Articole despre valorile românești.

mankurti, romania, romania pe cale de disparitie

În ultima săptămână am asistat la ce s-a întâmplat în Parlamentul European și la diversele intervenții ale europarlamentarilor noștri, și la reacțiile din spațiul public al unora care se consideră români, și am vrea să facem o scurtă analiză asupra situației specifice a faptului că Diana Șoșoacă „a fost dată afară” din Parlamentul European.

Prima noastră reacție a fost că am simțit că așa trebuia să facă, însă efectul de la sfârșitul scurtei intervenții, faptul că s-au apropiat cei de la securitate și au dat-o afară, după ce i s-a interzis să mai vorbească în plen pentru faptul că a punctat patru lucruri esențiale cu care UE ne-a îngenunchiat din nou, plandemia, resursele furate, trimiterea în război ca și carne de tun și chestiunea avorturilor, și după ce a arătat acele trei lucruri, în primul rând icoana cu Fecioara și Pruncul, și Hristos, lucru care i-a enervat foarte tare, apoi sacul negru în care morții din plandemie au fost băgați și înmormântați fără slujbe, și botnița neagră ca simbol al cenzurii și reducerii la tăcere, a fost abia după ce a deranjat puternic ordinea planificatorilor europarlamentari pentru îngenunchearea totală a Europei iarăși. Apoi am simțit că ar fi putut face altfel. Ne-am simțit un pic dezamăgiți. Dar, ceilalți europarlamentari români nu s-au opus realegerii coruptei UrSula (responsabilă și de morții din plandemie și după ce s-au inoculat serurile magice ucigașe) la președinția Comisiei Europene, ci din contră, au tăcut, iar unii dintre ei, precum Rareș Bogdan, o felicita pe UrSula pentru realegerea ei în fruncea (că tot e ardelean de-al nostru, sau a fost, după cum se comportă de când a devenit curvă politicianistă…) „suprastatului” globalisto-europenoid:

rares bogdan, ursula

Dar să vedem intervenția europarlamentarei Șoșoacă în plenul PE:

Și acum să vedem ce a urmat, cum a fost dată afară din plen:

La prima vedere, evident că reacțiile sunt de rușinare față de „circul”, chipurile, pe care l-a făcut. La o analiză mai amănunțită ajungem la concluzia că era necesară o intervenție de acest gen, însă consecința ei a fost una care a fost dusă în zona „circului”, considerată de mulți de altfel. Dacă vă uitați cu atenție, intervenția ei a fost cât se poate de corectă din punct de vedere al procedurilor și a spus adevărul. Un adevăr care doare atât pe noi, cât și pe ateii corupți din UE, care consideră că ei decid soarta Europei și a statelor vasale lor. Ce este rău în a vorbi (civilizat, a propos… pentru tefeleii de care ne vom ocupa în cele ce urmează) despre Pacea de la București (Neutralitate pentru România)? Ce este rău în a vorbi despre cum UE a distrus și sărăcit România? Am uitat că această structură este una dintre asasinii economici ai țării? Sau considerăm că în continuare nu trebuie schimbat nimic și că avem nevoie doar de stabilitate? Ce e rău în a spune că în Ucraina românii nu au dreptul să vorbească în limba română? Sau ce e rău în a spune tare și răspicat că acolo li se interzice românilor să se roage? Vi se par toate acestea niște prostii pe care eurodeputata noastră le-a spus și ar intra la categoria „circ”? Sau ar fi trebuit să nu le spună deloc și să fie „politic corectă”? Ați mai fi respectat-o?! Acela a fost momentul în care i s-a spus „mulțumim, este de ajuns”.

Apoi ce s-a întâmplat? Vedeți în clipul cu pricina. A strigat „in God we trust”. Ce ironie! Acest slogan se afla pe bancnota dolarului american, nu-i așa? Tocmai bunii lor prieteni globaliști, neo-marxiști l-au pus pe banii lor. I s-a ordonat să iasă afară pentru că deja nu mai suportau, dar a continuat să arate aceleași chestiuni ca și simboluri pentru corupția lor plandemică și post-plandemică cu care au torturat întreaga omenire, ei făcând parte din acest conglomerat al crimelor în masă la nivel mondial. Controversele i-au deranjat pe europenoizi și vrem să vă aducem aminte că, deși părerile de după sunt împărțite, nu putem uita cum au îngenunchiat o omenire întreagă la un singur semn, ca mai apoi să experimentez lucruri macabre mai grave decât în toate dictaturile la un loc.

Înainte de a trece să le dăm daună totală tefeleilor, să urmărim clipurile pe care vi le dăm în continuare:

@bobbydtiktok #bobbyd #romania #romaniavanduta #romaniateiubesc #romaniataramea #dianasosoaca #sos #sosoaca ♬ original sound – BobbyD

@bobbydtiktok #bobbyd #romania #romaniavanduta #romaniateiubesc #romaniataramea ♬ original sound – BobbyD

@bobbydtiktok #bobbyd #romania #romaniavanduta #romaniateiubesc #romaniataramea ♬ original sound – BobbyD

@bobbydtiktok #bobbyd #romania #romaniavanduta #romaniateiubesc #romaniataramea ♬ original sound – BobbyD

@bobbydtiktok #bobbyd #romania #romaniavanduta #romaniateiubesc #romaniataramea ♬ original sound – BobbyD

Dar tefeleii s-au rușinat cu Diana Șoșoacă, și mă refer doar la aceia care intră în această categorie și nu la unii dintre românii adevărați care au considerat, în necunoștință de cauză, că ar fi putut face altfel. Le spunem și noi tefeleilor să candideze, să devină europarlamentari și să încerce să reprezinte ei România, dacă consideră că o pot face mai bine. Dar trebuie să le aducem la cunoștință tefeleilor că înainte de toate se cuvine să citească Regulamentul Parlamentului European, dacă vor să știe ce au de făcut, și unde nu scrie nicăieri de „revocarea mandatului”… și le urăm succesuri. Vedeți, băi, tefeleilor că până și nea Bobby de România pe tiktok vă spune să încetați cu rușinarea? Noi vă spunem și mai dur, că voi și așa nu existați decât cu CNP-ul în această țară și n-ați făcut un fapt patriotic în viața voastră. Punem pariu că nici măcar nu ați votat cu Șoșoacă la ultimele alegeri, mulți dintre voi. Și nu ne referim la aceia care au votat cu ea și au căzut în capcana chestiunii cu „circul”. Mai mult de atât, sunteți DOAR vorbitori de limbă română care acum v-ați trezit să spuneți că vă reprezenta și v-a făcut de rușine. Dar nu țineți cont de toți gangsterii locali pe care i-ați lăsat să distrugă țara votând cu ei sau neprezentându-vă la vot ca ei să iasă votați tot de ai lor. Uitați de analfabetismul lor funcțional și de faptul că sunt proștii satului coruptibili și pușcăriabili, ca să cităm dintr-un clasic în viață! Așa că, băi tefeleilor, hai să vedem ce spune Dan Diaconu, analist politic și economic, despre intervenția Șoșoacăi:

Așadar chestiunea cu „circul” e ușor influențabilă de televiziunile mainstream care au plusat pe a ne manipula pe toți să credem că Șoșoacă face circ. Cu toate că încă s-a comportat abject cu unii care au părăsit partidul ei recent, totuși, în a rosti adevărul despre nedreptățile ultimilor 5 ani, nu greșește.

Deci, ca o a doua concluzie față de voi, tefeleilor, voi de asemenea credeți că până și la nivel internațional oamenii o vor respinge, o vor blama, o vor repudia etc. Ce să vedeți, nici vorbă! Într-unul din ultimele ei live-uri din Bruxelles, foarte mulți străini o felicitau pentru ceea ce a făcut, pentru curajul ei, inclusiv algerieni. Aceștia din urmă chiar au spus că, atunci când mergeau la PE în vizită și le venea ora de rugăciune, se așezau, se rugau și nimeni nu-i deranja. Însă aceștia erau deranjați, în mare măsură, de icoanele și crucifixul ortodoxe ale Dianei. Cum vine asta? Pentru unii mumă și pentru alții ciumă? Dar dacă venim cu crucile tibetane, denumite dorje, în PE și le arătăm la vedere? Suntem cenzurați, ni se interzic, suntem dați afară în mod violent? Să înțelegem că doar creștinii sunt urâți de moarte în PE?

Hai să vedem câteva clipuri de susținere din Italia, de ex.:

@robert.ilie2 @Diana Iovanovici-Șoșoacă @Luis_Lazarus @☦Dragos☦ @3D_DOG_ @Georgescu.A Style @💞aXw💞 #bruxelles🇧🇪 #foryou #partidulsosromania🇷🇴 #viralvideo #sosoaca ♬ Dead silence soundtrack remixed version – Ofail Nadeem

@vasi.carabut @Diana Iovanovici-Șoșoacă @Robert Ilie @Florin Dan 🇷🇴 ☦️❤️ ☦️🇫🇷 @zeincont3 @Ciprian Ciubuc @Irina Charangionis @nadiacristea913 @Georgescu.A Style @Violeta Popa @☦Dragos☦ @💎NEPOTUL LUI BUREBISTA 💎 @S.O.S. ROMÂNIA SECTOR4 @Demis Rusu ♬ sunet original – Vasi Cărăbuț

Și acestea sunt doar câteva exemple. Restul, le căutați voi.

Nu ne înțelegeți greșit. Nu suntem șoșocari sau mai-știm-noi-ce. Atunci când a fost să semnalăm derapajele Șoșoacăi le-am semnalat. Vedeți în podcastul nostru.

Însă ceea ce ne frapează cel mai tare este modul în care românii știu să fie critici duri la adresa patrioților care vor să facă bine țării și mai puțin la adresa celor care îngroapă țara. Inclusiv din rândul clerului a primit o reacție dură recent, printr-un comunicat de la Mănăstirea Petru Vodă, care spune printre altele:

„Este de datoria Bisericii şi a noastră în calitate de comunitate creştină să ne apărăm credinţa şi să ne afirmăm valorile creştine în maniera în care se cuvine ca aceste lucruri să fie făcute. Astfel, în ce privește comportamentul recent al doamnei Diana Iovanovici Şoşoacă în Parlamentul European, trebuie menționat faptul că domnia sa a fost aleasă exclusiv pe baza calificării sale de ambițios politician, și nu ca cleric sau reprezentant spiritual.

Pretenția doamnei Iovanovici Şoşoacă de a reprezenta un punct de vedere creștin trebuie dezmințită – în primul rând pentru că comportamentul său este contrar raționalităţii şi nobleţei Creștinismului, care învinge prin puterea spiritului, a raţiunii și a argumentelor, nu prin vexare anarhică, iar în al doilea rând, din cauza utilizării etice greșite de către domnia sa a sfintelor icoane, care, conform celui de-al 7-lea Consiliu Ecumenic de la Niceea din 787 d.Hr., trebuie venerate în mod corespunzător, nu manipulate în mod necuviincios și într-un context care să ducă la desacralizarea lor.

De asemenea, purtarea de către doamna Iovanovici Şoşoacă a portului național românesc este un alt abuz etic – întâi pentru că îl poartă într-un context în care ar trebui respectată o altă etichetă vestimentară și în al doilea rând pentru că prin atitudinea sa îl asociază unui comportament neelegant, care uzurpă semnificația sacră.”

De unde să începem? Vreți să le luăm pe rând? Bun, atunci hai să începem!

„Este de datoria Bisericii și a noastră în calitate de comunitate creştină să ne apărăm credinţa şi să ne afirmăm valorile creştine în maniera în care se cuvine ca aceste lucruri să fie făcute. Astfel, în ce privește comportamentul recent al doamnei Diana Iovanovici Şoşoacă în Parlamentul European, trebuie menționat faptul că domnia sa a fost aleasă exclusiv pe baza calificării sale de ambițios politician, și nu ca cleric sau reprezentant spiritual.” Și datoria credincioșilor care este? Credeți voi că reprezentați credința și nu faptul că ați fost puși să ghidați pe credincioși, pe oameni în general către credință? Ce vă face să credeți că a mânui câteva icoane într-un Parlament nu ține de un demnitar, cu alte cuvinte, trebuia un popă, un preot să vină acolo, dacă este nevoie, să le mânuiască și să le arate acelor corupți?!

„Pretenția doamnei Iovanovici Şoşoacă de a reprezenta un punct de vedere creștin trebuie dezmințită..” încă odată vă spunem: VOI CREDEȚI CĂ REPREZENTAȚI CREDINȚA CREȘTINĂ?! Cu alte cuvinte, numai un preot ortodox are voie să umble prin lume cu icoane? Încă ceva, Diana Iovanovici-Șoșoacă nu a fost aleasă pentru „calificarea sa de ambițios politician”, băi, popilor, ci pentru că milioane de români văd în ea o speranță de a mai salva ceva din această țară la orice nivel! Să vă aducem aminte că ați permis ca instituție să-l aveți pe unul precum Bănescu în calitate de purtător de cuvânt al patriarhiei care promova inocularea serurilor magice ucigașe care ucid în lume milioane de oameni?! Și ne referim la întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Apoi: „comportamentul său este contrar raționalităţii şi nobleţei Creștinismului, care învinge prin puterea spiritului, a raţiunii și a argumentelor, nu prin vexare anarhică..” când vreodată ați învins voi prin puterea spiritului în România, băi, popilor? Știu sigur că ne vom lua eticheta de anticreștini de la voi. Dar să și argumentăm. Chiar credeți că se putea altfel decât verde în față a le fi spuse toate acele lucruri de care se pare că au uitat?! Au uitat că erau îmbotnițați toți în plandemie supunându-se unor reguli date de corupții criminali ai OMS în cârdășie cu NIH, NIAID, CDC, Institutul de Virologie din Wuhan, Bill & Melinda Gates Foundation și mulți alții. Mai mult, ați uitat de Iisus când a intrat în templu și i-a biciuit pe toți negustorii de acolo care pângăreau sacrul edificiu?!

Și nu ne interesează de regulile nici unui consiliu ecumenic de-al vostru, căci atunci când a fost să se spună adevărul cu icoana și crucea în mână, s-a spus și în timp de revoluție, iar crucea, icoanele și celelalte obiecte votive de cult, ca și în cazul de față, au fost purtate și ridicate prin actul revoluționar la rang de mare cinste. Așa confirmă istoria, băi, popilor. Mai mult, nici măcar nu vă ridicați la nivelul unuia precum sfântul părinte Iustin Pârvu. Așa că rămâneți la teologia voastră, care e DOAR teorie religioasă, nimic practic ca și trăire creștină, și lăsați-ne credința în pace! Ah, și dacă sunteți deranjați că vă purtăm icoanele și crucile unde vrem, luați-vi-le și lăsați-ne credința în pace!

Să continuăm cu De asemenea, purtarea de către doamna Iovanovici Şoşoacă a portului național românesc este un alt abuz etic – întâi pentru că îl poartă într-un context în care ar trebui respectată o altă etichetă vestimentară și în al doilea rând pentru că prin atitudinea sa îl asociază unui comportament neelegant, care uzurpă semnificația sacră.” Nu vă e un pic de rușine?! Și de portul iei vă luați!? A purtat ia românească unde a vrut ea pentru că e mândră că e româncă și nu a desacralizat nimic, băi idioților erudiți! Ia românească o purtăm unde vrem noi, că suntem români, și în iad dacă trebuie, că ne afirmăm românitatea oriunde și nu avem nevoie să ne spuneți voi ce să facem și unde să o purtăm. Mai mult de atât, nici măcar nu știți care este semnificația ei sacră și esoterică, așa că scutiți-ne de deontologia voastră de prost gust!

Restul comunicatului îl puteți citi pe site-ul menționat.

Asemenea intervenții de după, în care diverși românași de-ai noștri, fie oameni simpli, fie clerici, își arogă dreptul că le știu pe toate și vin cu sfaturi pe un teren în care n-au nici cea mai mică practică, sunt absolut oripilante. Din păcate, majoritatea dintre noi, românii, credem că ne pricepem la toate, atât la fotbal, cât și la politică, și mai nou și la credință.

Am analizat toate acestea cu maxim de lumină critică posibilă pentru că era timpul să o facem.

În ceea ce privește Uniunea Europeană, pe care mulți tefelei o adoră și o ridică-n slăvi, că le-a dat fonduri etc., vă aducem aminte că a încetat să mai existe încă din 2003 când i-a fost respinsă propunerea de Constituție Europeană. De atunci funcționează ca o corporație care se consideră suprastatală și în care toate celelalte mari corporații pot dicta orice, așa cum s-a văzut în plandemie. Parlamentul European nu mai contează pentru că acolo drepturile omului, legislațiile internaționale și naționale (constituțiile etc.) nu se respectă așa cum s-a văzut. Considerați cazul Șoșoacă singurul? Ați uitat de Nigel Farrage, de cazul europarlamentarului grec de la Zorii Aurii etc.? Această instituție plină de corupți merită desființată și anchetați la sânge toți de acolo, cu excepția unor câțiva de-i numărăm pe degetele de la o mână. Iar în ceea ce privește UrSula, ne așteptăm la încă cinci ani de dictatură, corupție, poate și crime (și nu poate, sigur..), imigrații ilegale, infracțiuni de nivel internațional și multe altele, umiliri ale popoarelor Europei și sărăcirea lor. Totul în numele democrației, mai țineți minte?

Ultima concluzie: Evenimentul petrecut în PE cu Diana Șoșoacă a fost unul firesc și absolut natural, pentru că adevărul nu mai poate fi ținut sub cenzură. Încălcarea oricăror drepturi acolo este apanajul dictaturii lor. Vă amintim și ce spunea Vladimir Bukovski despre UE, că este noua URSS, adică UE(RSS). Încercați să gândiți cu mințile voastre. Chiar credeți că va mai ține mult acest imperiu european? Sau se va destrăma curând căzând sub propria greutate? Cât credeți că vor mai suporta popoarele Europei aceste corupții și dictaturi din partea unui organism aparent internațional hegemonic ce vrea să stingă adevărata identitate a Europei a națiunilor? Și-au uitat oare cele trei obârșii: dreptul roman, filozofia greacă și mai ales tradiția creștină? Să reflectăm!

P.S.: Tefeleii sau Tefeliștii sunt un termen pentru acei TFL („Tinerii Frumoși și Liberi”) haștagiști „revoluționari anticorupție” de la 10 august 2018 care încă mai există și azi și reprezintă majoritatea populației României.

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

Emmanuel de Martonne, daci, romania

Emmanuel de Martonne (n. 1 aprilie 1873, Chabris — d. 24 iulie 1955, Sceaux), a fost un geograf și pedagog francez, binecunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României, a Munților Făgăraș, de a căror frumusețe sălbatică, neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei. Francezul, care a condus publicația Atlasul Franței și a fondat Institutul de Georgrafie de la Sorbona, a fost și membru al Academiei Române.

Biblioteca din Sorbona păstrează un corpus de arhive referitoare la geograful Emmanuel de Martonne care include extrase de curs, note scrise de mână, corespondență, precum și 24 de caiete de teren. Dintre acestea, două ocupă un loc special în corpusul de caiete care i-au permis lui Emmanuel de Martonne să înțeleagă câmpul ca geograf între 1907 și 1939: caietele despre România. Acestea ilustrează mai întâi domeniul său privilegiat de cercetare, de la tezele sale de litere și științe până la sfârșitul vieții sale. Datate în 1921, cele două caiete reproduc apoi descrieri, observații și schițe de explicații ale formelor de relief și ale vieții umane găsite în regiuni românești. De fapt, în 1921, când de Martonne și-a scris caietele in situ, tratatele de pace ale Conferinței de la Paris din 1919-1920 au pus capăt primului război mondial și au trasat noile granițe ale Europei Centrale, în special cele din România. În plus, aceste două caiete întruchipează un anumit tip de relație cu câmpul, și anume excursia în grup mare cu logistică destul de grea, care contrastează cu excursia solo (așa cum se poate întâmpla în alte caiete ale corpusului), aflăm de pe pagina bibliotecii nubis.univ-paris1.fr.

De-a lungul vieții sale profesionale, de Martonne a întreprins călătorii de cercetare în domeniul românesc, Gebiet, așa cum au spus atunci geografii francezi. În timp ce și-a concentrat eforturile asupra României, geograful francez a încearcat în cel mai bun caz să ia în considerare complementaritatea regiunilor și viabilitatea lor economică. De Martonne este cu siguranță un românofil, dar a avut legături profesionale și prietenoase cu geografii din Europa Centrală, care au fost ei înșiși chemați ca experți pentru a propune noi frontiere.

Iată ce a spus el în anul 1928, într-un interviu luat de Virgil Oghina: 

„Nu pot înţelege la români, mania lor de a se lăuda ca urmaşi ai coloniştilor romani, ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani şi nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din provinciile estice ale imperiului; chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Priviţi chipul moţilor, al ţăranilor, din regiunea Haţegului şi Făgăraşului, la maramureşeni şi bucovineni şi veţi recunoaşte figurile dacilor sculptaţi pe Columna de la Roma. Voi, românii, sunteţi daci, pe aceştia ar trebui românii să-i cunoască mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă.”

În mod tradiţional, moţi sunt consideraţi locuitorii satelor de pe cursul superior al Arieşului, începând cu oraşul Cîmpeni dar şi cei din zonele adiacente Ţării Moţilor, pe Valea Crişului Alb, Ţara Zarandului.

Care este originea moților? Prof. MELANIA şi ŞTEFAN HANCIU prezintă câteva teorii despre originea moților în „Moţii şi Mocanii. Originea Moţilor”.

Dr. Vasile Glodariu susţinea cum că Moţii ar fi de origină celtică. Reposatul profesor îşi întemeia această convingere pe simpla denumire a satului Albac (în care s-a născut Horia), care ar fi cuvânt celtic, căci o localitate cu denumire identică se găseşte şi în Scoţia, ai cărei locuitori ar fi, după unii istorici, rămăşiţe de ale vechilor celţi. Această teorie era împărtăşită de altfel şi de dl. Guiart, distinsul profesor francez de la Universitatea din Cluj, care afirma că originea francezilor şi românilor este una şi aceiaşi, adică celto-galică, putând fi consideraţi şi unii şi alţii drept celţi romanizaţi. Învăţatul şi regretatul profesor Vasile Pârvan confirmă şi dânsul această teorie în ultima sa operă Getica. Romanizarea Daciei se anunţase dealtfel antropogeografic încă de la anul 1000 î.Hr., când cultura villanoviană îmbrăţişă şi întreg masivul carpatic. Celţii au mijlocit însă apoi şi elementele materiale ale culturei greco-italice, iar romanii au tras concluziile atât etnografice cât şi spirituale.

Ce cred prof. MELANIA şi ŞTEFAN HANCIU despre originea moților:

«Moţii” sau „ţopii” sunt urmaşi direcţi ai dacilor şi ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupări Daciei în anul 105 d.Hr, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal. Numirea de “moţi” vine de la chica antică, moţul de păr, pe care îl purtau bărbaţii şi care era un obicei dac, uzitat până în a doua jumătate a secolului trecut în Ţara Moţilor.»

Alexandru Vaida-Voevod

Noi, reprezentanţii micilor naţiuni, am aşteptat cu nerăbdare atitudinea cercurilor conducătoare ale monarhiei faţă de aceste puncte şi naţiunile nemaghiare au primit cu nespusă bucurie ştirea că ministerul de externe al monarhiei a înaintat la Washington propunerea de pace, căci astfel s-a recunoscut oficial, atât din partea reprezentanţei noastre externe, cât şi din partea guvernului şi partidelor maghiare, că noi de acum nu mai suntem naţionalităţi, ci naţiuni.

Cunoaştem mărimea vremilor prin care trecem; cunoaştem că aceste probleme mari nu le putem trata conduşi de egoism. Cunoaştem adevărul, care iese la iveală şi într-unul din punctele lui Wilson, că nu trebuie să lăsăm teren urii, egoismului, când se tratează aceste probleme a căror rezolvare reală şi serioasă se poarte face numai cu ajutorul deplinei sincerităţi. Drept aceea, reprezentanţa organizaţiei naţionale a românilor, a hotărât să-şi definească atitudinea faţă de aceste puncte şi din încredinţarea acesteia, comunic onoratei camere următoarea declaraţiune:

„Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională.

Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta ei, un drept oarecare, este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acuma uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria lor adunare naţională. Afară de organele delegate de adunarea naţională sau alese din mijlocul său, aşadar afară de comitetul executiv al Partidului Naţional Român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române. Toate deciziunile şi acordurile, care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română. Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere – după multe suferinţe de veacuri – afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile, la viaţă naţională.”

18 octombrie 1918

Documente ale Unirii (1600–1918), coordonator Constantin Căzănişteanu, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p. 367–369.

Declaraţia inserată în discursul lui Alexandru Vaida-Voevod fusese adoptată de conducerea Partidului Naţional Român în conferinţa de la Oradea din 12 octombrie 1918, unde se conferise Comitetului Executiv al P.N.R. calitatea de organ provizoriu de conducere naţională.

sinecuri

Și, în timp ce președintele nostru, ales cu entuziasm, de două ori, de către electoratul român care a văzut în el: „neamțul serios”„ein Mann, ein Wort”„eine qualitativ hochwertige Foraibar”„vai! cum seamănă cu Carol I”„strudel mit äpfeln”„România educat㔄meine kleine bormașina” și „România lucrului bine făcut” semnează fără grijă, pas cu pas, tot ce i se bagă sub nas la summitul NATO, noi ne uităm lung la turneul lui Victor Orban… Kiev, Moscova, Beijing, Florida… Că parcă-parcă am mai văzut noi așa ceva. Undeva, demult, în istoria noastră, se făcea că aveam și noi politică externă adevărată. Ia să vedem, de pildă, cam cum era privită România pe vremea unui președinte pe care am avut maturitatea și înțelepciunea de a-l împușca fără judecată:

„… Ministrul de Externe al Statului Israel, a fost prezent la București în zilele de 3 și 4 aprilie (…) Studiind stenograma discuțiilor (nedată publicității, n.n.), am reținut că ministrul de Externe i-a mulțumit președintelui României pentru implicarea sa în rezolvarea crizei din Orientul Apropiat și a cerut sfaturi pentru acțiunile viitoare: ‘Spuneți-mi ce să fac și voi face!’…”. (Ioan Scurtu, istoric, «Povestiri adevărate/ Memorii», 2022, Editura Junimea, Iași, pag. 304)

Și:

„Președintele Statelor Unite a spus: ‘Noi am beneficiat și am apreciat informațiile și sfaturile pe care le-am primit de la dumneavoastră. Vreau să vă vorbesc despre conversația pe care ați avut-o cu ministrul de externe israelian și să aud ce idei aveți în continuare pentru asigurarea păcii (…). Știu că jucați o mare influență în chestiunile internaționale și am apreciat foarte mult caracterul deschis cu care ați discutat aceste probleme’…”. (Ioan Scurtu, istoric, «Povestiri adevărate/ Memorii», 2022, Editura Junimea, Iași, pag. 305)

Și:

„Președintele SUA a declarat că îl interesează foarte mult vizita pe care președintele României urma să o efectueze în Republica Populară Chineză: ‘Consider deosebit de util și v-aș ruga, în limitele cuviinței și, dacă apreciați, cu cunoștința Chinezilor, să-mi trimiteți o scrisoare particulară după vizita dumneavoastră. Aceasta va veni în sprijinul acțiunilor noastre în relația cu China. Avem nevoie de bunele Dumneavoastră oficii pentru îmbunătățirea acestor relații. (…)’. Asemenea cuvinte au fost rostite de conducătorul celei mai mari puteri a lumii!” (Ioan Scurtu, istoric, «Povestiri adevărate/ Memorii», 2022, Editura Junimea, Iași, pag. 305)

Și:

„Peste o lună (15-20 mai n.n.) președintele României s-a întâlnit cu (…) premierul chinez (…) și i-a transmis că președintele SUA ‘a insistat în mod deosebit asupra interesului și dorinței lui de a ajunge la o normalizare a relațiilor cu Republica Populară Chineză’. Premierul chinez a apreciat: ‘Astăzi România se bucură de respect din partea popoarelor lumii. De ce? Din cauză că România are conducerea unui astfel de președinte, (…) un popor bun și o armată bună… Noi admirăm, de asemenea, spiritul revoluționar al românilor caracterizat prin a se opune cu fermitate politicii de forță și dictat și de a lupta cu hotărâre pentru apărarea independenței naționale și a suveranității de stat’…”. (Ioan Scurtu, istoric, «Povestiri adevărate/ Memorii», 2022, Editura Junimea, Iași, pag. 305)

Și:

„Documentele citate de Larry Watts relevă că ministrul Apărării sovietice, mareșalul Greciko, a fost foarte furios în timpul războiului arabo-israelian din 1973. Bucureștiul nu doar că s-a abținut să furnizeze armament, dar a refuzat să aprobe survolul avioanelor sovietice, cu ajutoare pentru arabi…. Larry Watts a declarat că descoperirea sa cea mai frapantă a fost ostilitatea Moscovei și a celorlalți ‘frați’ față de România. (…) Că a existat o campanie concertată din partea aliaților din Tratatul de la Varșovia de discreditare și boicotare a politicii de independență a României” («I se spunea Machiavelli», Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, pag. 236; 238)

Propagandă, o să spuneți… Nostalgii comuniste! Bah, cuvintele frumoase erau simple amabilități de protocol… Oare așa să fie? (vezi P.S.)

Păi, ce vedem noi astăzi? Un Victor Orban aflat într-un turneu „de pace” – Ucraina, Rusia, China, SUA, discreditat și boicotat – cum ar spune Larry Watts – de „frații” din Uniunea Europeană, pentru politica lui de independență, hărmălaia venind prin trompetele cele mai stridente ale acesteia: Ursula von de Leyen și Josep Borrell. Cu toate astea, vizibilitatea premierului ungar este maximă. Discursul lui, care se face auzit tot mai clar, sună așa:

„Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar și Europa are o politică de război… Pentru că adevăratele victime ale războiului sunt economia europeană și populația europeană. Haideți să începem negocierile sau măcar să recunoaștem că nu este nicio soluție pe front. Am avut ocazia să mă întâlnesc cu președinții Ucrainei și Rusiei. Credeți-mă, următoarele două sau trei luni vor fi mult mai brutale decât credem… principalul argument pentru pace este că nu mai trebuie pierdute vieți omenești; este cea mai importantă motivație morală. Ce fac China, SUA, Europa? China are un plan de pace. America are o politică de război. Europa nu face decât să copieze poziția Americii, în loc să aibă propria abordare strategică”.

Nu vi se pare cunoscută această poveste, a celui care-și asumă, cu acordul tacit al marilor jucători, rolul de purtător de mesaje de pace între părți?

Ba da, o cunoaștem, atât că au trecut mulți ani de atunci. Din anul de grație 2004 România a ales, pentru un deceniu, un președinte a cărui doctrină exhaustivă pentru politica externă a fost: „Decât să sug… la mai mulți licurici mai mici, mai bine sug… la un licurici mai mare!”, după care a ales, pentru următorul deceniu, alt președinte cu o doctrină la fel de înțeleaptă: „Decât slugă la ruși, mai bine la americani!”. Amândoi și-au aplicat, timp de 20 de ani, punct cu punct și fără deviații, doctrina clamată în mod public.

Și astfel, noi am devenit în ultimii ani repetenții cei de omenie, repetenții cei previzibili, repetenții cei „masă de manevră”, repetenții cei cu „capul plecat sabia nu-l taie”, repetenții cei buni executanți…

Și asta pentru ce? Pentru ca, la sfârșitul lui 2024, „să mânâncă” și gura fostului președinte Klaus ceva. Să ia și el o foaie de salată de pe platoul cu sinecuri babane. Să se mai „plimbă” cu avionul de lux, ca să moară Popeasca și Piscupeasca, deoarece pe ele nu le ia avionul direct de la Sibiu, din poartă. Pentru asta.

Atât că, în timp ce steaua lui Victor Orban, cel rebel, lucește mai abitir pe boltă, e tot mai evident că pentru obedientul Klaus nicio frunză de salată nu a mai rămas pe platou…

P.S.: „Cineva, în New York Times, mi se pare, a scris că România nu era băgată în seamă, că nu a avut niciun rol. Și atunci Harriman (Averell Harriman, conducătorul Operațiunii PACKERS, prin care România a convins Beijingul să nu se mai opună negocierilor dintre Washington și Hanoi, n.n.) a trimis o scrisoare ziarului, prin 1975, în care a afirmat că România a adus Americii informațiile și serviciile cele mai bune în legătură cu Vietnamul. ‘Păcat, a scris el, că Johnson nu a aprobat părerea lor de a se accepta propunerile vietnameze’…” («I se spunea Machiavelli», Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, pag. 221)

A consemnat pentru dumneavoastră Luminița Arhire.

ernest bernea, simplitate

Omul celor două veacuri din urmă în care s-au realizat, atât cât a fost cu putinţă, înseşi idealurile Renaşterii, a fost stăpânit de o concepţie optimistă, de un sentiment de certitudine, izvorât din limita raţională pusă existenţei. Omul creat de revoluţia franceză a crezut că poate deveni stăpânul lumii şi că, deci, poate îndruma lucrurile într-un sens indicat de gândurile sale. Posibilitatea rezolvării tuturor problemelor ridicate de viaţă, numai pe calea raţiunii şi a ştiinţei, a lăsat să se creadă că problema omului, care este capabil de progres continuu, poate fi şi ea rezolvată în întregime şi definitiv.

Felul cum a reacţionat omul modem în faţa suferinţei, pe care o vedea pretutindeni în jurul său şi o experimenta singur, defineşte însăşi epoca istorică la al cărei sfârşit suntem de faţă şi noi astăzi.

Suferinţa a fost socotită ca ceva legat întâmplător de viaţa omului, ca ceva isvorât mai mult din condiţiile exterioare de viaţă decât din natura sa. De aceea, atitudinea care se impunea în chip logic în faţa suferinţei era aceea a luptei împotriva acestei stări morale, găsirea celor mai eficace mijloace de a o înlătura cât mai mult cu putinţă şi, dacă e posibil, în întregime din viaţa omului. Etica burgheză s-a caracterizat printr-un desgust în faţa suferinţei; idealul său a fost atingerea unei stări în care omul să nu mai sufere. Dar etica burgheză care a dominat Apusul civilizat a fost o etică a plăcerii. Chiar dacă a existat în această epocă o altă etică, nu a fost decât în mod teoretic, în mintea unor filosofi, dar nu ca o stare de conştiinţă obştească.

Dintr-o astfel de atitudine a luat naştere acţiunea cea mai sistematică împotriva tuturor relelor, cauze ale suferinţei. S-a crezut că, acolo unde nu a pătruns civilizaţia industrială, suferinţa este încă prezentă din cauza acestei lipse şi deci s-a lucrat pentru răspândirea „civilizaţiei”. Lipsa tehnicii modeme a fost socotită ca un rău fundamental şi deci o mare cauză a suferinţei.

Pe plan sufletesc etica burgheză a căpătat forme deosebite, după natura obiectului său. Când lupta împotriva suferinţei a avut ca obiect comunitatea de viaţă socială, ea s-a numit filantropie, sau asistenţă socială, după calitatea celui care o făcea. Când a avut ca obiect umanitatea, s-a schimbat în umanitarism.

Omul civilizaţiei noastre nu a voit să accepte suferinţa ca o stare morală firească şi a căutat prin mijloacele care i-au stat la îndemână să o înlăture. Idealul eticii modeme nu a putut fi încă atins. Cu toată cultura şi civilizaţia, cu toată ştiinţa şi tehnica, suferinţa omului nu a putut fi alungată, ci dimpotrivă ea a mers tot crescând odată cu progresul visat de veacul luminilor. Omul a putut face să crească nebănuit de bogat cunoştinţele sale teoretice şi practice, a isbutit să-şi perfecţioneze uneltele, să-şi ridice condiţiile materiale ale vieţii, să aibă confort şi chiar lux, dar până la sfârşit a băgat de scamă că fericirea i-a scăpat şi că suferă mai mult decât oricând. Un observator la faţa locului al stărilor din America comunica acum câţiva ani mărturisirea unor oameni din elita acestei „lumi noi”: „Europenii ne judecă greşit. Ei ne cunosc aşa cum putem apărea pe ecran în sălile cinematografelor; ei ştiu cât de superioară este construcţia americană şi totodată bogăţiile de care dispunem. Europenii nu cunosc însă un lucru: ce suferinţă ascunde această monumentală civilizaţie americana. Noi nu ne-am găsit încă leacul durerilor, ci doar ne amăgim pentru ca apoi să coborâm mai adânc în lumea lor”.

Iată o mărturisire preţioasă. Omul veacului nostru a constatat o realitate, dar nu i-a înţeles sensul. De aceea, el este un amăgit sau un desamăgit, după gradul de conştiinţă în care se află.

Sub o înfăţişare de lumină şi frumuseţe starea morală a acestui om a fost dintre cele mai degradante, pentru că viaţa însăşi a fost socotită ca un prilej de plăceri materiale şi efemere, înţelesurile adânci ale vieţii i-au scăpat. Adevăratele valori ale lumii au fost nesocotite, esenţialul a fost judecat prin secundar, superiorul prin inferior. Starea de senzaţii şi plăceri periferice existenţei morale a dus omul lumii care se sfârşeşte astăzi în pragul unei totale prăbuşiri lăuntrice.

Felul cum a încercat să înlăture suferinţa a isvorât în chip firesc din filosofia care a domnit în această epocă. Lupta pentru înlăturarea suferinţei a atins numai regiunile periferice ale existenţei, pentru că viaţa însăşi a fost astfel judecată. S-a crezut că omul suferă numai din cauze materiale şi sociale; s-a crezut că suferinţa este o consecinţă directă a unor condiţii de viaţă exterioare omului şi că odată schimbate aceste condiţii, omul poate deveni fericit şi problema suferinţei este deci deplin deslegată. în această privinţă, etica burgheză şi cea comunistă nu se deosebesc întru nimic, fiindcă amândouă au la temelie o înţelegere naturalistă a suferinţei, aşa cum le este însăşi filosofia şi viziunea ce o au asupra existenţei.

Omul modern a tratat efectele gândind că tratează cauzele suferinţei; el nu a pătruns în inima realităţilor morale, de aceea a luat o atitudine de totală anulare a suferinţei şi tot de aceea o trăieşte cu mai multă amărăciune şi desgust, o trăieşte cu zădărnicie.

Etica nouă schimbă în întregime poziţia problemei suferinţei. Lucrurile trebuiesc judecate de la începutul lor. Suferinţa este ceva legat de natura omului. Acolo unde există om, există şi suferinţă. De ce? Pentru că ea este o consecinţă directă a prezenţei răului în om. Răul, ca şi binele, ţâşneşte din adâncimile fiinţei noastre ca dintr-un lăcaş propriu. Aici stă cauza primară a suferinţei, în însăşi făptură noastră morală, în însăşi natura acestei făpturi. Cauzele care determină şi fac să apară suferinţa sunt nevăzute, sunt realităţi cu mult mai adânci decât oricare altele. Suferinţa este o consecinţă directă a unor condiţii şi a unor realităţi interioare, nu din afară, cum le-au socotit etica burgheză şi cea comunistă. De aceea, ea nu poate fi înlăturată prin îmbunătăţirea condiţiilor materiale sau sociale, prin invenţii sau reforme. Acceptarea şi recunoaşterea suferinţei nu înseamnă întotdeauna romantism sau pesimism aşa cum se crede. Aceste atitudini – deşi pe altă cale – duc tot acolo unde duce şi aceea înfăţişată mai sus: întoarcerea omului din calea propriei sale naturi şi năruirea sa lăuntrică.

În viziunea de viaţă romantică, suferinţa este prezentă; ea este acceptată, uneori şi căutată. Numai că apare ca o stare sufletească nedefinită, ca un „plus de sensibilitate”, ca un rafinament. Suferinţa romanticului este un exerciţiu interesant, pe calea căruia el se deosebeşte de semeni şi care în funcţia sa adevărată nu este altceva decât mijloc de creaţie. Romanticul nu suferă pentru a se realiza interior ci pentru a putea produce mai mult, pentru a putea deveni mai fecund. De aceea, suferinţa, în viziunea romantică, nu împlineşte un rost metafizic şi moral, ci mai mult unul estetic.

Pesimismul stă pe o altă poziţie. El are un caracter mult mai obiectiv decât romantismul. Pesimismul recunoaşte suferinţa, dar nu ca pe ceva parţial legat de firea omului, ci ca fiind realitatea morală însăşi, însuşirea esenţială şi universală a tot ceea ce există. Pesimismul vede în viaţă numai un prilej de suferinţă şi socoteşte starea omului ca fiind fără putinţă de schimbat. Libertatea şi acţiunea sunt socotite ca elemente nerodnice ale omului, sortit mereu să sufere fără să poată găsi o cale de îndreptare. De aceea, socotim pesimismul ca o atitudine negativă în faţa vieţii şi o eliminare a actului. Aceasta îl face să se apropie de unele doctrine asiatice (Budismul, Ruşii).

De ce suferă omul? Pentru că e dublu. Şi de ce mai suferă? Pentru că e liber. El poate fi imagine biblică sau poate face figură satanică.

Omul e dublu şi e liber. El suferă pentru că merge pe negaţie, care e manifestarea răului depus în înseşi rădăcinile existenţei lui şi suferă pentru ca are libertatea de a alege şi hotărî, dar poate să nu o facă. Omul joacă între bine şi rău, joacă între eroismul său spiritual (sfinţenie) şi moliciunea dulce a păcatului. Omul nu poate face orice şi nu poate face oricum.

Dacă natura omului ar fi prinsă în limitele raţiunii şi ale sensului unic, am trăi liniştiţi ca într-o mare moartă, dar pentru că această natură e complexă, contradictorie până în iraţional şi cu sensuri multiple, trăim într-o zonă a paradoxului, a dramei şi a suferinţei. Formula matematică şi medicaţia politică de tratament extern îi sunt improprii.

Sensul tragic al vieţii vine din natura sa dublă şi din libertatea sa originară; el are majestate, are grandoare, dar pe undeva e şi descumpănit: vălul sumbru al morţii îi face umbră. Nu există om, la orice treaptă s-ar afla, fară să dea tribut suferinţei; satan e prezent şi-n preajma sfinţeniei. El rămâne cu darul de a purta o suferinţă sublimă şi creatoare şi de a îndepărta una mizerabilă şi destructivă.

Omul este o făptură tragică. Răul, fiind legat de însăşi existenţa sa, face ca suferinţa să fie ceva necesar. Pentru a-şi face posibilă viaţa şi a-şi împlini destinul, pentru a-şi duce paşii pe calea arătată de însăşi firea sa, omul trebuie să sufere. Se poate spune chiar: fară suferinţă existenţa umană este compromisă. Omul care nu suferă nu mai e om. Prin suferinţă omul se purifică şi se înnobilează, prin suferinţă se aşează el pe treapta cea mai de sus în ierarhia fiinţelor din lumea aceasta.

Dar pentru ca suferinţa să însemne creştere, să însemne ridicare către înălţimile pure ale omeniei, ea nu poate fi acceptată oricum. Ea nu poate fi înlăturată, dar nici socotită sens, esenţă sau scop al vieţii. Suferinţa este o cale, un mijloc prin care omul depăşeşte răul generic şi ajunge în stăpânirea binelui.

Suferinţa nefiind întâmplătoare şi gratuită, ci o consecinţă a răului care sălăşluieşte de la început în om, este sentimentul cel mai adânc şi mai definitoriu al omeniei. De aceea, este în lume atâta suferinţă şi tot de aceea omul trebuie să sufere. Dar am spus: ea este o cale care duce către altceva, duce la mântuire.

Suferinţa este o consecinţă a răului, dar totodată pe calea ei omul se eliberează, se purifică şi câştigă starea de seninătate a depăşirii elementului negativ care intră în constituţia sa. Însuşirea purificatoare a suferinţei o poate cunoaşte însă numai acel ce trăieşte pe plan metafizic, cel ce crede şi jertfeşte unor valori superioare lui. El suferă nu pentru răul relativ, care stă în om ca individ social, ci pentru răul care stă în inima omului şi care există odată cu el. Numai în acest chip îndrumată şi hrănită, suferinţa poate deveni o cale de seninătate şi înălţare spirituală.

Aşa privită, se înţelege cum suferinţa, atunci când omul faptuieşte pentru a afla binele şi mai ales atunci – este ceva necesar, ceva care îl poartă cu adevărat la limita superioară a existenţei sale şi totodată se înţelege cum se desprinde frumuseţea şi rodnicia ei morală.

Unii oameni nu pot îndura nici o suferinţă, alţii îndură cu feţele întunecate, oglindă a chinului lor interior, iar o a treia categorie pot purta senini povara celor mai mari încercări.

Stările acestea deosebite se desprind din atitudinile deosebite pe care le au în faţa vieţii şi a suferinţei, aşa cum le-am definit mai sus. înţelesul adânc al lucrurilor şi sensul faptei rodnice, soarta omului şi legile firii sale, nu le-au pătruns decât aceştia din urmă. Credinţa luminată, dragostea pentru înţelesuri şi frumuseţi superioare, legătura cu aceste realităţi pure, setea de absolut care le stăpâneşte sufletul, le dă tăria de a îndura cu uşurinţă suferinţele cele mai grele.

Dacă epicureismul, reactualizat cu mari dimensiuni de etica burgheză, înlătură suferinţa fără a cunoaşte bucuria, dacă pesimismul acceptă suferinţa pentru ea însăşi, etica nouă, de un adânc înţeles creştin, acceptă suferinţa pentru a ajunge în sferele luminate ale bucuriei.

Atunci când vorbim despre suferinţă noi suntem în căutarea luminii, în aşteptarea bucuriei celei mari. Omul întreg, omul adevărat, după cum nu poate trăi fără suferinţă, nu poate trăi fără bucurie: şi cea dintâi este o cale către cea de-a doua.

Însuşirea de fiinţă superioară şi liberă a omului îl face să sufere cu prisosinţă, dar nu cu zădărnicie, învăţătura nouă întemeiată pe tradiţie îndrumează gândul şi fapta omului după nevoile şi legile neschimbătoare ale firii, îi arată legăturile necesare nu numai în ceea ce este şi cum este alcătuită făptura sa, dar totodată îl îndrumează către ceea ce trebuie să fie el. Căci nu e îndeajuns să spunem că „aşa e omul şi mai mult nu avem ce-i face” pentru că poate fi altfel şi anume într-un fel care îi este propriu.

Suferinţa gândită naturalist are un caracter de necesitate şi nu suportă convertirea în sensul unei transfigurări a realităţii morale şi a creării unei noi condiţii a omului, în sensul ei spiritual, experienţa suferinţei devine cale a ispăşirii, dar şi o cale a afirmaţiei binelui ca principiu existenţial.

Acceptarea suferinţei ca o consecinţă a răului metafizic iremediabil şi înlăturarea suferinţei ca o consecinţă a unor condiţii exterioare materiale şi sociale, sunt două erori fundamentale ce nu pot duce la rezolvarea acestei condiţii universale a omului. Sensul adevărat şi creator al suferinţei poate fi găsit prin conjuncţia sa cu dragostea care îi dă forţa elementară a purităţii şi pe aceea a afirmaţiei binelui şi frumuseţii supreme.

Ernest Bernea, Cel ce urcă muntele, Aprilie 1938 – Bucureşti

Octavian Goga

La noi sunt codri verzi de brad
Și câmpuri de mătasă;
La noi atâția fluturi sunt,
Și-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte țări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece și flori
Și lacrimi multe, multe…

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desișuri,
Și jale duce Murășul,
Și duc tustrele Crișuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Și-mbrățișându-și jalea plâng
Și tata, și feciorul.
Sub cerul nostru-nduioșat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Și fluturii sunt mai sfioși
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrățiți cu noi
Își înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Și Oltul, biet, bătrânul…

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinții,
De jalea lui ne-am răposat
Și moșii, și părinții…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deșertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…

arhivele transcendente, constantin giurginca, piatra soimului, dealul istrita

Am vorbit de dealul Istrița (jud. Buzău) și templul solar care se cheamă Piscul Calului Alb, pe care localnicii îl numesc și Movila Calului. Megalitul era consacrat, ca și templul de pe Istrița, divinității Soarelui, lui Apollo, zeului hyperboreu istrian care, periodic, venea să poposească la templele și oracolele sale din ținuturile carpato-istriene.

O altă piatră sacră a Istriței este Piatra Șoimului, în partea de nord a masivului. În cheie hermeneutică, șoimul reprezintă victoria principiului masculin, diurn și solar, asupra celui feminin, nocturn și lunar. La daco-români ca și la egipteni, ca și la incașii din Peru, șoimul este un simbol solar, un mesager divin, un atribut al Zeului Luminii. La egipteni Zeul Horus se încorona în șoim, ai cărui doi ochi erau soarele și luna, în cod hermeneutic principiul solar, masculin, și principiul feminin, nocturn și lunar.

Traian Herseni

Traian Herseni

În mitologia română, ca și în cea scandinavă, în Arborele Vieții – Copacul Vieții (la scandinavi Yggdrasil) locuiește șarpele, în mijlocului lui, iar în vârf stă Șoimul, o recunoaștere a puterilor sale cosmocratice înzestrate cu atribute solare, rostite ca un mitonim: Șoimul Divin. Sociologul Traian Herseni, urmărind conotațiile Șoimului în colindele noastre precreștine spune:

„Șoimul nu este decât altă față (zoomorfă) a junelui, alături de brad, cerb bour și oricare altă întruchipare a principiului masculin, care, în formele lui optime, nu poate fi decât tânăr”.

Șoimul, în colindele noastre precreștine, este atributul unui tânăr aflat la vârsta căsătoriei, pe care îl însoțește în căutarea unei soții. Tot el, Șoimul, aduce apă sfințită de la râul Iordan, apă necesară pentru nunta stăpânului său.

De pe platoul Istriței te uiți spre luminoasa Piatră a Șoimului, aflată în imediata apropiere, loc în care au viețuit străsihaștrii geto-daci în chiliile de acolo, poate timp de milenii, loc în care a viețuit în veacul al XX-lea cuviosul călugăr Ambrozie (decembrie 1889 – septembrie 1980), născut în comuna Breaza de Buzău. Cuviosul monah a fost între puținii călugări, în veacul al XX-lea, care au dus viață isihastă, nevoindu-se în viețuirea sa prin retragerea în traiul pustnicului într-o grotă-chilie din sacra Piatră a Șoimului.

Și în Piatra Șoimului, ca și pe coama dealului Istrița, au fost ziduri și fortificații megalitice. Urmele lor încă se mai pot vedea și astăzi. La Chestionarul întocmit de Odobescu în 1874, învățătorii din Breaza răspund că: „În locul Piatra Șoimului se află pietre decăzute, săpate din neamurile de demult… pe muntele Istrița”. Or, aceste neamuri de demult nu sunt alții decât Uriașii, Novacii, Jidovii.

Pentru o așezare fortificată erau importante și sursele de apă, iar sub Piatra Șoimului erau izvoare puternice. Strategic, Piatra Șoimului veghea spre nordul masivului, înspre Valea Nișcovului; peste pădurile de la Piatra Șoimului trecea Drumul Bătrânelor, dinspre sud-est: Vispești, Breaza-Greceanca spre Valea Nișcovului; înspre Valea Caprei – Lapoș – Tisău – Gura Nișcovului (cetatea de la Cârlomănești), în nord-vestul masivului. Pe acest Drum al Bătrânelor care ajungea la Tisău, se trecea prin pădurea moșnenească a satului Breaza de Buzău, peste drumul de pădure al Lespezilor.

Drumul era pe deasupra acestor lespezi uriașe, care erau bucăți imense de piatră culcate către vest, ieșite din pământ, ca niște platouri de 4/6 metri, înalte de 2-3 metri, înclinate la 15-20° față de orizontală. Aceste pietre mari nu pot fi decât urme ale zidurilor megalitice ale unei așezări ori cetăți fortificate de pe vremea Titanilor, Uriașilor ori Novacilor. (Cei care mergeau după lemne, la pădure, opreau căruța pe drumul de sus al Lespezilor, aduceau de jos lemnele trase de cai și le suiau în căruță). Dacă privim puțin asupra originii (etimologiei) cuvântului „șoim” din dicționarele noastre, aflăm același lucru, ca la majoritatea etimologiei cuvintelor românești: aflăm că nu sunt românești. Așadar autohtonii din spațiul carpato-danubian, care se știu de peste 2000 de ani că sunt daco-români, vorbesc o limbă românească, au un fond principal lexical latin, totuși majoritatea cuvintelor, ca etimologie, sunt sârbo-croate, bulgărești, slave, grecești, germanice, ungurești, turco-tătare. Ceea ce nu am reuști să împrumutăm în „primitivitatea” noastră de la migratorii Europei, se consideră cuvinte cu origine necunoscută, cam în 40% din dicționarele cu pricina, pentru ca nu au echivalent în limba migratorilor pomeniți.

La acești lingviști, pe care-i numesc „urechiști”, cuvântul care nu sună la ureche după vecinătățile migratoare și care nu poate fi, după orice logică, decât românesc, după dânșii cuvântul are o origine necunoscută sau obscură. Iată că DLRM („Dicționarul limbii române moderne”), preluând mecanic, adică copiind soluțiile date de doi mari urechiști: Tiktin și Cihac, în dicționarele lor etimologice, ne luminează că termenul „șoim” vine de la ungurescul șolyom. Oare nu răsturnăm realitățile fizico-geografice și habitatul acestor răpitori, care trăiesc în cuiburi de munți în găuri ocrotite de sălbăticia prăpăstiilor, în locuri montane înalte, unde cu mare greutate vânătorii de șoimi pot ajunge să ia puii de șoimi pe care să-i dreseze. Meșteșugul vânării puilor de șoim și al vânătorii cu ajutorul șoimilor era în antichitate binecunoscut traco-geto-dacilor. Ungurii nu sunt un popor care au stat agățați de munți, precum strămoșii noștri în Carpați, din câte știm sunt un popor migrator ajuns în Europa dinspre stepele asiatice, așezați în Panonicum geto-dac al lui Burebista și Decebal, și ajunși, cu ajutorul Papalității, să ocupe teritoriile, țara „schismaticilor” de barbari ortodocși. Cum am putut să împrumutăm un cuvânt și o îndeletnicire vânătorească, amândouă moștenite de la strămoșii noștri, de la un popor de stepă, migrator, care nu s-a întâlnit cu șoimul și cu tehnica vânării puilor de șoim decât în spațiul transilvan românesc, după anul 800 d.Hr.? Și până la anul 800 d.Hr., noi daco-românii nu am știut cum să-i spunem răpitorului din văzduh, care de multe ori ne fura și ucidea păsările din obor? Au venit luminații migratori altaici să ne dea cuvântul?

Dicționarele noastre etimologice au fost scrise de lefegii cu cetățenie română, nu de români, căci, Cihac, Tiktin și alții știau românește cât știa rusofilul cetățean, lingvist „român” Al. Graur. Întrebările mele nu sunt accente xenofobe, ci întrebări de bun simț lingvistic, ale unui filolog care se întreabă ce i-a determinat pe acei lingviști, lefegii urechiști, să răstoarne logica și bunul simț cu capul în jos și cu picioarele în sus? Este un delict – împotriva cui? – să te întrebi dacă ipoteza și soluția dată nu suferă cumva de virusul erorii?

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

ilie badescu

Jucându-ne cu cuvântul „suveranitate”, legat de „suveran”, adică rege, putem vedea trei perioade mari în istoria umanității?

– Prima ar fi atunci când coroana, simbol regal, era așezată pe capul regelui. Cetățenii nu erau suverani, erau supușii regelui.

– Un interregn de suveranitate, când coroana, luată de pe capul regelui, a fost multiplicată simbolic și așezată pe capul cetățenilor. Este perioada foarte scurtă, istoric vorbind, a democrațiilor occidentale postbelice. Resturile acestei etape s-au păstrat în unele state europene non-membre UE și în comunități locale din Vest.Este „epoca de aur” a Europei, dar și cântecul ei de lebădă.

– Etapa actuală, de desuveranizare, când „coroana” este luată de pe capul cetățenilor și așezată pe capul plutocraților. Aceștia devin „regi” peste lume (vezi Gates, Soros, Schwab), iar cetățenii devin supușii lor. Directivele acestor degenerați devin legi în statele vestice, peste puterile constituționale vechi, încă prezente cu numele.

Spiritual vorbind, este etapa împlinirii degenerate, satanice, a unității în duh a oamenilor, printr-un imperiu global. Unitatea în duh implică o comuniune personală, cu un anumit grad de intimitate spirituală, între toți oamenii. Această intimitate sobornicească se manifestă degenerat, în imperiul global, prin tehnică, o tehnică de supraveghere care induce o intimitate bolnavă, depersonalizantă, în care viața personală se pierde, fiind cunoscută de către supraveghetori. Cetățeanul nu este doar desuveranizat, ci și depersonalizat.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. acad. dr. Ilie Bădescu

ion vianu

Ion Vianu (1934-2024) – in memoriam. S-a stins luna trecută, la vârsta de 90 de ani. Un intelectual de elită, cu care am avut un dialog minunat acum vreun deceniu. Iată câteva fragmente din acest dialog.

Ruxandra Cesereanu: Credeți în modele etice? Și dacă da, care este modelul etic (generic) pe care l-ați recomanda tinerilor români? Care este (sau ar trebui să fie) funcția intelectualului astăzi? Mai trebuie el să fie un misionar?

Ion Vianu: Aceste câteva idei mă duc în mod firesc la rolul intelectualului. Prin definiție, un intelectual, un membru al „intelighenției” așa cum era văzut în lumea rusă, prerevoluționară, dar și în a treia republică franceză, era un om învățat care își asuma rolul de-a gândi public, de-a pune la dispoziție intelectul său privat interesului public. Problema care se pune azi, ca și altă dată, este dacă intelectualul mai are ceva de spus. Dacă prestigiul aproape natural pe care i-l conferă nu numai știința pe care o stăpânește dar și o anumită îndemânare în mânuirea ideilor corespunde unor nevoi sociale. Atâta vreme cât nu vom capitula efectiv în fața barbariei și a inculturii mai putem spera să avem nevoie de intelectuali. Cu condiția ca gândirea lor să se ferescă de oportunismul plebeu, de ispita de-a face jocul maselor. Oamenii abia așteaptă să-i aprobi în demersurile lor resentimentare, în conservatismul leneș. Pe de altă parte, societatea ar fi încântată să afle de la intelectualii ei și alte motive de-a spera decât răzbunarea și regăsirea vechilor repere.

Când se amestecă în jocul politic, i se reproșează intelectualului ambiția excesivă, tentația puterii. Când se ține de o parte el este criticat pentru indiferența sa. În ce mă privește, eu cred că intelectualul trebuie să se angajeze, dar nu în chip partizan. El poate fi și împotriva tuturora și de partea unora, dar nu în funcție de partide și de jocurile politice, ci de modul în care își reprezintă interesul public, pe o mai scurtă sau mai lungă perioadă. Trebuie să-și asume riscul de-a fi detestat, mai de grabă decât plăcerea de-a se lăsa măgulit. Vă aminitiți de piesa lui Ibsen „Un dușman al poporului”? Doctorul Stockmann descoperă că apele minerale din localitatea în care locuiește ar putea fi nocive. El își alienează simpatia concetățenilor lui. „Publicul nu are ne nevoie de gânduri noi. Ceea ce preferă publicul sunt gândurile vechi pe care le recunoaște”.

R. C.: Mai are astăzi literatura un sens/efect mântuitor? Mai este literatura și o formă de terapie?

I. V.: Eul este un cristal cu fațete. Scriitorul de ficțiune transpune fiecare din aceste fațete în personajele lui. Rezultă un sistem caleidoscopic coerent care își modifică necontenit strucura. La rândul lui, cititorul reface experiența trăită de autor cu propriile mijloace, cu identificările lui personale. Succesul unei cărți, pe lângă magia limbajului, stă în măsura în care identificările scriitorului și ale cititorului își corespund. Ulterior, fiecare carte beneficiază de o anumită mitologie proprie mai mult sau mai puțin durabilă. De aici vine și destinul personal al fiecărei cărți (habent sua fata libelli). Literatura este o vastă antrepriză terapeutică, prilejuind identificări, sugerând soluții, dacă nu în viața practică cel puțin în imaginar. Dar, cum a avut un început, literatura va avea și un sfârșit. Dacă asta se va întâmpla mâine sau peste o mie de ani nu știu.

R. C.: V-aș îmbia să faceți portretul unui prieten drag, care nu mai este cu noi: Matei Călinescu.

I. V.: Matei Călinescu este cel mai bun prieten al meu. Noi am fi putut repeta vorba lui Montaigne despre Etienne de la Boëtie: „parce que c’était lui, parce que c’était moi”. Matei era un om delicat, discret, care detesta exhibițiile sentimentale. Întâlnirile noastre aveau ceva muzical, armonios. Pe cât era de discret pe atât era de vivace, de reactiv. Inteligența lui era vie, își punea întrebări ale căror soluții le găsea, le formula cu grație și brio; mi le transmitea spre cel mai mare folos al meu, dar nu-și pierdea niciodată humorul. Erudiția lui era considerabilă, citise enorm, mai ales în materie literară, dar nu numai. Când fiul lui și al Adrianei a fost bolnav excela în literatura bolii de care Matthew era atins. Era un om al cărții, înainte de a-și face o părere în orice materie citea tot ce se putea citi despre subiectul respectiv. Știți ce cărți a scris. „Fețele modernității” a fost tradus în multe limbi, este un bestseller. Poate că cea mai originală carte a lui este cea despre recitire (Rereading). Datorită ei, și celui care a scris-o, eu acum mai mult recitesc, interesul meu de-a descoperi cărți noi este moderat. Este o operație subiectivă, cititul. Adâncesc cunoașterea-de-mine, încercând să compar cum am simțit o carte pe vremuri și cum o simt acum. Așa proceda și Matei. Moartea lui mi-a lăsat un gol de neînlocuit dar m-a obișnuit cu ideea vremelniciei: în ultimii ani se apropiase de filosofia stoică, se împăcase cu ideea morții. Din acest punct de vedere a fost exemplar, și îmi cere și mie să încerc a fi la fel.

traditii si superstitii culturale romanesti, sfantul ilie, santilie, profetul de foc

SântIlie este ziua de celebrare a zeului solar, considerată a fi mijlocul sezonului pastoral. SântIlie, ca şi San-George şi Sâmedru, este o divinitate populară care a preluat numele şi data celebrării de la un sfânt creștin – Sfântul Prooroc Ilie. În Panteonul românesc SântIlie este o divinitate a Soarelui şi a focului, identificată cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă.

Ca divinitate solară şi meteorologică, Sânt Ilie provoacă tunete, trăsnete, ploi torențiale şi incendii, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să bată grindina.

Fără dar și poate este prin excelență patronul verii, al arșiței, secetei și al fenomenelor atmosferice, Sfântul Ilie este luptător cu forțele necurate, el putând fi și un adversar al oamenilor, dacă aceștia nu îi respectă ziua, prin incendiile și grindina pe care le poate trimite asupra pământului.

traditii si superstitii culturale romanesti, sfantul ilie, santilie, profetul de foc

În memoria colectivă a românilor, Sfântul Ilie se crede că a fost fiul unor oameni sărmani, care a fost înălțat la cer pentru faptele bune și credința sa. Dumnezeu i-a trimis o căruță cu care s-a ridicat în văzduh și i-a încredințat ploile, pe care le poate lega și dezlega. Se crede că acesta umblă pe cer cu căruța sa de foc și trasă de cai cu aripi, iar când caii se înfierbântă, îi udă cu apă de ploaie care cade și pe pământ. Când plouă cu tunete și fulgere, se crede că Sântilie omoară câte un drac. El dă după necurat, dar acesta se ascunde în lemn și atunci trăsnește lemnul în locul lui. Dacă dracul se ascunde după oameni, atunci e trăznit omul păcătos..

Se spune că dacă va tuna în ziua de Sântilie, alunele și nucile vor fi seci, amare sau pline cu viermi. Fagurii de miere trebuie retezați în ziua de Sântilie, altfel Sfântul dă ploi abundente care iau știubeiele ori îneacă albinele.

nedeia de la voinesti, traditii si superstitii culturale romanesti, sfantul ilie, santilie, profetul de foc

Nedeia mocănească de la Voineşti din Transilvania

Sântilie marchează miezul verii pastorale, dată când le era permis mocanilor să coboare în satele de baștină, pentru prima dată după urcarea oilor la stână de Sf. Gheorghe. Cu această ocazie, oierii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soţiilor lor furci de lemn pentru tors lâna, lucrate cu multă muncă și migală.

Se obişnuia cu zeci de ani în urmă ca în această zi să se organizeze numeroase nedei – petreceri, hore și bâlciuri ale sătenilor de la poalele Carpaţilor. Aveau loc târguri şi iarmaroace, serbări cîmpeneşti – cum este şi Nedeia mocănească de la Voineşti – manifestare folclorică foarte apreciată de localnici și nu numai.

În trecut, în cadrul acestor  adunări aşteptate cu nerăbdare tot sătenii se întâlneau, schimbau opinii, făceau negoţ, se cinsteau, se întocmeau nunțile pentru anul în curs, petrecând cu cântec şi joc până seara târziu.

Nedeia mocănească de la Voineşti

Nedeia mocănească de la Voineşti

Superstiții de Sfântul Ilie din Moldova 

În ajunul sărbătorii, pe ambele maluri ale Prutului, fetele mari se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cânepă, se dezbrăcau şi, goale, se tăvăleau prin cultură, apoi se îmbrăcau şi se întorceau acasă. Dacă, în noaptea dinspre Sânt-Ilie, visau cânepa verde era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri şi frumoși, iar dacă visau cânepă uscată se zicea că se vor mărita cu holtei sau feciori tomnatici.

În dimineaţa acestei zile se culegeau plante de leac, în special busuiocul, ce erau puse la uscat în podurile caselor, sub streşini sau în cămări. Tot acum se culegeau şi plantele cu întrebuinţare magică la vrăji şi farmece.

Femeile duceau în această zi busuioc la biserică pentru a fi sfinţit după care, întoarse acasă, îl puneau pe foc, iar cenuşa rezultată o foloseau în scopuri terapeutice atunci când copiii lor făceau bube în gură.

Ca și interdicții pentru această mare sărbătoare nu era voie sa se consume mere pana la această zi şi nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei păstrat şi astazi în satele moldovenești. În această zi, merele (fructele lui Sânt Ilie) se duc la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.

 

This slideshow requires JavaScript.

Pomul lui Sfântul Ilie 

Obicei unic în România de Sf. Ilie în zona de sud a Moldovei, în județul Galați,  În această zi de sărbătoare, sătenii care au pierdut pe cineva drag merg cu pomul în cimitire şi dau de pomană rudelor și celor sărmani. Artistul şi meşterul popular al satului Paul Buţa a studiat obiceiul timp de mai bine de zece ani şi şi-ar dori ca acesta să fie inclus în patrimoniul naţional şi UNESCO.

Obiceiul este unic şi se păstrează cu sfinţenie în localităţile Tuluceşti, Tătarca, Şiviţa şi Ijdileni, din zona de sud a judeţului. Unul dintre păstrătorii tradiţiei este chiar  artistul Paul Buţa, meşter popular, cu o contribuție semnificativă la tot ceea ce înseamnă port şi tradiţie românească autentică.

„În satele pe malul Brateşului, se scoate pomul la mormânt. Este vorba de acel pom al mortului care se dă la 40 de zile. Dar, toţi cei care de la Sf. Ilie trecut şi până la Sf. Ilie actual au pierdut pe cineva din familie, ies la mormânt cu pomul la mormânt chiar dacă au făcut pom la 40 de zile. Acest pom se aşeză pe mormânt şi este ornat cu tot felul de forme din pâine, începând de la colaci, prescuri, până la pasărea sufletului, porumbei cum le spunem noi. De asemenea, se agaţă de pom haine, o oglindă, diverse obiecte de menaj, scaune, găleata cu apă, lighean, mătură, o lanternă care a înlocuit lampa”, povesteşte artistul Paul Buţa.

Pomul rămâne la mormânt pentru a face umbră iar toate aceste obiectele se dau de pomană după ce preotul trece pe la fiecare mormânt, pomeneşte defunctul şi  binecuvântează obiectele.

„La final, pomul rămâne legat de cruce pentru a face umbră. Este exprimarea preoţilor, dar de fapt sunt nişte crengi uscate. Poate asta să ne ducă cu gândul că în timp, pomul respectiv a fost roditor, a fost viu. Obiceiul este interesant şi spectaculos. L-am studiat vreme de 12 ani şi chiar este unic. Îmi doresc ca cercetători de la noi din ţară, care sunt specialişti în domeniu, să vină să vadă şi să studieze acest obicei. Merită să fie inclus în patrimoniul naţional, ba chiar şi în patrimoniul UNESCO”, spune Paul Buţa.

Cercetătorul etnolog Doina Ișfănoni, împreună cu alți etnologi au ajuns pe aceste meleaguri, aceasta susține că obiceiul este de o valoarea  tradițională imensă:

„Nu mi-am imaginat ca la Sfântul Ilie, în miez de vară, la Tuluceşti, să existe acest tip de comemorare a strămoşilor. Este un fenomen care aduce, practic, comunitatea viilor, în lumea cimitirelor. Este plăcut că o comunitate este capabilă să îşi cinstească strămoşii cu demnitate, cu ofrande şi cu un anumit tip de fast. Reapare în mod special ramura de arbore roditor, îmbrăcată cu haine pentru răposat, dar poartă în sine şi câteva elemente din aluat care reprezintă simboluri ale despărţirii, dar şi ale unităţii. Avem pasărea, este vorba de suflet, fie că e porumbel, fie că e pupăză. Avem şi spirala, care înseamnă viaţa fără de moarte. Înseamnă această continuitate a sufletului, care face ca în aceste momente comunitatea să se reunească. Este un fenomen care uneşte comunitatea, creează acel sentiment de solidaritate umană”.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. George Pascal.

Surse:

  1. Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român, Paideia, 2001;
  2. Horia C. Deliu – Sfantul Ilie – Tradiții , Ziarul Mesagerul de Covasna, 2019;
  3. Julieta Savițchi – Tradiţii de peste Prut de ziua Sfântului Prooroc Ilie, Evz.ro, 2023;
  4. https://adevarul.ro/stiri-locale/galati/