Au sosit la București dorobanții de pe câmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi. Mantalele lor sunt bucăți, iar sub manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălțați sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ș-o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată împrejurul piciorului, toți într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei.

O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicație nu ne poate mulțămi față cu această mizerie vădită și strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe țăranii noștri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puțin oameni.

Turcii, despre cari se zicea că mor de foame și de frig, au sosit la București mai bine îmbrăcați și mai îngrijiți decât soldații noștri. Rușii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toți îmbrăcați bine, cu cojoc și cu manta sănătoasă, și bine încălțați; la ai noștri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Și astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă și în ger, nemâncați, neîmbrăcați, decimați mult mai mult de frig și de lipsă decât de gloanțele dușmanului.

Nu sunt în toate limbile omenești la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran care, muncind, dă o valoare pământului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsându-și sângele onorează această țară.

Și pe când acești cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers, face politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni și picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului și, veniți înapoi în țară, cad pe drumuri în țara lor proprie de frig și de hrană rea.

Și tot în această vreme, vezi greci obraznici în mijlocul Bucureștilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om și om” așa de departe încât fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această țară decât acel ce-și varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig. Consistă această țară din călăi și din victime?

TIMPUL, 30 decembrie 1877.

La 13 mai 1806 (n.r. după unele surse la 13 martie) murea la Buda, în Ungaria (pe atunci cunoscută încă sub numele său german, Ofen – n.red.), Samuil Micu, filozof iluminist român, reprezentant de marcă al Școlii Ardelene.

Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, a fost nepotul episcopului unit Inocențiu Micu. A urmat cursurile Gimnaziului din Blaj, absolvindu-l în anul 1762.

A intrat apoi în rândurile călugărilor bazilieni, călugărindu-se sub numele Samuil. Ajunge să fie hirotonit ieromonah și își continuă studiile la Seminarul pentru călugări înființat de episcopul unit al Blajului Petru Pavel Aron.

După șase ani de instruire la Colegiul „Pazmanian” din Viena pentru studii de Filosofie și Teologie predă pentru cinci ani de zile ca profesor de Etică și Aritmetică în Gimnaziul din Blaj. Se întoarce apoi la Viena unde timp de șase ani de zile ca „prefect de studii” în Seminarul Sancta Barbara, efectuează cercetări cu caracter istoric și își publică primele lucrări.

Întors înapoi în țară, la Blaj, se retrage la mănăstirea „Sf. Treime” unde se dedică studiilor teologice, istorice, lingvistice și traducerilor, iar spre sfârștitul vieții devine cenzor al cărților românești care apăreau în Tipografia Universității din Buda.

Sursă: glasul.info.

Profitând de lupta pentru tronul Ungariei dintre  Ferdinand I de Austria şi Ioan Zápolya, Petru Rareș, domnitorul Moldovei, solicitat să acorde sprijin militar împotriva lui Ferdinand de Habsburg, ajunge la un acord cu Ioan I Zapolya prin care în schimbul ajutorului militar primește domeniile și cetățile Ciceu, Bistrița, Cetatea de Baltă, Ungurașul și Rodna.

„Înţelegerea dintre cele două părţi s-a încheiat la 11 mai 1529 (sau 10 iunie 1529, după Cronica moldo-polonă), regele maghiar promiţând «cetatea Bistriţei şi cu tot ţinutul Bistriţei şi cu veniturile» (Cronica moldo-polonă), în schimbul ajutorului militar. Oştile moldovene au fost împărţite în două: cea care a trecut prin pasul Cârlibaba, condusă de pârcălabul Romanului, Danciul Huru şi de portarul Sucevei, Onufrie Barbovschi, se îndreaptă spre Ciceu şi Bistriţa, şi cea care a urmat drumul Oituzului, pusă sub comanda marelui vornic Grozav, se îndreaptă spre Braşov.” […]

„Drept mulțumită pentru intervenția Moldovei, Ioan Zápolya a dăruit lui Petru Rareș și cetatea Unguraș, conform înțelegerii încheiate între cei doi în luna mai din același an.
Înfrîngerea imperialilor a fost categorică, cei care au scăpat cu viață au fost puși pe fugă și au lăsat în mâinile moldovenilor cele 50 de tunuri. Ostilitățile au continuat până în toamnă, când domnul Moldovei Petru Rareș a pătruns cu noi trupe în Transilvania pentru pedepsirea cetăților săsești.

Succesul acestei campanii l-a obligat pe Ioan Zápolya să pună în practică acordurile tratatului încheiat anterior prin care era recunoscută stăpânirea lui Petru Rareș asupra Bistriței, Ciceului, Ungurașului, a Cetății de Baltă și a întregului ținut al Rodnei. Astfel domnul Moldovei lărgește substanțial domeniul său din Transilvania, ajungând să stăpânească pe lângă orașele sus-menționate (Ciceul și Cetatea de Baltă au fost stăpânite încă de părintele său, Ștefan cel Mare) și circa 120 de sate.”

Sursă: glasul.info.

Carmé Jiménez Huertas: „Limbile romanice și latina mențin o relație de rudenie, nu de filiație. Limba noastră maternă nu este latină.”

Recunosc că, în calitate de filolog care a petrecut câțiva ani la universitate fără să înțeleagă de ce era atât de greu să studiezi latina, m-am simțit șocat când am auzit-o pentru prima dată pe Carmen Jiménez Huertas prezentând cercetările sale despre originea limbilor romanice, o origine care nu indica latina.

A pune sub semnul întrebării ceea ce s-a învățat este o călătorie personală care presupune revizuirea, cu mintea deschisă, a sistemului de credințe cu care am fost educați cu toții. Lingvistica și neovorbirea fac parte din agenda controlului social. Suntem manipulați cu limbajul post-adevărului pentru a ne împiedica capacitatea de a discerne. Și este că, așa cum spune Jiménez Huertas, „cine controlează limbajul controlează masele”. 

Carme Jiménez Huertas (Sant Just Desvern, 1958) este filolog specializat în lingvistică. Expertă în formarea abilităților sociale, de comunicare și lingvistice, este scriitoare, cercetătoare și lector. Ea este autoarea, printre alte cărți publicate, a eseului Noi nu venim din latină și Suntem făcuți din limbă. Una dintre pasiunile sale este limba și cultura iberică.

Oricine își petrece timpul ascultând și citind pe Carme Jiménez Huertas știe că cercetarea ei lingvistică are foarte mult sens. Pentru unii, a recunoaște că nu venim din latină este un exercițiu mental imposibil, pentru alții, este pe cât de eliberator, pe atât de înțeles. Ne-au mințit și cu latină? De unde provin limbile romanice? Limbile romanice nu vin, au fost deja. Ele sunt, potrivit lui Jiménez Huertas, limbile proprii care s-au vorbit aici. Această nouă viziune presupune revizuirea întregii gramatici istorice evolutive și realizarea unei noi abordări care să includă limbajul substrat, limba iberică.

– Dacă am fost mințiți cu teoria evoluției speciilor, a sosit momentul să recunoaștem că am fost mințiți și cu teoria evoluției limbilor?

– Mă tem că teoria actuală este complet depășită. Limbile nu se comportă așa cum ni s-a spus, nu se deformează și pierd elemente morfosintactice în câteva generații. O vedem clar cu ceea ce s-a întâmplat la 500 de ani de la sosirea în America: spaniola vorbită în țările hispanice continuă să fie spaniolă; portugheza vorbită în Brazilia este încă portugheza; Engleza vorbită în SUA este încă engleză. Nimeni nu s-a oprit din conjugarea verbelor sau nu a dat să plaseze verbul la sfârșitul propoziției. Limbile nu se schimbă atât de repede. Există unele variații în lexic (cuvinte) și în prozodie (pronunțare, accent), dar încă ne înțelegem foarte bine după 500 de ani. 

Imperiul Roman, în diferite etape, a cuprins peste 67 de țări cu un total de 270 de comunități etnice care vorbeau tot atâtea limbi și dialecte. Palestina a fost sub conducerea sa timp de 800 de ani. Grecii și egiptenii 400 de ani. A existat o importantă prezență romană la nivel de organizare statală și instituțională. Dar asta nu înseamnă că populațiile fuseseră latinizate. Cum vor ei să credem că o mână de romani au reușit să-i împiedice pe locuitorii unui întreg imperiu să vorbească limba strămoșilor lor? Nimeni nu adoptă limba inamicilor! Fermierii, mineri, pescari, sclavi, ni se spune că toți au început să mormăie latina. Dar dacă numai patricienii ar fi vorbit latină! Armatele erau formate din mercenari, în Peninsulă, majoritatea erau hispanici, deci nu puteau fi agenți ai latinizării. Nu existau școli, nu exista televizor. În plus, iar această informație este importantă, ni se spune că limbile romanice s-au format când Imperiul Roman deja căzuse, prin urmare, nu au mai existat elemente de presiune pentru a impune o limbă străină. Asta nu are niciun sens!

– Dacă Darwin ar fi inventat teoria evoluției speciilor. Cine a inventat teoria evoluției limbilor romanice din latină?

– Latina a fost stabilită ca limbă a puterii în Roma, cu mult timp după căderea Imperiului Roman și când nimeni nu o mai vorbea. A fost limba scrisă a Bisericii și a culturii în Evul Mediu și Epoca Modernă. Trebuie avut în vedere faptul că majoritatea populației era analfabetă, așa că scrierea într-o limbă moartă a restricționat accesul la cunoaștere, ceea ce înseamnă că doar grupurile elitiste puteau accesa formare și informare.  

Așa cum s-a întâmplat cu biologia, medicina, fizica, lingvistica descrie și un model mecanicist exterior ființei umane, în care viața este o luptă ostilă în care cei mai puternici supraviețuiesc, cu pericole și atacuri constante ale dușmanilor externi care nu încetează să intervină. în echilibrul intern. Lingvistica a fost conceptualizată exact cu același model, acceptând ipoteze în care totul pare să se întâmple dintr-o întâmplare capricioasă.

Schimbarea lingvistică este încă văzută ca degradare, ca și cum cuvintele ar fi călătorit singure dintr-o țară în alta și au mutat (la fel ca virușii), fără a ține cont de ființa gânditoare care suntem. Se acceptă fără discuții că cuvântul își are originea acolo unde s-au găsit dovezile sale scrise, fără a argumenta că limbile sunt, mai presus de toate, orale. Și toate cărțile repetă că tot ceea ce arată ca latină provine din latină. Desigur, oricine s-ar putea întreba ceva la fel de elementar precum de ce nu înțelegem latina, dacă este limba noastră maternă. Realitatea este că, odată ce o „cunoaștere” a fost stabilită și aceasta devine parte a predării oficiale, nimeni nu o mai pune la îndoială. Și, în acest moment, puțini sunt cei care gândesc, pentru că este mai ușor să urmăm minciuna oficială decât să punem întrebări care ne obligă să înfruntăm adevărul. 

– Care ar fi cele mai relevante caracteristici (fonetice, lexicale, morfosintactice și semantice) care depărtează limbile romanice de latină, conform cercetărilor dumneavoastră?

– Vom rezuma cele mai relevante caracteristici fonetice și morfosintactice.

Fonetică: Cea mai importantă caracteristică fonetică a latinei este durata. Ei au făcut distincția între vocalele scurte și lungi și între consoanele simple și duble. Dimpotrivă, toate romanicele își bazează sonicitatea pe opoziția fonemelor surde și sonore. Există așadar un cu totul alt factor de articulare care separă limbile romanice de latină. De asemenea, este important de subliniat faptul că în latină a existat un inventar de consoane redus la doar 14 consoane (față de 19 în spaniolă), care erau distribuite în doar trei ordine: labială, dentală și velară. Latina se îndepărtează de palatalizarea generalizată, fenomen prezent în toate limbile romanice și care se produce în contact cu semivocala iot. Structura silabică și distribuția stresului au fost, de asemenea, diferite: Latina avea un ritm binar (cuvinte simple), în timp ce romanicele au accente a căror intensitate poate schimba silabe. Pe scurt, au sunat cu o prozodie foarte diferită. 

Morfosintaxă: Latina avea o compoziție morfologică sintetică, adică o rădăcină fixă ​​la care se adăugau sufixe gramaticale. Verbul a fost împărțit în trei moduri (conjugare) și a fost plasat la sfârșitul propoziției. Formele nominale erau împărțite în cazuri (declinare) care indicau funcția sintactică, deci nu existau nici articole, nici prepoziții (în latină, cele câteva prepoziții erau folosite pentru a indica poziția și direcția). În schimb, limbile romanice arată o preferință clară pentru formele verbale perifrastice (timpuri compuse), iar formele substantivelor nu folosesc cazuri, deoarece există de obicei o ordine fixă ​​a elementelor propoziției. Toate limbile romnaice folosesc articole și prepoziții. Fără îndoială există și alte aspecte foarte importante precum lipsa echivalenței conjuncțiilor și corelațiile verbale dintre propozițiile principale și subordonate, dar acestea sunt probleme care impun folosirea unor termeni gramaticali pe care, cu siguranță, mulți cititori i-au cam uitat. Vă trimit la carte, unde sunt explicate pe deplin.

Este posibil ca o limbă maternă să nu lase moștenire fiicelor sale nici morfosintaxa, nici sintaxa, nici legile fonetice, nici structura și ordinea constituenților propoziției? Distanța structurală și sonoră dintre latină și limbile romanice este atât de mare încât este evident că nu există nicio relație de filiație. Latina nu poate fi mama limbilor romanice. Deci, cu ce argumente este susținută teoria romanizării? Se caută asemănări lexicale. Sunt date procente de cuvinte similare și etimologiile sunt reconstruite prin emanare. Trebuie avut în vedere că multe cuvinte sunt asemănătoare prin rudenie (la fel cum eu arăt fizic și chiar comportamental ca unii dintre verii mei; avem un „aer de familie”), așa că nu trebuie să cauți cine emană de la cine . Pe de altă parte, o moștenire uriașă a cuvintelor sunt neologismele. Deși toate limbile au propriile mecanisme de inventare a termenilor noi, latină și greacă au fost folosite de secole pentru a crea un vocabular nou. Și în al treilea rând, când apare o nouă tehnologie, aceasta este de obicei încorporată împreună cu vocabularul țării sale de origine, așa că avem că mulți termeni folosiți în haute couture și în bucătărie provin din franceză, în timp ce termenii comerciali și tehnologici au ajuns și sunt din engleză: deși știm cu toții să spunem întâlnire, sunt cei care preferă să meargă la întâlnire.

– Dacă latina nu este limba maternă a limbilor romanice, cum ne-au spus ei la școală? Cine este mama noastră? De unde provin limbile romanice?

– Miceal Ledwith, consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, a spus că este mai ușor ca latina să vină din română decât invers, adică româna din latină. Dacă un membru al Vaticanului a făcut o astfel de declarație, înseamnă că ceva trebuie să fi știut el, precum și că ceva ne-a fost ascuns.

În același mod în care evoluția speciilor din maimuță continuă să fie justificată, în ciuda faptului că nu s-a găsit încă veriga lipsă, unele limbi sunt făcute să derive din altele pe baza migrațiilor masive pe care genetica și arheologia le-au negat. Știați că granițele arheologice și genetice coincid practic cu granițele lingvistice?

Schimbarea limbii este un proces mult mai lent decât se crede în mod tradițional. Din ce în ce mai mulți cercetători apără ideea de stabilitate lingvistică cu diferite ritmuri evolutive și momente specifice de schimbare accelerată. Noile generații de arheologi și lingviști lucrează pentru a stabili un nou cadru teoretic bazat pe ideea de continuitate, antichitate și stabilitate a limbilor. Paradigma de continuitate paleolitică unește această mișcare pentru întreaga familie indo-europeană.

– Spui în cartea ta „Noi nu venim din latină” că limba română este o piesă cheie în acest proces. De ce este atât de important să ținem cont de română?

– Româna este o limbă romanică vorbită într-un teritoriu în care nu a existat niciodată o societate romană așezată și în care latina nu s-a impus niciodată ca limbă de cultură. Cu toate acestea, limba vorbită pe întreg teritoriul actual al României este foarte stabilă.

Română, galică-portugheză, catalană și asturiană folosesc structuri morfosintactice similare care nu existau în latină. Ele coincid în mod inexplicabil, în ciuda faptului că nu au fost în contact de două mii de ani. Cum este posibil? Asta arată un substrat comun mult mai devreme!

– Cum explici că latina se aseamănă mai mult cu limbile germanice, cum ar fi engleza și germana, decât cu limbile romanice?

– Asta a fost una dintre primele întrebări care m-a făcut să mă îndoiesc de gramatica istorică pe care mi-au predat-o la universitate. Era imposibil să înțelegi propozițiile infinitive dintr-o limbă romanică, trebuia să apelezi la engleză. Era imposibil de explicat pierderea cazurilor gramaticale ca un proces degenerativ deoarece în germană ele rămân în perfectă utilizare. Pur și simplu: piesele puzzle-ului au fost aranjate greșit!

Româna a fost piesa care mi-a permis să rearanjez totul. Baza lingvistică a românei provine din dacă. Noile surse istorice dau explicația că daca și latina erau înrudite și că ambele ar deriva din tracă. Dacă știm că și grupurile getilor care trăiau de-a lungul Dunării erau și ei traci, înseamnă că aceste popoare ar avea aceeași origine. Sursele grecești menționează că dacii erau geți sedentari, în timp ce tracii erau nomazi; astfel, una dintre acele grupuri de nomazi s-au mutat în Latium și au dat naștere latinilor. Studii recente ADN arată că o parte din populația peninsulei italiene era de origine tracică. Încă o dată, genetica ne obligă să regândim lingvistica. 

– Latina a fost limba de cultură a Imperiului Roman și relația sa cu limbile romanice este mai mult o relație de rudenie decât de filiație. Limbile romanice sunt similare între ele, dar nu sunt similare cu latina. Cum se explică aceste asemănări?

– Apreciez această întrebare pentru că îmi permite să explic că este necesar să înlocuim metafora arborelui care arată limbajele ca ramuri ale aceluiași arbore care au un trunchi comun. În acest model, limbile ar avea aceeași origine, plasându-le pe cele antice în poziții inferioare, iar limbile moderne ca fructe în capetele superioare ale ramurilor. Această concepție se bazează pe premisa unei singure origini pentru toate limbile și a fost copiată din modelul evolutiv al lui Darwin, aplicând-o lingvisticii. Cu toate acestea, există un paradox: ni se spune că limbile, îndepărtându-se de rădăcină, au degenerat, că limbile antice precum greacă, latină, arabă clasică, ebraică și sanscrită erau limbi aproape perfecte. Dar dacă ar fi mai în vârstă, ar trebui să fie mai primitivi, nu crezi? Pentru că, dacă sunt rezultatul unor simple convenții și modificări aleatorii, nu are sens ca cu cât limbajul este mai vechi, cu atât mai coerent și mai perfect. Dacă nu a creat-o cineva ex novo . Dar desigur, pentru a crea o limbă în complexitatea ei, este necesar să existe un grup de oameni și o limbă anterioară pentru a comunica. Și dacă aveau deja o limbă, de ce să creeze alta?

Cred că metafora râului este mult mai exactă decât cea a copacului. O limbă, ca un râu, se formează prin adunare, nu prin divizare. Pe tot parcursul cursului său, apa este îmbogățită cu substanțe nutritive și materiale din afluenți și pâraie care se unesc cu cursul său. Dacă analiza apelor a două râuri este similară, va fi pentru că ecosistemele acestora (teren, substraturi, vegetație, precipitații) sunt similare. Exact același lucru se întâmplă cu limbile. Schimbările se produc sincron, adică există o continuitate teritorială, cu zone de tranzit care acționează ca granițe lingvistice. Mediul este cel care afectează limba, și nu invers.

Deci, întrebarea dvs. trebuie să primească răspunsul după cum urmează: dacă limbile romanice sunt similare, este pentru că apar în ecosisteme similare, sursa lor este culturile înrudite. Și dacă nu seamănă cu presupusa mamă, poate că va fi pentru că avem mama greșită. Cu ce ​​limbi se aseamănă latina? După cum am spus, seamănă mai mult cu germana și limbile vorbite pe Dunăre.

– Care erau limbile de substrat vorbite în Peninsula Iberică înainte de romanizare?

– Amintiți-vă: nu a existat romanizare. S-a schimbat doar limba scrisă instituțională: înainte, se scria în iberică și mai târziu, în latină. În ceea ce privește limbile orale, oamenii au continuat să vorbească limbile lor obișnuite: limbile iberică, lusitană, celtică, basca, osco-umbriană, limbi proto-ibero-romane care au convers și și-au urmat procesele evolutive pentru a modela treptat proto-iberica, limbi romantice, alternând perioade lungi de stabilitate cu altele de schimbare rapidă. Deci până astăzi.

– În cartea ta „Nu venim din latină” există un moment în care te întrebi: de ce nu vorbim arabă dacă arabii au fost în peninsulă de mai bine de 700 de ani?

– Arabii au fost în Peninsulă mai mult decât romanii! Din anul 711 până în 1492 a existat o conviețuire (Convivencia – n.red.) care a favorizat schimbul de idei, obiceiuri, obiceiuri, culturi și religii. A existat un transfer de termeni, dar nu a existat niciodată un amestec de limbi, nu a existat niciodată o modificare gramaticală profundă. Textele scrise în mozarabă folosesc aljamía, ortografiile arabei aliphato, dar limba reprezentată este romanică. Găsim și texte în ladino, scrise de evrei sefarzi în alfabet ebraic, o limbă la care se referă ca spaniolă.

Vorbim despre limbi vii cunoscute de oameni și care este foarte diferită de latină, care era o limbă moartă pe care nimeni nu o vorbea. Și totuși nu s-a produs niciun hibrid lingvistic! Fiecare grup social a continuat să folosească propriul limbaj, adaptându-l la propriul său script. Din nou, este o schimbare în scris, nu în limbile vorbite!

– În calitate de profesor de limbă în gimnaziu și liceu, am fost nevoit să explic de multe ori că limba catalană provine din latina vulgară, deoarece asta ni s-a predat tuturor la facultatea de filologie, care este, de fapt, rolul latinei? intregul proces?

– Nu există dovezi empirice care să demonstreze existența latinei vulgare. Dovezile arată că a fost scrisă în latină clasică și a fost vorbită în alte limbi. Era latina bine scrisă și prost scrisă. M-am mutat în arhive și am citit multe documente vechi. În repetate rânduri observăm că notarul, de obicei preot, era singurul avocat. El a aplicat titluri și formalisme în limba latină prost scrisă, care arată în mod transparent structura gramaticală a unei limbi romanice și slaba sa pregătire în latină clasică. Adică textul sună ca latină, deoarece se adaugă sufixe latine, dar ordinea cuvintelor (subiect, verb în poziție centrală, complemente la dreapta cu folosirea prepozițiilor) sunt romanice, nu latinești. Deci doar pentru că este scris greșit nu înseamnă că a vorbit așa, deloc. Asta înseamnă că cunoștințele sale de latină erau mediocre. Cu toate acestea, citind-o cu voce tare pentru toți ceilalți, suna ca latină. Pe un document exemplu. Într-un document din secolul al XVI-lea, un preot pe nume Joan Vidal încheie un memorial cu sintagma DEO GRATIA A V. MAR COM SUPLICAM și îl semnează Joannes. Dacă acel domn ar fi știut latină, ar fi semnat Ioanus sau Ioannes, niciodată Joannes, pentru că acel J este unul catalan oricât de deghizat cu sufix latin. Uite, o să-ți dau un alt exemplu, de data aceasta actual. Nepoata mea cântă în engleză alcătuind cuvintele. Cu toate acestea, i se pare engleză tocmai pentru că nu știe engleza. Ar fi ca și cum ai spune că engleza vulgară există astăzi, când ceea ce există este o engleză bună și una prost vorbită. înțelegi? Un exemplu. Într-un document din secolul al XVI-lea, un preot pe nume Joan Vidal încheie un memorial cu sintagma DEO GRATIA A V. MAR COM SUPLICAM și îl semnează Joannes. Dacă acel domn ar fi știut latină, ar fi semnat Ioanus sau Ioannes, niciodată Joannes, pentru că acel J este un catalan oricât de deghizat cu sufix latin. Uite, o să-ți dau un alt exemplu, de data aceasta actual.

– Ce crezi că se ascund în spatele acestei păcăleli despre adevărata origine a limbilor romanice?

– La început am crezut că este ignoranță: nimeni nu s-a oprit să-l pună la îndoială și ideile secolului al XIX-lea s-au repetat fără a evalua dacă asta se potrivește cu ceea ce știm acum despre limbă. Dar după acești ultimi doi ani de coșmar, m-am răzgândit. Am fost atacată și persecutată pentru că am răspândit ceva ce știu într-un mod care nu poate fi înțeles decât dacă ipotezele mele amenință ceva important.

Cred că totul face parte din aceeași agendă: ei nu vor să cunoaștem importanța limbajului, nu vor să fie diseminate cunoștințe care au rămas ascunse pentru că au fost folosite pentru a manipula și controla populația cu ajutorul mașinilor. de teroare, luând ce este mai rău din barbaria umană. Până acum, ne-au făcut să credem că limbile sunt coduri convenționale fără nimic altceva, astfel încât oamenii, ignoranți de puterea cuvântului, ar putea fi victimele înșelăciunii și manipulării. Lingvistica și neovorbirea fac parte din agenda controlului social. Cine știe să folosească limba controlează masele.

De aceea insistența ta de a reduce gramatica la o materie neplăcută a învățământului obligatoriu, nimeni nu înțelege nimic! Acesta este modul în care limbajul este separat de procesele cognitive și de filozofie. Fără această înțelegere, oamenii își pierd simțul transcendenței, astfel încât să credem că cuvintele, la fel ca noi înșine, sunt rezultatul întâmplării și că viața nu are alt sens în afară de experiența unui corp fizic perisabil și a unui suflet prins în capcană. karma, dominată de pasiuni.

– Comentezi în cărțile tale că limbajul este baza gândirii.

– Exact! Explicația mecanicistă a vieții lasă afară din ecuație cel mai important aspect al limbajului, ceva despre care nu se vorbește, cunoașterea ermetică, un secret în jurul a ceea ce este limbajul cu adevărat: limbajul este baza gândirii, noi suntem ființe gânditoare. De aceea, schimbările lingvistice interne ale unei limbi sunt atât de lente. Putem adăuga sau modifica cuvinte, dar nu putem folosi greșit sintaxa, pentru că atunci se rupe coerența. Limbajul este baza proceselor cognitive. Avem nevoie de limbaj pentru a gândi, a ne aminti, a relaționa, pentru a ne structura propria gândire și înțelegere. Limbajul ne face oameni.

– Cartea ta „Noi suntem făcuți din limbaj” ne oferă un al doilea interviu. Este evident că suntem manipulați prin limbaj și că este foarte important să ne dăm seama de acest lucru. Cum să ne deprogramam? Ce sfat ne puteți da pentru a detecta acea manipulare subtilă care există în limbajul folosit de elitele care controlează puterea și mass-media?

– Aceasta este partea care ne este ascunsă. De ce? Ei nu vor să știm că limbajul este cel mai scurt mod de a înțelege mintea umană. Limba este software-ul procesorului nostru personal. Limbajul, conform tuturor mitologiilor, este legat de creație. Este o sursă de viață. Cuvintele pot crea și distruge: rugăciunea, cântul, binecuvântarea, buna oratorie și poezia sunt creatori de realitate. Dar la fel sunt și blestemul, vraja, sentința, insultele, amenințările, extorcarea și tot discursul constant de dezinformare pe care mass-media îl repetă pentru a semăna frica și a se preda în noi.

Cum să ne deprogramam? Mai întâi trebuie să asculți, nu doar să asculți mecanic, ci să asculți activ pentru a realiza cum folosim cuvintele, cum vorbim, celorlalți și nouă înșine, adică cum gândim. A cui voce răsună atât de mult în mintea mea? Ascultarea, observarea atentă a acelei voci ne va permite să descoperim dacă eu sunt cel care raționează sau dacă este un gând indus (hipnoză sau ancorare inconștientă) pe care mintea mea îl repetă fără să gândească, ca atunci când ne lovește un cântec. Când prinzi acea voce care nu este a ta, dă-o afară din casă, refuză-i puterea, mulțumește-i că și-a făcut treaba dar, hotărât, închide-i accesul în interiorul tău. Pentru a învăța să asculți, este foarte bine să cunoști puțin NLP.

Un alt sfat este să opriți televizorul și să fiți foarte selectivi în programele și videoclipurile pe care le urmărim. Dacă nu avem un spirit critic bine șlefuit, ei își pot strecura agenda în noi pentru a ne face să credem că noua lor ordine mondială este inevitabilă. Atenție cu asta! Trebuie să reinterpretăm informația prin ceea ce știm, fără a crede totul și repetând-o fără a contrasta! Nu ceda fricii. Suntem războinici și suntem mult mai mulți decât ei. Să întoarcem tortilla. 

În sfârșit, un gând. Pentru mine, limbajul este o cale care ne conduce spre interiorizare, cunoaștere personală și spiritualitate. Prin observarea limbajului îi descoperim magia și ordinea armonică care începe cu coerența cu sine și rezonează, prin rezonanță, la toate nivelurile existenței. Când ajungem la acea conștiință, învățăm să integrăm inteligența minții cu cea a inimii. Dincolo de credințe, trezim o viziune intuitivă, simbolică, metaforică, mitică, o întreagă înțelegere a cosmosului pe care modelul mecanicist și tehnocrat l-a disprețuit și pe care trebuie să-l readucem în prim-plan, ca parte a unei schimbări colective doar posibilă. la nivel individual și când de la maturitate ne trezim atenția asupra acestei „realizări”…

– Cum ți-ar plăcea să fie școala viitorului, cea pe care o vom crea împreună?

– Când eram mică îmi plăcea să merg la școală. Erau prietenii mei. Dar mai presus de toate, mi-a plăcut să învăț. Am avut norocul să am niște profesori buni care au știut să motiveze și să încurajeze curiozitatea mea firească. Din păcate, acel rol al bunului profesor este în nefolosire; Profesorul creativ nu este prețuit, ci cel ascultător. Acum este încurajat oficialul care respectă și repetă programa școlară. Nici părinții nu își fac partea și își abandonează munca educațională. Rezultatul este o societate bolnavă și nemotivată. Copii, adolescenți și tineri fără iluzii care ajung la maturitate deprimați. 

Mi-aș dori ca, pentru toți copiii, mersul la școală să fie distractiv și stimulant, să fie favorizată predarea valorilor, etica, ascultarea și respectul, solidaritatea și compasiunea. O școală în care era multă joacă și dorința de a descoperi și hrăni sufletele copiilor. Mi-as dori o predare dinamica in care sa fie eliminate competitia si separarea. Toate acestea sunt mai importante decât injecția decontextualizată de conținut plictisitor pe care trebuie să-l memorezi pentru examen fără să-l înțelegi. Copiii trebuie educați cu spirit critic de acasă, iar asta este o responsabilitate părintească care nu poate fi delegată!

Pentru mine, școala ar trebui să reducă greutatea tehnologiei, să scoată Wi-Fi-ul din sala de clasă și să recupereze științele umaniste care, an de an și reformă după reformă, au fost decimate. Cum intenționați să educați un adult critic fără filozofie? Cum se intenționează să predați conversația și dialogul cu examene de tip test în care cel mai lung răspuns este o singură propoziție și de multe ori nici măcar asta, pentru că trebuie să puneți un x într-o cutie? Ei bine, poate cei responsabili de programa academică nu vor adulți critici care știu să raționeze. Fie că sunt sau nu conștienți de coresponsabilitatea lor, au devenit complici la o agendă dezumanizantă. Trebuie neapărat să ne ridicăm și să schimbăm asta. Dar nu este suficient să protestezi. Trebuie să ne angajăm și să creăm, împreună, acea școală a viitorului pe care dorim să o facem prezentă.

Zilele trecute am stat de vorbă cu aproape 200 de tineri într-un liceu de elită din Brașov. Cei mai mulți dintre ei se pregătesc să plece la studii în străinătate și în mod firesc i-am întrebat care este bagajul cu care vor vorbi despre România englezilor, francezilor, americanilor sau austriecilor. Mare mi-a fost mirarea că nu știu mai nimic despre istoria noastră, nici măcar datele esențiale și le-am propus să stăm de vorbă despre Ardealul secolului al XVIII-lea.

Am povestit despre 1701: trecerea mișelească a românilor ortodocși la catolicism, deci data de înființare a bisericii care astăzi se numește greco-catolică.

Apoi despre 1762, când împărăteasa Maria Tereza l-a trimis pe generalul Adolf (!) von Bukow să îi pună la punct pe încăpățânații de români ortodocși, care nicidecum nu vor să treacă la catolicism. Iar acest nume sinistru a distrus peste 250 (unii zic 400) de mănăstiri și biserici în Ardeal, multe dintre ele cu creștinii înăuntru.

Le-am vorbit de istoria Mănăstirilor Sâmbăta, Dejani, Șinca, Bucium… Nici măcar unul nu a auzit de acest eveniment al istoriei noastre…

Apoi am vorbit despre 1784, că tot am avut amintirea lui 2 noiembrie, când a început Răscoala. Le-am zis cum se făcea acel «Untold» al tragerii pe roată, cu reprezentanți din toate satele. Le-am și desenat procedura aceea barbară și terifiantă.

Să mergi la Cambridge și să nu știi în ce secol a trăit Ștefan cel Mare, sau cum a murit Brâncoveanu, mi se pare incredibil și inadmisibil. Le-am spus că nu-i condam și că nu e vina lor.

Asta se vrea: tăierea rădăcinilor, ca apoi exodul milioanelor de creiere să fie foarte ușor posibil, aceasta fiind și cea mai mare valoare de export a României, înaintea petrolului, pădurilor, gazelor, băncilor, etc.

Apoi i-am întrebat dacă nu văd altfel acum opoziția Austriei de a intra noi în Schengen, după ce știu puțin despre secolul XVIII din Ardeal. M-am bucurat totuși să-i văd cu gura căscată, zicând că nu le vine să creadă că aud pentru prima dată.

Vă dați seama că aceștia sunt tineri într-un liceu de înaltă ținută, mulți dintre ei fiind olimpici la multe materii? Deci nu avem voie să știm istoria noastră, dar ni se impune acum o altă materie obligatorie în liceu. Oare întâmplător?

A consemnat pentru dumneavoastră preot Costin Butnar.