sus-menționate, astfel o parte din istoria exilului anticomunist românesc se ocultează, fapt ce lasă o pată albă în istoria recentă a României, privind foștii lideri ai Mișcării Legionare care și-au găsit refugiu în Spania lui Franco sau în țări democratice, de unde prin colaborarea cu guvernele occidentale, cu CIA, dar și serviciile secrete franceze sau engleze au dus o luptă acerbă împotriva comunismului și a regimului bolșevic înstaurat în România cu ajutorul tancurilor sovietice.

Menționăm că această mișcare, deși criticată de istorici și de către guverne democratice, totuși nu a fost condamnată de Tribunalul de la Nurenberg. Istoria se scrie „sine ira et studio”, iar rolul istoricului este să aducă la lumină fapte, documente și izvoare despre trecutul românesc și al Europei încălecate de bolșevism și de subordonarea cu forța a României față de URSS.

horia sima, miscarea legionara, documente si circulareUn inginer și istoric din Sibiu, Nicolae Sorin Olariu, cu acribie și analitic, a intrat în arhiva inedită din exil a Mișcării Legionare, pe care a studiat-o cu un spririt entuziast, dar și obiectiv. Produsul acestei cercetări științifice a fost publicarea unei cărți: „Horia Sima – Circulări și documente din exil. 1949-1993”, care a văzut lumina tiparului la cea mai prestigioasă editură din Sibiu „Techno-Media”, în 2023. Cartea începe cu mesajul către Regele Mihai în 1949 și se încheie cu ultima scrisoare a lui Horia Sima din 17.05.1993 – înainte de moartea surprinzătoare și ciudată din Germania – referitoare la continuitatea Mișcării Legionare în țară. Autorul susține în prefață că „…istoria exilului românesc în general, e plină de pete albe în continuare. Lipsa unor cercetări obiective, necenzurate corect politic sau cercetate partizan, precum și pierderea unor importante arhive legionare din diverse motive îngreunează un studiu complet al istoriei…”. În această carte de documente, descoperim în subsidiar lucruri inedite despre colaborarea strânsă dintre Senatul Legionar din exil și comandamentul NATO, precum și cu conducerea armatelor franceze, germane, britanice sau cu serviciile secrete ale unor state democratice occidentale în lupta pentru înfrângerea comunismului din România și Europa de est. Tot războiul subteran antiocomunist, cu parașutări și înfiltrări de agenți în România s-a făcut prin colaborarea dintre conducerea Mișcării Legionare și președinția SUA, precum și cu Pentagonul.

Rolul substanțial al exilului anticomunist în colaborare cu NATO împotriva comunismului este evidențiat de publicarea acestor documente absolut inedite din istoriografia noastră. Interesant de aflat este faptul că Regele Mihai I a fost permanent informat direct prin memorii de către Horia Sima și Senatul Legiunii despre aceste acțiuni militare și secrete anticomuniste în colaborare cu NATO, CIA și serviciile secrete franceze sau britanice. Conducerea acestei mișcări aflate în exil, încă din 1948 s-a pus la dispoziția Regelui Mihai I, considerat ca și conducătorul românilor din exil, dar și suveran legal al României libere. Exilul anticomunist al liderilor legionari a fost destul de limitat în colaborarea cu alte forțe politice ale exilului, dar deschis recunoașterii ca suveran legal al Regelui Mihai I.

Liderii Horia Sima, Nicolae Roșca sau Traian Borobaru au condus cu o mână de fier exilul legionar, dar fără să aibă o deschidere spre celelalte partide democratice românești din Occident. Senatul Legiunii era la curent cu tot ce se întâmpla în România comunistă (de fapt socialistă – n.red.), prin colaborarea secretă cu membrii Comandamentului legionar din țară, majoritatea membrilor acestuia trecând zeci de ani prin gulagul bolșevic sau fiind uciși de agenții Securității, precum Nistor Chioreanu, secretarul general din țară.

Din lecturarea documentelor descoperim fapte și acțiuni noi, dar și părerea legionarilor din exil despre politica naționalist – comunistă (socialistă – corectură a redacției) a lui Nicolae Ceaușescu și refuzul RSR (Republica Socialistă Română – n.red.) de a invada, împreună cu URSS, Cehoslovacia socialistă, în 1968. Interesant că Horia Sima vedea pozitiv aceste acțiuni de independență ale lui N. Ceaușescu față de URSS.

De asemenea, mai aflăm lucruri noi despre Monumentul de la Majadahonda construit pe locul unde au murit uciși Moța și Marin în 1937, de către gărzile republicane comuniste plătite de sovietici. Monumentul de la Majadahonda s-a ridicat cu aprobarea lui Franco și banii fiind obținuți prin subscripție publică. Sumele au fost donate nu numai de legionari, ci și de miile de români din exil care au donat din spririt anticomunist. Suma pentru ridicarea monumentului s-a ridicat atunci la 13 mii de dolari, iar monumentul de for a fost proiectul lui Sergio Cifuentes și al inginerului Tulio Basiu. Sfințirea s-a făcut pe 13 septembrie 1970. Monumentul în forma de anagramă MM cu cruce în vârf și placat cu plăci de granit spaniol s-a ridicat în două luni din iulie până în septembrie 1970. La inaugurare, pe lângă liderii Senatului Legionar au participat preoții catolici din zonă și Blas Pinar, liderul Falangei spaniole, partidul condus de Franco, dictatorul Spaniei.

Cartea lui Nicolae Sorin Olariu dezvăluie numeroase documente și fapte absolut originale și inedite publicului român. Ceea ce pot reproșa autorului este că a publicat cartea de documente fără un aparat critic de specialitate, necesar pentru o contribuție arhivistică riguroasă și obiectivă despre un astfel de subiect controversat legat de o mișcare politică nedemocrată, considerată de istorici ca de extremă-dreaptă. Lucrarea, deși lipsită de notele critice specifice unei contribuții istoriografice arhivistice, aduce la lumină o istorie românească necunoscută și ocultată de istoriografie. Propun autorului publicarea unei ediții noi a acestei cărți, cu un aparat ștințific de specialitate și note critice de subsol, pentru ca acest compendiu de documente original să intre în circuitul științific istoriografic pe un subiect necunoscut cititorilor și oamenilor de știință români. De remarcat că în această carte cititorul va descoperi poze total inedite care nu au intrat în imaginarul istoriografic românesc, pentru că nu au mai fost publicate niciodată.

Note bene a redacției:

Cartea d-lui Olariu este un compendiu de documente ce intră în completarea istoriei postbelice a României. Cercetarea critică a arhiviștilor istoriografici suntem de părere că trebuie realizătă pur obiectiv aducând o cronică a acelor evenimente în care Mișcarea Legionară din exil a fost implicată după cel de-al doilea război mondial. De asemenea, trebuie cercetată și chestiunea codrenistă a mișcării, dinainte de războiul al doilea mondial și toate aspectele ce erau legate de Mișcare în cadrul istoric al evenimentelor interbelice. Cu alte cuvinte, este un complex de evenimente dinainte și după război ce trebuiesc cercetate cu minte limpede și ochi clari și lucizi, departe de orice îndoctrinare pro sau antilegionară.

A consemnat pentru dumneavoastră Ionuț Țene.

ilie serbanescu, economie, ue, economist

Dragii mei concetățeni, sânt și eu, ca și dumneavoastră, un locuitor al acestui îndrăgit oraș București. Aici m-am născut, mi-am petrecut copilăria, mi-am făcut studiile și am muncit până când am ieșit la pensie.

Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propășirea socialismului și 20 pentru dezvoltarea capitalismului și a democrației de la care am sperat mult mai mult. Acum sunt la pensie. Să nu credeți cumva că m-am pricopsit. Îmi petrec anii chivernisind banii de pensie în primul rând pentru plata facturilor.

Știți și dumneavoastră, poate mai bine ca mine, că viața de bucureștean te obligă la folosirea unor servicii și facilități publice indispensabile cum ar fi curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon și câte altele. Tot uitându-mă prin facturi am observat un lucru pe care aș vrea să vi-l împărtășesc și dumneavoastră. Și anume că eu, ca și dumneavoastră, plătesc apa la o companie numită Apa Nova, care e o companie franțuzească dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranță, nu o aduce din Franța. Deci eu, atunci când fac duș sau când îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar banii mei pleacă în Franța.

Curentul electric îl plătesc la o companie italiană numită Enel. Deci, cum am aprins un bec, am deschis o supapă prin care banii mei se scurg în Italia. Sunt convins că nici Enelul nu-mi vinde curent italian.

Gazul metan îl plătesc la GDF Suez (Gaz de France Suez), firmă tot franțuzească ce îmi vinde mie, și multor altora, gaz metan românesc, dar banii noștri peacă la Paris să se integreze în UE.

Telefonul, indiferent că-l plătesc la Romtelecom, Vodafone, Orance sau Cosmote, cum deschid gura să zic ceva la telefon, cum îmi mai zboară din portofel niște bani către zări străine.

Cablul TV și internetul le plătesc la RCS & RDS. Ăștia, mărturisesc că nu știu de unde sunt, dar am auzit că patronul lor, pe nume Zoltan Teszary, locuiește la Budapesta și nu știe nici el dacă mai e român sau european.

Ce să vă mai spun că, dacă bag benzină în rezervor, m-am integrat și cu mașina în Europa, că nu mai e în tot Bucureștiul un PECO românesc. Ferească Dumnezeu de vreun împrumut la bancă, pe care mărturisesc că nu l-am făcut, dar sunt sigur că mulți au fost nevoiți să-l facă și acum plătesc dobânzi grele și comisioane către bănci străine, fiindă în București, în afară de CEC, nu mai e nici o bancă românească (a se citi cu capital românesc – n. red.). Deci ne intregrăm cu succes și în sistemul financiar European, cu portofel cu tot.

Deci cam astea sunt urmările politicii de privatizare ale celor care au condus țara în ultimii 24 de ani. Am fost predați la pachet, pe post de consumatori captivi, unor companii străine care ne calculează prețurile în euro, deși noi suntem plătiți în lei! Pe facturi prețurile cresc fără să ne întrebe nimeni, deși noi avem un contract cu fiecare din aceste companii de utilități. Cât mai poate dura o asemenea hemoragie financiară? Dar să știți că situația asta nu e specifică doar Bucureștiului. Ea se regăsește în toate marile orașe din țară. Toată lumea consumă și nimeni nu mai produce nimic, iar banii românilor se scurg în afara țării.

Dacă umplem coșul cu merinde la supermarket, pentru îndestularea familiei, iarăși aruncăm cu banii peste mări și țări, fiindcă marfa e aproape 90% de import.

Pagubele sunt uriașe! Au dispărut, în ultimii 27 de ani, peste 1200 de întreprinderi productive, fabrici, uzine, combinate, cooperative, sisteme de irigații și câte altele! În România, primul război mondial + al doilea război mondial + cutremurul din 1977 nu au distrus 1200 de întreprinderi. Politicienii ultimilor 27 de ani au reușit performanța!

Nici bomba de la Hiroshima + bomba de la Nagasaki nu au reușit performanța asta, e dovedit statistic. Deci politicienii noștri din ultimii 24 de ani sunt mai răi decât bomba nucleară.

Nu mai vorbesc de recordul de a crește datoria publică la 63,6 miliarde de euro. I-au spus datorie publică, deși nu ne-au întrebat pe noi, poporul, atunci când au contractat-o, dar ca să fie siguri că e datoria noastră, a poporului și că noi o vom plăti… noi și nepoții noștri! Cât mai poate dura o asemenea situație? Ce fel de țară vom lăsa noi moștenire copiilor și nepoților noștri?! Mulți dintre ei caută de pe acum să-și facă o situație prin alte țări. Cifre neoficiale spun că vreo 4 milioane de tineri români muncesc în străinătate și din generațiile care se ridică mai toți vor să plece, fiindcă este o adevărată performanță să-ți găsești un loc de muncă în țara ta.

Nimeni nu cere de pomană. Toată lumea dorește un loc de muncă! Fără producție autohtonă de bunuri, doar cu consum și servicii, și alea livrate de străini, vom pieri ca țară și ca neam în câțiva ani de zile.

Acest lucru trebuie să înceteze și România să-și recapete controlul asupra serviciilor publice și asupra întregii economii!

Serviciile publice sunt afaceri cu clienți captivi. Ele trebuie să fie în mâna românilor, a statului român, altfel ne vom trezi cu prețuri din ce în ce mai mari!

Dumnezeu să ne lumineze mintea! În caz contrar, vom trage apa la București și vom face plata la Paris, ca și până acum!

Fă un bine țării tale! Citește și dă mai departe!

A consemnat pentru dumneavoastră Ilie Șerbănescu via Revista CERTITUDINEA nr. 1, 16 octombrie 2017.

grigore vieru, eminescu

[…] Noul nume al Limbii Române în Basarabia de sub ocupaţia ţaristă, apoi de sub cea sovietică, jigneşte un popor ce a trudit la zidirea Limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii. Să pomenim numele doar a câtorva ctitori: Varlaam, Dosoftei, Neculce, Miron Costin, Cantemir, Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P. Hasdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Bacovia, Goga, Rebreanu, Călinescu, Perpessicius, Preda, Eugen Barbu, Labiş, Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, ca să ne referim numai la clasicii plecaţi la strămoşi.

Aceeaşi jignire apărătorii falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini, care, prin competenţa şi cinstea lor, ştiu mai bine decât căţeluşii noştri lingvistici cum se numeşte corect Limba lăsată nouă moştenire.

Se pune fireasca şi logica întrebare: cum şi de unde s-a iscat în Basarabia o altă Limbă decât cea Română?! Au declarat oare cândva Stamati, Donici, Stere, Mateevici că scrisul lor este altfel decât românesc?! Aţi găsit undeva nişte mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P. Hașdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Bacovia vorbesc de limba moldovenească?

Este adevărat că există un grai moldovenesc, care mi-e atât de drag, aşa cum există unul muntenesc, bănăţean sau oltenesc. Dar Limba este una singură şi ea se numeşte Română. Să lăsăm mai bine să vorbească ctitorii Limbii Române, care sunt marii cărturari, scriitori clasici şi moderni, lingviştii notorii: „Dragoş a adus în ţara Moldovei româneasca limbă” (Dosoftei, 1642-1693); „…măcară că ne răspundem acum moldoveni; iar nu întrebăm: ştii moldoveneşte? Ce: ştii româneşte?” (Miron Costin, 1633-1691); „Simplu fapt că noi, românii câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, una singură, ca nealte popoare şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim şi nu altfel” (Eminescu, 1850-1889); „Cugetarea românească / Are portul românesc. / Nu lăsaţi dar s-o ciuntească / Cei ce limba ne-o pocesc” (Bogdan-Petriceicu Hașdeu, 1838-1907); „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca cea de peste Prut” (Mateevici, 1888-1917); „Pe vremea aceea, în şcolile din Basarabia, nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii materne nici chiar între ei” (Constantin Stere, 1865-1936); „Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci când e de bună credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când e de rea credinţă, e o fraudă ştiinţifică” (Eugeniu Coşeriu, 1921-2002); „Adevărul e că nu sunt două limbi identice cu numiri diferite, ci o singură limbă de cultură şi că ea are o singură denumire – LIMBA ROMÂNĂ” (Silviu Berejan, 1927) […].

Vor rămâne în istoria naţională şi cuvintele primului preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur: „Este lesne de înţeles că noţiunea de «limbă maternă” din art. 13 al Constituţiei ţine nu atât de un termen ştiinţific, cât de unul politic… Limba Română este numele corect al limbii noastre istorice, literare, de cultură şi scriere” […].

Am vizionat spectacolul Oltea montat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” şi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi după piesa lui Andrei Strâmbeanu cu acelaşi nume, piesă care, după mine, va intra în Fondul de aur al dramaturgiei româneşti. Mă întreb în ce limbă vorbea mama lui Ştefan cel Mare, Oltea, care olteancă era, cu tatăl lui, moldovean, trăgându-se din viţă ardelenească: olteneşte, moldoveneşte, ardeleneşte?!

Mi-e jenă să mai discut acest subiect (al limbii moldoveneşti), clar şi pentru un copil din clasele primare. Ştiu că harul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu este atât cât îl am. Dar limba şi literatura română, şi nu cea „moldovenească”, mi-au dat totul. Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii […].

Cu totul neaşteptat este şi faptul că jalnicii „patrioţi” şi argaţi ai inventatei limbi moldoveneşti au cenzurat şi falsificat nu numai pe cronicarii, pe clasicii literaturii române, pe marii lingvişti şi istorici, dar şi pe „dumnezeul” religiei comuniste, Karl Marx. Or, iată ce zice creatorul ideologiei comuniste, care, teoretic, pare creştinească, dar, aplicată în viaţa de toate zilele, a devenit contrariul ei şi şi-a dat duhul odată cu imperiul sovietic: „Limba română, zice Marx, e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi” […].

Am citit, nu demult, despre un caz real, cu totul neobişnuit, din Canada. În urma unei neînţelegeri cu regina, un roi de albine a evadat din stup, luându-şi zborul într-o direcţie necunoscută.
Prisăcarul a anunţat poliţia despre dispariţia roiului, iar slujitorii ordinii publice au purces în căutarea fugarelor aurii. Fericiţi oamenii care trăiesc într-o ţară în care poliţia caută nu criminali, ci un roi de albine! Mă întreb cine şi cum va întoarce înapoi roiul de moldoveni împrăştiaţi prin Canada, Italia, Franţa, Spania, Grecia, Portugalia, America?!

Am vizitat în ultimii ani majoritatea acestor ţări. Am stat de vorbă cu moldovenii de acolo, mulţi câştigând bine, este adevărat, dar muncind pe rupte, despărţiţi de familie, de copii, de baştină. Mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, nu mai vor să revină acasă. Iată că azi nu mai suntem deportaţi în Siberii de gheaţă – suntem aruncaţi în ţări bogate de unde mulţi nu se vor mai întoarce acasă.

Mă puteţi întreba ce legătură are Limba Română cu moldovenii pierduţi în furnicarul global. Are, şi încă una foarte strânsă! Dacă vom fi nevoiţi să părăsim pământul natal cu acelaşi ritm, peste vreo 50 de ani s-ar putea să nu se mai vorbească româneşte pe la noi. Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele” […].

Sursă: „TESTAMENT” – Discursul rostit de Grigore Vieru pe 30 august 2007 , la Academia de Știinte a Moldovei, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa (Extrase)

ion coja, contrarevolutionari, roman, romanii, romani, trianon

Într-o carte care urmează să fie dată la tipar, ultima filă conține Nota de mai jos:

În această carte a fost respectată ortografia fiecărui autor. În textele semnate însă de mine, mi-am permis câteva modificări, la vremea respectivă înaintate către conducerea Academiei Române, spre cunoștință și, eventual, validare.

În principal este vorba despre reguli de scriere când cu Â, când cu Î. O parte din regulile propuse de mine au funcționat și înainte de reforma ortografiei efectuată după 1950. În 1953, dacă nu mă înșel…

Sunt reguli care dau mai mult sens scrierii românești, mai multă logică, rigoare. Iată-le:

Se scrie cu  în interiorul cuvintelor, iar cu Î se scrie la începutul și sfârșitul cuvintelor.

Cu următoarele excepții:

Se scrie cu  la începutul cuvintelor ÂNGER, ÂNDREA, din rațiuni etimologice. ÂNGER are legătură cu latinescul ANGELUS, cu derivatele moderne internaționale ANGELIC etc.

Tot din rațiuni etimologice se scrie DÎNSUL, A RÎDE, A SURÎDE, RÎU-RÎURI, SÎN, SÎNI, VÎRTUTE, VÎRTOS.

Se scrie cu Î în interiorul cuvintelor în care acest sunet este în alternanță cu I: TÎNĂR-TINERI, CUVÎNT-CUVINTE, VÎNĂT-VINEȚIU, MORMÎNT-MORMINTE, VÎND, A VINDE.

Se scrie cu Î în toate formele flexionare ale verbelor terminate în Î în care apare acest sunet: A HOTĂRÎ-HOTĂRÎND, HOTĂRÎSEM, HOTĂRÎI, A COBORÎ – COBORÎND, COBORÎSEM, COBORÎT etc.

Se scrie cu Î în interiorul cuvintelor derivate de la verbele terminate în Î: A HOTĂRÎ-HORĂRÎRE, A URÎ-URÎT, URÎȚENIE, URÎCIOS, A COBORÎ-COBORÎRE, COBORÎȘ, COBORÎTOR etc.

Se scrie cu Î în interiorul cuvintelor derivate sau compuse al căror termen de bază începe cu Î: SUPRAÎNCĂLZIT, REÎNCEPE.

Se scrie cu Î în sufixul -LÎC, aflat în alternanță cu -LIC: MATRAPAZLÎC, GEAMLÎC, ȘIRETLIC. La fel în TÂRÎȘ, COBORÎȘ prin raportare la GRĂPIȘ, PIEZIȘ, FRUNZIȘ.

Se scrie cu  la sfârșit de cuvînt pentru a nota o pronunție dialectală: BABÂ, CASÂ. Pentru același motiv vom scrie RUȘÎNE, O ZÎS.

Punem aceste propuneri în discuția colegilor de site. Aștept comentarii.

Mulțumesc!

Doamne, ajută!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. ist. Ion Coja.

ilie serbanescu, economie, ue, economist
capitalismul national-democratic, constantin cojocaru, reintregirea patriei, restructurarea economiei romanesti, modificarea constitutiei, fondul national de capital distributiv

Constantin Cojocaru

Constantin Cojocaru a fost un revoluționar. N-a acceptat nedreptatea, injustiția, împilarea, opresiunea și nu numai că a vrut să schimbe din temelii rânduielile care le permit, dar a conceput și un proiect de schimbare. Constantin Cojocaru a intuit de la început capcana în care se va cădea odată cu așa-numita prăbușire a economiei de comandă și trecerea la o economie de piață, pe baza preceptului comandat și impus extern „totul de la stat la privat!”. A încercat de la început, prin proiectul său, să oprească devalizarea țării și concentrarea bogățiilor acesteia în buzunare puține, îndeosebi străine. Și pe măsura trecerii timpului s-a probat că a avut dreptate, capcana dovedindu-se mereu mai adâncă și mai greu de învins. Dar, evident, cu aceasta proiectul său devenea mai greu de pus în practică și operaționalizat.

Încercând să-și facă înțeles proiectul, Constantin Cojocaru apela simplu la cel mai explicit indicator economic, de care nu întâmplător stăpânii lumii și menestrelii lor se feresc: împărțirea PIB-ului între muncă și capital. Și arăta că, dacă această împărțeală va ajunge în România precum în Elveția, misiunea proiectului său se va putea considera îndeplinită. Acolo, în Elveția, munca preia peste 50% din PIB și doar vreo 35% capitalul (restul reprezentând bilanțul net al intervenției statale). La noi, este invers: doar vreo treime preia munca, de unde salariile mici și nivelul de trai scăzut, grosul de peste 50% revenind capitalului (de unde profiturile cele mai fabuloase la angajamentele financiare cele mai derizorii). Mecanismul imaginat de Cojocaru să inverseze situația spre cea din Elveția era unul de impozitare progresivă pentru obținerea treptată a căutatei împărțeli între muncă și capital. Mecanismul se baza pe o intervenție consistentă a statului. Problema era nu numai unicitatea și lipsa de precedent a demersului (de unde și caracterul revoluționar), dar poate mai ales faptul că noii stăpâni ai României, marii beneficiari ai transferului „totul de la stat la privat”, avuseseră grijă, în chiar propriul beneficiu, să desființeze tocmai instrumentul vizat de Cojocaru: statul român.

Dl. Manega, cel căruia i se datorează onorantul „In Memoriam Constantin Cojocaru” din acest ziar, a ales să-l denumească pe Cojocaru „vizionar”. Atributul de vizionar este dat aceluia care anticipează cum vor evolua lucrurile, dar și aceluia care se lasă antrenat de idealuri. Să dea Domnul ca programul Cojocaru să fie o previziune și nu doar un ideal!

Până la interpretarea situației tragice în care a ajuns România, am fost cu Constantin Cojocaru pe același drum. Pentru pasul următor ne-am despărțit. Poziționarea României actuale pe scara mondială a împărțirii PIB-ului între muncă și capital – indicatorul care, prin relevanța sa excepțională, era folosit ca reper de revoluționarul și patriotul Cojocaru – nu lăsa urmă de dubii. România este o colonie, numai în colonii capitalul culege mult mai mult din PIB decât munca. Eu m-am mulțumit să relev clar și fără echivoc acest lucru. Constantin Cojocaru nu s-a împăcat cu acest verdict. Nu m-a contrazis cumva că România n-ar fi o colonie, dar a investit programul său cu sarcina și putința de a schimba acest statut. A conceput o nouă Constituție, care să ofere cadrul instituțional pentru derularea programului. Pentru revoluționarul Cojocaru exista un pas următor. Pentru mine nu! I-am spus că nu am auzit în istorie de o colonie care să fi ieșit din acest statut. În plus, i-am declarat, în prezența multor altora încrezători în viitor, că mi-e și frică să merg mai departe de stadiul incriminării statutului colonial actual al României. Spre cinstea lui, revoluționarului Cojocaru nu i-a fost frică să meargă mai departe.

Moartea sa ridică tulburător problema menirii noastre: să tăcem, să vorbim, să stăm, să ne încumetăm la drum, să ne oprim la jumate?! Unii dintre cei apropiați de gândurile și activitățile lui nu numai îl jelesc, dar se întreabă cum de-i lasă Dumnezeu pe merituoși să moară și pe lichele să trăiască! Sunt problemele tragice ale celor care înțeleg cum stau lucrurile. Cei ce nu le înțeleg sunt fericiți!

A consemnat pentru dumneavoastră Ilie Șerbănescu via Revista CERTITUDINEA nr. 36, 2 aprilie 2019.

mihai eminescu, eminescu

Nu ne adresăm aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor și ambițiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simtă, nici să înțeleagă condițiunile superioare de existență și de trai pentru o societate și nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societății. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupați de condițiunile de existență, de prosperitate a societății și cari se îngrijesc de soarta țării oricari ar fi credințele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali. […]

Moravurile publice, spiritul publica la noi au luat o direcțiune foarte periculoasă și partidul care ne guvernă de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, pincipiul egalității înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condițiunile sociale s-au surpat și s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradițiunile țării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradițiuni și fără autoritate, încât țara cea mare, temeiul și baza naționalității noastre, nu-și găsește conștiința raporturilor politice cu cei ce o guvernă; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui șir de servicii pe datini, ci un instrument de ambițiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalități de ambiții. Toleranța pentru toate interesele cele mai vulgare și cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruțăm a invoca numele patriei și numele libertății, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult și ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendențe morale, și ca rezultat, avem distribuirea funcțiunilor publice, a oficiilor și întreprinderilor de tot felul. Niciodată în țara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită și mai îngrășată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da samă cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă suferă de strâmtoare.

Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravație a moravurilor publice care, deși profită unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere: cu un contingent politic astfel educat țara nu poate aștepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare și solid, care să întemeieze instituțiunile și prin ele să dea acțiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, și consecuența neapărată este că caracterul național se strică și puterea statului slăbește. Un stat unde funcțiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare se condamnă singur a fi neputincios și sterp […].

O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiuni rele, la slăbiciuni, la interesul și la vițiurile celor chemați. Dacă nu se va opri în drum și nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Și n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualități fără greutate și fără valoare. Răul cel mare și simțitor este că atinge inima țării, moralitatea publică.

Mihai Eminescu

Timpul, 4 ianuarie 1881.

castelul din kiensburg, mihai viteazul
Rudolf al II-lea

Rudolf al II-lea

Silezia (în poloneză Śląsk, în cehă Slezsko, în latină Silesia) este o regiune istorică, astăzi divizată între Polonia (cea mai mare parte, inclusiv Silezia Inferioară, Silezia Opoleană sau Mijlocie și Silezia Superioară), Cehia (Silezia Sudetină) și Germania (Silezia Luzaciană). În 1146, Silezia devine un principat în cadrul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, dar păstrând în frunte un principe din dinastia poloneză a Piaștilor. Din această perioadă începe și procesul de colonizare germană a ținutului, precum și de germanizare a populației slave și valahe autohtone.

În 1348 coroana princiară a Sileziei trece la familia imperială germană von Luxemburg, iar în 1525 la familia de Habsburg. În 1990, după căderea regimului comunist în Polonia, aproximativ 400 de mii de silezieni și-au revendicat originea germană, statul polonez fiind nevoit să recunoască prezența minorității germane, a cărei existență fusese negată până atunci. Germanii sunt recunoscuți, dar valahii gorali nu sunt acceptați însă de Polonia ca minoritate. Consider că nu întâmplător, împăratul habsburg Rudolf al II-lea a donat un castel lui Mihai Viteazul într-un ținut locuit de păstorii vlahi.

La începutul anului 1601, Mihai Viteazul a devenit stăpânitorul ereditar al castelului Kinsberg (Kynsburg, Kinspurg, Künigsberg), numit astăzi Zamek Grodno, situat în localitatea Zagórze Śląskie din Silezia (Polonia). Zagórze Śląskie – un sat din Polonia situat în Voievodatul Silezia Inferioară, județul Wałbrzych, Comuna Walim. Satul este situat în valea Bystrzyca, între Munții Bufniței și Munții Negri. Cele mai vechi înregistrări indică forma Kiensberg, constând din substantivele comune germane der Kien (în germană: kien) „pin” și der Berg (în germană: berc) „munte, deal, deal”. Poate că a fost și o formă hibridă poloneză-germană, a cărei primă parte a fost derivată din apelativul polonez vechi kien, kna (PSlav * kъnъ ) „pin rășinos”. (Marek Staffa: Dicționar de geografie turistică a Sudeților, Volumul 10 Munții Wałbrzyskie, Podgórze Wałbrzyskie, Pogórze Bolkowskie, Wydawnictwo I-BiS, Wrocław, 2005, pp. 533-538).

mihai viteazul

Mihai Voievod Viteazul

Istoricul clujean Tudor Sălăgean a scris un impresionant studiu despre intrarea acestui castel din Silezia în posesia voievodului Mihai Viteazul – primul unificator al celor trei Țări Române la 1600 – ca donație imperială habsburgică și recunoaștere a contribuției voievodului muntean la cruciada antiotomană. Cu toate că momentul istoric al stăpânirii lui Mihai Viteazul nu este ignorat de promotorii turistici şi de responsabilii castelului, acesta este, în continuare, aproape necunoscut publicului român.

Primăvara anului 1599 este momentul în care Rudolf al II-lea le propune solilor lui Mihai Viteazul, Balogh şi Marco Dobrovnic (Raguzanul), aflaţi la Praga, donarea castelului din Silezia în schimbul implicării directe a voievodului în înlăturarea lui Andrei Báthory. Scrisoarea lui Rudolf către Mihai este datată în 8 aprilie 1599. Prin aceasta, împăratul îl asigură oficial pe Mihai de intenţia sa fermă de a-i dona castelul Künigsperg, aflat în Silezia (castrum Künigsperg, in Silesia situm), împreună cu ţinutul său şi cu jurisdicţia acestuia, ca adăpost pentru el şi pentru familia sa.

Zona montană era populată de ciobani și agricultori valahi de religie ortodoxă în vremurile acelea. Demersurile care au dus, în cele din urmă, la intrarea castelului în posesia lui Mihai Viteazul au fost însă îndelungate şi anevoioase, atât datorită situaţiei politice din Transilvania, cât şi din cauza faptului că, în statele imperiale, existau legi şi proceduri care trebuiau respectate, şi peste care nici măcar împăratul nu putea trece cu uşurinţă. Castelul Kinsberg a intrat în posesia lui Mihai abia la începutul anului 1601, în perioada refugiului său la Curtea Imperială.

La 15 februarie 1601, Rudolf al II-lea îi acordă lui Mihai Viteazul, în mod oficial, dreptul de stăpânire ereditară asupra castelului, care, după aprecierea ambasadorului Spaniei, Don Gullien de San Clemente, avea o valoare de 20.000 de scuzi, conform istoricului Tudor Sălăgean.

La 26 martie 1601, o relatare a ambasadorului Veneţiei arată că Mihai avea intenţia de a merge să îşi viziteze baronia din Silezia. Mihai Viteazul pare să fi fost dispus să cumpere şi un castel în Moravia, contra sumei de 100.000 de taleri.

Într-adevăr, la 28 martie, împăratul comunica Camerei Sileziei că voievodul Mihai va veni în persoană, în cel mai scurt timp, pentru a lua în stăpânire domeniul Kinsburg şi pentru a îndeplini toate procedurile care urmau să îl transforme într-un nobil cu drepturi depline al Sileziei şi al Sfântului Imperiu. Această vizită a lui Mihai la castelul său din Silezia nu a mai avut însă loc niciodată. Situaţia militară de la hotarele Transilvaniei se precipitase, iar Mihai a fost obligat să se îndrepte de urgenţă spre Caşovia (Kosice), pentru a se împăca cu Basta şi pentru a pregăti, împreună cu acesta, campania împotriva lui Sigismund Báthory. Mihai s-a văzut nevoit, în această, situaţie, să desemneze un reprezentant al său pentru a lua în posesie castelul silezian. Îl va găsi în persoana milanezului Carlo Magno, un prieten apropiat al său şi un diplomat imperial de carieră, bun cunoscător al uzanţelor şi procedurilor care trebuiau îndeplinite. Procura lui Mihai pentru Carlo Magno este redactată pe 4 aprilie 1601, ultima zi pe care Mihai o mai petrece la curtea imperială, înainte de a porni spre Transilvania, susține Tudor Sălăgean.

castelul din kiensburg, mihai viteazul

Castelul lui Mihai Viteazul din Silezia

Andrei Báthory

Andrei Báthory

La începutul anului 1600, într-un moment în care Mihai îl învinsese pe Andrei Báthory şi devenise stăpânitorul Ardealului, castelul nu putea fi încă donat, cu toate că Rudolf îşi dorea amarnic acest lucru, pentru a se asigura de credinţa Voievodului, subliniază isotricul clujean Tudor Sălăgean. Camera Sileziei nu reuşise încă să recupereze castelul de la creditorii baronesei von Logau, care aşteptau încă să primească din partea fiscului imperial suma de 27.000 de taleri, reprezentând contravaloarea lucrărilor de extindere a castelului efectuate de familia Logau. Mai mult decât atât, donarea castelului, deşi dorită de împărat, trebuia să fie acceptată şi de Dieta Sileziei, iar această acceptare era departe de a fi o simplă formalitate.

Nobilii silezieni nu erau, din principiu, prea încântaţi să primească în mijlocul lor diferiţi favoriţi ai curţii imperiale, şi îşi doreau, în orice caz, ca viitorul senior de la Kinsburg să se prezinte el însuşi la punerea în posesie şi să presteze, în faţa Ordinelor Sileziei, jurământul obligatoriu care trebuia depus de toţi nobilii silezieni posesori de domenii.

În plus, în 12 februarie 1600, Camera Sileziei comunica curţii imperiale un alt motiv pentru care punerea în posesie a lui Mihai trebuia amânată: castelul era nelocuit de mai mulţi ani, fiind complet lipsit de mobilier, veselă, alimente şi băuturi. Onoarea Sileziei şi a Curţii Imperiale nu permitea, fără îndoială, ca Principele Mihai să fie pus în posesia unor ziduri goale. Carlo Magno a preluat, aşadar, castelul, pe care l-a încredinţat, la rândul său, administratorilor desemnaţi de Mihai: Dionisie Ralli Paleolog, mitropolit de Târnovo şi, în 1600, mitropolit al Moldovei şi căpitanul Lucian Pernica, care fusese, în 1599-1600, comandantul cetăţii Deva. Aceştia, împreună cu alţi câţiva slujitori ai lui Mihai, au administrat domeniul până în octombrie 1601. Puţinele date legate de această administrare sunt destul de controversate.

Se spune că una dintre primele iniţiative ale mitropolitului după instalarea sa la Kinsburg ar fi fost înfiinţarea unei berării (atelier de producere a berii); lucru perfect normal în condiţiile unei epoci în care consumul apei era evitat, datorită temerii îndreptăţite legate de transmiterea unor epidemii. Pe de altă parte, documentele afirmă că slujitorii voievodului ar fi dat iama în pădurile din jurul castelului, devastându-le într-o manieră care ar fi provocat furia locuitorilor din zonă.

În noiembrie 1601, la mai bine de două luni după asasinarea voievodului, Rudolf al II-lea a preluat din nou domeniul în administrarea imperială, sub pretextul datoriilor neachitate ale voievodului, refuzând să îl lase în stăpânirea soţiei şi fiului lui Mihai. Împăratul a poruncit însă să fie achitate, din veniturile castelului, sumele cuvenite mitropolitului Dionisie Ralli şi căpitanului Lucian Pernica, ţinându-se însă seama şi de plângerile Camerei Sileziei legate de devastarea pădurilor domeniului de către slujitorii lui Mihai. În 1602, domeniul Kinsberg a fost cumpărat, contra sumei de 50.000 de taleri, de un anume Johann Bernhardt Funfkircher, consilier al camerei aulice imperiale. (vezi Tudor Sălăgean, Castelul uitat al lui Mihai Viteazul, Historia.ro).

Tudor Sălăgean

Tudor Sălăgean

Reputatul istoric Veniamin Ciobanu publica în 1985 la Editura de stat a RSR o excelentă lucrare științifică „Țările Române și Polonia în secolul XIV – XVI”, în care developează, din documente de arhive, rolul domnilor moldoveni în controlul politic, economic și religios al valahilor din Pocuția și Galiția roșie, încă din secolul XIV.

Domnul Petru al II-lea Mușat a preluat cu sprijinul Ungariei provincii din sudul Poloniei, iar cronicile vorbeau spre sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare că valahii ortodocși îl așteptau pe domnul Moldovei ca un eliberator în Pocuția și Galiția roșie, cu sprijinul țarului Moscovei.

Polonezii, prin regele Vladislav Jagello, au fost obligați să recunoască stăpânirea de jure a Moldovei asupra Pocuției. La 1502 s-a trasat noul hotar cu Pocuția, între Moldova și Polonia. De altfel, păstorii valahi de religie ortodoxă își pășteau turmele până în Silezia, iar boierii moldoveni aveau proprietăți și moșii în Galiția roșie până spre Silezia superioară. Aceste teritorii erau în evul mediu timpuriu aflate sub „legea românească” – Jus Valachicum, care s-a păstrat până în secolul XVII. (pp. 96, 97).

Cronicile poloneze amintesc pe la 1370 de un Iancu Românul în Silezia venit din Ungaria lui Ludovic de Anjou, iar fiul săi Ianciu este înnobilat de regele Poloniei și primește regiunea Przemysl.

Voievodul Sas din Maramureșul istoric și fii săi Balc și Drag aveau moșii întinse în Galiția roșie și au ctitorit biserici ortodoxe în secolul XIV.

Cronicarul polonez Dlugosz amintește de un anumit Ștefan, voievodul țării Sepenițului, de voievozii Dinca și Giurgiu din Stupnița și ținutul Samborului în secolul XIV.

Galiția roșie și Silezia erau stăpânite de cnezi și voievozi valahi autohtoni sau veniți din Ardeal sau Moldova. Voievodul Dragoș a creat episcopia de Halici și a dorit să facă un principat valah între Moldova, Maramureș și Polonia. Un fiu a lui Dragoș avea o armată în zona Podoliei și a primit moșii și sate de la regele polonez. De altfel, în Sielzia și Podolia existau sute de sate valahe confirmate de istoricul polonez Wyrostek. (Șt. Meteș, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII – XX, Ed. Științifică, București, 1971, pp. 27 – 30).

Slavistul E. Kaluzniacki din Cernăuți considera că românii din Galiția roșie sunt veniți în special din Ardeal și Maramureș, deși puteau fi și autohtoni din vrema daco-romană. La mijlocul secolului XIX, cehul Fr. Bartoș îi identifică pe valahii moravi ca păstori români atât prin port cât și prin fizionomie. „Tipul valahilor este cel mai frumos din Moravia: trupul zdravăn, înalt, maiestos, vederea ageră și inteligentă, fața lungăreață, nasul potrivit, ochii scântietori… ei cântă și sunt voinici și ajung la adânci bătrâneți”. Dionisie Pop Marțian într-o călătorie din iunie 1864 îi considera ca număr pe valahi, la circa 60 de mii de suflete: „ei îi numesc pe ceilalți străini”.

Tot în acea perioadă, slavistul Fr. Miklosich a susținut originea românească a păstorilor valahi din Moravia și Silezia. Ei consideră că baza lexicală a limbii este de origine românească, la fel și portul cât și rasa. (pp. 36-40). I. și H. Jireček în scrierile lor „Nașterea statelor creștine pe pământul actualului imperiu austriac”, Viena, (p. 225) s-a susținut clar originea românească a valahilor din Moravia și Silezia. Etnograful Teodor T. Burada a efectuat o vizită la românii valahi din Silezia, la sfârșitul secolului XIX, publicând în 1996 o broșură la Iași, intitulată „Românii din Silezia austriacă” (Tipografia Națională).

castelul din kiensburg, mihai viteazul

Dionisie Pop Marțian

Dionisie Pop Marțian

Teodor T. Burada a aflat în timpul vizitei din Moravia cehă că în Silezia austriacă trăiesc păstori valahi. Plecând din Cernăuți unde se întâlnește cu un celebru slavist Teodor Burada trece prin ținutul ciobanilor huțuli spre Ilfiov. La Lemberg studiază arhivele locale și vede mitra mitropolitului Dosoftei, care se folosea încă atunci la slujbelel bisericii unite din localitate. Biserica, cu hramul Sfintei Treimi, era ctitorită de domnitorul molodvean Miron Barnovschi la mijlocul secolului XVII, fapt ce arată profundele legături cu românii din țară.

Teodor T. Burada la granița dintre Galiția și Silezia rămâne uimit de numărul mare al localităților cu locuitori valahi și denumiri de origine românească: Acrişor, Lubîcia, Baliţa, Lapuşanca, Baniţa, Moldavieţ, Bobîrca sau Nanova. „Nimeni de la noi pănă acum n-a fost în acele sate să le cerceteze, nimene n-a scris obiceiurile poporului de acolo, la nunţi, la înmormîntări, la naşteri, la anul nou şi la alte împrejurări a le vieţii lor. Nimeni n-a adunat poesiile lor, danţurile lor, musica lor; au rămas şi ele date uitării ca şi multe altele care ne interesează mai de aproape, şi a căror cunoştinţă este de cea mai mare importanţă pentru studiul regiunilor ce au fost cândva impoporate de neamul romanesc. Aş fi dorit mult se întreprind eu această cercetare, precum am făcut asupra diverselor grupuri de români vezuţi de mine pănă acuma, dacă timpul m-ar fi îngăduit, nu voi lipsi însă, de a mă duce şi prin acele locuri într-o viitoare a me călătorie. Observând şi urmărind continuitatea acestor sate preserate de-alungul Graliţiei, era natural ca ele să se întin dă mai departe, trecînd prin Silesia austriacă pentru ca se ajungă în Moravia. În adevăr această observaţiune nu m-a înşelat de loc, căci continuitatea acestor sate spre Moravia. să observă în satele care sunt preserate prin mijlocul Silesiei, spre a forma un şir care merg în Moravia, unde se şi infundă.”

Etnologul Burada era un călător neobosit. Ajunge în Teschen, capitala Sileziei și descoperă lucruri inedite despre valahii de la 1893 din această provincie: „Tot în acel oraş am făcut cunoştinţă cu Dr. Ioan Witzens profesor la gimnasiu de acolo, şi cu bătrânul octogenar Fridrich Clelbfuhs fost’membru de curte şi procuror, de la cari luînd multe relaţiuni importante relativ la scopul călătoriei mele, i-am dus mai departe, şi am ajuns 1a oraşul Iabluncov, şi de acolo trecând apoi podu de peste părăul Olsa, am ajuns în Biala. Aici am făcut cunoştinţă cu inginerul forestier Schaitliauer, de la care am luat asemene multe informaţiuni, apoi în-am îndreptat spre satul Nawsi, unde am făcut cunoştinţă cu Ks. Franciszek Micheida, preot la biserica evangelică de acolo şi redactor la gazeta «Przyjacela Ludu» şi «Liolnika Şzlask», cel mai erudit din locurile acele, care se o-cupă de mai mult timp cu cercetarea olticeiurilor deosebitelor popoare din imperiul austriac. Spunâdu-i şi acestuia scopul călătoriei mele în acele locuri, me-a dat şi acesta importante relaţiunî despre ceia ce doream. El me-a’ spus că Silezia de jos, se împarte în trei regiuni, în ceia ce concerne diferitele naţionalităţi ce sînt acolo, avînd în totul aproape la 300.000 locuitori. În partea de la Nord până spre Teschen, locuitorul se numeşte laşi, adecă leali, Ieşi, cum se numesc la noi polonii şi pănă astăzi încă, apoi locuitorii de prin prejurul oraşului Teschen şi în jos spre comuna Bistriţa, se numesc Valașii, Valaşi, iar de la lablunkov spre munţii Beschizi, se numese Beschizi, de la munţii cu acelaş nume, care despart Silesia de Ungaria; ei se mai numesc şi Goreli de la cuvîntul slavon yora (munte) munteni, că după părerea sa, aceşti valahi, fie că sunt veniţi din Transilvania fie din Moldova, în trecerea lor spre Moravia, aii remas din ci şi prin Silesia; că ei sunt din acei cari aii trecut din Ualiţia în Moravia, se dovedeşte această din obiceiurile lor, din portul lor, din cuvintele lor româneşti, identice cu acele a valahilor din Moravia, de şi astăzi ei vorbesc limba polonă. Acel preot me-a spus şi numele a câtorva comuni locuite de valahi, aceste sunt: Bistriţa, Iiopija, Libifa, Leşna, Ligotca, Pnnicov, Vendrinia, Trjinifa, Mistrovifa, Drjisghielov, Goleşov, Godrişov şi altele multe.”

Teodor T. Burada

Teodor T. Burada

Teodor T. Burada pleacă mai departe prin munți să-i întâlnească pe păstorii valahi cu care se identifică etnic și folcloric. Urmând cele spuse de germanul întâlnit Teodor Burada am pornit şi eu prin satele indicate de el, spre a cerceta pe valabil din acele locuri. „Mare a fost mirarea când am văzut că acei valahi putem zice, că mai nici se deosebesc de acei cari se află în Valahia din Moravia. Acelaş port la ciobani, opinci, cojoc pe care-l poartă în timp de iarnă cu miţele în afară, cămeşă cu mînicele largi, fără guler, legată la gât numai cu nişte baere de aţă, ca şi la ciobanii din Moravia. Fluerul numit la ei fular a este instrumentul ciobanului, cu care cântă la oi, şi de multe ori şi pe la petrecerile care se fac prin sate. Frumos a mai zis din fuiară loan Măgură, mai multe cîntece ca de la dînşii, mai toate duioase, şi care se asemanau cu cânticele pe care le auzisem la românii din Moravia. Femeile valahilor sunt foarte harnice, mergînd pe drum de la un sat la altul, torc lînă cu fusul. Ele lucrează pînză cu rezboiul pentru gospodăria casei. Aceleaşi obiceiuri la naşteri, la înmormîntări, la nunţi, la Anul nou, la Crăciun, ca şi la valahii din Moravia. Aşa când se naşte copilul în scăldătoare i se pune un ban de argint, ca se fie norocos; cînd este ca să se pună mortul în raclă, se în- bracă cu straele cele care i-au plăcut mai mult fiind în viaţă, în mână i se pune un ban vechii ca se plătească podurile.”

Burada le cercetează tradițiile cu o curiozitate aproape copilărească și s-a axat pe limba și portul valahilor: „Cămeşa, mai cu samă la baciu, este fiartă in unt, ca se nu mai fie nevoie a o spala. La nunţi se zic mai multe conăcării, cînd vine mirele la mireasă, un vornicel ce ţine în mână o naframă, îl primeşte cu muzica, iar nuntaşii, dau din pistoale. Mireasa dă mirelui o cămeşă de pînză cusută de ea însuşi. La anul nou băeţii merg pe la casele locuitorilor și colindă, care la ei se numeşte, colenda, în care se descrie naşterea lui Isus Hristos. Mai au şi colindele cu cei trei crai de la răsărit – Gaspar, Meltior şi Salfaznr, irozii noştri de astăzi, îmbrăcaţi cu cămeşi albe. avînd în mină buzdugane cu capetele poleite, pe cap cu clivere împodobite cu hîrtie colorată şi poleită, ca şi la acei din Moravia. Ei cred în strigoi. în farmece, în descîntece ca şi valahii din Moravia. A mai enumera şi alte obiceiuri a acestor valahi, ar fi a repeţi cele ce am scris în privinţa obiceiurilor datinilor si moravurilor, valahilor din Moravia”.

Burada sublinia faptul că „numărul cel mare de cuvinte româneşti derivate din latineşte, cât şi acele de altă origină ce se află în graiul acestor valahi, aici vro câteva: yalaşca – un soiu de oaie, mierenda-merinde, valaşca un soiu de topor, Neviasta– nevasta, coruna – coroană, conopi-cănepă, prali-praf, copiţa-căpiţa, putira-putină, redic – ridic, cucîma-cuşmă, rindza-rînza, dzer-zer, rochita-răchită, dobitec-dobitoc, salaş-stâna, drac, sechira-secure, slănină, gospodar, cromadă – grămadă, laviță, strungă, hadalmaș este aldămaș…”

La 1893, valahii din Silezia, deși înconjurați de germani și polonezi și fiind cetățeni ai imperiului austro-ungar, prin bătrânii întâlniți de Teodor T. Burada, aceștia se recunoșteau ca urmașii ciobanilor români din Carpații de mai la sud și vecini cu castelul voievodului muntean Mihai Viteazul.

A consemnat pentru dumneavoastră Ionuț Țene.

gheorghe calciu dumitreasa, cele sapte cuvinte

„Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, un cer nou Şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea…” (II Petru 3, 13)

Mă adresez din nou ţie, tinere, pentru că pe tine te-am ales dintre toţi cei cărora m-aş fi putut adresa; căci tu eşti cel mai apt să asculţi cuvântul lui Hristos, tu eşti nobil şi pur, deoarece educaţia ateistă nu a reuşit încă să întunece cerul din tine. Tu încă mai priveşti în sus, tu încă mai poţi auzi chemările înalte; zborul tău spre sferele cereşti nu a putut fi zăvorât de gratiile unor concepţii arbitrare. Pentru tine aspiraţia spre cer există, materia nu te-a făcut prizonierul ei. De aceea, tinere, te chem de şapte ori, căci şapte sunt laudele zilei către Dumnezeu, aşa cum spune Psalmistul:
„De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale”.

Vom vorbi astăzi despre cer şi despre pământ. Nu te voi înfricoşa, prietenul meu, cu tablourile zguduitoare ale sfârşitului lumii. Zilnic ne stă moartea în faţă: prezenţa ei e mai sufocantă decât viaţa, mai reală decât ea, căci moartea e coşmarul nostru de fiecare clipă. Trăieşti cu moartea lângă tine, prietene, şi încă nu te-ai obişnuit cu ea, fiindcă eşti viu şi autentic, mai viu şi mai autentic decât îţi închipui tu însuţi. Un cer şi un pământ…

Îmi aduc aminte de o poezie. O recita cineva de pe ecranul televiziunii, poetul însuşi. Ţinea mâna dreaptă ridicată, avea o față forţat inspirată şi scanda monoton, încercând să provoace auditoriului un fel de transă. Fiecare vers era secondat de un cor de copii – falsă litanie, impusă de circumstanţă: „Poţi să numeri, cerule, câte unul, câte doi, câte trei…” – şi aşa mai departe, până la zece. Era o imprecaţie, o sfidare pe care o arunca cerului. În esenţă, poezia pe care am ascultat-o voia să spună cum cerul putea să-i numere pe poet şi pe cei împreună cu el, câte unul, sau câte doi, sau câte trei, mult şi bine, dar nu-i va putea birui. Cam aceasta era ideea. Era un poet ateu şi adept declarat al materialismului. Dar cărui „cer” s-o fi adresat el? Să fi fost „tăria” constituită din straturile succesive ale atmosferei? Ar fi fost un monolog fără noimă. Poetul, după convingerea cu care vorbea, se adresa cuiva care-l putea auzi şi chiar „număra”. Ciudat, căci nu era vorba de o personificare (devenită atât de banală pentru poezie), ci el credea cu tot dinadinsul că este auzit şi că sfidarea lui era un act de eroism. Se adresa cerului metafizic, pe care se căznea să-l diminueze şi să-l nege afirmându-l!

Tocmai despre acest cer vreau să-ţi vorbesc aici, prietenul meu. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”.

Un cer şi un pământ, un imanent şi un transcendent, un dat material şi o aspiraţie spre desăvârşire; un spaţiu supus timpului, pe de o parte, şi o existenţă aspaţială, atemporală, pe de altă parte. De atunci şi până acum păstrăm în noi nostalgia integrării noastre în cerul lui Dumnezeu; de atunci şi până acum nu am uitat nici o clipă că acolo este centrul spre care aspiră cerul din noi. Spune-mi, tinere, cât de mult ai crezut în afirmaţia pe care ai auzit-o repetată până la obsesie în şcoală, la radio, la televizor, prin ziare, la adunările de tineret, anume că te tragi din maimuţă? Şi cât te-a onorat oare o asemenea descendență? Noam Chomsky (lingvist american, părintele gramaticii generative) spune că „oamenii cei mai stupizi învaţă să vorbească, dar cea mai inteligentă dintre maimuţe nu va ajunge niciodată să o facă”

Şi acum, iată, un glas din cer ţi se adresează: „Tu eşti fiul Meu!” Şi, ca şi lui Iisus pe când vieţuia în lume, glasul îţi confirmă: „Te-am proslăvit şi iarăşi te voi proslăvi”. Eşti pământ şi cer, întuneric şi lumină, păcat şi har. Ştiu, prietene, că te chinuiesc interogaţiile despre sensul existenţei tale în lume şi despre rostul acestei lumi, în general. La întrebarea ta limitată, te-a putut oare satisface răspunsul gata fabricat şi impus prin autoritarism: „Cerul este o ficţiune, materia este totul; ea îţi vorbeşte prin simţurile tale interne şi externe”? Ea, materia, şi-a organizat aşadar structura şi evoluţia după nişte legi atât de complicate, înainte de a fi existat şi cel mai mic rudiment de creier, încât atunci când a apărut creierul superior al omului, singura cale prin care materia se recunoaşte pe sine, ea nu s-a mai putut recunoaşte! De atunci şi până acum se zbate într-o sterilă şi jalnică sforţare de a descoperi legile pe care materia acefală şi le-a fixat într-o vreme când nu era decât întuneric şi inconştienţa!

Tu ce crezi despre acest joc al neinteligenței care anulează orice inteligenţă umană, fie ea şi colectivă? Vezi că până şi cea mai elementară logică te obligă să admiţi o inteligenţă din afara lumii?
Dar eu te chem la un zbor mult mai înalt, la abandonarea ta totală, la curajul care sfidează raţiunea; te chem la Dumnezeu. La ceea ce transcede lumea, ca să cunoşti cerul infinit, cu bucuriile lui duhovniceşti, cerul pe care îl bâjbâi acum în iadul tău, în căutarea ta şi chiar în starea ta de revoltă nedeliberată. Acest cer, cu ierarhia lui divină, cu lumina divină care coboară din treaptă în treaptă, pentru a se întoarce apoi la propria-i sursă, care este Dumnezeu, nu ne numără din doi în doi sau din zece în zece. Pentru că, în fața cerului, prietene, tu nu eşti o biată piesă prinsă într-un mecanism care te zdrobeşte, ci eşti un suflet, un tot, atât de liber în actele tale, atât de demn de preţuit, încât Însuşi Dumnezeu, sub chipul celei de a două Persoane treimice, a venit în lume să Se răstignească pentru tine.

Cât de ridicolă îţi poate apărea acum sfidarea poetului care credea cu atâta tărie în cer încât simţea nevoia să asocieze imprecaţiei sale corul copiilor, ca pe un scut!

Să nu crezi, tinere, în atotputernicica materiei! Pământul este finit, materia o putem epuiza în câteva minute, prin scindări succesive, până la dispariţia ei, ajungând, dacă nu-L admitem pe Dumnezeu, la neant. Vezi bine că afirmaţiile absolute ale materialismului se sprijină pe un suport limitat. Vezi bine că atributele acordate materiei – infinită, eternă, autocreatoare – sunt noţiuni pur spirituale. A nega cerul înseamnă a nega orice existenţă care nu cade sub incidenţa simţurilor mele.

A nega spiritul înseamnă a admite că, în clipa în care mi-am închis ochii şi mi-am astupat urechile, lumea intră în inexistență. Şi acum, prietene, vreau să-ţi recit cel mai frumos poem care s-a scris vreodată despre cer şi despre pământ. Este începutul Evangheliei lui Ioan:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Cum ar putea oare întunericul să încarcereze lumina, materia să înăbuşe spiritul, ateismul să anuleze credinţa în Dumnezeu, sau constrângerea să ne facă să pierdem dorul de libertate? Cerul te numără pe tine singur şi numai pe tine, pe fiecare în parte, tu, unică şi nerepetabilă fiinţă, prietene al meu, omule!

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în a doua miercuri a Postului Mare, la 22 martie 1978.

Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 31-36.

muntii buzaului, arhivele transcendente, constantin giurginca, pietrele miraului

De ce Pietrele de la Brăiești din Munții Buzăului sunt botezate Pietrele Mirăului? Ce cunună să fi primit cuvântul, cu ce înțelesuri și rosturi a plecat el în lume la nașterea sa? A se mira, care are și înțelesul a se minuna în românește, își are obârșia în latinescul mirari ce provine și el tot dintr-un latin, mirus, ce ar avea la bază radicalul preindoeuropean, reconstituit, *PIE smeiros = miraculos.

Este, într-adevăr, un loc miraculos, nu numai ca înfățișare geofizică, ci și ca urme ale unor vizibile repere cu rol de observatoare astronomice, dar și urme ale unor incinte sacre unde s-au desfășurat acum câteva milenii ceremonialuri de inițiere în cunoscutele misterii traco-geto-dace. Și la Pietrele Mirăului, ca și în Culmea Pietrei, la Ruginoasa, observăm același tablou halucinant al unei paleogeologii, în care au avut loc schimbări și ciocniri catastrofale, în care piatra s-a lichefiat, căpătând apoi surprinzătoare (uneori chiar bizare) forme și înfățișări în erele geologice, care au urmat, după ce s-a încheiat procesul de solidificare a rocilor Terrei. Miraculoasa Piatră a Mirăului ar trebui cercetată ca realitate geomagnetică și ca nod geomagnetic ales în țara legendarului Aiete (Caucalandul de mai târziu), putând să fie un puternic observator astronomic, asemeni enigmaticei „lâne de aur” ascunsă în Colchida, într-o pădure consacrată Zeului Marte, un posibil „radar” cosmic.

muntii buzaului, arhivele transcendente, constantin giurginca, pietrele miraului

Piatra Mirăului, când o privești atent, îți pare o construcție făcută, turnată, în acel loc. Călătorii temerari care s-au încumetat să citească, la fața locului, biografiile în piatră ale Pietrei Mirăului și ale stâncilor martor din jurul lor, cu îndreptățire au numit Piatra miraculoasă, Idolul. Dacă Piatra a fost așezată acolo, turnată acolo, ne întrebăm și cu ce scop s-a săvârșit o asemenea lucrare megalitică?

Piatra a fost încărcată magnetic (de aceea ar trebui efectuate măsurători electromagnetice), iar misiunea ei a fost să fie un reper, o baliză magnetică, piatra conservând în ea cifrate informații către posteritate (infoenergeticienii ar trebui să detecteze acele energii particulare și să încerce descifrarea codului infoenergetic, în care au fost conservate informațiile).

Piatra, care a fost turnată, și cu anumite rosturi lucrată, se încheie cu un cap de cal finisat în piatră, ce ar reprezenta invocarea Divinității Supreme asupra rosturilor pământene, cu un evident rol apotropaic. Capul acela de cal din Vârful Pietrei se punea și la finisarea acoperișului caselor tradiționale românești, când se puneau grinzile de susținere ale acoperișului, având același rol apotropaic.

Dar Piatra miraculoasă a Mirăului, în afara vârfului ascuțit al pietrei terminat cu acel cap de cal apotropaic, mai poartă pe ea urmele unor găvane (scobituri) care nu sunt făcute cu ciocul de păsările văzduhului, găuri realizate într-o geometrie tainică, încă pentru noi. Nu cred că ar fi avut un rol cultic, cum în general se spune, cred că totuși au avut un rol în întreaga construcție cu misiune astronomică.

muntii buzaului, arhivele transcendente, constantin giurginca, pietrele miraului

Pe lângă aceste scobituri (găuri) unduiește Șarpele, un șanț unduitor făcut de toată lungimea Pietrei; nu poate fi vorba să arate așa un șanț de scurgere.

Un alt simulacru din vecinătate a primit numele de „capul de lup” și de „paznicul comorii”. Într-adevăr capul de lup, ca viziune megalitică, întruchipează totemul neamurilor geto-dace, acel celest „lup de foc” al dacilor (Dragonul ceresc). Tot în rânduiala mentalității arhaice daco-române, acel cap de lup este și paznicul comorii, iar comoara nu trebuie neapărat să fie una de tezaur de orfevrărie ci, mai degrabă, un tezaur informațional bine conservat în comoara păzită de acel lup totemic.

Interesant este și capul de vultur din piatră, numit de localnici Zăganul, o specie de vultur din văzduhurile carpatice. În zona Pietrelor Mirăului, tradiția noastră susține că ar fi existat o așezare dacică, cu niște sculpturi în piatră: capul de lup (prezentat deja), „Masa de piatră”, dar tradiția pomenește și de prezența haiducilor la Peștera haiducilor (unde se intra printr-o gaură puțin mai mare ca o vizuină). Tot tradiția pomenește și de o ascunzătoare a haiducilor, „Seiful haiducilor” (nume dat de contemporani). De reținut că există o comoară din epoca preistorică a pelasgo-hyperboreilor, păzită de acel Cerber, Lupul totemic geto-dac, și o comoară din timpurile moderne, ascunsă de haiduci. Piatra miraculoasă de la Brăiești are în jurul ei toate elementele unui sanctuar inițiatic geto-dac: Piatra de consacrare, terminată cu acel cap de cal apotropaic, o peșteră și un izvor (care pleacă de sub temelia Pietrei).

Piatra „pusă” de la Mirău, cu un scop precis, invită pe circumspecți și pe cei care o ignoră să încerce să dea o explicație acelor scobituri ce suie spre capul de cal consacrat unei Divinități primordiale. Cei care vor privi acele „găuri” ar fi bine să știe că ele sunt lucrate și pe enigmaticul megalit Piatra Rotării (județul Buzău), dar le regăsim și în megalitul Cucco-Orgala din Sicilia, și în megalitul din Borzone (Italia), ca și în megalitul Sassari din Sardinia.

Piatra Mirăului aparține, evident, unei civilizații preistorice cu o spiritualitate comună, ce și-a exprimat și manifestat gândirea în creații ce lucrează cu simboluri și tipare arhetipale comune, ca reprezentare a lumii și a Universului.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

prostul satului, inteleptul satului, lupta dintre bine si rau

În ziua de azi ne conduce Prostul Satului. Am vrut noi asta? Am ales conștient? Nu! Am ales inconștient? Da! Și de ce? Pentru că am obosit să ne manifestăm în istorie, pentru că nu am dat niciodată prioritate istoriei, dar am purtat-o în spinare, însă am obosit să dovedim puterea acelor Vlad Țepeși, Tudor Vladimirești, Ștefan cel Mari, Constantin Brâncoveni, am obosit căci ne-am martirizat și, de ceva timp frământat de vremuri, ne odihnim mădularele. Vrem să fim lăsați în pace. Dar ce să vedeți? Nu suntem lăsați în pace chiar de cei care s-au odihnit în istorie pe munți de bani și ciolane vândute, și mai ales mult sânge vărsat.

Sunt unii care nu sunt obosiți, încă mai au dorințe arzătoare de control în masă a populațiunilor lumii și noi suntem în șopronul lor, în ieslea sau staulul lor. Sunt aceia despre care se spune că dețin controlul a tot ceea ce înseamnă economia lumii. Niște forțe inumane cu aspect uman care sunt foarte crude, care nu admit să ne opunem. Ei sunt stăpânii ofertelor de nerefuzat care sunt propovăduite ca bombonelele dăruite copiilor naivi și doritori de dulcegării, însă cu prețul libertății lor, căci îi înrobesc să le fie dependenți de plăcutul gust al ignoranței. De fapt, ei nu ne vor proprietatea, ne vor libertatea. Sunt alergici la libertatea noastră, iar proprietarul este un om liber. Liber să facă ce vrea cu proprietatea lui. De aceea, în România nu mai există proprietate. Cu alte cuvinte, nu mai există libertate. Pumnul în gură e primul lucru care se pune imediat ce începe crâcnirea noastră, pentru că, dacă omul liber vorbește îi taie toată puterea Prostului Satului și îi ia locul.

Astăzi, Prostul Satului se bate în public, pe ringul de box civic și politic cu Înțeleptul Satului. Mulțimea, care nu este iubită de nimeni cu putere de decizie peste capetele sale, cum suntem noi, românii, este înfometată după Înțeleptul Satului. Ori de câte ori Înțeleptul Satului își face apariția în spațiul public și spune lucrurilor pe nume, ba chiar mai și face acțiuni în civic, apoi în politic, mulțimea, îndreptățită, sare imediat să afirme că sigur va vota cu el. Iar dacă Înțeleptul Satului rezistă luptei, pentru că deja se află în ring în plină bătaie cu Prostul Satului, ring care ocupă toată țara, mai ales pe străzile în care Înțeleptul Satului adună semnături, „conform legilor în vigoare” – de altfel singura țară din lume, am înțeles, care are nevoie să strângă 200.000 de semnături pentru candidatura la președinție – urmează să se confrunte cu un alt nivel, și anume acolo unde deja a reușit să-l obosească pe Prostul Satului. Pentru că, nu-i așa?, trebuie să ne ferim de proști pentru că au mintea odihnită și să-i punem la lucru, să-i punem să gândească. Deși nu-i place, așa va putea să obosească în luptă încât doborârea lui ar fi mai ușoară decât a unui copac putrezit.

Dar mulțimea are instinct. Și mai are și o inteligență nativă, latentă, adulmecă, miroase, știe să simtă de la o poștă Înțeleptul Satului. Iar dacă el se afirmă printre ei, printre oameni, în mulțime, vorbindu-le, atunci imediat e luat în considerare să-i conducă. Instinctul și inteligența lor latente, înnăscute, nu se manifestă cu curaj. Mulțimea preferă viața liniștită, iar dacă aceasta, și doar dacă este tulburată, atunci se revoltă, se răscoală, pentru că nu mai poate îndura asupririle, nedreptățile, atunci da, mulțimea se apără. Dar și Înțeleptul Satului se apără. Prostul Satului se apără atacând, iar Înțeleptul Satului se apără apărându-se.

Oare, Înțeleptul Satului este la fel ca și mulțimea, are instincte? De fapt el provine din mulțime. S-a autoales prin fapte și a fost ales de mulțime să o reprezinte și să-i facă dreptate. Instinctele sale sunt nu numai inteligente, ci și înțelepte. Așa cum mulțimea se revoltă să-și apere glia, neamul și viața liniștită, absolut legitime ca și drepturi înnăscute, așa și Înțeleptul Satului se revoltă mărturisind răspicat adevărul. El tulbură liniștea vieții sau viața liniștită, căci duce la adormire, dar nu o distruge. Iese din Mulțime, se ridică și vorbește. Ba chiar strigă, luptă având vorba și Adevărul ca și arme. Apoi face fapte și dă exemple. Iar Prostul Satului luptă cu armele exact opuse, cu minciuni, calomnii, violențe chiar și fizice, deoarece Înțeleptul Satului e un Om Blajin, un înțelegător, un îngăduitor, un apărător al vieții, un prost considerat de Prostul Satului, mai prost decât el. Căci viclenia este luată drept înțelepciune pentru inept, pentru incapabil și ignorant, pentru inapoiatul care se suie pe tron și conduce mulțimea adormită.

Prostul Satului tot din mulțime provine și el. Este acel decăzut prin propriile păcate oribile și destrăbălări la care să dedat timp de veacuri. Este acela care este rușinea satului. Dar iată că deja e în funcții publice. Abjectul mârlan care nu știe a gândi, vorbi și care încalcă orice bun simț e acolo în fruntea țării. El nu știe decât să-și consume viața ca pe o țigară. El este cel căruia îi plac combinațiile, plăcerile, conforturile și face orice să urce treptele societății risipindu-și valorile sufletești, acelea pe care deja nu le mai are după zile și nopți, sau vieți de risipă, ba chiar renunțând la a mai avea suflet. Duce o viață josnică, nu cunoaște nimic, nici măcar limba pe care a învățat s-o vorbească în primii ani de viață. Dar este o brută, adeseori un viclean, un șmecher, ba chiar un cumătru cu alți cumetrii. Face combinații de afaceri oneroase și ilicite. Fură, minte, delapidează și poate chiar falimenta țări întregi lăsând mulțimea din care provine în mizerie, dezolare, plânsetul și scrâșnirea dinților. Dar atunci când vin alegerile, se luptă cu pumnii, dinții, ghearele și colții pe care îi are ca să stea în vârf, nu cumva să-l detroneze Înțeleptul Satului. Totul pentru ca să ne învețe că alogenii, sau străinii sunt mai bravi și înțelepți decât noi, cei din popor.

De-a lungul secolelor noi am avut Înțelepți ai Satului care s-au ales prin faptele lor, prin bunătatea și înțelepciunea, dreapta judecată și dreapta credință a lor, cu care ne ghidau pe toți. Așa am avut eroi ai neamului, așa am avut bărbați și femei de glie, așa am avut genii și valori omenești inestimabile care au intrat în istorie și neamurile lumii i-au ținut minte. Din pacate, și proștii satului intră în istorie pentru dezastrele pe care le lasa în urmă, pentru victimele lor, făcând deliciul seratelor de cafenea sau dineurilor unor îngâmfați. Ei fac ravagii, iar lumea și natura se revoltă în urma lor, iar mai marii lumii, jucători ai puterilor lumii, se distrează schimbându-i ca pe lenjerie intimă.

Înțeleptul Satului va câștiga pentru că mulțimea deja s-a săturat de nenorocirea lăsată în urmă de proștii satului. Mulțimea va ieși la vot, iar dacă nu, până maine dimineața va ieși pe toate străzile și vor mărșălui ca să schimbe sistemul. Și sistemul se va schimba prin vocea poporului, spun unii, iar alții prin trezirea națiunilor.

Prostul Satului deja a primit o lovitura grea. Ori de câte ori lovește puternic în Înțeleptul Satului, mulțimea mai mult se duce la acesta din urmă să-l urmeze, pentru că vede ceea ce e evident: impostura și sufletul hain al Prostului Satului. Așadar, Prostul Satului se dă de gol cu fiecare exces de zel pe care-l are și-l manifestă. Orice pumn pe care i-l dă Înțeleptului Satului e clar pentru mulțime. Nu mai are cale de întoarcere și e doar o chestiune de timp până când va fi prins în lanțuri, judecat și executat de mulțimea înfuriată. Așa a fost mereu în istorie, iar istoria nu se va opri acum ca să nu se mai repete. Ei îi place să se repete și să mai și rimeze.

Lupta următoare și decisivă va fi atunci când blândețea Înțeleptului Satului va triumfa clipă de clipă. Atunci acesta va rămâne neclintit ca lider al omenirii și ca mare erou, căci stă drept și nu se îndoaie.

Și cu ce va ajuta omenirea? Cu ce o va salva? În primul rând va avea atitudine și stare de spirit cu care va inspira mulțimea și din ea vor renaște alți înțelepți ai satului care vor fi ghidați de Primul Născut, să spunem așa. Apoi de acolo vor veni soluțiile din iubire unul pentru celălalt, nu din disprețul față de „prostime”, și din exploatarea ei. Toți vor avea un cuvânt de spus și vor fi lideri oameni conducători de oameni. Văzători conducători ai celor care nu văd. În loc să îi facă pe plac șefului pentru orgoliul lui de șef, vor fi toți capi ai aceleiași familii, construită din familii mai mici. Așa îi inspiră Înțeleptul Satului pe oameni, din iubire pentru ei. Nu umilindu-i călcându-le pe cap, ci coborându-se ca să-i ridice și pe ei din înjosirea lor.

Însă, puțini Înțelepți ai Satului am avut care au răsărit din mulțime, pepiniera de zei, oameni și bestii. Mai mulți proști ai satului au fost. Numai că aceștia din urmă nu reprezentau calitatea, ci cantitatea. O nulitate ridicată la putere, tot o nulitate e, ceea ce a fost dovedită matematic, spunea la un moment dat un Înțelept al Satului de la noi.

Și iată că iar se adeverește postulatul „mulți chemați, puțini aleși”. E un fapt creștin și nu numai. În toate culturile așa stau lucrurile. Iar la noi ceea ce este teribil e că acest Înțelept al Satului strălucește un timp, apoi negura și nălucirea iar se aștern peste lume.

Acest Înțelept al Satului, cum spuneam este un om blajin, înțelegător, îngăduitor, lasă inclusiv să se greșească, pentru că și așa învățăm, poate chiar cel mai bine, dar e și un bun ghid al omenirii tocmai pentru că stă de vorbă cu țara și cu neamul, că nu și-a uitat originea și încă e conștient că vine din popor, din mulțime. Această pepinieră e liantul, pământul încă roditor de suflete care e gata oricând să dea naștere unor noi Înțelepți ai Satului. Numai să se vrea.

Satul avea și are Înțelepți. Înainte îl conduceau din față, acum din spate. Înainte decideau viețile oamenilor, acum decid destinele, căci nu prostul satului conduce, chiar dacă apasă încă pe butoane și mașinăria de stat acționează ca un Monstru care face și desface zilele de mâine. Nu! Acum sunt decise direct și indirect de Înțeleptul Satului prin faptele sale sau lipsa lor.

Într-ajutorarea, cooperarea, crearea de noi comunități pe familii care să se întrețină singure, dar fiecare dimpreună, e viitorul omenirii, și de acolo putem să privim și la ceva mai mare, mai elaborat. Cultivarea pământului și creșterea de animale, meșteșugurile, construirea de fel și fel de lucruri, aparate și dispozitive care ne îmbunătățesc viețile, rețelele de distribuitori de bunuri și servicii, companii familiale dimpreună lucrând în toate sferele de activitate, toate lucrând dimpreună având în proprietate pământul, bunurile de producție, cunoașterea cu care să creeze o nouă economie a vieții, nu exploatatoare, creatoare de moarte lentă și îndelungată. Deja o vedem în diferite colțuri ale lumii, însă la scară încă mică. Știu, pare clișeu motivațional când noi aproape că nu vedem rezultatele, dincolo de străzile care ne înconjoară apartamentele. Dar lumea e mare și orizontul nu se oprește la capătul vizibil al orașului. Se duce dincolo, în „necunoscut”, acolo pe unde poate nu am pășit niciodată. Sunt încă ființe umane care trăiesc în munți, pe dealuri, prin deșerturi, prin păduri, prin jungle, selve, prin văi adânci, vulcani stinși, prin câmpii pe care nu-i cunoaștem și trăiesc atât în locurile lor limitate, ca și noi, cât și în trecut, pentru că nu s-au „modernizat”. Pentru ei totul e un prezent continuu. Să admitem că nu ne cunoaștem între noi e urgent, nemaispunând că nu ne cunoaștem pe noi înșine.

Astfel că, mulțimea acum tânjește după Înțeleptul Satului și imediat îl numește în fruntea poporului înainte ca el să fie. La noi așa este. De ce nu a reacționat până acum? De ce a ales mult timp Prostul Satului? Sau Răul cel mai Mic? Pentru că a obosit să mai lupte, pentru că nu mai vedea scăpare din foamea și setea proștilor satului care au pus mâna pe tot ce înseamnă viață. Dar acum, instinctul nu o lasă pe această biată mulțime românească, de această dată, și îi dă imboldul să aleagă Înțeleptul Satului pentru că s-a săturat. Și parcă a căpătat forță din nou. Parcă a căpătat viață și năzuință de luptă. Astea sunt inspirate deja de curajul, dârzenia și dăinuirea în luptă, ca taurul cu picioarele bine înfipte în pământ, pe care o are Înțeleptul Satului. Acum se uită la un om luminos și puternic și are pe cine se baza. Iar de aici va fi ghidată și-și va învăța lecția să fie mereu ca Înțeleptul Satului. A-L imita e necesar, dar a-I fi adept e fundamental. Ia-ți, deci, Crucea și urmează-L, omule!

Dar acum e acum! Prostul Satului are și el ultime puteri strașnice, precum fiara încolțită. Nu se lasă cu una cu două. A fost ales timp de veacuri, deja. Nu putea să lase tronul regesc așa ușor. Stă scris că de fiecare dată când i se apropie sfârșitul, cu atât mai mult loviturile sale sunt mai aprige. Va lovi cu ce are mai puternic, va fi cumplit de viclean, va recurge la gesturi necugetate și va lovi chiar și acolo unde mulțimea și Înțeleptul Satului dorm și nu sunt atenți, vigilenți, precum Apostolii în Grădina Ghetsimani. Atunci, căci s-a trezit, mulțimea va acționa din instinct curat și va mătura prostul satului de la putere chiar și cu prețul vieții. Va fi o ultimă luptă decisivă. Totul sau Nimic! Pe viață și pe moarte, ca înainte-vreme, căci nimic nu s-a schimbat! Mulțimea va recunoaște calitatea și va face cor în jurul ei și o va apăra. Să te ferești de mulțimile furioase! Au toată puterea să te șteargă de pe fața pământului, Prostu’ Satului, căci le-ai confiscat viețile, libertățile și odraslele cele mai de preț!

Timpurile au venit deja. Ori triumfăm, ori pierim…

În România deja nu se mai doarme. Deși puțini s-au trezit în comparație cu marea masă a mulțimii, în comparație cu cantitatea, masa critică încă nu e activată la momentul scrierii acestor rânduri, deși există totuși mârâitul din întuneric datorită adulmecării mirosului deja pestilențial emanat de Prostul Satului. Urmează prinderea lui, judecata, sentința și execuția lui. Au venit deja vremurile…

Aveți încredere în voi, că există un Dumnezeu! Așa să fie! Fie El cu noi! Și El cu Înțeleptul Satului!

Acestea fiind spuse am consemnat

Al vostru devotat Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis