Nu moare în el

ceea ce vrei să moară în el,

împărate!

N. Stănescu, Nod 2

Confruntată cu mari pierderi de efective, ce-i amenință însăși existența, lumea literelor se vede silită să reflecteze o dată în plus la relația-i cu restul mai puțin citit al lumii. Să fie gustul pentru lectură compromis, în parte, de însăși litania profesionalizării — insistența pastorală pe seriozitate și palmares recunoscut, cu care opinia publică românească e bombardată formativ de vreo trei decade încoace?

Împotriva profesionalizării, ale cărei merite incontestabile ne par absolutizate ideologic în discursul dominant actual, îndrăznim să sugerăm că placa turnantă a transmiterii culturale o constituie tocmai diletanții — amatorii ce mai mult înfrunțesc decât îmbracă diversele costumații/roluri creionate literar. Altfel spus, cei ce sucesc pe toate părțile, exasperant, schimbarea de sine mai înainte de a-i cădea la picioare c-o precoce ejaculare de entuziasm și cereri în căsătorie; profesioniștii… flirtului cu profesionalizarea, neîncrezători în oferta de recunoaștere socială a pieței; recruții cei mai refractari la înregimentare, din cale-afară de suspicioși la adresa arcanului soft, ce prinde omul prin cultivarea gusturilor sale. Într-un cuvânt, vulgul dătător de sens verbului a vulgariza și profilat serios pe amatorlâcul îmboldit de-o curiozitate neangajată. Asta însemnând liberă până și de tentația identificării c-un sine/rol distinct, recomandat insistent de profesioniști ca apt să sporească eficiența furnicarului dirijat lucrativ de ei.

De reținut că, fără lipirea sub frunte a unei identități/etichete—sugestiv numite în engleză handle, adică mâner — manageriatul social nu are priză la lunecoasa realitate umană; nu o poate mânui convenabil.

Să convenim că bramburiții labili, croiți să retrăiască la preț redus efervescențe străine, în loc să-și caute și întrețină altele, așa-zis proprii, reprezintă mediul social amniotic al profesioniștilor—originea lor în sensul cel mai larg. Cât de net pot fi cele două categorii distinse în principiu, ne întrebăm? Mai pronunțat kantian: cât de rezonabilă e speranța lăsării în urmă definitive și tranșante de către profesioniști a tenacei stihii sociale, țiitoare nu doar pe urmele lor, ci pe-ale tuturor? Fiindcă prea tomnatica făptură umană e urmată ubicuu de-o „trenă lungă / De culoarea vântului”, cum ar zice Topârceanu.

Suspiciunea noastră insuperabilă e că, în fiecare pretins ajuns departe — pe cele mai înalte culmi valorice, în limbajul găunos al epocii de aur —, zace încă rezidual un nenăscut de prestație mult mai modestă. Un repetent incorigibil, un avorton inexpulzabil prin herculeanul travaliu de chiuretă al negației — un Nicolae Moromete sărit în ultimul moment, să zicem, din căruța tatălui, ce-l hurduca spre arănire, pentru a rămâne pe veci la oi cu bâta-n mână, sudalma-n gură și mațele ghiorțăind. În postură de radical pădureț al neclintirii, de ancoră sfidând vâltoarea devenirii din timiditate, de rest spectral imun la cizelarea dialectică, în fine, de dublu caricatural, inhibat bocnă, al oricărui profesionist. Care, e de-nțeles, încearcă disperat să se descotorosească de urmăritor, deși o veche înțelepciune populară avertizează că, de ce fugi, de-aia nu scapi.

Cum campania anti-populistă actuală cere să se închidă fleanca obștii cât mai mormântal și mai pilduitor, a i-o redeschide devine, pentru autorul rândurilor de față, o chestiune de asumare în discurs a propriului trecut românesc de rând. Ca pe-o flacără de cenaclu abia mai pâlpâind prin fosele memoriei, dar plină încă de-un potențial incendiar neștirbit.

În asemenea condiții, cine-ar mai fi surprins s-audă că nepoftitul spectru al originii, dosit ineficace prin dulapul cu vechituri întru dobândirea de respectabilitate, îngână obsedant, a reproș, versurile de stadion ale lui Adrian Păunescu: „Voi ce-n Lună zburați / Și Marlboro fumați / Aveți grijă de-acei frați / Ce fumează ‘Carpați’”? În numele frăției, jenanta companie rămasă de căruța devenirii însoțește, ca pocitania din poveste, imaginea comercială, intens plivită și cosmetizată, a pomădaților de platouri TV. La fel cum, în registru olfactiv, un damf înțepător de „Carpați” fără filtru și cioareci neschimbați de când lumea viciază aerul din jurul sclivisiților. Desigur, pentru cei cu ochiul ager și nasul fin…

Și de ce, mă rog, un mort nemuritor – o „pată” metafizică de nescos, un trecut netrecător, absolut recalcitrant la îngropare – și-ar revendica revanșard, dinspre fundul șifonierului cu haine/roluri, locu-i în prezent? Fără a intra în detalii, pentru că lucrarea negației, ca toate cele omenești, e imperfectă, mai exact incapabilă să deconstruiască lumea până-n iluzoriile-i temelii ultime; s-o radă complet, adică, fără rest. Imitatio Dei rămâne doar o perfectibilă maimuțăreală omenească a divinului, animată de-un elan refondator deficitar, mereu deja parțial ratat: o negație negată, la rându-i, de-un rest căpățânos, ieșind indelebil la iveală din străfundurile lumii. Și tare inoportun.

De parcă acea tabula rasa „terminală”, pe care legiștii științelor exacte întind lumea ca pe-o masă rece de morgă, nu s-ar lăsa curățată oglindă decât în imaginarul matematic, cu-al său „fie!” de reclădit pe baze ultra-țepene, pur numerice, mondena zvăpăiată ce ne poartă-n pântece — prea turbulentă pentru gustul lor și zbătându-se suplimentar să scape de silnicul pipăit digital-numeric. Într-atât încât anumiți ereziarhi, foarte alergici la cifrăraie, îi iau pătimaș partea tocmai datorită firii ei năbădăioase — „năravului” ei de design divin, s-ar putea spune: „mai lăsați-o, mă, c-o omorâți de-atâta ordonare!”

Inutil de readus în atenție că soarta noastră și-a lumii siluite obscen prin calcul sunt legate cvasi-ombilical.

Între producătorii și consumatorii îndârjiți de cultură în sens eclectic, de Hochkultur, se întinde un spectru foarte larg și pestriț de lume cu oarecari preocupări culturale—dialecticieni de fierăria lui Iocan, pentru a rămâne în lumea romanului lui Preda. Caracteristică lor e cochetăria cu cultura în joacă, fără intenții de profesionalizare. Dintr-un entuziasm la fel de aleator ca însăși traiectoria lor în viață—așa-numita cale a minimei rezistențe. Oamenii lui, „să vedem ce-o pica”, mulțumiți să reacționeze fără a iniția și susține o creștere de sine cu bătaie lungă, autodefinitorie. O carieră, așadar.

Și totuși, o atare bâjbâială „la plesneală” după punctele slabe ale mediului, unde inserarea promite să fie ușoară, nu-i niciodată pură plesneală, ci mereu una întrucâtva inspirată, călăuzită de-un gust necultivat, incert; asta ca să nu-i zicem mână nevăzută… Deși doar sporadic, cititorul de duminică e încercat și el de aspirații elevate, cum ar fi desprinderea de gloată și performanța stelară. Daimonul fiecăruia cheamă, indiferent cât de slab sau neluat în seamă, la o exorbitantă și strălucitoare incandescență. Bezna cea mai neagră pare să rezerve oricui—nu atât pe fundul lăzii lui de zestre, cât în străfundul ei—o ardentă cămașă descrisă de „Oda în metru antic” ca auto-combustie: „Jalnic ard de viu”. Jalnic o fi zbuciumul marilor pasionați, dar parcă și mai jalnică putrezirea de vii a marilor defetiști, resemnați cu abandonul de sine în obscuritatea protectoare a anonimatului.

Cât trăim, suntem însoțiți și de spectrul ponderabil al ratării, dar și de cel imponderabil al autodepășirii, care, luându-ne apăsarea de pe suflet, ne invită aspirațiile la înălțare. Tot așa cum profesionistul e lestat de originile-i sociale umile — orice arbore genealogic se înrădăcinează, mai aproape sau mai departe, într-o țărână frustă invariabil de neagră —, victima delăsării defetiste e păzită și așteptată răbdător la întâlnire pe firmament de daimonu-i. Peste genunea unor inhibiții dacă nu moștenite ca atavism, atunci inculcate prin educație de pretinși ași „inegalabili”. Cu cât aceștia își trâmbițează mai zgomotos elevația—profesionalizarea mai desăvârșită—, cu atât ea e mai nesigură, iar trâmbițașii în cauză nu doar egalabili, ci depășibili.

Dovedită faptic într-un fel ce rămâne mereu discutabil, căci circumstanțial—doar până la proba contrarie, nu mai mult—, inegalitatea valorică trăsnește a ideologie elitistă: o poveste de adormit adulții în venerația necritică pentru un X sau Y, momentan mai bine afirmați. Iar cine nu crede că ideologia e un trăscău ce lovește în moalele capului mai ceva ca vaporii etilici, nu-și dă nici seama că printre semeni suntem, ca-n basm, pe pajiștea cu flori otrăvite, sedați prin l’air du temps. Lucrați, adică, prin îmbălsămare, dați de vii pe mâna pompelor funebre. Ciulinii lui Istrati măcar înțepau de trezit din mahmureală și ripostat; cea mai nocivă floră actuală însă ne tămâiază cu fumuri nesfinte, de producție proprie¹. Evident, pentru a ne menține în condiția de subordonați servili ai așa-zișilor noștri superiori, ce nu suportă să-și vadă statutul repus în discuție.

Orice cititor cu țârâita se cufundă în lectură cu speranța că, din largul vastei întinderi de semne scrise, imprevizibila lume a ideilor îl va revendica printr-o pasiune mistuitoare—un dar nemeritat, un fabulos return on investment, în jargonul oamenilor de afaceri. Care, într-un fel, au dreptate să generalizeze pofta de câștig nemuncit: existențial vorbind, și cel mai mic efort depus într-o anumită direcție așteaptă dintr-acolo o răsplată lipsită de măsură (dacă nu pe loc, atunci în viitorul apropiat, ca promisiune deja în curs de ținere din partea transcendenței). Căci, în apatia minerală ce-o pândește dinspre propriile-i oase, carnea vie se simte cam ca o râmă în cârligul de pescuit: rostul zvârcolirilor ei e s-atragă atenția monstrului de resurse și motivație sălășuind prin cotloanele tainice ale lumii. Odată cu răsfoitul distrat al unor pagini scrise, se caută, nu neapărat conștient, intrarea într-un joc de noroc cu acel nabab necunoscut, distribuitor de aer curat și mari șanse, care-i largul zării. Ceea ce face dintr-o carte scrisă una de joc.

Pentru a mijloci schimbul între producătorii și consumatorii incurabili de cultură e nevoie de un mediu social mult mai curabil—poate chiar prea curabil—dispus unor aventuri de motel cu Muzele tocmai pentru că nu se simte revendicat matrimonial, printr-un strașnic cârlig cu piedică, de vreuna din ele. Vasăzică, amatori neintrați bine pe rolul de iubit sau iubitor, ci flirtând ușuratic cu ambele și îmbrăcând respectivele costumații scenice doar de probă. În glumă, fără hotărârea de-a achiziționa neapărat ceva. Numai de-ar fi „simpla” probă simplă de-a binelea, adică deloc încercată de tentația unei schimbări majore, de calibrul renașterii…²

În realitate, costumația nouă, de ocazie, oferită de hazardul lecturii literare—personajele unei opere epice, sau vocile ce modulează liricul și dramaticul, sau mințile ce se-nfruntă eseistic cu argumente—riscă să-i pice atât de bine celui ce-o probează încât să-l revendice vorace, fără scăpare. Să-i vină ca turnat, să-i fuzioneze cu pielea, substituindu-se acesteia și devenind astfel suplimentul de origine derridian al respectivului: incalificabila lipsă ce-l roade, datul veșnic în curs de luare pe mână, insolubila lui problemă, căreia viața nu-i oferă decât varii soluționări provizorii și parțiale, de-o adecvare mereu îndoielnică. A se citi, cârpeli, bricolaje, paliative, substituții, improvizații în loc de o fantasmată soluționare matematică, certă în virtutea unei logici interne independente de realitate.

Combustia ce-l consacră pe Heracle ca erou tragic provine din tunica înmânată lui cu solicitudine conjugală de Dejanira—o textilă înveninată, un text-capcană, o făclie existențială înmuiată-n substanța vitală a vindicativului centaur, ca atare așteptând să fie preluată de nou-i purtător. O iluminare literalmente de atins, transmisă tactil și indirect vătămătorului de victima sa. Pe de-o parte, vâlvătaia dă o moarte-n chinuri, de neinvidiat; pe de alta, ea sublimează trupul muritor cuprins de flăcări într-un corpus gloriosus. În aură eroică purificată de lumesc. Textila-text dă în același timp și moartea, și nemurirea; ea constituie, pentru Heracle, radioasa poartă de intrare în dimensiunea grandiosului mitic — teapa eroică, altissimă, la care el a aspirat cel puțin o viață prin gustu-i pentru încleștările vitejești. Iar asta încă de dinainte de-a se specializa pe rolu-i.

La fel de bine însă putem spune și că textila-text l-a inspirat de la mare distanță pe omul Heracle dincolo de condiția obștească, singularizându-l destinal și orientându-l fără greș prin aparenta-i necunoștință de cauză. Lovirea centaurului cu săgeata înmuiată în veninul Hidrei n-a făcut decât să declanșeze ceea ce eroului îi era deja scris într-o scriitură circulantă, rătăcitoare subversiv prin venele victimei și așteptând acolo să fie dată tragic la iveală. Să zicem, păstrând proporțiile, cam ca o nevinovată poezioară de stadion strecurată pe sub pielea unui participant din mulțime la Cenaclul „Flacăra” și lucrându-l pe acesta subliminal, mocnit. Printr-o telematică a fiorilor de rezonanță.

Care text nu-i o textilă înmuiată incalculabil în acel supliment de origine general uman numit măiestria înaintașilor, ne întrebăm? În cerneala melancoliei, după titlul uneia din ultimele cărți ale lui Starobinski. Ce înșiruire de cuvinte poate fi radical exclusă din lucrarea de readucere laolaltă a luminii împrăștiate prin lume, care-i logosul în ansamblul său? De la Pavel Coruț la Dimitrie Anghel, trecând prin Haralamb Zincă și Petre Ghelmez, orice scriere promite să inducă o vervă de talia renașterii în simțirea rezonantă cu ea la superlativ. Doar e știut că, prin rezonanță, energia unui sistem mecanic poate crește până la distrugerea lui premergătoare refacerii. Analog, un entuziasm neinhibat de ironia profesioniștilor poate, prin perseverente retrăiri crescendo, spori până ce temelia aparent de nezdruncinat a respectivei vieți cedează. Rezonând superlativ cu datul mai mult sau mai puțin umil al propriei sorți, omul poate „trage” maieutic de un altul—de-o altă soartă—printr-o deconstrucție ce vizează reconstrucția de sine. C-un nihilism (auto)fondator, în stare să-l scoată din amorțeală și pe Dumnezeul—cât de mort?—al lui Nietzsche.

Cel mișcat profund, transfigurator, de niscai versuri fără semnătură simandicoasă n-are nici un motiv să se jeneze: crinul cu care un eventual mesager al tăriei ar bate-n geam nu-i pe alese, ci pe simțite sau nesimțite. Invers, deși recomandat până la refuz printr-un tir publicitar susținut, un succes de piață are toate șansele să-l dezamăgească pe cel scarandiv la gusturi, ferit sistematic de influențe profesioniste. „Eminescu mă lasă rece”, declara Răzvan Theodorescu acum mai bine de două decade într-o curajoasă încercare de scoatere a simțirii publice din gheara prelucrătorilor ei. A (de)formatorilor ei de formație, cum ar veni. Contează cât vibrează cititorul fără plan de lecturi la fiorul primit, oricât de slab cotat ar fi acesta din urmă la bursa valorilor culturale recunoscute.

Lectura e o rufă sufletească de împrumut lunecătoare pe sub piele și dătătoare de elanuri năzdrăvane omului — o „încălecare pe mătura vrăjitoarelor”, cum își descria Nietzsche livresca-i întâlnire cu Spinoza. Un cititor oricât de puțin cultivat se dirijează somnambulic spre mlaștina doldora de latențe a literaturii, cu-ai ei monștri și mai sacri, și mai profani. Unde îl pasc de-a valma trăiri mai vechi, dar capabile încă să-i inducă incandescența concesionată lui pe moment de fire — cum altfel decât prin intermediul unei scrieri specifice, alese de el printre șovăieli și, ca atare, întrucâtva pe gustu-i? Gust neformat de profesioniști recunoscuți, dar preformat cu dichis de creatorul lumii, și de-asta salutar de liber să primească orice umil dar de cuvinte ca pe-o înaltă împărtășanie cu sublim. Chit că știutorii cu fumuri văd în asta un ridicol îmbătat cu apă chioară.

Dacă reclama e sufletul comerțului, cum se spune, atunci pasul decisiv — placa turnantă — înspre materializarea tranzacției îl reprezintă acea anexare superficială, ludică, a produsului la trupul clientului cunoscută sub numele de probă. Căci produsul se lipește de client cel puțin tot atât de posesiv cât clientul de el. În acest sens, cititorul diletant se bagă-n gura vechilor lupilor întinși citeț pe hârtie cu salutara intuiție că rostul omului pe pământ e să se ofere sacrificial unor imemoriale apetituri. Care, prin potolire, nu fac decât să sporească. Pofta de lectură vine citind. Hârtia scrisă n-aspiră decât să cuprindă incendiar arhipelaguri întregi de piele omenească întru renașterea unui glorios corp social.

Spre deosebire de profesionist, amatorul n-a fost încă îmbrobodit definitoriu în iluzia că și-ar fi găsit sinele „propriu”, și că tot restul vieții nu i-ar rămâne de făcut decât să intre cât mai bine pe rol, încetând cu costisitoarele-i explorări. Risipa îl definește: refuzând să țină socoteală, mâna lui spartă caută să se asigure cât mai deplin de sprijinul necondiționat al transcendenței — partenerul lui de joc. Noblețea obligă: cine se pretinde suprauman în sens forte, și nu doar biet căprar peste turma bipedă, trebuie cumva să-și dovedească superioritatea de statut metafizic. Iar nimic nu convinge mai ferm ca sfidarea suverană a calculelor—generozitatea deșănțată, larghețea complet lipsită de griji. „De ce m-ai mai poftit la joc dacă te zgârcești la acordatul șanselor ca un pârlit de rând?” raționează amatorul împătimit de amare, lansat în jocul amoros cu ardoare mistică. Nepăsarea lui aristocratică față de meschinăria calculativă îl face să-și testeze riscant partenerul de joc, forțând astfel limitele, întinzând ața vieții până aproape de rupere. Ca un pescar amator ce se zbate să tragă afară din apele virtualității însăși temelia lumii înghițite de ele; să (se) renască, deci, să dea timpul înapoi asemeni marelui Gatsby. Cine testează nemilos iubirea e poate înțepat și mai nemilos de ea la rându-i; căci nu caută să scape din ac cu zvârcoliri furibunde decât peștele ce se simte prins în el fără speranță de scăpare.

Încercând literalmente cu degetul marea de cerneală întinsă vălurit pe hârtie, fiecare își are șansa lui să fie tras de curenți în larg, la întâlnirea cu sori ce nu-și pot stinge focul „cu toate apele mării”. Deși norocul diletantului nu trebuie subestimat, el nici nu reprezintă o garanție. Pledoaria de mai sus nu e atât împotriva profesionalizării ca atare, cât a profesionalizării după recomandări cu semnătură pompos elaborată. Autoritare, de plan cincinal. Evident, când sacul își găsește peticul, o textualizare a legăturii lor e de rigoare. Dar, pe cât de necesară, pe-atât de reeditabilă. Împătimitul autentic, artistul neprofesionist, se lasă într-una de meserie, deși numai pentru a se descoperi revendicat și mai tenace de ea. El rămâne pe-o traiectorie inerțială numai în urma unor violente scuturări de inerție—și cu atât mai violente cu cât se dovedesc mai zadarnice. Motiv pentru care și biserica preferă păcătoșii spășiți celor ce nu se abat niciodată de la regulă; respectarea normei de frica pedepsei e o dovadă de iubire superficială, neispitită de rebeliune și, ca atare, nedureroasă, comodă, călâie.

Cine știe la ce turbulente întoarceri în urmă romantice nu ne va trage ceea ce, deși scris nouă destinal, adastă încă în taină sub orizont ca pe sub o piele de centaur? Nota bene: cea mai ardentă cămașă de costum național e încă de îmbrăcat…!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. Ne amintim că, în legendele Greciei antice, pantera își anestezia victimele cu miresme.

2. Ideea de om simplu nu-i decât o simplificare ideologică, voit reductivă, a unei realități mult mai complexe și pline de surprize. Cel ce folosește sintagma se plasează de obicei în opoziție, cât mai ferit de suspiciunea unei contaminări din născare cu realitatea desemnată de ea.