Marți, 10 decembrie 2024, Muzeul Național „Constantin Brâncuși” va găzdui vernisajul expoziției Bienala Internațională de Arte Grafice „Constantin Brâncuși”, ediția a II-a.

În contextul în care Ansamblul monumental „Calea Eroilor”, realizat de Constantin Brâncuşi la Târgu Jiu a fost inclus anul acesta în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, merită poate evidențiat un posibil răspuns matematico-fizic la atenționarea lui Brâncuși: „Voi nu știți ce vă las eu aici”.

Acestea sunt enigmaticele cuvinte ale creatorului trilogiei din Târgu Jiu.

Calcule pitite însă de Brâncuși sub zecimale meșteșugite pot pune ansamblul într-o nouă lumină. Concret, potrivit Wikipedia: Masa Tăcerii e înaltă de 0,45 + 0,45 metri, Poarta Sărutului de 5,13 metri și Coloana Infinitului, de 29,35 metri. Pătratul lui 5,13 este același cu produsul dintre 0,9 și 29,35. Adică avem egalitate, vorbind de înălțimi, între rapoartele Masa Tăcerii / Poarta Sărutului și Poarta Sărutului / Coloana Infinitului.

Acest raport geometrico-focal oglindește o lege de căpătâi a opticii. Iar faptul că Brâncuși a fost un creator luminos e relevat de mai multe dintre creațiile lui.

În plus, în cartea „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, Moni Stănilă îl surprinde pe maestrul de la Hobița ca pe un om hâtru, căruia îi plăcea să joace renghiuri.

„Brâncuși își face de pe acum o filosofie de viață din derutarea oamenilor, pentru a înțelege el din ce material sunt făcuți”, atenționează Moni Stănilă.

Deci care ar fi tâlcul cimiliturii de la Târgu Jiu?

Iată indicii: strămutat la Paris, Brâncuși a fost aproape de izvoarele și creuzetul mecanicii cuantice. Așa încât nu-i surprinzător că monumentala sa tripletă poate fi privită ca o uriașă machetă a legendarului micro-experiment lansat de Thomas Young, dar fundamentat de ducele francez Louise de Broglie, contemporan cu Brâncuși.

Coloana Infinitului reprezintă fotonul, electronul sau altă particulă elementară de materie. Pe lângă sugestia de traiectorie, forma Coloanei formate din „mărgelele” dragi lui Brâncuși, cuprinde și aspectul unduitor, adică tocmai ceea ce Louise de Broglie postula la baza fizicii cuantice.

Poarta Sărutului e dubla fantă din experiment, adică cele două portițe prin care fărâma de materie sau fotonul trebuie să treacă pentru a i se evidenția caracterul ondulatoriu. Încă o dată Brâncuși pare că a fost pezevenghi, fiindcă, zicându-i și dându-i înfățișarea de Poartă cu o singură deschidere amplă, disimulează perechea de fante care sunt, de fapt, săruturile sculptate. Iar faptul că fantele duble sunt și înguste e taman ideea experimentului cuantic.

În fine, Masa Tăcerii e imaginea descompunerii, a „franjării” micro-particulei la misterioasa trecere prin fanta dublă. Aceasta în condițiile în care e notoriu în mecanica cuantică faptul că micro-particula trecută prin două fante se va „îmbucătăți”, foarte straniu, dar obligatoriu. Oricum, Masa Tăcerii pare că sugerează o viziune, la scară uriașă, a structurii atomului.

Aplecarea lui Brâncuși față de profunzimile materiei, luminii și de esențe în general făcea parte din structura lăuntrică a artistului.

„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor. Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”, explica Brâncuși efortul său de a atinge granițele micro-materiei.

Contemporan cu „Dumnezeu nu joacă zaruri”, celebrul citat anti-cuantic al lui Einstein, Brâncuși avea propria viziune despre divinitate și mărul cunoașterii. Adică Brâncuși interfera între propriile sale crezuri: „Să creezi ca un Zeu” și „Nu putem să-L ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important”.

Deci v-aș propune să privim ca testament cultural „Sfânta Treime” a lui Brâncuși.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Suntem, din nou, la un moment de răscruce, unul care rezonează profund cu tensiunile descrise de marele filosof Mircea Vulcănescu – cel care, în numărul 2 din revista „Dreapta”, decembrie 1932, publica celebrul său articol „Cele două Românii”. În această lucrare de o actualitate tulburătoare, Vulcănescu analiza scindările interbelice, sintetizate magistral într-un binom conflictual: „modernizare” versus „înspăimântare”, „democrație” versus „tradiționalism”, „naționalism” și „ortodoxism”. El demasca frământările unei Românii dezbinate între aspirații divergente, dar unite printr-un fir roșu de identitate amenințată.

Din păcate, acest binom nu s-a dizolvat în uitarea istoriei, ci răsună astăzi cu o forță reînnoită, amplificată de răni neîncetate și promisiuni trădate. Să nu ne lăsăm induși în eroare de reinterpretările facile ale istoricilor precum Lucian Boia, care tind să reducă această realitate la o psihoză colectivă sau la un simplu exercițiu retoric. Conflictul dintre cele „Două Românii” – atunci și acum – este real, visceral și devastator.

Astăzi, după trei decenii și jumătate de corupție endemică, de trădări sistematice, de umilire colectivă și asuprire a unui popor secătuit, ne aflăm din nou sfârtecați în aceste două lumi opuse. Pe de o parte, există o Românie care cinstește istoria, tradițiile, cultura și familia tradițională, care privește cu venerație spre strămoșii martiri ce au luptat pentru eliberarea și demnitatea națională, spre marile personalități – scriitori, regizori, savanți și genii care au contribuit la construirea unei identități unice: Eminescu, Arghezi, Eliade, Cioran, Petre Țutea, Blaga, Rebreanu, Slavici, Eugen Ionescu, Brâncuși, Paulescu, Racoviță, Coandă, Babeș, Titulescu… Această Românie și-a păstrat sufletul viu și nealterat, refuzând să abdice în fața provocărilor globalizării uniformizante.

Pe de altă parte, avem o altă Românie, care sfidează valorile autentice și acceptă cu entuziasm o ideologie ce subminează familia tradițională, distruge cultura națională și sistemul educațional. Este o Românie care aplaudă pasiv „plandemia”, instigă la ură și impune vaccinarea obligatorie, susține ajutoare pentru Ucraina în detrimentul propriei populații sărăcite și se complace în divertisment de prost gust. Această lume idolatrizează „cioclii literaturii române” – Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu –, manelele literare și cinematografice, politicienii corupți și trădători, imbecilii promovați pe posturi TV, „divele” analfabete și curvele de lux, homosexualitatea, și, în general, tot ce este mai mizerabil și lipsit de bun-simț, sub masca falsă a progresului. Este o lume nelalocul ei, o inversare clară a valorilor, o acceptare fără nicio împotrivire a prostiei și a decadenței.

Frica — instrumentul desăvârșit al puterii

În întunericul subtil al manipulării, Sistemul își țese cu migală pânza, asuprind și conducând un popor nu prin forță, ci printr-o frică fabricată cu precizie diabolică. Mecanismul este simplu, dar teribil de eficient: demonizează un dușman ales cu grijă, o figură incomodă ce trebuie înlăturată, și ridică pe piedestal un erou de carton, pregătit să fie aclamat la urne de o masă amorfă, dezorientată de spectacolul falsității.

Astăzi, frica are chipul invocat obsesiv al „rușilor care vin”. Este un narativ șlefuit cu grijă, repetat cu tenacitatea unei incantații în mediile obediente. Se vorbește despre o prăpastie ce ne-ar despărți de Europa, despre spectrul izolării, ca și cum ar exista vreo dorință autentică de a părăsi Uniunea Europeană sau NATO. Adevărul? Nici vorbă de așa ceva. În spatele acestor povești alarmiste se află un singur scop: controlul prin minciună.

Dar cine sunt cei care țin vioara în această orchestră a fricii? Sufletele vândute ale culturii contemporane, acei servitori fideli Sistemului. Îi vedem cum se grăbesc să intre în scenă la primul semn al stăpânilor lor, un spectacol în care se îmbracă în toga intelectului doar pentru a-și trăda adevărata vocație: aceea de păpuși docile. Nume cunoscute s-au transformat în ecouri mecanice, rostind fără încetare mesajele dictate de cei care le controlează. Acești oameni sunt acum simpli beneficiari ai unui sistem care le-a oferit sinecuri și privilegii în schimbul loialității absolute. Au devenit trădători de idealuri, apărători ai unei structuri ce promovează minciuna și îngrădirea gândirii libere. Iar atunci când spectacolul se va sfârși, când reflectoarele vor cădea, rămâne o singură certitudine: totul se plătește. Fiecare pact făcut cu frica, fiecare trădare ascunsă sub masca patriotismului fals, toate vor cere un preț, implacabil și amar.

Această ruptură este mai mult decât o simplă diferență de opinie; este un conflict existențial. Căci în joc nu este doar direcția și soarta unei națiuni, ci chiar sufletul ei. Alegerea care ne stă în față nu este una de compromis, ci una absolută: vom renaște din cenușa neputinței, sau ne vom scufunda într-o apatie lipsită de identitate, pe care istoria nu o va ierta.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Deși trunchiată, tot ne-a mai rămas o patrie și tot în această patrie se poate ridica un glas care să vorbească de drepturile ei și să se îngrijească de viitorul ei.

[…]

A fost poate dat de la Dumnezeu, a fost poate un blestem pentru acest pământ ca el din toate timpurile cale mai străvechi să fie destinat de a fi frământat de copita cailor nărăvași. Nu voi merge la timpurile cele antice, nu voi desfășura călcarea barbarilor din timpurile evului mediu, voi lua numai istoria de la descălicarea Țărilor Române, și aruncându-ne ochii asupra cronicilor noastre, vom vedea că fiecare pagină nu ne vorbește decât de bătălii făcute de părinții noștri cu leșii, cu ungurii, cu cazacii, cu tătarii, cu turcii. Și apoi când a căzut Ungaria, când a căzut Polonia, lupte nu am mai avut noi românii, dar au fost bătălii între Austria și Turcia, bătălii între Prusia și Turcia, și mai toate pe pământurile noastre. Și victima mai tuturor acestor războaie străine era tot biata Românie, care plătea pentru toți, care plătea certele, neînțelegerile, ambițiile altora și plătea chiar pierzând părți din trupul său, când Bucovina, când Basarabia. Și cu toate acestea deși truncheată tot ne-a mai rămas o patrie și tot în acestă patrie se poate ridica încă un glas care să vorbească de drepturile ei și să se îngrijească de viitorul ei. Și cui datorim acest mare lucru? Îl datorim acelei înțelepciuni naturale, acelei înțelepciuni – permite-ți-mi expresiunea – necioplite a părinților noștri care niciodată și chiar la ora pericolului nu a dezasperat de țară; îl datorim patriotismului părinților noștri care la grele cumpene își uitau certele, se adunau, discutau, hotărau; și când dârji, când semeți, dară pururea români, salvau țara și astfel ne-a lăsat-o nouă. Da, domnilor, ei erau pururea români!

Mihail Kogalniceanu în ședința Senatului, 17/28 aprilie 1877

„Discursuri și dezbateri parlamentare,1864-2004”, Gheoghe Buzatu (coordonator), Ediția Mica Valahie, București, 2006, p.74-75

Mihail Sturdza a deținut, în prima parte a secolului trecut, poziții înalte în diplomație la Budapesta, Washington, Riga, Copenhaga, Viena și a fost pentru o scurtă perioadă de timp între septembrie 1940 și ianuarie 1941 ministru de Externe. Simpatizant al mișcării legionare, Sturdza – descendent din familia de domnitori ai Sturdzeștilor – a plecat în exil după 1945 unde a publicat cărți despre istoria României moderne.

O propunere unică în istoria României și pomenită în puține cărți de memorii ar fi putut aduce Ungaria sub conducerea autorităților de la București. La puțin timp după Unirea de la 1918, un grup de aristocrați maghiari i-au cerut Regelui Ferdinand să domnească și peste Ungaria. Primul impuls al Regelui a fost să dea curs acestei inițiative.

Ionel Brătianu s-a opus 

În cartea sa de memorii intitulată „România și sfârșitul Europei”, tradusă în limba română în 2004, Mihail Sturdza relatează evenimentul care face obiectul dezbaterii lansate de „România liberă”:

„În fața prăbușirii Imperiului Austriac, a înfrângerii Ungariei și ocupării Ardealului de către trupele românești, unii oameni de stat unguri se gândiseră la o uniune a celor două țări, contele Bethlen (Istvan Bethlen a reprezentat în 1919 noul parlament ungar la tratativele de pace în Paris și a devenit premier al Ungariei în 1921, n. red.) și contele Teleki (probabil e vorba de Pal Teleki, premierul Ungariei din 1920 – 1921 și din 1939 – 1941, n.red.) oferind în mod precis, prin emisarii lor, Coroana Sfântului Ștefan (coroana cu care au fost încoronați cei mai mulți dintre suveranii regatului Ungariei începând din Evul Mediu – n.red.) regelui Ferdinand.

Contele Mihai Banfy (Myklos Banfy a fost ministrul de Externe al Ungariei între 1921 și 1922 – n.red.), pe care îl cunoscusem la Cluj și pe care l-am regăsit la Budapesta în calitate de ministru de Externe, era și el un adept al acestei idei… Contele Banfy era convins că în situația de dezechilibru total în care ajunsese Europa prin dispariția a trei imperii – Rusia, Germania, Austro-Ungaria – și datorită apariției Uniunii Sovietice, numai unirea puterilor celor două țări dunărene putea asigura cu timpul supraviețuirea lor. Când, la plecarea mea din Budapesta, m-am prezentat Regelui Ferdinand și Reginei Maria, pentru a le da seama de gândurile lui Mihail Banfy, ei mi-au povestit că Ionel Brătianu, pe atunci președinte al Consiliului, respinsese energic propunerile lui Bethlen și Teleki, pe care Majestățile lor le priveau cu favoare, cu următoarele comentarii: vă iubim prea mult și ne temem că ați fi prea des la Budapesta”.

Ungurii, speriați că sunt minoritari

Greutatea acestor mărturii rezidă din faptul că puțini oameni ai acelor vremuri au făcut referire la ea în lucrările ulterioare de memorialistică. Istoricul și cercetătorul științific Cristian Vasile ne-a precizat că „în biografiile Regelui Ferdinand, nu se pomenește despre acest episod. Nici măcar în memorialistica unor autori precum Raymund Netzhammer (care a lăsat un mare număr de lucrări despre istoria României – n.red), în general, bine informat”. De asemenea, din notele lui Alexandru Marghiloman (liderul Partidului Conservator) lipsește acest episod, ne-a precizat Răzvan Pârâianu, lector universitar la catedra de Istorie a Universității din Târgu Mureș. Care însă admite existența acestei propuneri istorice: „Cei care au avut această inițiativă încercau să găsească un sprijin extern pentru a asigura existența Ungariei ca stat în condițiile în care Imperiul Austro-Ungar se destrămase, iar compoziția etnică a populației maghiare era fragilă, în propria lor țară ungurii fiind puțin peste 51%. Prin acordarea coroanei Sfântului Ștefan lui Ferdinand, este de presupus că ungurii au încercat să negocieze crearea unui stat federativ despre care se mai vorbise în mai multe rânduri încă din 1848. De altfel, părea o tradiție istorică a Ungariei de a face alianțe cu o monarhie care să îi asigure existența. Nobilii maghiari au făcut o alianță cu Impărăteasa Maria Teresa (1741), apoi compromisul austro-ungar din 1867. Acum probabil încercau o nouă alianță, de astă dată cu coroana de oțel a României.” 

Istoricul ne-a atenționat că nu trebuie să privim posibilitatea acelei alianțe în termenii structurii unui stat democratic de astăzi.

„După pierderea Ardealului, conții maghiari credeau că pot aduce aportul lor social României din punctul de vedere al elitei conducătoare. Bănuiesc că propunerea a reprezentat o tatonare făcută mai degraba în nume personal. Să nu înțelegem de aici că aceasta a fost neapărat o propunere oficială a statului maghiar”, explică Pârâianu.

Ferdinand, momit cu o coroană

Un alt istoric, Dan Falcan, admite existența acestui episod apărut imediat după Unirea de la 1 Decembrie 1918. Inițiativa de a oferi Regelui Ferdinand al României coroana Sfântului Ștefan a Ungariei lui a avut un precedent. Bulgaria a făcut o propunere similară României în 1886 doar că, la acea dată, regelui Carol I.

Dan Falcan crede că, deși domnia ambivalentă era o formă de organizare care ținea mai degrabă de Evul Mediu, contextual era favorabil unei astfel de propuneri. La granițele celor două țări se afla o mare slavă și, mai nou, pericolul sovietic. Ungaria era într-o situație foarte delicată după destrămarea Imperiului Austro-Ungar și căderea regimului violent a lui Bela Kuhn la 3 august 1919, zi în care trupele românești cu acceptul forțelor europene au ocupat Budapesta.

Propunerea conților maghiari, crede istoricul, era o ultimă încercare disperată a Ungariei de a lua înapoi Transilvania. Ei au mizat pe vanitatea Regelui Ferdinand pentru care ar fi fost o chestiune de mare prestigiu, să fie încoronat rege atât la București, cât și la Budapesta.

În cazul acceptării propunerii conților maghiari, Alianța dintre România și Ungaria ar fi putut fi condusă și administrată în două moduri distincte, ambele însă având un numitor comun: Ferdinand rege, conducere centrală la București, dar și o mare autonomie regională care viza Ardealul pe de o parte și Ungaria pe de alta. Într-un prim scenariu administrativ, spune Dan Falcan, Transilvania ar fi urmat să rămână ca până în 1918 sub administrarea unui guvern regional care funcționa la Budapesta.

Naționalitatea, la schimb cu unirea

Momeala pentru acceptarea de către București a unei asemenea propuneri o reprezenta asigurarea că oricum Transilvania este a românilor din moment ce Regele Ferdinand domnea și peste Ungaria. Doar că, în eventualitatea probabilă a ruperii ulterioare acestei alianțe, ungurii sperau că ar fi putut face în așa fel încât să le rămână Transilvania. (Cel mai probabil, Ungaria și România ar fi avut trei ministere comune coordonate de la București – Finanțe, Externe și Apărare). O a doua variantă de funcționare a Alianței româno-maghiare pleca de la aplicarea statutului de condominium Transilvaniei care urma să nu aparțină, în documentele oficiale, nici unui stat. Dan Falcan crede că maghiarii ar fi sprijinit ideea Ardealului ca o entitate independentă cu un Parlament stabilit la Cluj și Ferdinand, rege. Discuțiile diplomatice nu au ajuns în preajma acestor scenarii agreate de Budapesta deoarece Ionel Brătianu, dar și alți oameni politici, au refuzat propunerea venită de la Budapesta.

Asta chiar în condițiile în care, spune Mihail Sturdza în cartea sa, Regele și Regina au primit favorabil propunerea conților maghiari. Autorul lucrării din care am citat este convins de validitatea soluției unei alianțe între Ungaria și România: „convingerea necesității unirii destinelor celor două țări era atât de mare la contele Banfy încât, după o primă opțiune pentru naționalitatea ungară și după activitatea sa ca ministru al Afacerilor Externe ungar, cerut și obținut, și aceasta numai mulțumită insistenței imperative a Regelui Ferdinand, naționalitatea română, sub care nădăjduia să lucreze mai bine la îndeplinirea obiectivelor sale”.

Maniu: „Ne unim cu țara după o tranziție de zece ani”

[…] Redeschiderea unui subiect apropiat momentului de la 1 Decembrie 1918, a reprezentat un prilej de a-l ruga pe istoricul Dan Falcan să explice modul în care ardelenii s-au raportat la Unirea cu țara.

În 1918 când s-a făcut Unirea au existat voci, inclusiv a lui Iuliu Maniu, care au declarat că unirea Ardealului cu România trebuie să se facă doar cu condiția unei perioade de tranziție de 10 ani în care administrația și legislația austriacă din Ardeal să fie armonizată cu cea de la București.

„La Alba Iulia s-a format și un consiliu diligent condus de Iuliu Maniu care urma să administreze treburile Ardealului până la unirea definitivă. Maniu a renunțat la impunerea acestor condiții legate de tranziție de teamă că ungurii vor specula acest aspect la Conferința de Pace de după război insinuând că nici măcar românii nu se pun de acord asupra condițiilor unirii.”

În 1924, Vaida Voievod (cel care a citit în parlamentul ungar în octombrie 1918 scrisoarea de autodeterminare a Transilvaniei) a criticat aspru unirea cu România. El vorbea de faptul că Ardealul, înainte de 1918, avea școli și spitale compatibile cu Occidentul, iar acum sunt integrați în Orient.

Via istoria-romanilor.com.

În ajunul zile Naționale a României, doi muzicieni româno-canadieni și-au dat mâna pentru celebrarea nașterii patriei noastre moderne într-un concert absolut spectacular, cu valoare de unicat, oferit nu numai diasporei române din Toronto, dar oricărui iubitor de muzică. Măiastra pianistă clasică Antonia de Wolfe – aclamată pe scene internaționale importante din Toronto, București, Moscova, Roma, ori Salzburg – a „aruncat mănușa” legendarului jazzman Gia Ionesco – el însuși ovaționat pe arenele de jazz din Israel, Canada, China, Germania, Thailanda ori Australia – într-un „duel” pianistic neașteptat. Sub titlul Classical Meets Jazz: A Celebration of Romania’s National (Muzica clasică întânește jazzul: o celebrare a Zilei Naționale a României), concertul prezentat pe 30 noiembrie la Heliconian Club din inima orașului Toronto a fost patronat de Consulatul României la Toronto, doamna consul Oana Raluca Gherghe implicându-se personal în logistica deloc ușoară a evenimentului (inclusiv recepția care a urmat concertului).

O sală intimă, nu foarte încăpătoare, dar plină până la refuz, o scenă retrînsă, parcă dedicată doar unui executant, un Steinway cu aspect de antichitate, dar (după cum aveam să auzim) cu o sonoritate excepțională, au adus întregii reprezentații un spirit de autenticitate și afabilitate. Gazda serii, actorul Vladimir Radian – el însuși un artist cu un pedigri impresionant, distribuit în filme cunoscute ca The Sum of All Fears, Beyond Borders, ori piesa lui Bertold Brecht Opera de trei parale – a oferit publicului o prezentare inspirată și plină de har pe tot parcursul concertului; de la succinta rememorare a peste două milenii de istorie și  latinism a poporului român la recitarea tulburătoare a unei părți a Scrisorii a treia de Mihai Eminescu, de la revelatoarea prezentare a carierei Antoniei de Wolfe la ades umoristica introducere a artei lui Gia Ionesco.

Programul serii a fost în sine un adevărat maraton pianistic nu doar prin durata efectivă a muzicii interpretate dar mai ales prin dificultatea tehnică a programului  îndrăzneț și cativant. Antonia de Wolfe a ales pentru debut Suita nr. 2, op. 10 pentru pian de George Enescu, luceafărul muzicii clasice române, pe care famiosul violonist Yehudi Menuhin îl numea cea mai extraordinară ființă umană, cel mai mare muzician și cea mai formativă influență pe acre am avut-o vreodată. Unanim votată cu primul premiu la concursul de compoziție Pleyel de la Paris din 1903 de către muzicieni ca Claude Debussy, Paul Dukas, Alfred Cortot, sau Jules Massenet, piesa compozitorului român revelează pe parcursul celor 4 părți (Toccata, Sarabanda, Pavana și Bourrée) nu doar un limbajul bogat, de inspirație neoclasică și impresionistă, alături de filonul folcloric român filtrat prin prisma-i creatoare, dar și o tehnică reclamând o virtouzitate spectaculoasă. Ceea ce interpretarea pianistei românce a oferit din plin; dincolo de agilitatea incredibilă și bravura cu care abordează cele mai dificile pasaje ale suite enesciene, publicul a fost impresionat de deosebita simțire a mesajului lucrării,  transmisă cu emoție și măiestrie audienței. Piesa care a urmat, For a Moment (Pentru un moment) – lucrarea ei favorită din creația lui Gia Ionesco – a adus o oază de calm și nostalgie servind în același timp ca un inspirat liant între performanța-i clasică și erupția jazzistică ce a urmat.  

Un adevărat vulcan pe clape, Gia Ionesco pur și simplu a electrizat sala prin relucrarea briliantă a unor standarde jazz ca Summertime de George Gerswhin, sau Take the „A” Train creat de Billy Strayhorn și lansat de Duke Ellington Orchestra, ori compoziții personale ca Sometime. Un moment interesant a adus în acea primă parte a concertului piesa Dawn (Răsărit) a compozitorului Bela Bartok, unde limbajul muzical a fost rescris până la nerecunoașterea materialului original, păstrându-i însă ambientul sonor.

Cea de-a doua parte a concertului a oferit o fațetă diferită a virtuozității pianistice a Antoniei de Wolfe, care a ales două piese de Claude Debussy; Suita Bergamască în patru părți (Prelude, Menuet, Clair de Lune și Passepied), o subtilă portretizare muzicală a spectacolelor stradale ale Commediei dell’Arte în secolele 16, 17 și  18 în Italia, și piesa L’isle Joyeuse, în care culoarea, cromatismul și vivacitatea au inspirat o performanță pe măsură. Interpretarea Antoniei de Wolfe a combinat un tușeu de un rafinament ieșit din comun cu o impetuozitate pianistică pe măsura partiturii interpretate. Publicul a fost de-a dreptul hipnotizat de zborul degetelor peste clapele albe și negre, ritmul accelerat până la viteze pe care nu le-ar fi crezut posibile, încheindu-și intepretarea fulminant în ovațiile prelungite ale audienței în picioare.

Parcă acceptând provocarea la „duel”, Gia Ionesco a urmat Antoniei de Wolfe cu o incredibilă vigurozitate pianistică ce combină  avangarda, free jazz cu sonoritățile balcanice și poliritmurile care îi sunt atât de dragi, în piese ca Scene or Stage, Propaganda/Psychosophia, 19-Nineteen, The Purpose sau PhenomenonMethod. Iar la final, a invitat-o înapoi pe scenă pentru un „duet” pianistic în ritm electrizant de boogie, transmițând audienței o energie fabuloasă și încheind exploziv o seară de neuitat dedicată Zilei Naționale a României. Aș aminti la final că publicul a inclus, printre alte personalități pe producătorul american de film și muzică, președintele AMG Mark J. Berry, căruia i se datorează peste 30 de discuri de aur și platină câștigate de artiștii la succesul cărora a contribuit.

A consemnat pentru dumneavoastră de la Toronto,

Mihaela Cudalbu

Muzicolog și Profesor de Muzică