Lupul Alb si Decebal, patrick matis

Portalul se deschise

Și din el se ivise,

Prin lumina ce se strecura

Un tarabosteu cu coșmelie pătrundea.

Se apropie de Lupul Alb hotărât de întâlnire,

Să fie dimpreună la cumpănă în sfătuire.

 

Cei doi se întâlniră și se priviră,

Iar apoi se vorbiră:

– Pământul ne cheamă, frate!

Ești pregătit? întreabă Decebal.

– M-am născut pregătit! răspunde Lupul Alb.

Au amândoi bărbia sus, față către față,

Privirea ochi în ochi, între cei doi,

Ca adevărați Daoi.

 

– Război după război am luptat

Și ne-am vindecat, dar am pus rămășag

Întreaga ginte și neamul nostru dac.

Ne-am culcat sub munții vechi,

Unu și unu, soți neperechi,

Căci Matriarhele noastre Sacre

Au rămas sus veghiînd la racle,

Iar noi nu ne-am dezis o clipă,

Cunoașterea nu le-am dat-o din pripă

Și am păzit-o în veci pentru fiii

Și fiicele urmașelor făclii.

 

Zise dacul tarabosteu, rege și domn al tracilor, Decebal,

Fiul al lui Scorilo, stând demn și vertical.

 

– Cunoașterea e Totul, frate, Lumină din Înalt,

Că nu te-ai dezis de Ea ai făcut un Mare Salt,

Și că nu ai dat-o celor necurați și nedemni,

Pentru care ai promis solemn

Matriarhelor preasfinte,

Cele care ți-au spus să mergi înainte

Ascunzându-te sub munte,

În lăcașurile sacre cu străvechi oseminte,

Făcându-te către veacuri punte,

Ai pus într-o amforă un mic grăunte

Ce-a renăscut deja și-și îmbracă propriile veșminte.

 

Zise Lupul Alb, cel nordic, din marile ginți

Din ale blajinilor sorginți.

 

 

– Și ce va fi fost de voi,

Cei care ați venit după noi?

 

Întreabă regele dac,

Războinicul trac.

 

– Am căzut, ne-am ridicat,

Am coborât și am triumfat.

Ne-am luptat, dar n-am capitulat.

Însă am pus pecete

Pe capitulații șirete,

Iar neamul încă nu ni l-am salvat.

Jumate în țară,

Jumate pribegi pe afară,

Tot căutăm să ne trăim viața,

Altfel decât cum din străbuni ne era povața.

Am greșit, am alunecat, am zăbovit,

Ne-am rătăcit și am lenevit.

Nu ne-am culcat de odihneală,

Ci de adâncă lâncezeală.

Ne-am mocirlit prin viață greu,

Nemaiștiind ce este al tău și al meu.

Ne-am pierdut și proprietatea,

Sufletul cu lașitatea,

Slava, Puterea și Întâietatea,

Dar acum ne vom trezi,

Mințile, privirea și fapta ni le vom limpezi,

Căci prea mult am stat în timp,

Nimicind acel răstimp

În care puteam să fim,

Îmbelșugați, liberi și trezvii ca să răzbim,

Aceștia fiind noi, din neamul românesc

Iubitori de Spirit Strămoșesc.

 

La auzul acestor vorbe, puternicul Decebal,

Oftă și se întristă, dar îi spuse Lupului Alb:

 

– Ați dus pe umerii voștri, patimile celor mari,

Răzbind prin veacuri de durere ați devenit Suflete tari,

Ceea ce noi n-am reușit să fim nici în mii de ani de aur

Suflate cu lacrimi de cristal și frunze de laur,

Carnea de pe noi de ne-a fost scoasă cu sete,

Focul ne ardea în luptă vajnicile plete,

Iar la Apus ne cânta un cocoș negru viu

Un Cântec de Trezire ce nu pot să descriu.

Însă ne-a-mpins tot ‘nainte și iată-ne aici

Ca să ne împuternicim, ca să fim strașnici sfinți…

 

Dar voi ce-ați avut de nu ați putut răzbi?

Nu ați fost și voi, oare, Fiii Flăcărilor Vii?

 

– Trădări peste trădări, frate, și durere continuă,

Respirăm sânge și patimă cu severă durere,

Uitare în Cărare ce nu fost-a strămoșilor vrere,

Dar care ne-a blestemat în veac,

De-am ajuns un neam sărac..

Acum un neam, dar fără proprietate

Secătuit de mai marii din cetate.

Dar nădăjduim că ne vom trezi

Și va veni acea sfântă ziuă

În care vom înfăptui

Marea Adunare la toate a noastre ginți,

În numele și-ntru bucuria sfinților părinți,

Și vom fi iarăși vii,

Pentru a-i noștri fii

Și pentru ale noastre fiice

Bălaie și arzătoare ca ale grâului spice,

Și vom merge pe ogor, vom ara, vom semăna,

Vom cânta doine și vom recolta

Grâul cu soarele,

Lumina și popoarele.

Iată ce-mi doresc

Pentru neamul nostru strămoșesc,

Să am cu ce să-l domnesc,

Să nu mai rătăcim în a noastră țară,

Să nu ne mai iudim cu pricină de ocară,

Și să ne pregătim Spiritul ce va să zboară

Către Pietrele Străbune ce din străvechime se înălțară!

 

Așa grăit-a Lupul cel Alb

Sub al Portalului galb.

 

– Dară hai, dragul meu frate,

Să pornim prin cele șapte

Pasuri cu mii de stele,

Cu glasul bucuriei mele,

Până înspre Miazănoapte,

Ca să vezi ce ne așteaptă

În lumina Ei cea dreaptă,

Unde curg miere și lapte.

Unde vom fi noi cei drepți,

Neînfrânți și preaînțelepți,

Unde Moșii ne vor omeni,

Sfinții ne vor pomeni,

Căci am spart corola lumii,

Sticla fină a supușimii,

Și ne vom fi iar înălțat,

Și vom fi puri făr’ de păcat.

 

Și au pornit, deci, prin Portal,

Prin pulsații de cristal,

Ca lumin-au călătorit

În trecutul cel naimit,

Neam supus la existență,

Nicidecum trăind cu reverență.

Și-au strigat,

Din bucium au răsunat.

Codrii și munții s-au răsculat,

Pe toți la Oaste i-au chemat.

Dar ghiciți cine-au venit,

Căci cei vechi s-au primenit.

Au răspuns cei vii și bravi,

S-au trezit valahi, moldavi,

Și olteni cu miile,

Decenei cu liturghiile,

Zburând falnic cu avânt

Pe nori pășind ca și în gând,

Au venit la luptă dârzi,

Căci ei nu mai erau surzi.

Auzind buciumul grav,

Răsunând prin văi grozav,

S-au pornit la Drum din timp

Și-au luptat prin munți, pe câmp.

Au răzbit în sus și-n jos

Neamul de sub străini au scos.

L-au făcut falnic, semeț,

Seminție de mare preț,

Un botez adus în veac,

De mii de ani ne era leac,

Dar l-am uitat,

L-am ignorat,

Iar acum pe frunte ne-a fost însemnat,

Ca să călăuzim în zori

Pe argații zburători.

Și cu foc de legământ

Se sculară din mormânt,

Și-au trezit bastonul viu,

Pornit-au pe bidiviu,

Cântat-au cărările,

Luminat-au zările.

Vorba lor fuse blajină

Cu pace și multă lumină,

Adunat-au popoarele

Umplând trecătoarele,

Și au purces în Miazănoapte

Unde curg miere și lapte,

Și-au trăit toți fericiți,

Puri în suflet și neprihăniți.

Am consemnat

Al vostru devotat

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

ilie tudor

S-au scris şi se vor mai scrie multe pagini în care teroarea închisorilor este înfăţişată cu mai mult sau mai puţin har, care în fond nici nu contează, fiindcă adevărul este atât de crud şi de real, încât oricat ai vrea să-ţi imaginezi nu-ţi vine a crede.

Luna Mai 1959. În temniţele Craiovei, – cea nouă de la Securitate cu nu ştiu câte nivele sub pământ (cele de deasupra, care se văd, sunt patru) – şi cea-propriu-zisă, puşcăria veche cu penitenciarul-potcoavă, astfel încât după ce ai intrat nu te mai poţi orienta. Estul devine vest, şi nordul sud.

Cum spuneam, în temniţele Craiovei, renumite prin cruzimea şi neomenia personalului, s-au trăit lucruri faţă de care, prin comparaţie, si iadul e mic.

Nu ştiu din ce cauză trecerea spre locul de plimbare se făcea printr-o cameră mare, un fel de magazie în care era depozitată o însemnată cantitate de reziduuri de tărâţe şi mălai folosite la argăsirea pieilor de vite (oi, bovine, cai etc.) – necesare nevoilor de piele ale penitenciarului.

Era groaznic. Miasmele din latrinele de la capul culoarelor se mai atenuau cu cloramină, dar aci…

Grăbeam pasul şi ne ţineam de nas. Prin câte o crăpătura a coajei (se depozitaseră umede) alunecau, graşi şi gălbui, viermi de toate dimensiunile, unii mai groşi ca degetul. Işi căutau sătui ascunzişuri prin galerii.

Raţia noastră de pâine era de 100 de grame pe zi. Iar gamela niciodată plină ne adusese într-o stare de slăbiciune cruntă.

Cand urcam scara la etajul unu, ne ţineam de barele marginale. Din varză şi cartofi necurăţati nu ne scoteau. Fasolea neagră? Eveniment o dată la două săptămâni.

Mulţi nu mai ieşeau la plimbare. Nu-i ţineau picioarele.

Cam cu ce ochi erau priviţi gardienii care parcă o făceau în adins? Ne fluturau pe dinainte sandvişuri cu carne, ori cu brânză. Se întâmpla că mâncau când ne scoteau pe noi. Şi ne mai şi plezneau cu cravaşa ori bastonul de cauciuc pentru că mergeam încet.

Târziu, pe la sfârşitul lunii s-a băgat de seamă că grămada de reziduuri în care se tăbăciseră pieile se micşorase vizibil. La venirea din ţarcul unde ne plimbam 10-15 minute pe zi, cine nu mai putea rezista lua pe furiş o mână de „hrană” cu care-şi ameţea foamea. Strecurată în sân ori în pumn. La intrarea şi ieşirea din depozitul acela, caraliii stăteau departe de uşă; îi gonea mirosul. Fapt este că se cam împuţinase grămada şi scădea mereu.

N-a mai durat mult şi pe la sfârşitul lui iunie ne-au pornit spre închisoarea de execuţie, la Aiud, unde trebuia să petrec 22 de ani de muncă silnică.

Dar omul spune si Dumnezeu dispune.

Ilie TUDOR, material publicat în presa anilor ’90.