Ștefan cel Mare (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), a fost domnul Moldovei timp de 47 de ani, între anii 1457 și 1504, având cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române, fiind unul dintre cei mai mari patrioți domnitori ai poporului român.

Fragmentul ce urmează din Testamentul lui Ștefan cel Mare ar trebui citit, ca un sfânt jurământ, de către toți aleșii neamului la învestitura lor.

Poate așa vor înțelege mai bine datoria sfântă pe care o au de a apăra și de a proteja România.

Acest fragment din Testamentul lui Stefan cel Mare e ultima poruncă a celui care ne-a fost și rămâne pentru eternitate un exemplu de Domn devotat, până la sacrificiu, țării și neamului său.

Ștefan cel Mare a ținut să precizeze și faptul că „Trădarea și cearta dintre frați – iată cauza slăbiciunii unui neam.” și „o țară este la fel ca o cetate. Niciodată nu poate fi cucerită din afară, dacă nu este distrusă din interior.”

În această perioadă, în care „Trădarea și cearta dintre frați” este așa de mare, până la a duce țara la dezastru, ar fi bine ca acest fragment să fie reamintit tuturor românilor, dar, în special, Președintelui, parlamentarilor și guvernanților.

Fragment din Testamentul lui Stefan cel Mare:

„[…]În multele mele bătălii, am înțeles că dușmanii nu ținteau moartea mea.

Ei ținteau moartea Moldovei.

De aceea, când am avut noroc în războaie, nu eu, ci Moldova l-a avut.

Cu aceste gânduri, vă las drept moștenire nu țara, ci datoria de a lupta cu trup și suflet pentru ea.

Țineți minte vorbele mele: o țară este la fel că o cetate.

Niciodată nu poate fi cucerită din afara, daca nu este distrusă din interior.

Trădarea și cearta dintre frați – iată cauza slăbiciunii unui neam.

Daca nu veți sta umăr lângă umăr ca niște frați adevărați, atunci veți ceda străinilor, nu numai moșiile țării, dar și sufletul ei.

[…]Ea, Țara, nu este nici a mea și nici a voastră!

Ea aparține urmașilor noștri de azi, de mâine și dintotdeauna!

De dragul lor, vă cer să nu vă închinați în fața nimănui.

Să fiți uniți și liberi!”

A consemnat pentru dumneavoastră Conf. Univ. Dr. Nicolae Grigorie Lăcrița.

Motto: „El preface în nimic pe căpetenii; pe judecătorii pământului îi nimicește” (Isaia 40:23)

„El (Dumnezeu) este Cel Care schimbă timpurile și ceasurile” (Daniel 2:21)

„Cine spune: ‘Îl iubesc pe Dumnezeu’, și-l urăște pe fratele său, mincinos este.” (Ioan 4:20)

Ilinca Samira Locusteanu: Într-un studiu recent referitor la declinul etnodemografic (și nu numai) al popoarelor europene, ați indicat între cauzele acestuia și ceea ce ați denumit „eșecul clasei politice în fața ideii de Neam”. Vă propun să explicitați. Chestiunea este încă mai relevantă în contextul revenirii președintelui Donald Trump la Casa Albă.

Ilie Bădescu: Remarca ta este corectă. Cred că te referi la două aspecte, legate indubitabil între ele. Primul: care sunt efectele de scară ale revenirii președintelui Trump în fruntea statului-continent și, de fapt, la cârma unei puteri care deocamdată poate influența direcția în care se va mișca lumea, nu doar America în perioada următoare?

A doua parte a întrebării este încă mai gravă, căci ne privește și ar suna cam așa: este clasa politică românească în stare să-și asume direcția valului sau va fi strivită de forța planetară a noului val și astfel va expune țara unor primejdii foarte mari?

Să tâlcuim, succint. Revenirea lui Trump la Casa Albă nu înseamnă o chestiune strict americană și nici o simplă înlocuire de regim în America și, prin efecte, în alte părți ale lumii. Revenirea lui Trump înseamnă o restaurare a axului de gravitație a lumii prin efectul convergent a ceea ce s-ar cuveni poate să denumim, cu termenul lovinescian, sincronism american. De ce american și nu european?

Pentru că spre deosebire de sincronismul nivelator occidental, pe care l-a teoretizat Lovinescu, sincronismul american este, cum ar zice Blaga, unul catalitic, adică unul care impulsionează societățile, națiunile lumii să se auto-dezvolte pentru a se armoniza cu restul lumii, adică pentru a deveni factori ai armoniei planetare și nu ai dizarmoniei.

Calea este, deci, auto-dezvoltarea, suveranitatea, patriotismul elitelor guvernante, nu stilul oligarhic de guvernare și/sau subalternismul conducătorilor (imitația slugarnică și deci mersul în genunchi asociat cu disprețul și adesea ponegrirea propriului popor).

Transformarea provocată de revenirea lui Trump seamănă cu o reconquistă, adică o mișcare restauratoare a unei ordini legitime, bazată pe respectul celuilalt, dacă acela se respectă el însuși, pe dialog, dacă acela are capacitatea dialogului, pe o nouă competiție, bazată pe capacitatea elitelor de a dezvolta avuția și deci bunăstarea popoarelor din care fac parte, din mediul cărora s-au ridicat etc.

Acesta este noul suveranism

În temeiul acestuia, chemarea lui Trump către poporul american are un specific extraordinar: pe măsură ce se propagă în lume își modifică adresantul, astfel că „Make America Great Again!” (MAGA) se propagă la scara lumii prin transfigurare, încât, de pildă, la București se aude așa: „Să facem România din nou puternică, măreață!”. Și tot așa, spre toate națiunile lumii. Chemarea lui Trump este una la cea mai mare horă a omenirii, hora popoarelor, a neamurilor energizate prin întoarcerea cu fața la Dumnezeu, la familie, la normalitate și cu fața spre propriile popoare, nu spre stăpânii diverselor porți.

Cu aceste considerații, desigur, eseistice, aș reveni la prima parte a întrebării tale, ca să căutăm răspuns în lumina celor deja precizate.

Este clasa politică românească a momentului capabilă să intre în marea horă a popoarelor, așa cum i-o cere spiritul veacului, adică noul sincronism, cel american (formulat sintetic de chemarea lui Donald Trump), bazat nu pe nivelare și deci pe subalternizarea popoarelor, ci pe coexistența succesiunilor, cum sună ideea aprofundată pentru zilele acestea de economistul român, Academicianul Tudorel Postolache. Acuratețea răspunsului la întrebarea ta vine de la puterea și acuratețea constatărilor.

Nu este nevoie de prea multă teorie. Realitatea vorbește de la sine. Răspunsul nu poate ocoli adevărul multelor slăbiciuni ale clasei politice românești care se află în acest moment, și deci vremelnic, la cârma poporului român. Prima constatare pe care o poate face oricine privește adevărul în față se referă la alunecarea mai tuturor guvernărilor de până acum spre formula oligarhică, adică spre o guvernare circulară, după modelul „pleacă-ai noștri, vin ai noștri” (cu aceleași impulsuri egoiste, aceleași apucături, aceeași iresponsabilă frivolitate în fața gravității chestiunilor și a comandamentului istoric indus de înfricoșătoarea condiție de a fi la cârma unui popor).

În programele reformatoare, noua „elită politică” a optat pentru o incontinentă reformă de sus în jos, de la țara legală la țara reală, ignorând societatea în concretețea ei, arătându-se frigidă la dinamica interesului național de lung termen, etalând o gravă carență vizionară.

Parlamentul politic nu și-a putut asuma funcția de „casă a neamului”. Guvernanții au optat pentru o reformă de tipar oligarhic, adică au făcut legi prea puține pentru popor, și prea multe pentru interesele celor care se află în spatele „fabricii de legi” (cei dinlăuntru și cei din afară, care au influențat prin imixtiune legiferarea și, deci, „reformele” tranziției).

În al treilea rând și, deci, a treia cauză a eșecurilor elitei politice derivă dintr-un redus simțământ patriotic, o nedezvoltată sensibilitate națională, fiind compusă din prea puțini patrioți fervenți, în toate dezbaterile politice, lipsind aproape cu totul referirile la „țară”, „popor”, „neam”, cultură etc.

Al patrulea posibil factor al eșecului clasei politice este mariajul ei cu o intelectualitate care etalează o sensibilitate mediocră, specializată în zeflemea și înclinația spre rapida ponegrire a poporului, batjocorind cu obrăznicie orice act de cuviincioasă prețuire a românismului ca mod de viață și deci ca unghi al spiritualității universale. Această viziune creolă strică în mod cert conștiințele tinerilor.

Al cincilea factor al eșecului răsunător al clasei politice este „opțiunea fanariotă”, adică propensiunea spontană spre formula statului hiperfiscalist, cu multe poliții fiscale care, finalmente, ucid inițiativa capitalistă. Aparatul executiv al statului român, spre marea primejdie a statalității însăși, a devenit aproape exclusiv o „centrală fiscală” de tip fanariot. Fanariotismul este calea a treia: nu este nici colectivism, nici capitalism, este pur și simplu stat al beneficiilor, al clientelei, al mafiilor, al viziratelor.

Al șaselea factor al eșecului politic pare să țină de lipsa profunzimii sufletești atestată, între altele, de penibila degenerare a sentimentului patriotic, de neam și de credință, care induce o primejdioasă împietrire a inimii. Arareori vezi un om politic însemnat în pridvorul bisericii.

Oamenii fără de credință ratează exercițiul funcțiilor care țin de regiunea prefrontalului unde este localizată latența sacrului, capacitatea de cernere a influențelor și deci a deciziei responsabile. Lipsindu-se de șansa prezervării memoriei ontologice, adică a amintirii de Dumnezeu, omul își pierde întregitatea și puterea înălțării de sub domnia inferiorului.

Prea multe defecte și prea puțină putere sufletească, în vreme ce patima, viciile, trufia, lăcomia, analfabetismul funcțional etc. ating proporții grotești.

Într-un cuvânt, o „elită” cu mari neputințe, prea mari ca să mai poată folosi ceva din bruma ei de energie și pentru alții. Fără de reformă morală adâncă, fără de înduhovnicire, fără disponibilitatea de slujire jertfelnică a celor peste care se cred îndreptățite să guverneze, asemenea elite vor deveni primejdii pentru popoarele peste care superfetează.

– Cum arată, în viziunea sociologului spiritualist (promotor al sociologiei noologice sau, cu termenul lui Sombart, al noosociologiei) raportul nostru cu lumea? Ce riscuri întrevedeți? Ce șanse?

– Raportul nostru cu lumea depinde de capacitatea de a ne autoorganiza interior și de a recepta cu puteri sufletești organizate influențele și raportările lumii la noi. Capacitatea de autoorganizare interioară a vieții unui popor este atestată de ceea ce economistul român, tocmai citat, denumește afirmarea „proprietății identitare”.

În viziunea academicianului Tudorel Postolache, proprietatea identitară este „forma cea mai înaltă de exprimare a proprietății” și desemnează dreptul de a dispune în mod liber de patrimoniul universal, de limbă și cultură, de biosul tău, de capitalul genealogic la care ai acces prin apartenența de neam și, la urma urmei, de avuția proprie, inclusiv de rezultatele muncii tale.

Toate inițiativele noastre ca stat ar fi necesar să pornească de la acest principiu al proprietății identitare și de la corelativul acestuia, pe care l-au promovat și liberalii și țărăniștii în perioada interbelică, și anume cel al „proprietății de muncă”.

Munca este nu doar un mijloc, ci și subiect de proprietate, are îndreptățirea sa la titluri proprietare, or întreaga reformă care s-a făcut în acești 30 de ani a ignorat ori a disprețuit sistematic proprietatea de muncă, desconsiderând proprietatea muncii țărănești și a muncii naționale, în așa fel încât privatizările s-au făcut fără ca acest „proprietar”, care este munca națională, munca țărănească, ori cea corporativă (din sfera corporațiilor naționale), să fi fost în vreun fel, implicat, consultat.

De tratamentul pe care-l aplici muncii ca „subiect de proprietate” depinde foarte mult și calitatea noastră de subiect politic în context european, fiindcă deteritorializarea unora dintre funcțiile statelor naționale în Europa poate să conducă la diluarea proprietății identitare.

Românii rămân ceea ce sunt, identitar vorbind, și vor fi astfel dacă vor ști să se afirme în continuare ca români, adică dacă vor continua să-și valorifice capitalul identitar, să-și promoveze dreptul la proprietatea identitară pe care niciun regim, niciun sistem, deci nici sistemul UE, n-au îndreptățirea să-l conteste decât cu prețul distrugerii substructurale și al declanșării procesului de autodistrugere.

Europa se distinge de alte civilizații prin aceea că a știut să cultive o formă nouă de identificare bazată pe respectul diversității, pe unitate în diversitate.

Noi este necesar să știm să ne cultivăm identitatea, să ne apărăm și să ne dezvoltăm proprietatea identitară pentru ca astfel să intrăm, în sinergie cu celelalte popoare europene, într-o Europă a națiunilor, a culturilor și a spiritualităților naționale.

Fără această trăsătură, Europa se dez-europenizează și alunecă inevitabil într-un ciclu al autodistrugerii. Proprietatea identitară prezintă o particularitate: este în același timp și în deplinătatea funcțiilor sale atât o parte a forței normale cât și a forței extraordinare a statelor.

Cu suportul ei, statele poartă lupta și câștigă victoria.

Când această proprietate este anihilată, statele sunt ca și moarte, spectre care amintesc de o identitate etno-politică ca și apusă, istovită și nimic mai mult. În plus, popoarele aflate în această disposesie sunt nevoite să poarte pe umeri povara insuportabilă a unei uriașe „făpturi” decedate. Un tablou straniu, dar verosimil.

– Într-un studiu provocator ați enunțat ideea că funcția cetății de apărare a unui popor în fața noilor agresiuni revine muncii organizate. Aceasta este fortăreața de apărare a unui popor. Dacă aceasta slăbește, poporul se va expune unor primejdii desființătoare. V-aș propune să vă referiți în dialogul următor la această chestiune.

– Așa vom face. Puterea defensivă și afirmativă a unui popor depinde, într-adevăr, de puterea defensivă și afirmativă a muncii naționale. Acest concept este unul pivot pentru o economie umanistă, cum a fost denumită în cadrul unei noi paradigme a științei economice lansată de Academia Regală a Spaniei și asumată de un economist român, membru al acelei Academii și totodată membru corespondent al Academiei Române, profesorul Ioan-Franc Valeriu. Voi aprofunda tema în dialogul următor.

Ilie Bădescu este un sociolog și geopolitician român, membru corespondent al Academiei Române în cadrul Secției de Științe Economice, Juridice și Sociologie, doctor în sociologie, profesor universitar și fost șef al catedrei de sociologie al Universității din București.

Dialog între Ilinca Samira Locusteanu și prof. dr. Ilie Bădescu.

Se povestește că de Pricop, în ziua a opta a lui Cuptor, „s-a înecat Luna” și asta s-ar fi întâmplat când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă. Legenda spune că, aflând că vor să se cunune soră cu frate, Dumnezeu s-a mâniat și l-a pus pe Pricopie să topească puntea.

Pentru români, este una dintre sărbătorile considerate primejdioase și este ținută în aproape toate zonele, chiar dacă în calendarul bisericesc e marcată cu cruce neagră. În Hunedoara se crede că astăzi amuțește cucul („Precupu’ tace cucu”) iar în Bucovina, că este Ziua Lupului și că Sfântul poate lua înfățișarea acestui animal, atât de venerat în calendarul pastoral. Se povestește că un lup a furat copilul unei femei care lucra în ziua de Pricop iar când aceasta a strigat după ajutor, i-ar fi răspuns cu glas omenesc „Nu e lupul, ci Precupul” apoi, înduioșat de jalea ei, i-a adus pruncul înapoi.

Moții țin Ziua Pricopului de frică să nu îi ia pe sus două vânturi rele -Harcodan și Dornados-, așa cum a pățit un boier necredincios din Apuseni; dobrogenii îl sărbătoresc cu credința că el le păzește cânepa iar oltenii, pentru că are puterea de a „arde boabele de grindină”, adică de a topi gheața și de a o preschimba în ploaie curată.

Precupul, asemeni Solomonarilor, poartă nu numai grindina pe cer, ci și fulgerele și trăsnetele, pedepsindu-i pe cei care lucrează de ziua lui. Din chestionarele lui Th. Speranția aflăm că atunci când niște oameni „s-au apucat să treiere grâu în ziua de Pricopie, până seara s-au aprins paiele şi apoi a ars tot”.

O altă poveste, întru totul inedită, culeasă de data aceasta de Marcel Lapteș de la o bătrână din satul hunedorean Ohaba, dezleagă misterul amuțirii cucului în ziua de Pricop. „De tare mult, să spune că odată un uom o prins un cuc… nu știu ce-o făcut… cum o făcut da’ l-o prins șî s-o gândit să-l ducă acasă să-l mânce. O pus cucu-n straiță și-o plecat…da’ n-o mărs bine și să-ntâlnește cu un moș… acesta era Sântu’ Pricopie… da’ uomul ce să știe?… Zâce sântu’: dă-mi mie pasărea din straiță și te-oi răsplăti… uomul îi răspunde: ba, l-oi duce acasă să-l mânc. Nu-ți fă păcat, zâce sfântu’, că-i suflet a lu’ Dumnăzău, ca tăt ce-i pe lume. Uomul n-o ascultat, o ajuns acasă și s-o apucat să mânce cucu’. Cum mânca el, ce crezi?… S-o stârnit o vântoasă cu grindină și fulgere de credeai că-i sfârșitu’ lumii… odat-o trăsnit pe șița cășii… o luat foc casa de s-o prăpădit cu toate cele… grajd, șură, poiată… tăt ce-o fost… o căzut foc și pe uom de-o pierit. De aia se spune că nu mai cântă cucu la sărbătoarea de Pricop, că l-o fi mâncat hăl rău.”

Peste această străveche sărbătoare populară numită Pricop în Moldova și Bucovina, Precup în Oltenia și Muntenia, Procopie sau Procope în Transilvania, se suprapune ziua Marelui Mucenic Pricopie, transferând asupra sfântului atribuțiile reprezentării mitice despre care am povestit.

Mircea Eliade, referindu-se la aceste permanente suprapuneri și fuziuni ale sărbătorilor populare cu cele religioase, spunea că moștenirea noastră orientală „a permis dezvoltarea unui creştinism popular care nu numai că a rezistat interminabilei terori a istoriei, dar a avut şi un întreg univers de valori religioase şi artistice, ale cărui rădăcini pornesc din neolitic.”

În concluzie, Pricopul este o străveche divinitate agrară, ambivalentă, care veghează la coacerea grânelor și poartă de grijă celor ce lucrează pământul, dar care nu se dă în lături să abată incendiile și grindina asupra holdelor celor ce nu-i cinstesc ziua. Nu întâmplător, Calendarul Roman îl celebra la aceeași dată pe Consus, zeul pământului și al agriculturii „care în ascuns păzește semănăturile ca să le aducă rod”. (At. Marian Marienescu,1884).

A consemnat pentru dumneavoastră Iulia Gorneanu.

Există scriitori care, simțind că fântâna inspirației s-a secat, nu se retrag cu demnitate, ci prefac neputința în teorie, eșecul în poezie, golul în „filosofie”. Ne aflăm în fața unei astfel de demonstrații – un text confesiv, alunecos, în care pretenția de profunzime încearcă să mascheze ceea ce, în fond, este doar o stagnare narcisică, deghizată în metafizică a suferinței artistice.

Ni se vorbește, cu aerul unui guru ratat, despre „plafonare”, ca despre o fatalitate cosmică, o eclipsă spirituală care îl transformă pe autor din demiurg în victimă a propriilor limite. Însă nu cumva această „plafonare” e doar momentul în care impostura nu mai poate fi împinsă înainte fără rușine? Când metaforele nu mai ascund, ci exhibă, când stilul devine manierism, iar obsesiile personale – hălci obosite dintr-o psihanaliză de cartier?

Scriitorul blazat – aflăm – trăiește o criză multiplu stratificată: existențială, literară, socială, cosmică, epidermică. Cu o voluptate de martir din vechime, autorul ne povestește cum scrisul a devenit o corvoadă, o formă de chin masochist. Dar n-a fost el oare, dintru început, mai curând un autor de autoficțiuni hipertrofiate, un traficant de sensibilitate postmodernă, un dependent de propriul ecou în borcanul închis al criticii de gașcă?

Textul devine, pe măsură ce avansează, un jurnal al suferinței artistice supradimensionate, în care banalitățile sunt învăluite în metafore prețioase, iar truismele – înecate în sirop liric. Ne este servită, cu emfaza unui scrib iluminat, revelația că iarba nu e verde, că fluturele are chitina structurată și că ochii sunt albaștri nu din cauza pigmenților. Lucruri cunoscute dintr-un documentar BBC pentru elevii de clasa a șaptea devin pretexte pentru a sugera o erudiție second-hand și o profunzime de doi lei.

Pe acest fond, autorul se complace într-o viziune a propriei decăderi ca mit fondator: scanerul care nu mai găsește capul, ci doar „țurloaiele”; vârsta de aur care nu mai poate fi îndoită ca timpul într-o peliculă SF de mâna a doua. O întreagă teorie a eșecului devine autojustificare: nu scrie pentru că e prea profund, nu publică pentru că e prea subtil, nu mai are viziune pentru că a avut-o pe toată, odată, în tinerețea miraculoasă. Așa se fabrică mitul scriitorului epuizat – nu de vanitate, ci de „geniu”.

Dar cel mai deranjant nu e impostura, ci faptul că ea e cultivată cu un soi de cochetărie ridicolă: ne sunt descrise pisici oarbe, lacuri la Mogoșoaia, glume de silicon spiritual („scufundarea de sine prin lovirea tâmplei cu un glonț înghețat”) și întrebări cosmice demne de un adolescent cu coșmaruri filosofice după o lectură din Coelho. „Ce vor recolta îngerii din țestele noastre, ca niște măciulii de mac?” – iată genul de frază care l-ar face și pe un înger să ceară azil la un tribunal literar.

Iar când epuizarea ideilor atinge limita, rămâne metafora ușii: cheia, șperaclul, cardul bancar, broasca oarbă – o întreagă alegorie cu pretenții borgesian-freudiene, care nu este decât un simulacru verbal. Cu cât textul vrea să pară mai subtil, cu atât trădează mai clar golul pe care încearcă să-l umple.

În cele din urmă, totul pare scris nu dintr-un impuls de luciditate sau dintr-o nevoie veritabilă de a comunica, ci dintr-un reflex de apărare împotriva recunoașterii unui adevăr simplu și rușinos: că, după o vreme, cei lipsiți de profunzime autentică ajung să-și recicleze propriile clișee, să-și vândă trecutul stilistic ca pe o marfă veche, ambalată în staniol liric. Metaforele nu mai dezvăluie, ci ascund; nu mai luminează, ci bruiază. Sunt artificii prin care golul interior se maschează în mister.

Mircea Cărtărescu, acest etern auto-pelerin prin catedrala propriului ego, nu mai este un scriitor în criză, ci monumentul viu al unei imposturi estetice întreținute cu morgă. Nu s-a plafonat – cuvântul e prea blând. S-a prăbușit în sine ca într-o mină epuizată, continuând totuși să scoată la suprafață spoiala de cuvinte, ca și cum acolo s-ar mai afla ceva. Nu scrie pentru că ar avea ceva de spus, ci pentru că nu poate trăi fără zgomotul pe care îl face atunci când își lovește vanitatea de hârtie.

A devenit, poate fără să-și dea seama, caricatura scriitorului care nu mai scrie pentru că s-a golit, ci pentru că a fost, de la început, mai plin de sine decât de literatură.

Să-i vedem acum pe criticii de carton, pe lăudătorii de serviciu — cei care elogiază diplomele cumpărate — ce mai au de spus despre cea mai recentă apariție editorială a lui Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii. Jurnal 2018–2024, care, sper din toată inima, să fie și ultima.

Pentru cititorii spălați pe creier, care plătesc suta de lei — atât costă cartea — doar ca să fie „în trend”, fără să fi citit măcar o pagină din creația lui, această carte nu este decât un nou surogat cu pretenții culturale, ambalat într-o poleială editorială.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

În 2014, a apărut la Editura Printech din București, o nouă lucrare despre plăcuțele de la Sinaia, semnată de d-l Eugen Nicolaescu, lucrare care mi-a parvenit de curând prin amabilitatea autorului. Domnul Nicolaescu este decriptor profesionist și cartea dumnealui este, după părerea noastră, cu mult mai bună decât cele anterioare care s-au ocupat de acest subiect. Cum bine știm plăcuțele de la Sinaia au fost complet ignorate generații la rând, multe dintre ele s-au pierdut dintr-o neglijență criminală și mai mult decât atât, au fost și sânt considerate falsuri, de către „elita” științifică din România. Nu intrăm în detalii având în vedere că faptele sânt bine cunoscute de cei interesați.

În cele ce urmează, doresc să discut anumite detalii legate de viața și activitatea aceluia care a fost divinitatea supremă a marelui neam al traco-geto-dacilor. Plăcuța numerotată 001 aduce anumite detalii despre începutul activității lui Zamolxiu în Dacia și este de natură diferită, în sensul că găsim pe ea două texte diferite, cu semne grafice diferite. Menționăm că între plăcuțele de la Sinaia un număr considerabil dintre ele sânt scrise în întregime într-un alfabet necunoscut și, prin urmare, nimeni nu a putut să descifreze ceva, rămânând complet obscure. Este probabil vorba de o scriere mult mai veche și prin urmare și de o limbă mai arhaică, cu alte cuvinte limba strămoșilor noștri dintr-o perioadă cu mult anterioară. Se știe că în decurs de 700-800 de ani o limbă se poate schimba substanțial, în funcție și de condițiile istorice și socio-lingvistice. Primul text situat în partea superioară a plăcuței respective folosește semne grafice diferite care au rămas necunoscute cercetătorilor ca și limba în care este scris. Este de presupus că tăblița este un fel de „Rosetta Stone” în care cel de-al doilea text reprezintă traducerea sau transliterarea primului folosind o grafie mai nouă și chiar o limbă sau formă lingvistică accesibilă contemporanilor celui care a realizat plăcuța respectivă, adică limba dacică de acum cca 2000 de ani. Prin urmare, textul nedescifrat ar putea fi cu mult mai vechi, probabil din vremea lui Zamolxiu însuși, o dovadă în plus că acesta a trăit cu mult timp înainte, în ciuda celor care cred că a fost contemporan cu Pitagora. În interpretarea dată de Eugen Nicolaescu textul sună astfel: Zamolxiu, când a coborît pe pământ, ca să se așeze în lăcaș (divin) dedicat lui Ra, cel care i-a plăcut cel mai mult a fost altarul din dava Genucla, Sfântul templu al zeului Jeu (Șeu). Atragem atenția că vom folosi pe tot parcursul articolului forma Zamolxiu așa cum apare pe plăcuțele de la Sinaia, și nu Zamolxis cum ne-a fost transmis de-a lungul celor peste 2400 de ani de la Herodot încoace. Aici, după cum indică și autorul, Ra nu este altul decât divinitatea egipteană Ra (Amon Ra). Genucla este o cetate dacică bine cunoscută din operele mai multor istorici antici, situată undeva în sudul Dobrogei de astăzi. În ceea ce privește teonimul  Jeu (Șeu) după părerea noastră, derivă din rădăcina PIE *deuio–s (IEW, 185), de unde și provine și rom. zeu (precum și Zeus sau Ju-piter, fiind probabil altă divinitate), radical care este asociat și cu noțiunile de zi și respectiv lumină (vide zeu, în DELR, 917). Radicalul este foarte răspândit în toate limbile indo-europene. Numele acestei divinități apare pe mai multe plăcuțe și pare să denumească divinitatea supremă, ceea ce demonstrează că exista la daci o astfel de divinitate, o divinitate a luminii, o entitate spirituală, sau o divinitate supremă, mai veche, chiar înaintea venirii lui Zamolxiu. Ideea a fost preluată din religiile egipteană și sumero-babiloniană, din moment ce ni se spune că templul din Genucla era deja închinat și lui Ra, divinitate supremă (dar nu entitate abstractă), atât la egipeni, cât și la sumero-babilonieni, după cum vom vedea mai jos. Textul de pe tăbliță ne spune că la vremea aceea, Zamolxiu vine ca preot într-un templu dedicat lui Ra și zeului Jeu (pe tăblița 002, apare sub forma Ziuu). Se vede că zeii, au ales dintre toate neamurile din Europa, pe geto-daci la care să trimită un tânăr din rândurile lor să le fie Învățător. De ce? La această întrebare îi lăsăm să răspundă pe acei „științifici” cărora le place să creadă că strămoșii noștri daci erau niște barbari de care trebuie să ne fie azi rușine și de aceea ne-am croit o „origine” latină la care nu vrem să renunțăm în ciuda evidenței.

Plăcuța 002 este, de asemenea, dedicată lui Zamolxiu. Aici este menționat și numele de Pitagora, dar, după părerea noastră, interpretarea textului nu corespunde datelor istorice, cum vom vedea mai jos, dacă acel Pitagora este cel bine cunoscut din istorie. Este totuși posibil ca textul să relateze de fapt altceva în legătură cu Pitagora, decât au reușit cercetătorii să înțeleagă, mai ales că au putut fi influențați de interpretarea greșită dată afirmațiilor lui Herodot, după cum vom arăta mai jos. Nu este exclus ca autorii de acum cca 2000 de ani să fi fost și ei la rândul lor influențați de ideea cum că Zamolxiu ar fi fot elevul lui Pitagora, dar această ipoteză este mai puțin probabilă. Menționăm că alți autori au dat alte interpretări acestui text (precum și altor texte), dar nu intrăm în detalii. Textul în interpretarea lui Eugen Nicolaescu sună astfel:

„Zamolxiu, după ce s-a născut în templu, ca fiu al lui Isis și al lui Ra, a fost numit cu două nume pentru că aparținea la două lumi diferite: Pe tărâm divin, ca fiu al lui Ra, putea sta (în ceruri) printre fiii divini ai lui Ra. Însă ca descendent al egiptencei Isis, putea să meargă la (cu) acel Zeibun, jos pentru a fi discipol al lui Pitagora. Zamolxiu a ales să fie apropiat de templu, unde să implinească cele șase porunci divine, iar după ce se va fi bucurat de prețuire ca instruit de către Pitagora, putea să revină printre cei mari din ceruri, printre marile divinități olimpiene din înălțimi, dar a ales să devină preot într-un altar dedicat (ca fiu al) lui Ra, unde au fost așezate regatele noastre, să facă rugi de luare aminte ca cele șase regate să fie reunite sub al lor (dublu ?) rege Zeul Ziuu.”

Deși numele lui Zamolxiu este menționat și pe alte tăblițe, nu le mai luăm în discuție din moment ce scopul acestui articol este acela de a dezvălui, pe cât se poate, identitatea divinității dacice. În principiu, textele tăblițelor ne spun că Zamolxiu era fiul lui Ra și al egiptencei Isis. În cele ce urmează vom încerca să stabilim pe cât se poate identitatea părinților biologici ai lui Zamolxiu, apelând la textele sumero-babiloniene așa cum au fost ele descifrate, de-a lungul timpului, de către cei mai mari cercetători în domeniu, cu referire specială la Zecharia Sitchin care a scris mai multe cărți pe această temă. În ultimii 40-50 de ani, lucrările lui Sitchin au fost traduse în peste 20 de limbi, dar, din câte știu, este practic necunoscut în România. De aceea unui cititor din România care nu l-a citit pe Sitchin ar putea să-i pară bizare unele afirmații din acest articol, deși pentru cineva familiar cu opera acestui autor american, cele relatate aici nu sânt decât câteva date sumare, întrucât, nu ne-am propus mai mult, din motive ușor de înțeles. Textele sumero-babiloniene în interpretarea lui Sitchin și a altor cercetărori de renume, arată că Ra, divinitatea supremă egipteană, era unul și același cu Marduk, divinitatea supremă sumero-babiloniană acesta fiind numele său adevărat, iar Ra fiind un supranume. În acest context trebuie să arătăm cine a fost, de fapt, Marduk. Sitchin spune că planeta Pământ a început să fie vizitată de către ființe extraterestre venite de pe o altă planetă a sistemului solar, îndepărtata Nibiru, acum 445000 de ani, numiți în textele amintite Anunnaki, iar în Biblie Nefilim (în traducere „cei veniți din cer”), denumire tradusă în limbile moderne prin termenul de „uriași”. Astfel de uriași se regăsesc, nu numai în folclorul românesc sub numele de „jidovi”, dar schelete ale unei rase de uriași au fost descoperite în mai multe locuri din România și din alte părți ale globului, dar nu au fost date circuitului public. Primul grup care a ajuns pe Terra, a fost condus de Enki, fiul cel mai mare al lui Anu, monarhul numitei planete și divinitate sumeriană. Enki fondează Eridu, ca o primă Stație pe Terra (undeva în Mesopotamia de mai târziu).  Ulterior, acum cca 300 000 de ani, Anunnaki, în principiu Enki și sora sa vitregă Ninhursag creează primii oameni prin modificarea genetică a câtorva tipuri de antropoizi de pe Terra cu gene Anunnaki, fapt confirmat de genetica modernă, dar ținut ascuns de establishment-ul științific actual. Mai târziu, acum cca 49 000 de ani urmași direcți ai unor Anunnaki sânt numiți regi în diverse cetăți din regiunea Sumer și de aici ideea care a dăinuit până în Evul Mediu că monarhii sânt reprezentanții divinității pe pământ. În fine, în urmă cu cca 13 000 de ani are loc marele Potop, după care zeii Anunnaki hotărăsc să învețe pe pământeni agricultura și alte elemente de civilizație, așa cum reiese și din dovezile arheologice, nu numai din textele sumeriene.

După această foarte scurtă prezentare a unor date istorice cheie să revenim la Ra/Marduk. Marduk a fost fiul cel mai mare al lui Enki, fiind deci de viță regală între Anunnaki, născut pe planeta-mamă Nibiru, venit pe Terra cândva înainte de Potop. După Potop, devine divinitate supremă a Egiptului. La sfârșitul mileniului III, î. H., Marduk ocupă Babilonul și se întronează aici, sub numele său real de Marduk, fapt care înfurie ramura Enlil al clanului regal, mai ales că oamenii lui Marduk, încearcă să ocupe și singura Stația Spațială care menținea legătura cu planeta Nibiru, Enlil fiind fratele lui Enki și la acel moment conducătorul suprem al Terrei. Acest lucru împinge grupul Enlil, condus de Ninurta, fiul cel mai mare al acestuia, să atace cu arme nucleare (sau de altă natură radioactivă) stația respectivă distrugând-o. Norul nuclear (radioactiv) se răspândește spre răsărit distrugând mai multe orașe, soldându-se cu mii de morți și aneantizând practic poporul sumerian, care a fost înlocuit treptat de către akkadieni, popor semit care a preluat cultura sumeriană, dar păstrându-și limba. Faptul este menționat și în Vechiul Testament în episodul Sodoma și Gomora, dar mult mai sumar, dându-i-se totodată și o altă semnificație. Menționăm că Sitchin și alți cercetărori arată că întregul Vechi Testament este un scurt rezumat a câtorva evenimente mai importante relatate mult mai pe larg în textele sumero-babiloniene. Cu toate acestea zeii ajung la o înțelegere și Marduk rămâne în Babilon, iar la scurt timp, devine conducătorul suprem asupra tuturor Anunnakilor și pământenilor, înlocuindu-l în această funcție pe unchiul său Enlil, odată cu începutul erei Berbecului, după ce Enlil fusese conducător suprem (dar nu absolut) mai multe mii de ani. Astfel de decizii importante erau luate la începutul unei astfel de zodii care marca în mod implacabil începutul unor noi ere istorice, fapt din care putem deduce că Anunnaki țineau cont de datele cosmice și astrologice, inițiind și pe preoții templelor închinate lor în misterele acestor științe și de aceea putem considera că preoții zamolxieni, stăpâneau și ei aceste științe.  Marduk rămâne în această poziție până la moartea sa survenită cândva în secolul VII, î. H., fiind înmormântat în Babilon, după cum menționează chiar și unii autori antici, între care și Arrian care a scris pe larg despre campania lui Alexandru Macedon în răsărit. Tot în aceeași perioadă, zeii Anunnaki hotărăsc să părăseacă Terra, ceea ce și fac în decursul mai multor decenii, în secolele VII-VI, î. Hr.

În ceea ce privește, pe mama lui Zamolxiu, Isis, d-l Nicolaescu este îndretățit să considere că această Isis, este vestita Isis, soția lui Oriris, ucis de Seth, deși noi credem că ar putea fi vorba de o altă entitate care a purtat același nume. Atât Osiris, cât și soția sa Isis erau Anunnaki, ca și Marduk și celelalte divinități, despre a căror biografie (parțială) nu ne putem ocupa aici. Accentuăm totuși că Isis care ne interesează pe noi, adică mama lui Zamolxiu, trebuie să fi fost tot o Anunnaki, ca și Isis, soția lui Osiris. Prin urmare, considerăm că mama lui Zamolxiu era o cu totul altă Isis, foarte probabil preoteasă într-unul din templele din Egipt, unde a  dat naștere fiului său, după cum relatează textul tăbliței 002, probabil în perioada în care Marduk, sub numele de Ra, era zeul suprem al Egiptului, asta cu cel puțin 2000 î. H., ori mai mult. În schimb, nu știm când Zamolxiu a venit să propovăduiască la daci. Prin urmare, această Isis nu era pământeancă (sau corcitură), întrucât în acest caz, Zamolxiu nu ar fi putut trăi în ceruri „printre fiii divini ai lui Ra” (sau Marduk), așa cum se exprimă autorul textului dacic. Trebuie să arătăm că legile Anunnaki interziceau cu desăvârșire ca vreun pământean (sau chiar semi-zeu) să viziteze planeta lor, nicidecum să  trăiască acolo. De aceea, sântem forțați să credem că mama sa Isis era o zeiță Anunnaki, dar nu cea cunoscută ca soția lui Osiris și mama lui Horus, așa cum am arătat deja. În treacăt fie spus, chiar lui Marduk i se interzisese, deși era de viță regală, să se reîntoarcă pe Nibiru, întrucât se căsătorise cu o pământeancă și de aceea a murit și a fost înmormântat în Babilon. Ținând cont de informațiile de pe tăblița 002, în care se vorbește de „fiii divini ai lui Ra”, putem deduce că Marduk lăsase în urmă o familie pe planeta-mamă. Din textele tăblițelor reiese, de asemenea, că pe vremea când Zamolxiu a venit la daci, stabilindu-se în Genucla, Ra era deja divinizat de către geto-daci. În plus, după cum am arătat mai sus, acesta era divinitate supremă la egipteni și babilonieni. Prin urmare, venirea lui Zamolxiu trebuie să se fi întâmplat, după ce consiliul Anunnaki l-a investit pe Marduk cu funcția supremă, în jurul anului 2000, î. H. Domnul Nicolaescu menționează că dacii numărau  anii de la venirea lui Zamolxiu, dar, din câte știu, cercetătorii nu au reușit să determine când a avut loc acest eveniment crucial pentru istoria dacilor și a Europei în general. Nu se știe ce s-a întâmplat cu Zamoloxiu, după misiunea sa spirituală la daci, dar este de presupus că Zamolxiu a putut părăsi și el Terra, în aceeași perioadă cu ceilalți Anunnaki, dacă era un Anunnaki veritabil așa cum am presupus. Din tăblițele sumeriene reiese că Anunnaki trăiau zeci sau chiar sute de mii de ani, de unde pământenii au tras concluzia că sânt nemuritori. În acest context se înscrie și drama lui Gilgamesh care era fiul unei zeițe Anunnaki (fapt care îi dădea dreptul să fie rege). Gilgamesh a încercat să găsească nemurirea de care se bucurau zeii, între care și mama sa, dar nu reușește. Tăblițele sumeriene consemnează drama lui Gilgamesh de mai multe ori, dar unele din aceste relatări diferă substanțial de interpretările cunoscute, dar nu intrăm în detalii.

Herodot (IV, 93-96), relatând despre Zamolxiu, ne spune că unii greci susțin că a fost discipolul (sclavul) lui Pitagora, dar în același timp afirmă că el (Herodot) nu crede acest lucru, deși nu poate spune dacă acesta a fost om sau zeu, exprimându-și convingerea că divinitatea dacă a trăit cu mult timp înaintea lui Pitagora. În acest context, trebuie să accentuăm că pe vremea lui Herodot (și chiar mai târziu) se făcea distincția între oameni și zei, cum o fac foarte explicit și textele sumero-babiloniene, precum și mitologiile antice, zeii fiind ființe reale ca și oamenii, dar care se bucurau de viață veșnică și de anumite abilități supra-naturale. Dacă Zamolxiu a fost zeu (și a fost ca fiu al lui Marduk) este exclus ca el să fost sclavul unui om, fie el chiar o personalitate ilustră precum Pitagora. Menționăm că Pitagora a trăit între (c. 570 – c. 495), iar Herodot între (c. 485 – 425). Prin urmare, Herodot s-a născut la vreo 10 ani după moartea lui Pitagora. În caz că povestea inventată de greci ar avea vreun sâmbure de adevăr, ar fi însemnat că Zamolxiu s-ar fi născut cândva după Pitagora, dar înaintea lui Herodot, fapt care duce la concluzia că Zamolxiu a fost contemporan și cu Herodot, nu numai cu Pitagora, fiind mai în vârstă decât primul și mai tânăr decât al doilea, ceea ce este un non-sens, din moment ce religia zamolxiană era deja veche, bine închegată pe vremea lui Herodot. În plus, tot el afirmă, în cunoștință de cauză, că el crede că Zamolxiu a trăit cu mult timp înaintea lui Pitagora. O simplă problemă de aritmetică, ignorată atâta vreme! Pe vremea când s-a născut Pitagora, zeii Anunnaki părăsiseră Terra, în mare parte, și cred că între ei se numără și Zamolxiu, ceea ce aruncă în derizoriu povestea absurdă vehiculată de grecii acelor vremuri care credeau că valorile de orice natură nu pot proveni decât de la greci. Am, de asemenea, convingerea că Pitagora a călătorit în Egipt și Babilon cu scopul de a cunoaște nemijlocit de la preoții de aici înalta știință Anunnaki și a încercat să o implementeze în lumea grecească, la Crotona în Sicilia, dar cum bine știm nu a reușit din cauza obtuzității concetățenilor săi. Desigur că Pitagora a fost familiar și cu religia zamolxiană și este posibil ca acesta numai după ce va fi aflat despre originea divină a religiei dacice să se fi hotărît să-i viziteze și pe preoții egipteni și babilonieni, după cum știm. Se spune că nu se cunoaște religia zamolxiană decât în mică măsură în mod direct, ceea ce este adevărat, dar ea poate fi reconstituită studiind filosofia lui Pitagora, precum și religiile egipteană și babiloniană și într-o oarecare măsură și cea hindusă, întrucât toate acestea au o sursă comună: științele pozitive și oculte aduse de zeii Anunnaki pe Terra.

Scopul acestui articol este acela de a indica anumite coincidențe între informațiile de pe plăcuțele de la Sinaia și cele din cultura sumero-babiloniană care se numără cu zecile de mii și aduc o informație extrem de bogată legată de istoria acestei planete cu zeci sau chiar cu sute de mii de ani în urmă. Din câte mi-am putut dea seama, d-l Nicolaescu nu are cunoștință de informațiile de pe tăblițele sumero-babiloniene, dar cu toate acestea, interpretările domniei sale dezvăluie anumite coincidențe imposibil de ignorat, între informațiile transmise de textele plăcuțelor de la Sinaia și cele sumero-babiloniene, ceea ce nu numai că nu ne putea lăsa inerți, dar ne-a obligat să căutăm soluții ceea ce am făcut în acest scurt prezentare a datelor. Desigur ipotezele formulate aici va trebui să fie ajustate dacă vor apărea date noi în acest sens.

Prin urmare, din cele prezentate aici reiese că Zamolxiu era fiul lui Ra/Marduk. Concluzia firească este că Zamolxiu era la rândul său un Anunnaki care va fi învățat pe daci mai multe sute de ani, până la plecarea sa de pe Terra, cândva în secolele VII-VI î.H, înainte sau cel mult în perioada în care Pitagora nu se născuse încă sau abia se năștea. După plecarea sa, cum era și firesc dacii l-au divinizat. Sperăm ca într-un viitor apropiat plăcuțele de la Sinaia să ne releve noi informații care să ne permită să tragem concluzii mai ferme cu privire la istoria dacilor, având în vedere că o parte dintre acestea sânt încă nedescifrate, acelea cu scriere nedescifrată încă. În treacăt fie spus, s-a vorbit și se vorbește mult despre tăblițele de la Tărtăria că sânt mai vechi decât cele sumeriene, dar nu trebuie să uităm că pe când noi avem doar câteva tăblițe (nedescifrate), foarte vechi e drept, Sumerul a lăsat mai multe zeci de mii de astfel tăblițe care aduc informații extrem de prețioase. De aceea trebuie să păstrăm dreapta măsură, dar asta nu înseamnă că n-ar putea exista și la noi, încă nedescoperite, tăblițe care să lămurească istoria străveche a acestor meleaguri chiar în maniera în care o fac tăblițele sumeriene. Ar fi superb, fără îndoială! De aceea, am speranța că arheologii vor dezvălui și alte scrieri dacice sau stră-dacice despre care să nu se mai poată spune vreodată că sânt falsuri.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. ist. lingv. Mihai Vinereanu.