Articole despre valorile românești.

Cafeluța Culturală – Cuvintele tulburătoare ale lui Nicolae Iorga la moartea lui Ștefan Octavian Iosif

Dintre aceia care, la „Sămănătorul”, au dat acum 10 ani semnalul întoarcerii literaturii noastre la adevăr, la sinceritate, la folosul pentru neam și pentru omenire, prefăcând jucăria unor oameni fără ocupație în mijlocul de înviere al unui neam întreg și de afirmare a însușirilor sale sufletești înaintea lumii întregi — unul pleacă.

El se duce înainte de vreme, în acest ceas al sunetului de goarne și clopote, al mișcării de oaste pe toate drumurile țării, de fâlfâire a celor dintâi steaguri de luptă. Se duce când, din trenurile militare aclamate cu un uriaș entusiasm, răsună un cântec mai sus decât toate celelalte, un cântec de încredere, de avânt, de îndemn la lupta care răscumpără, curăță și înalță… cântecul lui.

În jurul sicriului său sărac e astăzi puțină lume. Dar îi va fi păstrat acestui Arndt al nostru, acestui dintâi cântăreț al unei noi energii către o nouă glorie cel mai mare din darurile dumnezeești: acela de a-și pierde sufletul în uriașul suflet al sutelor de mii, al milioanelor de oameni care vor merge mâine la jertfă cu versul lui pe buze.

În istoria literaturii noastre se va păstra o frumoasă pagină pentru acela care, școlar al marelui Caragiale, a învățat de la acesta două articole de crez pe care tineretul celălalt nu le știe sau nu le știa îndeajuns: a fi cinstit față de fondul și de forma scriselor sale. A nu spune decât ce este în tine și a o spune în forma care trebuie să fie, în singura formă care trebue să fie.

De aceea a scris puțin și de aceea a pus așa de mult în ce a scris, de aceea s-a pus întreg în aceste câteva cărți, cu toată durerea sa și cu toate curatele sale speranțe. Ele vor trăi cât literatura noastră.

Nici o modă nu va distruge, nu va întuneca măcar lumina sigură, caldă, bună a scrisului său. O lacrimă pentru om.

Aceea pe care ar fi voit-o, sinceră și discretă, așa cum desigur el și-ar fi plâns prietenii plecați înainte de dânsul.

Ce om drept, blând, bun! Ce suflet curat ca al sfinților! Ce prieten fără pereche! Și orice-ar fi în ceasul acesta, o zi e a lui, a omului despre care se va vorbi an de an în viața noastră națională, o zi în care oricine se va gândi înainte de toate la superioara valoare morală care s-a pierdut în acest om cu totul și cu totul superior.

Sol tânăr al Ardealului trăind pentru ideal, crainic tânăr al războiului celui mare pentru dreptul nostru întreg, prieten al cinstei, al muncii, al jertfei, suflet îngeresc de credință nebiruită, de sfântă renunțare, înalță-te sus în sunetul victorios al strofelor tale în clipa când pământul patriei primește biata țărână obosită și dureroasă a trupului tău martirizat!

Nicolae Iorga, La înmormântarea lui Iosif, Flacăra Literară, Artistică, Socială, iunie 1913.

Vasile Astărăstoaie – Creștinismul secular

Prezenta postare a fost inspirată de lansarea la București a pseudo-operei științifice a lui Oliver Jens Schmitt, «Biserica de Stat sau Biserica în Stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1918 – 2023». Nu am intenția să răspund la acest pamflet împotriva BOR. A făcut-o mult mai bine decât aș fi putut să o fac eu, un reputat teolog romano-catolic, Remus Mircea Birtz într-o recenzie de 40 de pagini intitulată Între așteptări și nedumeriri.

Ce m-a intrigat a fost lipsa de reacție a BOR la scandalosul/revoltatorul discurs ținut de Gabriel Liiceanu, la lansare, împotriva Bisericii Ortodoxe. Lipsa de reacție poate fi explicată prin faptul că acesta este unul dintre semnatarii scrisorii privind Pascaliile, „scrisoarea semnată de personalități reale ale societății civile creștin ortodoxe din România, oameni din interiorul, nu din exteriorul Bisericii, care constant au apărat-o și sprijinit-o public” – ca să citez un clasic în viață. Alt semnatar, domnul Teodor Baconschi ne recomandă să citim „opera” lui Oliver Jens Schmitt: „Important e să citim critic volumul și să-l folosim – cu mijloace intelectuale și academice autohtone – pentru a deschide o dezbatere onestă despre pactizările unei bune părți a ierarhiei și clerului BOR cu ultimele patru dictaturi, survenite – ca ‘soluții’ ale unei aparent perpetue crize identitare – după 1918”. Sau „E scrisă civilizat, fără presupoziții și propensiuni pamfletare. Mai mult – dacă n-ar fi tot soiul de prostovani pripiți spre verdicte necugetate – toată societatea noastră chinuit democratică ar avea de câștigat din citirea ei”.

Deoarece nu fac parte dintre „personalități reale ale societății civile creștin ortodoxe din România” (sunt un simplu credincios creștin ortodox), îmi asum riscul de a fi calificat drept „prostovan” și să declar că acea carte este departe de a fi o operă științifică, este o însăilare de opinii ale unei persoane seculariste și anticlericale, care disprețuiește ortodoxia română (și nu este singurul).

Privind însă la modalitatea în care s-a manifestat așa-zisul „sprijin public” al acestor „personalități” (pe scurt: boicotarea Referendului pentru familie, atacuri cu un limbaj suburban al Ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, susținerea voalat a unor fapte pe care Biserica le consideră păcate, obiediența față de inovațiile Occidentale etc.) m-am întrebat dacă nu cumva ne aflăm în prezența unui curent secularist în ortodoxia română. Cele expuse mai jos nu au pretenția de operă științifică, sunt simple reflexii fundamentate de lecturi nesistematizate.

Christopher Henry Dawson

Christopher Henry Dawson

Când am întâlnit în lucrările istoricului Christopher Henry Dawson (1889 – 1970), termenii de „creștinism secular” și „creștini seculari” am fost surprins. Dawson i-a folosit pentru a argumenta că boala de bază de care suferă societatea nu este politică sau economică, ci este spirituală. Dawson era, desigur, preocupat și de problemele politice și economice cu care se confruntă societatea (el s-a opus creșterii puterii guvernelor moderne, încălcării constante a libertății individuale, existenței unui control birocratic centralizat etc.), dar el considera că acestea sunt doar simptomele superficiale ale unei stări de rău mult mai profunde, deoarece civilizația occidentală se confruntă cu o criză spirituală gravă chiar dacă progresul științific, tehnologia și comerțul, au avut tendința de a unifica întreaga lume. Pentru ca o cultură umană să supraviețuiască, trebuie obligatoriu, după Dawson, să aibă și niște rădăcini religioase: „Secularizarea unei societăți implică devitalizarea acelei societăți… Eliminarea unei religii nu este un semn de progres, ci un semn al decăderii sociale”, afirma el în Progress and Religion: An Historical Inquiry.

Am întâlnit, apoi, termenii de creștinism secular și la alți autori (Ivan Illich, Charles Taylor, Hans Joash, Marcel Gauchet etc.) și am încercat să-i înțeleg. Nefiind teolog, m-am aplecat asupra definițiilor simple din dicționare:

Creștinism – religia acelora care mărturisesc credința într-un Dumnezeu unic cunoscut în triplă ipostază Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, autor al Creației. Creștinismul este purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli.

Creștin – o persoană care crede în Iisus ca Hristos, sau în religia bazată pe învățătura lui Iisus. Un creștin adevărat este o persoană care şi-a pus întreaga credinţă în persoana lui Iisus Hristos şi în faptul că El a murit pe cruce pentru a plăti în locul nostru pedeapsa pentru păcatele noastre, dar și că a înviat după trei zile pentru a demonstra victoria Sa asupra morții și pentru a dărui astfel viața veșnică tuturor celor care cred în El.

Secular/ism: care se referă la lucruri lumești sau la lucruri care nu sunt considerate religioase, spirituale sau sacre; temporal; care nu se referă la sau nu are legătură cu religia (opus sacrului); preocupat de subiecte nereligioase; independență reciprocă între credințe și stat.

Raportat la aceste definiții se observă că termenii de creștinism secular și creștin secular sunt oximoroane, figuri de stil fără sens în care se îmbină două noțiuni contradictori; este ca și cum ai spune întuneric luminos sau credincios necredincios.

Contradicția este de esență: secularismul se bazează pe înțelepciunea umană, o realitate naturală percepută de sine și o viziune empirică asupra lumii în timp ce creștinismul se bazează pe înțelepciunea divină, o realitate supranaturală și o viziune asupra lumii condusă spiritual. Secularismul spune că omul nu are nevoie de Dumnezeu. Obiectivul său principal este eliminarea totală a tuturor elementelor religioase din spațiul public (acceptându-le în unele cazuri doar în spațiul privat).

Umanismului creștin este bazat pe caritate, filantropie, empatie, dăruire față de aproapele tău (cum au fost ele afirmate în gândirea Sfantului Vasile cel Mare, Fericitul Augustin, Tomas d’Aquino și alții) în timp ce umanismul secular (care a luat naștere din iluminismul secolului al XVIII-lea), ne învață că nu există adevăruri obiective sau absolute care să definească binele și răul.

Umaniștii creștini înțeleg că toate comorile înțelepciunii și cunoașterii sunt ascunse în Hristos (Coloseni 2:3) și căuta să crească în cunoașterea deplină a tuturor lucrurilor bune pentru slujirea lui Hristos (Filipeni 1:9; 4:6; Coloseni 1:9).

Umaniștii seculari resping noțiunea de adevăr revelat și nu recunosc cuvântul lui Dumnezeu, drept standardul pe baza căruia se măsoară sau testează calitatea tuturor lucrurilor. Umaniștii seculari își bazează moralitatea și ideile despre dreptate pe inteligența critică, fără ajutorul Scripturii, pe care creștinii se bazează pentru cunoașterea despre bine și rău, bine și rău. Umanismul secular își propune să vindece această lume și să-l glorifice pe om ca autor al propriei sale mântuiri progresive. Prin contrast, umaniștii creștini îl urmează pe Iisus Hristos afirmând că mântuirea va fi dobândită în împărăția veșnica a lui Dumnezeu.

Umaniștii seculari dezvoltă și folosesc știința și tehnologia, ca instrumente menite să slujească strict scopurilor umane fără a se referi la Dumnezeu în timp ce pentru creștini, aceste instrumente trebuie folosite în slujirea omului spre slava lui Dumnezeu. Pentru umaniștii seculari, natura este o forță eternă, care se autoperpetuează, pentru creștini forța supremă este Dumnezeu. Idealul umanismului secular este omenirea însăși ca parte a naturii necreate, eterne; scopul lor este auto-remedierea omului fără referire sau ajutor de la Dumnezeu.

immanuel kant

Immanuel Kant

În opinia mea, umanismul alimentat numai de rațiune pură nu poate reuși (este o utopie) fapt recunoscut chiar și de iluministul Immanuel Kant în Critica rațiunii pure. Alexandru Soljenițîn, în celebra prelegere din 8 iunie 1978, afirma că umanismul secular nu oferă o soluție pentru starea disperată a omenirii. El spunea „Dacă umanismul ar avea dreptate să declare că omul este născut pentru a fi fericit, omul nu s-ar fi născut pentru a muri. Deoarece trupul său este sortit să moară, sarcina lui pe pământ, evident, trebuie să fie de natură indeosebi spirituală”.

Secularismul este temporal, exact inversul creștinismului care este permanent și atemporal. Seculariștii cred că omul este măsura tuturor lucrurilor, că morala este centrată pe om, nu pe Dumnezeu. Prin urmare, nimeni nu are dreptul să determine binele de rău, iar moralitatea este cel mai bine determinată de ceea ce este bun pentru societate la un moment dat. Seculariștii nu cred că omenirea poate avea un set de valori permanente, așa cum sunt specificate în Biblie. Secularismul afirma toleranța și diversitatea, dar de multe ori seculariștii sunt intoleranți cu cei care găsesc în Biblie standardul lui Dumnezeu pentru moralitate.

Rezultă din cele de mai sus că secular nu poate fi în niciun fel alăturat cuvântului creștin, deoarece diferența majora este că secularul este natural/carnal, iar creștinismul este supranatural/spiritual.

Alexandru Soljenițîn

Alexandru Soljenițîn

Asta nu înseamnă că secularismul și creștinismul nu pot conviețui, în anumite limite. Însuși Iisus spune, răspunzând unei capcane întinse de farisei și irodieni: „Dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Marcu 12, 13-17; Matei 22, 15-22). Prin intermediul acestei fraze, Iisus separă cele două tabere, a sacrului și a puterii politice seculare și stabilește limitele acestei conviețuiri. Altfel spus, într-un limbaj obișnuit, creștinismuleste în întregime metafizică, în timp ce secularul se referă la lucruri lumești. Creștinismul este darul lui Dumnezeu pentru oameni, dar care trebuie să fie folosit pentru îmbunătățirea spirituală a comunității.

Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, realitatea a fost cu totul alta. După ce împăratul Teodosie a impus creștinismul ca religie oficială a Romei (la 8 noiembrie 392), interzicând alte culte, Biserica Apuseană, ca instituție cu pretenții universale, care conducea pe toți creștinii, s-a aplecat mai mult decât era necesar asupra lumescului, impunând un stat de drept canonic. Adesea însăși convertirea la creștinism a fost alterată, folosind argumentul forței în loc de forța argumentelor (vezi istoria Inchiziției). Alteori, Biserica a respins descoperirile noilor științe empirice și a emis declarații contradictorii cu privire la chestiuni care se aflau în afara domeniului credinței. Secularismul în Europa este așadar o „invenție creștină” care a fost pusă treptat în aplicare atunci când puterile politice, la sfârșitul Evului Mediu, și-au câștigat independența față de autoritatea papilor opunând puterea temporală puterii spirituale, lucru ce a fost desăvârșit de iluminiștii francezi, care au introdus primatul rațiunii. Astfel, de la un secularism slab, acceptabil și pentru oamenii religioși și pentru atei, agnostici, panteiști, raționaliști și sceptici, s-a trecut la un secularism „a-religios”, care se referă la un mod de a trăi și de a gândi străin de Dumnezeu și de dimensiunea religioasă, punând existența sau inexistența lui Dumnezeu între paranteze, nepronunțându-se asupra acestui aspect. Finalul acestei „evoluții” a fost secularismul „anti-religios”, care se referă la un mod de a trăi și de a gândi ostil lui Dumnezeu și religiei, care neagă existența și voința lui Dumnezeu și, deci, a unui plan divin de viață. Cel din urmă, deși se declară tolerant, în realitate, este militant și agresiv în special împotriva creștinismului. Refuzul de a menționa, chiar în trecere, rădăcinile creștine ale Europei în Preambulul Constituției Europene, Tratatul de la Roma II (care nu a fost ratificat), este cea mai bună mărturie în acest sens. Era vorba pur și simplu de a menționa rolul religiei alături de cel al filosofiei, deoarece civilizația europeană își găsește cele două izvoare principale la Ierusalim și la Atena, în religie și în filozofie.

În același timp, trebuie să recunoaștem că în zilele noastre atât chemarea la o revenire la un stat religios, cât și la separarea completă a religiei de stat sunt, după mine, lipsite de orice validare biblică, deoarece creștinii sunt și cetățeni ai unui stat secular și de aceea au drepturi și obligații, dar, totodată, fac parte dintr-o comunitate, care nu se confundă cu statul. În calitate de cetățeni, ei pot folosi pârghiile legale pentru a cenzura derapajele statului secular și a se angaja într-un „război” spiritual împotriva patimilor mândriei, poftei, lăcomiei, mâniei, invidiei și lenei, astfel încât o persoană să poată crește în virtuțile smereniei, răbdării și iubirii. Trebuie să acceptăm că Biserica nu este statul, este un corp de oameni în cadrul oricărui stat. Din păcate ceea ce s-a întâmplat nu este că secularul a devent creștin, ci că mulți creștini devin seculari. Cu toate acestea creștinismul, cu peste 2,4 miliarde de adepți rămâne principala religie pe glob.

Creștinii seculari sunt, de fapt, seculariști, care se agață de titlul de creștin ca de un fel de plasă de siguranță. Unii susțin că sunt creștini pentru că urmează învățăturile lui Hristos, dar nu cred în învierea Sa sau că El este Fiul lui Dumnezeu. Alții din cauza nostalgiei de a fi crescut într-un cadru familial /social creștin. Ei folosesc un nume general – creștin – ca un identificator care ilustrează faptul că fac parte dintr-un grup cu rădăcină istorică. Majoritatea creștinilor seculari neagă însă supranaturalul, învierea și miracolele, mărturisind în același timp o credință superficială în Dumnezeu. Ei nu cred că Biblia este pe deplin adevărată, urmează viziuni, practici și obiceiuri seculare asupra lumii, idolatrizează știința și, în cele din urmă, fac sau cred că fac tot ce este corect în ochii lor.

Trebuie să ne ferim mai ales de seculariștii din interiorul bisericii care neagă a fi seculari, adevarați lupi în blănuri de oi. Aceștia constituie adevăratul pericol (nu cei de alte religii, agnosticii, ateii etc.) pentru că ei cangrenează creștinismul din interior. Seculariștii din interiorul bisericii, sub pretextul modernizării, adaptării la societate, la vremurile noi, la progres etc. nu numai că tolerează, dar și justifică viziunea seculară asupra lumii doctrine șocante, false teorii (cum ar fi teoria genului), avortul, promiscuitate sexuală, homosexualitatea, relativismul moral etc.

Rezultă o confuzie teologică care poate duce la o Biserică secularizată, la un creștinism lipsit de sacru și sfințenie, o adevărată struțo-camilă, care poate justifica orice indiferent de dogmă sau doctrină religioasă. Ce nu se înțelege este că a fi secular și a avea o etică bună este un lucru, dar a fi creștin este cu totul altceva. Nu pot fi slujiți doi conducători contrastanți. „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona” (Matei 6:24). Cine Îl urmează pe Hristos nu poate fi secular, iar cine este secular nu poate, logic, să-L urmeze pe Hristos. Ceea ce vedem astăzi la creștinismul secular este o degradare istorică prin care filozofiile seculare au depășit limitele bisericii și au schimbat doctrinele și legile biblice istorice, făcându-le lipsite de sens și irelevante.

În concluzie, contrar tendințelor actuale, dacă se scutură de secularismele progresiste, ținând cont de crizele repetate și de setea de sens a oamenilor, creștinismul poate juca din nou un rol decisiv în viitorul umanității.

P.S.1: Conform Faptelor Apostolilor 11:26, ucenicii lui Hristos au fost numiți creștini pentru întâia dată în Antiohia. În greacă, cuvântul „creştin” (hristianos) derivă din cuvântul Hristos. Prin urmare, cineva poate fi considerat creștin dacă Îl urmează pe Iisus Hristos.

P.S.2: Dacă citește această postare, domnul Vasile Bănescu, promotor al „modernizării ortodoxiei”, o să mă eticheteze drept „fundamentalist ortodox” sau adept al „filetismului pravoslavnic, sumbră erezie pe care o cultivă un analfabet religios”. Nu mă afectează deoarece sunt obișnuit cu sofismele domniei sale. Nu sunt obișnuit cu limbajul suburban pe care îl folosește în polemici (vezi atacurile la IPS Teodosie pe care eu îl respect în mod deosebit), dar pot să-l ignor.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. univ. dr. Vasile Astărăstoaie.

Lucian Ciuchiță – Un Guță la Educație

Recent, am publicat un articol care semnala o decizie ce ridică semne grave de întrebare privind direcția educației românești: numirea unui psiholog la conducerea Ministerului Educației. Această alegere nu aduce doar îndoieli legate de competența administrativă a persoanei desemnate, ci dezvăluie o viziune profund defectuoasă asupra ceea ce înseamnă actul educațional.

Educația nu este și nu ar trebui să devină un laborator de experimente psiho-sociale. Școlile nu sunt clinici, iar elevii nu sunt cobai. Reforma educației nu poate fi înfăptuită prin sesiuni de terapie de grup sau prin analiza unor studii de caz elaborate în turnuri de fildeș academice. Ea necesită, mai presus de orice, o abordare solidă, coerentă, susținută de oameni care înțeleg profunzimea actului pedagogic, respectă tradiția și au curajul de a inova fără a distruge rădăcinile culturale.

Ce ni se oferă în schimb? O figură fabricată în laboratoarele PR-ului modern, mai degrabă actor pe scena discursului public decât un academician veritabil. Alegerea lui Daniel David ca ministru al Educației nu este doar o eroare de evaluare; este simbolul capitulării în fața mediocrității bine ambalate și agresiv promovate.

Această decizie marchează o ruptură periculoasă de la valorile fundamentale care ar trebui să guverneze învățământul românesc. În locul unei educații care să formeze caractere puternice și minți capabile să gândească critic, riscăm să asistăm la transformarea școlilor în spații sterile, unde elevii sunt supuși unor experimente ideologice lipsite de substanță. Nu ne rămâne decât să privim neputincioși cum se îngustează orizonturile intelectuale ale generațiilor viitoare.

Îngrijorarea mea a devenit și mai profundă în momentul în care am observat eliminarea unor materii esențiale, precum istoria și geografia, din programa de liceu. Această decizie nu este doar o gafă administrativă, ci un act deliberat care subminează identitatea națională și memoria colectivă. Fără istorie, un popor devine un vas plutitor, lipsit de direcție și ancorare.

Diminuarea studiului istoriei, însoțită de marginalizarea geografiei și eliminarea limbii latine din programa școlară preuniversitară, constituie unul dintre punctele nevralgice ale actualei agende a Ministerului Educației. Această reformă controversată, susținută de ministrul Daniel David, pare mai degrabă o încercare metodică de a clătina fundamentele identitare ale viitorului național decât un simplu demers educațional.

Președintele Academiei Române, în calitate de voce autorizată a celui mai înalt for cultural și științific al țării, și-a exprimat ferm dezacordul față de acest proces, pe care îl califică drept un atac frontal asupra esenței românismului, producând deznaționalizare și subculturalizare. Nu este vorba doar despre restructurarea unui curriculum, ci despre amputarea deliberată a memoriei colective și a capacității tinerilor de a înțelege propria apartenență culturală.

Istoria, odinioară coloana vertebrală a învățământului umanist, este acum fragmentată și dispersată într-o sumă de „istorii” marginale — povești despre popoare și populații izolate, despre comunism, holocaust sau minorități. Ceea ce odinioară era un tablou vast și coerent al devenirii umane a fost dezmembrat în bucăți disparate, incapabile să ofere elevilor o viziune de ansamblu.
Academicianul Ioan Aurel Pop avertizează asupra scopului ascuns al acestei reforme: „Elevii nu mai trebuie să cunoască trecutul în deplinătatea lui. Ei nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în cunoștință de cauză, ci să fie «îndrumați în mod constructiv» ca să iubească și să urască la comandă.” Astfel, procesul educațional nu mai formează cetățeni liberi, capabili de gândire critică, ci indivizi docili, programați să răspundă conform unor șabloane ideologice impuse.

În acest context alarmant, întrebarea care plutește neliniștitor în aer este următoarea: ce se află cu adevărat în spatele acestor reforme succesive și eșuate? Se pare că ministrul David visează nu doar la o reconfigurare curriculară, ci la un viitor în care creierul elevilor va deveni, metaforic sau nu, un cip docil al unui sistem de control globalizat.

Națiunea poate supraviețui multor amenințări, dar nu poate rezista uitării de sine. Ignoranța față de propria istorie este preludiul dispariției identitare.

Această aversiune față de elementele fundamentale ale culturii noastre nu pare a fi întâmplătoare. Latinitatea, pilonul civilizației occidentale și al limbii noastre, este văzută cu dispreț de către cei care pretind că sunt liderii unei noi paradigme educaționale.

Este greu să nu observăm că această aversiune provine dintr-o ignoranță crasă, o formă de analfabetism mascat sub mantia unei false erudiții. Exemplele sunt evidente, iar Facultatea de Psihologie din Cluj, despre care se proclamă că ar fi a doua din lume, devine un simbol al unei aroganțe nejustificate și al unor criterii fabricate. De ce îi stârnește ministrului David o asemenea aversiune față de latină? Să fie doar o simplă ignoranță lingvistică sau, poate, o răzbunare personală împotriva limbii care a clădit temeliile culturii europene?

Iată un exemplu elocvent: pe sigla Facultății de Psihologie din Cluj, care se pretinde de renume mondial tronează o expresie latinească de-a dreptul aiuritoare: „Melius est siti moriri quam mediocritati poculum libere.” Traducerea ar fi ceva de genul: „Este mai bine să mori de sete decât să bei o ceașcă liber de mediocritate.” Aferim! O invenție lingvistică demnă de antologiile absurdului.

Să fie aceasta latina de baltă — acel amestec grotesc care insultă nu doar limba clasică, ci și logica elementară? Nici măcar latina vulgară, folosită de legionarii romani în marșurile lor prin imperiu, nu ar fi meritat un asemenea tratament. În mod ironic, expresia pare mai degrabă o relicvă a unui experiment eșuat de „Google Translate” decât o maximă demnă de o instituție academică.

Poate autorul inscripției voia să citeze, cu un strop de erudiție autentică, ceva cu greutate. Expresia latină „Melius est enim mori quam male vivere” se găsește în Cartea Înțelepciunii lui Sirah (cunoscută și sub numele de Ecleziasticul), capitolul 41, versetul 2, și se traduce astfel: „Căci mai bine este să mori decât să trăiești rău.” Această formulare subliniază ideea că moartea este preferabilă unei vieți trăite în suferință sau dezonoare.

În loc de o perlă sapiențială, ne-am ales cu o băltoacă semantică unde nici limba latină, nici bunul simț nu reușesc să înoate.

Oare această mutilare lingvistică nu simbolizează perfect însăși „reforma” domnului David? O reformă care pare să dezbrace educația de noblețe și să îmbrace tinerii într-o mediocritate impusă — fără trecut, fără rădăcini, și, aparent, fără pic de respect pentru limba care a modelat civilizația noastră.

Numirea lui David în fruntea Ministerului Educației este echivalentul desemnării unui agronom să le predea astronomie elevilor. Cum ar putea cineva care cunoaște doar brazda pământului să le vorbească tinerilor despre stele, galaxii și infinit?

Această alegere absurdă nu este doar o simplă nepotrivire profesională, ci o insultă adusă însăși ideii de educație. În loc să cultivăm mințile tinere cu lumină și cunoaștere, le aruncăm în întunericul unor experimente administrative sterile. Ministerul ar trebui să fie templul învățării, nu laboratorul unor reforme eșuate conduse de cineva care confundă cerul cu ogorul.

În mâinile lui David, educația riscă să devină un câmp sterp, unde sămânța adevărului nu mai găsește sol fertil. În loc să ridicăm privirile către idealuri înalte, suntem condamnați să privim în jos, spre brazdele mediocrității cultivate cu încăpățânare de cei ce nu înțeleg că educația este menită să nască visători, nu prizonieri ai conformismului.

Această mascaradă continuă zilnic, susținută de un sistem care își apără cu tenacitate propriii protejați, indiferent de gafele acestora. Este de-a dreptul amuzant cum fiecare greșeală devine o oportunitate de a-l promova pe cel ce ar trebui să fie responsabil pentru distrugerea identității și memoriei acestui neam.

Dacă aceasta este direcția pe care ne-o oferă actualul sistem de educație, atunci avem toate motivele să ne îngrijorăm. Când școala nu mai este sanctuarul cunoașterii, ci devine un spațiu al confuziei și al experimentelor sterile, viitorul nostru colectiv este pus în pericol. Educația trebuie să fie un bastion al valorilor, nu un teren de joacă pentru ideologii și ambiții fără substanță. Și, mai presus de toate, trebuie să ne amintim că adevărata reformă începe cu respectul pentru ceea ce suntem și pentru ceea ce am fost.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Mircea Vulcănescu – Ispitele exterioare în căutarea identității lăuntrice

Determinarea componentelor unui suflet naţional nu-i o problemă uşoară. Conceptul chiar de suflet naţional, de ethos, e supus discuţiei şi, ca atare, spre a evita neclarităţi, se impune să lămurim, în prealabil, planul pe care se va situa această expunere. Planul acesta nu poate fi decât planul unei psihologii colective diferenţiale, adică domeniul unor reacţiuni ale sufletului omenesc, tipice pentru o anumită colectivitate. Ce înseamnă însă reacţiunea tipică a unui colectiv? Înseamnă, în primul rând, reacţiunea statisticeşte predominantă, nu reacţiunea numericeşte uniformă; altfel zis, într-un colectiv caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumită reacţiune, se poate întâmpla ca anumiţi indivizi să manifeste altă reacţiune decât cea tipică, fără ca totuşi prin aceasta să se altereze caracteristica ansamblului. Cum e însă posibil să se caracterizeze un colectiv ale cărui reacţiuni nu au făcut obiectul unei asemenea inventarieri numerice? Aci intervine procedeul sintetizator al spiritului omenesc, care intuieşte de-a dreptul frecvenţa anumitor însuşiri şi o transformă în caracteristica definitorie pentru grup.

Când se spune astfel că francezul este clar, germanul profund ori americanul practic, aceasta nu înseamnă că nu există şi unele nebulozităţi la cei dintâi, unele superficialităţi la ceilalţi, ori unele fapte dezinteresate la cei din urmă. Înseamnă numai că ceea ce mintea omenească întâlneşte mai frecvent şi determină drept caracter de recunoaştere grupului sunt cele trei însuşiri amintite. Când vorbim deci de un suflet naţional, nu putem face abstracţiune de o anumită viziune intuitivă a materialului asupra căruia vorbim. Acei care, ocupându-se de realităţi sociale, cred că pot face abstracţiune de asemenea viziuni intuitive şi folosi metodele riguroase ale ştiinţelor experimentale, să ne ierte, deci, că nu vom avea pretenţia să ne aşezăm pe terenul pe care cearcă sa se aşeze şi pe care noi îl contestăm şi pentru dânşii. […]

Căutând să determinăm componenţa sufletului românesc, se presupune că trebuie să cunoaştem cel puţin aceste două lucruri: componentul şi compusul. Sufletul romanesc este însă o realitate complexă, asupra căreia, cu toată previziunea de caracterizare mioritică, cercetătorii sunt departe de a fi căzut de acord asupra realităţii dintre ce este într-adevăr şi ceea ce vor ei să fie acest suflet.

Mai puţin dificil, aparent, stau lucrurile referitoare la sufletul dac. Zic: în aparenţă, pentru că dacă cele câteva documente, printre care izvoare contemporane sau târzii, caracterizează câteva manifestări ale ethosului dacic, pentru gradul de prezentativitate al acestor informaţiuni, precum şi pentru punerea lor de acord suntem reduşi la simple conjecturi. Efortul nostru de a regăsi caracterul dacic al sufletului nostru naţional s-ar reduce astfel la încercarea de caracterizare linei incertitudini printr-o altă incertitudine. Aşa ar fi, dacă mijloacele noastre de a ne apropia de realitate ar fi toate indirecte şi externe. Din fericire pentru noi, în toate ştiinţele spiritului – şi istoria face parte din ele –, în afara domeniului extern, avem posibilitatea de a ne referi la lucruri prin înţeles şi prin intenţii. Mai mult decât atât, în măsura în care cunoştinţele noastre în acest domeniu despre semnele pe care omul le lasă în cărţi, pe pietre sau pe suprafaţa pământului, nu sunt nimic decât în măsura în care pun în joc asemenea semnificaţii, putem spune că, despre ce suntem şi despre ce au fost cei dinaintea noastră, nu putem şti nimic decât în măsura în care le putem atribui din noi un înţeles care să le unifice.

La limita efortului istoricului de a afla, cercetătorul nostru va trebui să cadă de acord cu afirmaţia răsturnătoare a lui Nietzsche: „Nu putem înţelege trecutul decât prin arătarea a ceea ce este viu din el în vremea noastră”. Oricine şi-ar închipui că poate da un înţeles afirmaţiunilor lui Herodot ori ale lui Strabo, ori afirmaţiunilor lui Dio Cassius, ori celor mai târzii, ale lui Iordannes, despre daci şi despre geţi, de pildă, afirmaţiunilor că dacii „inhaerens montibus” (că dacii trăiesc în munţi), ori că sunt nemuritori, chipul în care ne vom reprezenta dependenţa lor de munţi sau nemurirea lor va fi întotdeauna în funcţiune de chipul în care ne reprezentăm noi înşine căţărarea munţilor ori propria noastră nemurire.

Se poate să fie practic lucrul acesta, dar e aşa: în locul faptelor pe care vrem să le cuprindem cu mintea, nu întâlnim în istorie, chiar în relatarea celor mai mărunte fapte petrecut acum câteva minute, decât martori ai acestor fapte; martori care putem să-i confruntăm, să-i discutăm, să-i admitem sau să-i punem la îndoială, după ceea ce suntem noi înşine în stare să ne închipuim şi să socotim admisibil. Aşa se şi explică de ce există în ştiinţele spiritului atâta diversitate de păreri. Și dacă, de la o vreme, o mare parte din martorii unui fenomen cad la învoială să afirme că un lucru s-a petrecut aşa şi nu altfel, lucrul se datoreşte, pe de o parte, faptului că un grup de oameni s-a găsit, la un moment dat, conformat în acelaşi fel, pradă aceloraşi simţiri şi aceloraşi impresii. […] Dacă lucrurile stau astfel, chiar în ştiinţă […], suntem gata să cădem la învoială, pentru un temei sau pentru altul, despre ce suntem noi înşine ca popor şi ceea ce ne închipuim că au fost strămoşii noştri daci.

O dată aşezaţi pe acest teren, putem mărturisi fără pretenţii că sufletul românesc e un lucru complex, produs al unei serii întregi de influenţe. Şi, fără a putea doza fiecare din aceste influenţe, cu preciziunea chimistului care face o analiză cantitativă, putem, totuşi, cădea lesne de acord asupra anumitor caractere ale specificului nostru naţional, mai ales dacă procedăm prin comparaţie.

Iată, de pildă, o comparaţie între sufletul românesc şi sufletul polonez, în ceea ce priveşte structura componentelor lui latine şi slave. Poporul românesc şi cel polon par a realiza aproape aceeaşi sinteză între elementul latin şi cel slav, luate exact pe dos. Astfel, în vreme ce polonezii sunt slavi în categoriile fundamentale ale sufletului lor şi latini în categoriile regulative, altfel zis au în fondul lor spiritual suflul romantic al stepei cu neastâmpărul şi izbucnirile ei, şi în viaţa lor normativă veleităţile de ordine şi organizaţie statală ale catolicismului roman, noi suntem latino-traci în categoriile fundamentale ale sufletului nostru, prin luciditate şi măsuri, în vreme ce toate eforturile noastre organizatoare şi regulative par sterilizate într-atât de suprastructura slavă, încât ajungem să ne pară că, pentru ţara noastră, nu există mai mare fericire decât aceea de a nu avea deloc guvernatori şi de a lăsa lucrurile să meargă de la sine. Vorba proverbului: Bună ţară, rea tocmeală.

Dacă am încerca să definim structura sufletului nostru naţional, punând-o în relaţie cu împrejurările în care s-a dezvoltat neamul, cu împrejurările geografice ale unui spaţiu infinit ondulat, cum ar zice d-l Blaga, cu condiţiunile vieţii de vale, cum ar zice, mai precis poate, d-l Stahl, cu genurile de viaţă deosebită ale păstoriei şi plugăriei, cum a făcut-o Densuşianu, cu sufletul omului de la munte, cum o face d-l Mehedinţi, pe urmele lui Eminescu (care deosebea pe românii neaoşi de veneticul român de baltă), ori de acei care caracterizează incertitudinile sufletului românesc în funcţie de nestabilitatea împrejurărilor istorice, şi dacă pe aceste diferite stări sufleteşti, raportate la împrejurările respective, am încerca să punem numele unui popor de provenienţă [daco-romană] am vedea ca acest suflet se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţiuni, printr-o serie fie reprezentări divergente despre sine, printr-o serie de sentimente de lipsă de actualitate, care s-ar simţi întregite prin alunecare în direcţia felului de a fi al anumitor altor popoare pe care cu un cuvânt am încercat să le caracterizez sub numele de ispite. Aceste ispite nu constituiesc reziduul actual al încercării prin care a trecut un neam.  Ele sunt rezumatul latent al experienţelor trecutului. […] Aceste ispite sunt caractere dominante, pentru că ele nu se manifestă ca existenţe depline, ci numai ca veleităţi, ca tendinţe de a depăşi şi de a ieşi din tine pentru a te întregi prin adaosul unei realităţi din afară, care te subjugă şi în care recunoşti parcă o identitate formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare, la echilibrul zărilor iniţiale pe care le tulbură elementul de peisaj sufletesc.

Fiecare popor, fiecare suflet popular, se poate caracteriza printr-un anumit dozaj al acestor ispite, care reproduce, în arhitectura lui lăuntrică, interpenetraţiunea în actualitatea sufletească a vicisitudinilor istorice, prin care a trecut poporul respectiv.

Cine ar putea contesta existenţa în sufletul românesc, de pildă, a unei ispite franceze, adică tendinţa românului desţărănit de a se integra într-un orizont mai subţire, mai cioplit, pe care pare a i-l înfăţişa lumea şi societatea franceză?! Putem condamna lucrul ca superficial, dacă vrem, dar nu putem nega realitatea. Mai puţini ar fi poate de acord la început. Vor cădea însă de acord de îndată ce se vor vedea mai bine, pentru că ispita aceasta franceză continuă o ispită mai veche a sufletului românesc: ispita greacă. În sentimentul românului desţărănit, care aspiră după cultura franceză, nu trebuie să vedem alt fenomen spiritual decât atracţiunea pe care o va fi exercitat cândva, asupra tracului din deal şi de la munte, dezvoltarea cetăţilor greceşti de la Dunăre şi de la Mare încă dinainte de începutul primului mileniu creştin. Şi nu e numai o întâmplare faptul că, după Revoluţia Franceză, influenţa franceză s-a răsfrânt în Principate şi a substituit în aristocraţia de la noi vechea cultură grecească. Şi tot aşa, cine ar putea contesta existenţa unei ispite bizantine în strădania voievozilor români încă din perioada marilor înjghebări statale? Care român, care-şi lasă sufletul în voie, nu se simte robit de existenţa multiplicată şi fastuoasă a podoabei Imperiului de Răsărit? Şi care din oamenii zidurilor de var alb şi acoperişurilor de şindrilă, trase în unghiuri drepte şi în linii precis conturate, nu simte vraja cupolei ori intimitatea tainică a naosului bisericesc?

Ori, care spirit românesc ar putea tăgădui ispita romană? […] Şi dacă, atunci când, sub masca ispitei romane, apar câteva elemente autentic bizantine, nu-i mai puţin adevărat că această ispită şi-a exercitat întotdeauna funcţia regulatorie asupra avânturilor ethosului românesc. […] Dar şi ispita germanică, aceea care cuprinde din când în când sufletul nostru, de data asta nu sub forma conformării faţă de un model străin, ci sub forma unui efort de adâncire spre autenticitate, ca şi cum efortul reflexiv şi în profunzime al ethosului german, în loc să ne îmbie la imitarea unui model din afară, ne îndeamnă – şi cazul lui Eminescu, sub acest raport, e totdeauna o dovadă – spre adâncirea şi descoperirea realităţii noastre proprii, a configuraţiei autohtone a sufletului nostru.

Aţi ghicit parcă, s-o mărturisim: la limita acestui efort de adâncire germanică în noi înşine, se năzare străfundul sufletului românesc, năluceşte ispita străfundului nostru anonim, ispita tracă […].

Influenţele franceză, greacă, slavă, germanică, bizantină tracă, câte din aceste sinteze ale materialului trăit în această parte a lumii nu vin să se îmbine în arhitectura sufletului românesc, în arcuiri de bolte şi subsinteze? Pe toate le găseşti prezente în sufletul tău, în faţa oricărei împrejurări care te solicită, române, la acţiune. Gândul care se iscă, mâna care schiţează sunt împinse de toate aceste prototipuri într-o direcţie care nu e decât rezultanta întâlnirilor, un act cu realitate imediată […].

Mai simple la popoarele pe care vicisitudinile istoriei le-au lăsat fără aristocraţie, ca pe sârbi şi pe bulgari, mai stabile la popoarele pe care o îndelungă supunere la aceleaşi categorii regulative a reuşit să contopească într-o unitate structurală deosebirea materială a ethosurilor intrate în sinteză, cum e Franţa. Această sinteză prezintă, chiar în libertatea ei, o originalitate privind fiecare popor, prin felul în care, în structura lui, s-a decis să ocupe interdependenţa specifică uneia sau alteia din aceste influenţe.

Şi dacă în sufletul românesc există, fără îndoială, o gradaţie de la macedonean la ardelean şi la oltean, trecând prin muntean şi bucovinean, la moldovean şi basarabean, nu e mai puţin adevărat că, dincolo de această variaţie, persistă o unitate de configuraţie care le permite să se regăsească drept nuanţe ale unei aceleiaşi realităţi esenţiale.

Şi care e, în această structură, caracterul şi funcţia reală a ispitei tracice?

Ispita tracică nu este, pentru sufletul românesc, o ispită extrospectivă. Ea nu implică orientarea sufletului românesc după un model extern, care să exercite asupra lui influenţe din afară, cum e lumea franceză ori cum e lumea slavă. Ajungi la traci după ce elimini din tine tot ceea ce reuşeşti să identifici că datoreşti altora. Ispita tracică ar fi deci, judecată din acest punct de vedere exterior, o ispită reziduală. Ea ar cuprinde elementele sufleteşti care nu-şi pot afla altă origine, după cum filologii atribuiesc rădăcinilor trace cuvinte ce nu se vădesc aparţinând altui idiom.

Dacă traducem aceste cuvinte, ajungem la un rezultat straniu, de natură să întoarcă întregul efort de a ajunge până la ea, pe dos. Dacă cultura unui om este, cum zice Valéry, ceea ce îi rămâne după ce a uitat totul, noi am aparţine lumii trace atunci când nu ne-am mai sili să fim în nici un alt fel decât cum suntem. Fantoma după care alergăm, căutând sufletul trac, se vădeşte iluzorie numai când încercăm s-o prindem din afară. Să ne oprim şi să ne cufundăm în noi înşine. Să ne lăsăm ispitiţi nu de ceea ce năzuim să fim, ci de ceea ce suntem.

Ajunge să facem acest pas, pentru ca de îndată ispita reziduală, pe care ajungem să o recunoaştem abia în: barză, varză, viezure şi mazăre, transmise nouă fără să ne dăm seama, se preface într-un factor care transfigurează totul. Nu trebuie să te aşezi lângă Columna lui Traian ca să-ți dovedeşti dacismul, pentru că conciul femeilor din Inidoara nu s-a schimbat până astăzi, ori pentru că, printre ostaşii lui Decebal, recunoşti cuşmele ţăranilor din Ţara Oaşului, despre rostul cărora se întreabă mulţi istorici care nu au fost niciodată prin ţara aceasta.

Aici în Bucureşti, sub straiele nemţeşti care ne acoperă, în oraşul acesta de „dolmeni” şi de „menhiri”, care ne înconjoară în care Occidentul dă zilnic asalt irealităţii, care la rândul ei îi macină substanţa într-o atmosferă de basm, lumea tracă reînvie la fiecare pas.

Legătura vieţii omeneşti cu astrele, cu codrul, frăţia aceasta universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi destinului lor e tracică şi ea.

„Ispita dacică. Dimensiunea românească a existenţei” – Conferință rostită de Mircea Vulcănescu la Sala Dalles din București, în 31 mai 1941 – fragment – republicat în CERTITUDINEA nr. 180/2025.

Lucian Ciuchiță – Mari scriitori români: Sorin Titel

Există scriitori pe nedrept ignorați de către mass-media și publicul larg, figuri literare de o valoare inestimabilă, a căror operă ar merita un loc central în cultura noastră. Un astfel de nume este Sorin Titel, un autor a cărui contribuție depășește cu mult notorietatea sa, și pe care, cu îndrăzneală, îl consider de cel puțin zece ori mai valoros decât Mircea Cărtărescu.

De ce fac această comparație? Nu din dorința de a-l minimaliza pe Cărtărescu, ci pentru a trage un semnal de alarmă asupra manipulării culturale orchestrate de către sistem. Există scriitori pe care elita culturală îi propulsează și cărora li se cumpără premii din bani publici, în timp ce alții, mult mai valoroși, sunt lăsați în umbră, deși ar merita să fie în centrul atenției literare.

Născut pe 7 decembrie 1935 în comuna Margina, județul Timiș, Sorin Titel a purtat în suflet pentru totdeauna atmosfera autentică a peisajelor bănățene și complexitatea lumii rurale. Mediul în care a copilărit și-a pus amprenta profundă asupra operei sale, în care cititorul întâlnește o simfonie de imagini, teme și simboluri care evocă această lume plină de contradicții și frumuseți ascunse.

Liceul l-a urmat la Lugoj și Caransebeș, însă traseul său universitar a fost marcat de frământările politice ale vremii. În 1956, Sorin Titel a fost exmatriculat de la Facultatea de Filologie din București pentru susținerea mișcării revoluționare a studenților din Ungaria, un act de curaj care a arătat din plin spiritul său rebel și neconformist. După numeroase peripeții, reia studiile și reușește să absolve facultatea în 1964.

Primul său volum de schițe, „Copacul”, publicat în 1963 la Editura pentru Literatură, reprezintă o promisiune a ceea ce avea să devină stilul său unic: o scriitură elegantă, subtilă și densă, în care peisajul bănățean capătă o simbolistică aproape mitică. „Copacul” este mai mult decât o simplă colecție de schițe – este o punte între ruralitatea arhaică și frământările sufletești ale personajelor, o meditație asupra rădăcinilor și fragilității umane.

În 1966, Sorin Titel publică „Reîntoarcerea posibilă”, un roman ce marchează începutul preocupărilor sale pentru condiția individului prins între trecut și prezent. În această operă, timpul devine fluid, iar personajele sunt supuse unei căutări perpetue a identității.

Un an mai târziu, în 1967, lansează volumul de povestiri „Valsuri nobile și sentimentale”, în care delicatețea narativă este dublată de o profundă introspecție. În povestirile sale, sunetul valsurilor devine un ecou al unor dorințe neîmplinite, iar timpul pare să se destrame sub greutatea amintirilor.

Romanul „Dejunul pe iarbă” (1968) aduce în prim-plan alienarea omului modern, sub masca unei simplități aparente. Într-un decor natural idilic, conflictele psihologice ale personajelor capătă o forță devastatoare.

„Țara îndepărtată” (1974) este considerată una dintre cele mai importante opere postbelice ale literaturii române. Premiat de Asociația Scriitorilor din București, romanul deschide o tetralogie monumentală, completată de „Pasărea și umbra” (1977), „Clipa cea repede” (1979) și „Femeie, iată fiul tău” (1983).

Aceste patru romane explorează teme esențiale: înstrăinarea, căutarea rădăcinilor, relația dintre timp și memorie. În „Pasărea și umbra”, simbolistica atinge un vârf al rafinamentului, iar metafora păsării devine un laitmotiv al aspirației către libertate. „Femeie, iată fiul tău” este încununat cu Premiul Academiei Române și cel al Uniunii Scriitorilor, fiind considerat de critici drept punctul culminant al operei sale.

Sorin Titel nu a fost doar un prozator de excepție, ci și un eseist rafinat. În „Herman Melville. Fascinația mării” (1975), explorează universul literar al marelui scriitor american, dezvăluind o fascinație personală pentru simbolistica oceanului. „Pasiunea lecturii” (1976) și „În căutarea lui Cehov și alte eseuri” (1984) sunt dovezi ale profunzimii sale intelectuale și ale respectului pentru marii clasici.

„Melancolie”, romanul neterminat din 1988, rămâne o mărturie emoționantă a frământărilor sale literare din ultimele zile. Publicarea postumă a volumului „Bucătăria de vară” (1997), ce cuprinde scenarii cinematografice, arată încă o latură creativă a scriitorului, prea puțin cunoscută de publicul larg.

Cele două volume de „Opere” (schițe, povestiri și romane) consolidează statutul său de mare prozator. De la simbolurile naturii din primele schițe până la meditațiile profunde asupra condiției umane din romanele mature, Sorin Titel și-a construit o operă monumentală.

În timp ce unii scriitori sunt propulsați de către sistem și transformați în vedete culturale, Sorin Titel rămâne un nume de referință pentru cei care caută autenticitatea literară.

Moștenirea sa, deși uneori marginalizată, reprezintă una dintre cele mai valoroase comori ale literaturii române din secolul XX.

Este de datoria noastră să redescoperim astfel de personalități și să le oferim locul cuvenit în panteonul literaturii române.

Sorin Titel este un scriitor care, deși plecat prematur dintre noi, la 17 ianuarie 1985, continuă să trăiască prin cuvintele sale. Asemeni marilor clasici, opera sa va rămâne un punct de referință pentru oricine caută să înțeleagă esența umană și frumusețea complicată a vieții. Prin el, literatura română a găsit un povestitor de talia lui Ioan Slavici, un observator lucid și poetic al lumii în care trăim.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Gheorghe Mironescu, jurist și mare om politic, o personalitate uitată
Gheorghe Mironescu

Gheorghe Mironescu

Gheorghe Gh. Mironescu, jurist şi om politic, membru de onoare al Academiei Române, s-a născut la 28 ianuarie 1874, la Vaslui, ca fiu al magistratului Gheorghe M. Mironescu și al Ecaterinei.

A pătruns în tainele învățăturii în orașul natal, în cadrul Școlii primare de băieți Nr. 1 Vaslui. Și-a continuat cursurile gimnaziale și liceale la Iași, la Liceul Național, obținând diploma de bacalaureat în anul 1891, la „Institutele Unite” din același oraș.

A absolvit liceul particular „Institutele Unite” din Iaşi, luându-şi bacalaureatul în 1891, apoi în spiritul tradiției familiei, în octombrie 1891, a intrat la Facultatea de Drept, dar și la Facultatea de Litere și Filosofie, din cadrul Universității din București.

În anul 1894 a obținut cele două licențe: în iunie licența în drept, iar în octombrie licența în litere. Şi-a continuat specializarea la Paris, unde, în 1898, obţine doctoratul în Drept. Lucrarea sa intitulată „Traité Théorique et Pratique du Casier Judiciaire” (Tratat teoretic și practic despre cazierul judiciar – n. tr. red.) a fost „elogiată și reținută” de Facultatea de Drept din Paris.

În anul 1899 s-a întors în țară. A devenit procuror pe lângă Tribunalul Ilfov (1900), avocat al statului (1900-1901) și s-a consacrat unei cariere didactice la Facultatea de Drept din București (1901-1939).

Începând din 1903 a fost profesor de drept civil şi apoi de procedură civilă la Facultatea de Drept din Bucureşti, iar în 1906 a devenit decan al aceleiaşi facultăţi. În 1914, odată cu înfiinţarea Catedrei de Enciclopedia Dreptului, a fost chemat la această catedră, unde a fost confirmat profesor titular în 1920, conform lucrării „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

Odată cu declanșarea Primului Război Mondial s-a numărat printre cei 30 de profesori universitari și 40 de parlamentari, care, la propunerea lui Simion Mândrescu, în numele „Asociației profesorilor universitari din România”, au plecat la Paris, unde au susținut o intensă propagandă pentru Unire.

Gheorghe Gh. Mironescu a desfăşurat şi o intensă activitate politică, militând intens pentru afirmarea drepturilor românilor transilvăneni şi pentru unirea Transilvaniei cu România. În perioada 8-11 aprilie 1918 a fost unul dintre membrii delegației române la „Congresul naționalităților oprimate din monarhia Austro-Ungară”, care a avut loc la Roma, iar la 30 aprilie 1918, acesta a făcut parte din „Comitetul național al românilor din Transilvania și Bucovina”, creat la Paris, militând pentru unirea teritoriilor românești din Austro-Ungaria cu România.

Guverne şi guvernanţi (1916-1938)

Guverne şi guvernanţi (1916-1938)

În timpul Războiului de Întregire, Gheorghe Gh. Mironescu, încadrat politic în Partidul Conservator-Democrat, a plecat la Paris, unde a susţinut drepturile naţionale româneşti, s-a numărat printre colaboratorii cei mai activi ai ziarului „La Roumanie” şi a fost ales membru al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, constituit la 20 septembrie/3 octombrie 1918. Ulterior, a devenit fruntaş al Partidului Naţional Român şi apoi al Partidului Naţional-Ţărănesc, conform lucrării „Guverne şi guvernanţi (1916-1938)”, autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (Ed. Silex, Bucureşti, 1996). Ca fruntaş al Partidului Naţional-Ţărănesc, a fost vicepreşedinte al Senatului.

A fost deputat și senator ,vicepreședinte al Senatului. A devenit ministru al Instrucțiunilor Publice , ministru al Afacerilor Străine, președinte al Consiliului de Miniștri, ministru de Finanțe, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri în guvernele Iuliu Maniu, ministru subsecretar de Stat și consilier regal, din 30 martie 1938.

Cronologic, a ocupat diferite funcţii politice: ministru al Afacerilor Străine (10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930; 7-8 iunie 1930; 13 iunie – 8 octombrie 1930; 10 octombrie 1930 – 4 aprilie 1931; 11 august – 11 octombrie 1932), calitate în care a prezidat delegaţia română la adunările Societăţii Naţiunilor şi la cele două conferinţe de la Haga (1929, 1930); preşedinte al Consiliului de Miniştri (7-8 iunie 1930; 10 octombrie 1930 – 4 aprilie 1931); ministru de Finanţe (6 iunie – 10 august 1932), calitate în care a depus eforturi serioase în vederea redresării financiare a ţării; vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (20 octombrie 1932 – 12 ianuarie 1933; 14 ianuarie – 9 noiembrie 1933); ministru de Interne (14 ianuarie – 9 noiembrie 1933).

„Congresul naționalităților oprimate de monarhia austro-ungară” cu delegații români Dumitru Drăghicescu, Nicolae Lupu, Benedetto Deluca, Gheorghe Mândrescu și Gheorghe Mironescu.

„Congresul naționalităților oprimate de monarhia austro-ungară” cu delegații români Dumitru Drăghicescu, Nicolae Lupu, Benedetto Deluca, Gheorghe Mândrescu și Gheorghe Mironescu.

În ianuarie 1935 se retrage din viaţa politică pe motive personale, revenind în 1938, în timpul regimului de autoritate monarhică al regelui Carol al II-lea, când a fost numit Ministru Secretar de Stat (10 februarie – 30 martie 1938), precum şi consilier regal (la 30 martie 1938), luând parte totodată la elaborarea noii Constituţii a ţării.

În paralel cu activitatea politică, a desfăşurat şi o bogată muncă didactică şi de cercetare, concretizată în lucrări, studii şi articole: „Lacunele noului cod de procedură civilă” (1902), „Studii juridice” (1912), „Despre acţiunile posesorii” (1912), „Noţiunile dreptului” (1912), „România faţă de războiul european” (1915), „Enciclopedia dreptului” (1922), „La politique de la paix” (1929), „France et Roumanie” (1930), „Rezultatele Conferinţei de la Haga pentru România (Problema reparaţiunilor germane şi orientale)” (1930), „Inovaţiunile Constituţiei din 1938” (1939), „Orientări în filosofia dreptului” (1939) ş.a. Cuvântările sale au fost reunite în două volume, apărute în 1930, respectiv 1937, menţionează dicţionarul „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

Gheorghe Gh. Mironescu a fost ales membru de onoare al Academiei Române la 31 mai 1939, fiind repus în drepturi ca membru de onoare la 3 iulie 1990.

A încetat din viaţă la 8 octombrie 1949, la Bucureşti, potrivit lucrării „Guverne şi guvernanţi (1916-1938)” (Ed. Silex, Bucureşti, 1996).

Cristian Horgoș – Cultul falic la Cucuteni, tradiția Călușarilor și viziunea lui Eliade

La Revista România Culturală am publicat recent articolul „Zeițele de Cucuteni în familia androginelor” și mi-a deschis totodată orizontul cu informații suplimentare îndeosebi privind perspectiva lui Mircea Eliade asupra religiilor falice.

Reamintesc că articolul inițial l-am încheiat cu un citat al antropologului și arheologului Marija Gimbutas, o mare admiratoare a Culturii Neolitice Cucuteni: „…în Europa Veche, falusul este departe de a fi simbolul obscen care este astăzi. Mai degrabă este asemănător cu acel lingam încă prezent în India: un stâlp cosmic sacru moștenit din civilizația neolitică din Valea Indusului. Una dintre primele reprezentări ale genul în Europa este constituit de fuziunea falusului cu corpul divin al Zeiţei, care apare începând din paleoliticul superior.”

„Falusul funcționează ca un simbol atotcuprinzător în religia hindusă, dar dacă un golan de pe stradă îl desenează pe un zid, atunci va reflecta numai interesul lui pentru propriul penis (…) Când un hindus educat îți va vorbi despre ‘lingam’ (falusul care îl reprezintă pe zeul Shiva din mitologia hindusă), vei auzi lucruri pe care vesticii nu le-ar pune în legătură niciodată cu penisul. Lingamul nu este o aluzie obscenă, în mod cert.” Spune și psihologul Carl Jung în cartea sa „Omul și simbolurile sale” (la pagina 113 în ediția publicată în limba română de Editura Trei).

„Este foarte probabil că, printre adoratorii așa-zisului lingam al lui Shiva, un mare număr nu văd în el decât arhetipul organului generator; dar sunt alții care îl consideră un semn, o ‘icoană’ a creației și a distrugerii ritmice a Universului, care se manifestă în forme și se reintegrează periodic în unitatea primordială, preformală, spre a se regenera”, observă Mircea Eliade în cartea „Tratat de istorie a religiilor”.

Cultul Falic în Egiptul Antic

Cultul Falic în Egiptul Antic

Despre puterea simbolisticii falusului ne putem da seama observând că ritualuri falice s-au perpetuat din Cucuteni, de-a lungul vremurilor, până la dansul Călușarilor, de pildă.

Găsim ușor, bunăoară, informația că la Sabatinovka (cultura Cucuteni), datat circa 4800-4600 î.Hr., s-a găsit un altar în formă de bancă pe care erau așezate, pe scaune cu spătar de corn, 16 sculpturi de capete de șerpi sau de falus. Numai una din aceste figurine avea brațe, ținând în mână un prunc în formă de șarpe sau un falus.

Și, acum, câteva dintre referirile la tradiția „Călușarilor” care a supraviețuit până în secolul trecut.

De pildă, în articolul „Rusaliile, zânele bătrâne din mitologia românească”: „Toate zânele sunt fecioare. Mutul din ceata Călușarilor rotește în timpul ritualului un simulacru de falus ca semn că lumea nouă este condusă de bărbați, cărora le revine un rol important în procreere și ca semn a ceea ce ele nu au cunoscut.”

„Celălalt moment îl are ca executant pe mut: cu un pilug de forma unui falus, acesta prepară într-un căuş din ouă sparte, din usturoi şi din apă un amestec pe care îl împrăştie apoi asupra asistenţei, mai ales feminine, marcând cu aceasta sfârşitul dansului.” Se arată și în articolul „Dansul Călușarilor sau Călușul” de pe site-ul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare.

cultul falic cucuteni

https://www.universulargesean.ro/calusul-de-la-magie-la-propaganda/

„Pentru rod al trupului, căluşarii poartă la brâu un falus şi trec peste femeia care are probleme”, spune Elena Stoica, etnograf, în articolul „Ritualul prin care se cheamă zeii, de Rusalii. Bărbaţii capătă puteri supranaturale şi pot invoca fertilitatea”.

Și, acum, să spicuim din informațiile oferite de redacția Revistei România Culturală, pe care le consider deosebit de interesante.

Soborul Zeițelor de la Isaiia

Soborul Zeițelor de la Isaiia

Pictură reprezentând Lingam-ul lui Shiva în cultura hindusă

Pictură reprezentând Lingam-ul lui Shiva în cultura hindusă

Se știe despre artefactele zeițelor de la Isaiia și mai ales despre forma lor absolut universală. Este o formă arhetipală care se regăsește atât ca și formă, dar ca și funcție având în vedere unghiurile curbe, dacă le putem numi așa, și a dinamicii pe care o sugerează. Aceasta ne duce cu gândul la câmpurile de torsiune morfogenice ale lui Rupert Sheldrake, dar și la unele noi descoperiri făcute de actorul și fizicianul Terence Howard (adulat de unii și hulit de mare parte din mediile științifice academice materialiste și cvasi-atee din toate academiile), care arată de fapt cum se mișcă universul și voluptuozitatea Mamei Cosmice cu formele ei rotunde care abundă peste tot în natura înconjurătoare și umană. De aceea fetele/femeile frumoase sunt înzestrate cu asemenea forme, iar artefactele de la Isaiia sugerează într-un mod esențial exact aceste aspecte ale Eternului Feminin, pentru că Dumnezeu sau Creatorul Universului nu este doar Tată, ci este și Mamă, adică Dumnezeu Mamă-Tată, androgin perfect, din care izvorăște creația.

Cât privește chestiunea „falică”, să nu uităm că însuși Eliade spunea în Istoria Credințelor și Ideilor Religioase că toate religiile lumii sunt falice. Și ce înseamnă chestiunea aceasta? De ce vestalele orientului mergeau pe străzile citadelelor lor în Antichitate prin procesiuni cărând pe umeri toate un falus mare din lemn? Pentru că venerau această potență masculină, acest Etern Masculin, care în kabala iudaică se numește vocabula Yod, iar la chinezi e Yang-ul din Yin și Yang, toate regăsindu-se la traci, la pelasgii ce ne-au lăsat cunoașterea scrisă în piatră.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Cristian Horgoș – Numere Fibonacci la „Cucuteni” și geometrie în alt Neolitic învecinat

Acest articol urmărește să surprindă Cultura Neolitică de „Cucuteni” într-o perspectivă completă, cu preocupări legate de științe pe cate noi astăzi le numim matematică, biologie, fizică și psihologie (chimia era la un nivel empiric, „doar” încât să prepare vopsele în stare să dăinuie șapte milenii nu ca vopseaua de pe mașina mea Opel, care a ținut cinci ani).

tezaurul statuar de la isaiia, cucuteni, numerele lui fibonacciÎn această viziune plenară, vizibilitatea pe plan internațional a Culturii „Cucuteni” e cam departe de ceea ce merită. Adică nu e sigur că roata a fost într-adevăr inventată de cucutenieni înainte de sumerieni – după cum afirmă unele articole –, dar acest aspect pare unul utilitarist, „gospodăresc” – chiar dacă oarecum ingineresc – deci mai puțin relevant decât descoperirile profunde legate de științe universale.

Înainte de vedea indiciile de „Fibonacci” la Cucuteni, să vedem un pic de context privind această extraordinară progresie matematică legată strâns de Tăietura/Secțiunea/Proporția de Aur (Golden Ratio), numită uneori și „Proporția Divină”.

Astfel, Proporția de Aur, prezentă și în „Omul Vitruvian” a lui Leonardo da Vinci, a fost prima dată notată în cartea „Elementele”, scrisă de Euclid cam cu 300 î.Hr. carte care a influențat întreaga evoluție a matematicii europene. Dar proporția de aur a fost folosită de grecii antici și înainte, în edificarea unor temple, adică în corelație cu divinitatea, la fel cum vom vedea și la „Cucuteni” privind numerele Fibonacci.

Șirul lui Fibonacci la Omul Vitruvian

Șirul lui Fibonacci la Omul Vitruvian

Găsim posibile reflectări ale Proporției de Aur, încă înainte de grecii antici, în articolul Wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_works_designed_with_the_golden_ratio.

Astfel, apar afirmații despre prezența Proporției de Aur în antichitate, la egipteni și sumerieni iar în Epoca bronzului pe vase grecești, ceramică chinezească, sculpturi Olmece sau artefacte cretane și miceniene.

Șirul lui Fibonacci la Stonehenge, văzut de sus

Șirul lui Fibonacci la Stonehenge, văzut de sus

În momentul de față, mențiunea celei mai vechi prezențe a Proporției de Aur sau a Numerelor Fibonacci sunt privind megalitul Stonehenge (3100 Î.H – 2200 Î.H), autori fiind Kimberly Elam respectiv Neil L. Thomas. Însă pare discutabilă lucrarea Stonehenge Completed and the Fibonacci Code a lui Neil L. Thomas.

În schimb, par mult mai interesante elementele de matematică surprinse în culturi Neolitice de pe teritoriul actual al Macedoniei în lucrări precum Proporția de Aur și alte elemente de geometrie cu conotații de geometrie (hyper) euclidiană pe artefacte macedoniene, de Renate Quehenberger sau Analiză de simetrie pe ceramică pictată de Neolitic, în Republica Macedonia, de Goce Naumov.

Dealtfel, simetria geometrică (translații, rotații, oglindiri și multiplicări) evidențiată de Goce Naumov e aplicabilă și la picturile ceramice de Cucuteni.

tezaurul statuar de la isaiia, cucuteni, numerele lui fibonacci

Fibonacci la Cucuteni

Șirul Fibonacci este unul din cele mai remarcabile șiruri matematice dar, în plus, este prezent și în lumea vie.

Astfel, poate fi recunoscut în tiparul ramurilor unor specii de copaci, în aranjamentul fructului de ananas și al semințelor de pin ori în inflorescența de anghinare și floarea soarelui.

Mai mult, în lucrarea publicată de Luke Hutchinson, în 2004, sub titlul Growing the Family Tree: The Power of DNA in Reconstructing Family Relationship” (și reluat la „Proceedings of the First Symposium on Bioinformatics and Biotechnology BIOT-04) se evidențiază un mod de calcul cromozomial bazat tot pe șirul Fibonacci.

Secvența purtătoare a numelui matematicianului italian Fibonacci, cel care a documentat-o în anul 1202, a fost cunoscută și de matematicianul și poetul indian Acharya Pingala, cu aprox. trei secole î.Chr.

Cu atât mai remarcabil este faptul că numere netriviale din șirul Fibonacci se regăsesc în situri reprezentative Cucuteni vechi de șase-șapte milenii. Adică se înfiripă ipoteza ca în cultura neolitică elementele de cult să se fi împletit cu „magia” numerelor Fibonacci.

„Soborul Zeițelor” de la Poduri

„Soborul Zeițelor” de la Poduri

Astfel, „Soborul Zeițelor” de la Poduri – Dealul Ghindaru (județul Bacău) cuprinde 13 tronuri de lut ars și 21 de statuete.

Mai mult, „Soborul Zeițelor” din situl Isaiia (județul Iași) cuprinde 13 tronuri, 21 de statuete feminine și 42 de mărgele (cariopse). Deci se disting numerele Fibonacci: 13, 21 și 55, ultimul ca sumă între 13 și 42. Cu mențiunea că descoperirea de la Isaiia a prof. Vicu Merlan a fost una închisă, cu toate artifactele închise într-un vas sigilat, deci numerele sunt exacte.

Grupajul „Sfânta Familie”, tot de la Isaiia, cuprinde 7 statuete antropomorfe, plus 1 tron, în total numărul Fibonacci 8. Cultura Cucuteni se întindea și pe actuala regiune de sud a Ucrainei, fiind intitulată Cucuteni – Trypillia.

Un exemplu al numărului Fibonacci 21 îl găsim remarcat în mega-situl de la Nebelivka.

Astfel, într-un articol publicat pe site-ul Universității Cambridge, găsim paragraful „Cea mai frapantă descoperire colectivă a fost grupul de 21 de vase în miniatură, cu șase vase arătând primele exemple de decorațiuni pictate cu grafit” (The most striking collective find was the group of 21 miniature vessels, with six vessels showing the first examples of graphite-painted decoration).
E posibil ca arheologii și muzeografii specializați în Cultura Cucuteni să mai știe astfel de exemple, sau dimpotrivă.

Cu titlu de curiozitate, șirul Fibonacci e soluția la vechea ghicitoare pastorală privind numărul mioarelor care se adună în zece ani, pornindu-se de la o singură mioară știindu-se că fiecare mioară fată anual o altă mioară, dar și că o mioară tânără nu fată în al doilea an de viață ci doar începând cu următorul.

Revista România Culturală a mai publicat articole despre reprezentarea trompelor uterine pe artefacte de Cucuteni (biologie), despre Camera Obscura la Cucuteni (fizică) și despre prezența a numeroase simboluri cucuteniene în picturile Hilmei af Klint dar și în alte situri neolitice ca dovadă a faptului că omul neolitic era interesat de atingerea stărilor alternative de conștiință întru înlesnirea percepției divinității (spiritualitate și psihologie).

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

„Leacuri pentru suflet” la Muzeul Farmaciei, în colaborare cu Festivalul Internațional de Carte Transilvania, pe 23 februarie 2025

Într-un demers inedit, Festivalul Internațional de Carte Transilvania (FICT) împreună cu Muzeul Farmaciei din Cluj-Napoca organizează evenimentul „Leacuri pentru suflet”. Acesta va avea loc duminică, 23 februarie, între orele 16:00 și 18:00, în cadrul Muzeului Farmaciei, un loc deosebit care completează perfect tema evenimentului.

Vizitatorii vor avea ocazia să interacționeze cu echipa FICT, care va oferi un „diagnostic” personalizat și un „leac pentru suflet”. Aceste leacuri vor consta în poezii sau citate de proză, atent selectate pentru a se potrivi fiecărui diagnostic. Membrii echipei FICT vor purta ținute inspirate din profesia de farmacist, adăugând un element teatral și captivant experienței.

„Prin acest eveniment dorim să arătăm că literatura poate vindeca sufletul, așa cum medicina vindecă trupul. Poeziile și citatele sunt uneori cele mai potrivite remedii pentru frământările interioare, iar Muzeul Farmaciei este locul ideal pentru a transmite acest mesaj”, a declarat Bianca Tămaș, PR FICT.

„Suntem încântați să colaborăm cu Festivalul Internațional de Carte Transilvania pentru a aduce publicului o experiență unică. Muzeul Farmaciei este un loc plin de istorie și simboluri legate de vindecare, iar această inițiativă adaugă o dimensiune poetică și emoțională spațiului nostru”, a declarat Ana-Maria Gruia, muzeograf în cadrul Muzeului Farmaciei.

„Leacuri pentru suflet” este o inițiativă organizată sub egida FICT și reprezintă o invitație deschisă tuturor celor care își doresc să redescopere puterea cuvintelor și a literaturii în vindecarea sufletului.

Intrarea la eveniment este gratuită, însă este necesară achitarea taxei de vizitare a muzeului. Pentru mai multe informații, accesați: https://muzeulfarmaciei.mnit.ro/.   

Despre FICT 

Festivalul Internațional de Carte Transilvania (FICT) a fost conceput în anul 2013 cu scopul de a susține cultura română.

În timp, FICT a devenit mai mult decât un festival, fiind în prezent o umbrelă sub care au loc diferite evenimente care au în centru cartea și care au loc fie cu recurență fie ocazional, în funcție de diferite nevoi culturale. 

Festivalul Internațional de Carte Transilvania are loc în fiecare an, în toamnă, adunând cele mai importante edituri naționale. În cadrul acestuia au loc zeci de evenimente, printre care se numără lansări de carte, întâlniri cu scriitori români și internațional, dezbateri pe teme de actualitate, concerte, spectacole de teatru, recitaluri de poezie. Festivalul reunește astfel an de an diverse laturi ale artei într-un proiect unic european, contribuind direct la stimularea interesului pentru cultură și lectură.

FICT are un caracter educativ, științific, cultural și social, având scopul promovării cercetării științifice, a culturii române, a spiritului civic, susținerii publicațiilor științifice de specialitate, a materialelor de popularizare, organizării de manifestări științifice și expoziționale, cointeresării.

Despre Muzeul Farmaciei

Muzeul Farmaciei, situat în emblematica Casă Hintz, adăpostește o colecție impresionantă de peste 7000 de obiecte autentice. Aceste artefacte, ce cuprind de la aparatură medicală veche la recipiente diverse și manuscrise valoroase, spun povestea evoluției farmaciei și medicinei în Transilvania. Vizitatorii sunt invitați să exploreze galeriile muzeului, unde pot admira atât aparatura medicală veche, cât și alte artefacte prețioase, ce reflectă evoluția atitudinilor față de sănătate și boală de-a lungul secolelor.

Lucian Ciuchiță – Cui i-e frică de Călin Georgescu?

Aceasta este întrebarea care se impune tot mai apăsat într-un peisaj public asediat de zgomot și vitriol. Ca scriitor și jurnalist care nu și-a plecat niciodată condeiul sub presiunea compromisului, am ales inițial să rămân în expectativă. Am privit cu luciditate spectacolul isteriei colective, analizând fiecare reacție, fiecare cuvânt rostogolit de purtătorii de mesaje ai Sistemului. Dar astăzi mă simt dator să vin în fața dumneavoastră cu această întrebare esențială: de ce le este frică de Călin Georgescu?

Privind tabloul complex al reacțiilor publice, răspunsul devine aproape evident. Frica cea mare nu vine de la cetățeanul de rând, ci de la Sistem — o construcție obscură, bine unsă, care și-a instalat trompetele în fiecare colț al societății. Trompete care se fac auzite pe toate frecvențele, încercând să acopere orice voce care nu se aliniază directivelor trasate. Și iată că, în acest cor dezlănțuit, se regăsesc aceleași figuri binecunoscute: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Cristian Tudor Popescu, Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase, Adrian Papahagi, Daniel David și alți pretinși vectori de opinie, alături de actori lipsiți de valoare, care par să fi abandonat scena teatrului pentru cea a manipulării ideologice, precum și de influenceri și sociologi fără credibilitate.

Televiziunile — acele fabrici ale iluziei — își joacă și ele rolul, mânjind noblețea meseriei gazetărești cu pseudojurnalism închinat idolilor momentului. Să ne amintim că tot acești indivizi, înhămați la carul propagandei oficiale, au sărit la comandă pentru a-i stigmatiza pe cei care au refuzat vaccinarea cu un ser experimental. Tot ei s-au grăbit să glorifice Ucraina fără nuanțe și fără întrebări, iar acum, tot ei, conform aceleași partituri, sunt chemați să fie împotriva lui Călin Georgescu. Dar de ce această vehemență? Ce pericol reprezintă acest om pentru ei?

Este limpede că frica pătrunde ca un șarpe veninos în inimile trădătorilor și ale epigonilor acestui sistem odios, țesut sub umbrele globaliste ale sorosismului. Oricine nu se aliniază dogmelor impuse de acest sistem infam devine, inevitabil, ținta unor atacuri orchestrate cu cinism și perfidie.

Nu-i de mirare că așa-numiții intelectuali ai lui Traian Băsescu sunt mereu prezenți la posturile lor de observație, gata să sfâșie orice voce disidentă. Cu vigilența unor hiene înfometate, acești purtători de flamuri ideologice pândesc orice cuvânt care iese din linia trasată de stăpânii lor. Presa scrisă și televiziunile, altădată bastioane ale libertății de exprimare, s-au transformat în tribunale ale inchiziției moderne, unde orice opinie care se abate de la linia impusă este arsă pe rug. Organele de propagandă ale sistemului își etalează vechile trucuri, încercând să-l discrediteze pe Georgescu insinuând că ar fi nebun. Dar nu aceeași soartă i-au rezervat-o și lui Mihai Eminescu? A fost poate cea mai perfidă strategie a istoriei: să arunci peste o voce incomodă mantia nebuniei, ca și cum adevărul spus cu pasiune ar fi o formă de delir.

Iar dacă această calomnie nu prinde rădăcini, există mereu planul de rezervă — stigmatizarea prin etichete grele și distructive: fascist, legionar, dușman al democrației. Este o metodă veche, dar atât de eficientă pentru cei care vor să înăbușe orice formă de gândire liberă. Nu recunoașteți oare tiparul? Se strecoară ca o umbră sinistră de-a lungul istoriei noastre.

Fiecare voce curajoasă care amenință ordinea impusă devine o țintă predilectă, iar mașinăria discreditării nu își schimbă niciodată mecanismul — doar victimele.

Cu toate acestea, o tăcere intrigantă planează deasupra unui nume: Mircea Cărtărescu. El, cel care ne-a îndemnat cu emfază să ne vaccinăm, asumându-și indirect povara unor suflete care poate zac acum pe conștiința lui. El, bardul oficial al unui sistem care l-a ridicat pe soclul popularității cu premii artificiale, susținând o operă care, prin accentele ei obscene, sfidează cu nerușinare valorile perene ale literaturii române.

Încununat cu glorie oficială și apărat cu averi fabuloase, Cărtărescu a fost, în mod aproape simbolic, mutat în Statele Unite, departe de privirea furioasă a unui popor care, într-o zi, s-ar putea trezi din amorțirea impusă și ar putea cere socoteală tuturor celor care i-au trădat valorile și speranțele. Probabil că, în liniștea unei rezidențe luxoase, Cărtărescu reflectă la privilegiile oferite de sistemul care l-a încoronat drept cel mai obedient fiu al globalismului.

Un posibil răspuns este că Georgescu propune o schimbare — una care ar putea scoate la lumină și aduce în fața justiției pe cei vinovați de trădarea neamului și a țării. O schimbare care ar amenința sinecurile lor grase, locurile călduțe obținute prin servilism și trădare de principii. Sistemul sorosist care a căpușat această națiune are tot interesul să-și apere tentaculele, iar vocile lor sunt mobilizate pentru a arunca noroi, pentru a semăna confuzie și a dezbina.

Privind lucrurile prin această prismă, răspunsul devine clar. Frica lor nu este despre Călin Georgescu ca individ, ci despre ceea ce reprezintă el — o amenințare la adresa sistemului care și-a impus hegemonia asupra valorilor și destinului nostru colectiv. Este frica de adevăr, de dreptate, de schimbarea inevitabilă care vine atunci când poporul își recapătă vocea și își cere drepturile. Și poate că, în fața acestui adevăr, fiecare dintre noi are datoria să privească dincolo de manipulări și să-și pună aceeași întrebare esențială: cui i-e frică de Călin Georgescu? Răspunsul, dragi prieteni, se află chiar în fața noastră, la îndemâna celor care au ochi să privească dincolo de aparențe și inimă să simtă adevărul ascuns în spatele cuvintelor.

Dar istoria are întotdeauna un mod ciudat de a face dreptate, iar ziua în care vocea poporului se va ridica poate nu este departe. Poate atunci vom înțelege mai bine cine sunt cu adevărat cei care au trădat și cine a avut curajul să rostească adevărul.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.