Cum ne tăiem noi craca de sub picioare nu ne-o taie nimeni, pentru că atât de mici am ajuns. În poza atașată este statuia unui nobil dac flancat de două statui ale nobilimii romane. Ansamblul stă la loc de cinste în muzeul Vaticanului. Dacă urmărim proporțiile ansamblului vedem cum nobilul dac se impune mai ales prin mărime, comparativ cu cele doua doamne. Ca să trecem la subiect, cred ca trebuie sa observăm următoarele. – Dacii și nobilimea dacă sunt la loc de cinste în capitala învingătorului, noi îi ponegrim și oricine îndrăznește să zică ceva este tratat cu eticheta de „dacopat”. Ne cinstesc ăia istoria și moștenirea, noi o aruncăm la gunoiul „dacopatiei”. – Ne place să ne renegăm trecutul, uitând că tocmai el ne oferă rădăcini și identitate. Asta să o înghită toți cei care bat monedă doar pe latinitatea noastră, dar le pute la nas moștenirea dacă. Dacă le stă în gât moștenirea dacă, eu zic să tragă un gât de Mister Muscolo gel, îi desfundă garantat. – De ce avem un complex de inferioritate față de străini? Păi poate tocmai din cauza faptului că nu ne cunoaștem istoria și automat nu avem mândria trecutului nostru. Nu reușim să ne percepem valoarea lăsată moștenire de înaintași. Suntem fierți pe Halloween dar ne put la nas dacii cu varză, viezure, ițari, opinci sau alte moșteniri etno-lingvistice dacice. Ca o încheiere. Dacă SUA aveau moștenirea noastră, filmele cu daci câștigau premii Oscar pe bandă rulantă, ale noastre sunt moștenire ceaușistă. Și cred ca asta zice destul. A consemnat pentru dumneavoastră Cezar Manole.

A fi superior înseamnă astăzi a fi situat pe o treaptă socială înaltă. Acesta este semnul cel mai obișnuit al superiorității. Pentru cei dedați artelor și științelor, adică pentru intelectuali, a fi superior înseamnă a fi inteligent și instruit. Adevărata superioritate – aceea a valorilor morale – este cu totul ignorată astăzi. Dacă se mai află printre noi vreun om superior în acest înțeles, îl privim cu milă, ca pe o ființă sărmană, ca pe un naufragiat pe marea zbuciumată a vieții. Superioritatea înseamnă depășire, înseamnă a avea însușiri de conținut. Ceva este superior când a trecut în cuprins altceva, este superior când are însușiri creatoare, când este deasupra în înțelesul moral, nu social. A fi superior cuiva înseamnă a-l întrece în dragoste, în libertate, în înțelegere ca act moral complex, în putere de jertfă, a-l întrece adică în bogăție spirituală. Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, p. 91.

Paleogenetica este o știință nouă care a făcut progrese mari de vreo două decenii încoace, în special în ultimii 8-10 ani. Aceată știință nouă încearcă să elucideze în primul rând originea popoarelor indo-europene, în mod special a celor din Europa, dar desigur nu numai. Astfel de cercetări se fac în cele mai mari laboratoare de genetică din Statele Unite și din Europa, de colective largi de cercetători. Asupra acestui subiect cercetătorii au căzut de acord că genetic vorbind europenii provin din trei populații diferite care au ajuns în Europa în trei perioade de timp distincte. Primul grup este reprezentat de vânători-culegătorii care au migrat din Africa în Europa cu cca 50.000 de ani în urmă, în perioada paleoliticului târziu (sau superior). După ultima glaciațiune din Europa, cca. 40.000 de ani mai târziu, mai exact cu aproape 9.000 de ani în urmă, intră prin Balcani  în Europa o populație neolitică de agricultori din Asia Mică. Aceasta se răspândește treptat în toată Europa, asimilându-i pe cei deja existenți aici. În fine, începând de pe la 3500 î.H., au venit din nordul Mării Negre în câteva valuri în Europa Centrală și de Vest, triburile migratoare ale așa-zișilor proto-indo-europeni sau ale purtătorilor culturii kurganelor, teorie susținută de Marija Gimbutas și de adepții aceleiași teorii. Totuși, arheologul britanic Colin Renfrew a arătat în deceniile 7-8 ale secolului trecut că primii proto-indo-europeni au ajuns în Europa cu mult mai devreme, ei fiind acele triburi neolitice de agricultori venite din Asia Mică, și nu triburile așa-numiților purtători ai culturii kurganelor. Ipoteza lui Renfrew pare să fie cea corectă, după cum vom vedea mai jos. Argumentele în favoarea acestei teorii sânt mult mai solide decât cele care ar putea susține venirea proto-indo-europenilor din stepele Europei de răsărit. Cu toate acestea, mai sânt încă destui arheologi și geneticieni care vor să ne convingă de faptul că vechea teorie a Marijei Gimbutas are mai multe șanse de a fi corectă.  Menționăm că după o analiză temeinică în tot ansamblul punctelor constituente, atât din punct de vedere lingvistic, cât și arheologic și genetic reiese că mai multe familii de popoare și limbi s-au răspândit din răsăritul Anatoliei și vestul Iranului, cu peste 12000  mii de ani în urmă sau chiar mai mult. Aceste familii de limbi fac parte din macro-familia nostratică, fiind șapte la număr, anume: familia indo-europeană, cea afroasiatică (sau hamito-semitică), kartveliană (sau caucaziană), precum și familiile dravidiană, uralică, altaică, și în ultimă instanță, limba sumeriană care reprezintă o familie aparte în cadrul acestei macro-familii. Lingvistul american Allan Bomhard are ample lucrări prin care demonstrează existența acestei macro-familii de limbi a căror răspândire poate fi explicată doar din estul Anatoliei și vestul Iranului. În aceeași manieră, geneticienii italieni Guido Barbujani și Andrea Pilastro (1993), precum și un grup multinațional condus de Iosif Lazaridis de la Universitatea Harvard (2016) arată că din punct de vedere arheologic și genetic toate aceste familii de popoare și limbi s-au răspândit tot de aici, după ce a apărut agricultura la popoarele de vănători-culegători din aceeași regiune. Prin urmare, ipoteza a lui Colin Renfrew este reconfirmată de cercetările mai noi de lingvistică și genetică. Revenind la originea poporului și a limbii române, cercetările de paleogenetică (cf. M. Netea, 2022) arată că românii moștenesc cca 25% din genele lor de la populația de vânători-culegători, 45-50% de la populația neolitică, iar alte 25-30% de la popoarele care au invadat Europa venind din nordul Mării Negre. Este destul de evident că populația neolitică a asimilat treptat atât cultural cât și lingvistic pe cea de vânători-culegători și prin urmare moștenim limba maternă de la populația neolitică răspândită încet și sigur în toată Europa. Astfel avem convingerea că aceste triburi neolitice sânt primii indo-europeni care au ajuns în Europa. Limba română nu este rezultatul romanizării, cum cred cercetătorii din România sau de aiurea, pentru care elementele de origine latină ar totaliza 20-25% din lexicul limbii române, iar elementele slave din limba română ar atinge 30-35%, o disproporție care dă de gândit oricărui cercetător lucid. Dicționarul Etimologic al Limbii Române, în curs de apariție, corectează foarte mult aceste procente. Pe de altă parte, diverse studii de paleogenetică efectuate pe populația din Sardinia arată că sarzii provin cca 95-99% din  populația neolitică ajunsă în Europa acum 9.000 de ani. Datările cu C14 arată că cel puțin o parte din strămoșii sarzilor au ajuns în Sardinia pe Marea Mediterană pe la 4000 î.Hr., când au găsit insula pustie sau aproape pustie. Pe de altă parte, o serie de indicii istorice arată că prin secolul 12 î.Hr. navigând pe marea Mediterană, triburi aparținând popoarelor mării au ajuns în Sardinia și s-au așezat peste vechea populație indo-europeană de aici. Noii veniți pare să fi creat cultura nuragică din Sardinia. Acești războinici de temut aparținând popoarelor mării sânt menționați pentru prima oară pe vremea faraonului Merenptah, la anul 1208 î.Hr., dar și mai târziu pe vremea lui Ramses III (cca 1186-1155, î.Hr.). Această ipoteză este întărită și de faptul că numele  unui anumit trib aparținând popoarelor mării, menționat în diverse documente istorice ca Sharden (în egipteană), Shardana sau Sherdanu (în akkadiană) pare să stea la baza toponimului Sardinia. Pe de altă parte, anumite caracteristici fonetice păstrate în limbile română și sardă, carateristici moștenite din traco-ilira secolelor 12-13 î.Hr. (perioadă istorică ce coincide cu epoca desfășurării popoarelor mării, respectiv cu așezarea tribului Sharden [Shardana] pe insula numită mai târziu Sardinia), indică o relație directă între limbile sardă și română, pe această filieră și nu o proveniență latină a acestor două limbi. Cu alte cuvinte, un trib tracic numit Sharden s-a așezat peste un alt popor care vorbea o limbă indo-europeană similară, dar căreia i-a impus anumite transformări fonetice specifice limbii traco-dace de la acea vreme. Prin urmare, după toate aparențele, popoarele mării erau triburi traco-ilirice. Vom vedea mai jos cum această ipoteză este justificată din punct de vedere lingvistic. Trebuie să mai amintim că de-a lungul timpului, lingviștii s-au străduit să găsească elemente de substrat în limba sardă, dar nu au venit cu nimic palpabil, cu excepția

În Brașov, nu Biserica Neagră trebuie să fie punctul de atracție atunci când vizitați orașul, ci cartierul Șchei, cartierul care adăpostește lupta de veacuri a neamului românesc pentru identitate națională și pentru credința ortodoxă. Chiar în inima cartierului Șchei este Piața Unirii, iar în Piața Unirii este Biserica Sf. Nicolae, atestată documentar prima oară în 1392, ea fiind mult mai veche, centrul spiritual al românilor din zonă, cei care, deși majoritari, erau alungați din cetatea Brașovului in suburbia Șchei, la apusul soarelui, asta zi de zi, secole de-a rândul. La un moment dat, pe la 1500-1600, sașii care se credeau stăpâni și pe ținut și pe oamenii ținutului, care nu le recunoșteau niciun drept românilor, nici măcar dreptul de a aparține unei națiuni (drept regnicolar), le-au băgat românilor în biserică, gândindu-se că așa îi modernizează, bănci de lemn și scaune, astfel incât românii să stea așezați la slujbă, nu în picioare. A doua zi, fără să stea pe gânduri, românii au scos în piață toate scaunele și băncile afară din biserică si le-au dat foc, spunând: „În fața lui Dumnezeu, noi nu stăm pe scaune! În picioare stăm la rugăciune, iar jos ne așezăm doar când mâncăm pâinea noastră, câștigată cu trudă!” Această scenă a rămas în memoria Șcheilor ca un act de demnitate națională și credință ortodoxă, arătând evlavia românilor în fața lui Dumnezeu, pentru că în ortodoxie nu se cuvine să te așezi comod, ca la o judecată lumească, decât daca ești bolnav sau neputincios. Românii nu se așază in biserică nu din mândrie, ci din conștiință și respect pentru sacru. Lecția asta, din păcate, precum și toata tradiția noastră de veacuri din toate bisericile ortodoxe, s-a uitat duminică, atunci când au fost aduse 2500 de scaune ca să stea comod unii care habar nu au despre subtilitățile și simbolistica unei slujbe ortodoxe, pe care numai un român crescut în românism și in dragoste de neam românesc le poate înțelege. În curtea bisericii Sf. Nicolae este, pe lângă prima școală românească, și mormântul lui Nicolae Titulescu, diplomatul român născut la Craiova și decedat la Cannes, care a lăsat cu limbă de moarte să ii fie aduse osemintele pentru odihna veșnică la Brașov, în curtea bisericii românești care reprezintă simbolul luptei de veacuri al unui neam milenar pentru păstrarea intactă a identității naționale si a neatârnării spirituale. A consemnat pentru dumneavoastră Adriana Vitan Balint.