Am vorbit de dealul Istrița (jud. Buzău), care a fost un munte sacru, sfânt, unul dintre Kogaioanele marilor noștri Pontifi, care s-au închinat divinităților primordiale: Soarele, Cerul (Uranus) și Pământul (Ghea, Gaia – Marea Zeiță Mamă a Pământului), Pelasgo-hyperboreii și urmașii lor, traco-GETO-dacii, le-au consacrat acestor Puteri primordiale: munți, poiene, ape, care reliefau și conturau o geografie sacră, un relief și un orizont uman ce se călăuzea și se dirija după legile devenirii cosmice, orizontul uman, geografia terestră, nefiind decât oglinda, reflectarea geografiei sacre, celeste.

1. Un monument arhaic al templului solar de la Istrița se cheamă Piscul Calului Alb, pe care localnicii îl numesc și Movila Calului, megalitul fiind consacrat, ca și templul de pe Istrița, divinității Soarelui, lui Apollo, zeului hyperboreu istrian care, periodic, venea să poposească la templele și oracolele sale din ținuturile carpato-istriene, unde era preamărit ca divinitate cosmocratică a pelasgo-hyperboreilor, ca Apollo Hyperboreul. Caii trag carul soarelui și-i sunt consacrați, îndeplinind rolul de bidivii solari, astfel fiind înzestrați cu atribute apolinice. Cu ajutorul lor zeul poate conduce carul solar în mișcarea lui fără de sfârșit. Calul Alb devine imaginea frumuseții desăvârșite, prin dominația spiritului (Stăpânul Carului) asupra simțurilor. Albul strălucitor este și un simbol al măreției. Acest cursier solar, Calul Alb, este calul năzdrăvan pe care călăresc eroii, sfinții sau cuceritorii spirituali. Toate marile figuri mesianice călăresc asemenea cai. Nu întâmplător, Calul este o constelație pe bolta cerului cu rolul ei în această veșnică mișcare a Crugului Cerurilor.

Citit hermeneutic, prin categoriile codului cosmogonic, reflexul lui terestru este de animal fertilizator, este de putere ce eliberează energiile firii, dezleagă izvoarele, conduce soarele pe drumul său, apără omul de făpturile întunericului, aduce norocul și belșugul în gospodărie (așa cum apare el în credințele și datinile românilor). Din aceste motive, el este prezent în gospodăriile tradiționale țărănești la capătul grinzilor ce susțin acoperișul, pe pereți, în vârful caselor, la capetele lavițelor, la „fântânițele cu cai” etc., el având un rol apotropaic (apără de boli și de „făpturi” rele). Prin atributele sale consacratoare, îndeplinește funcția unei imagini-protectoare, în măsură să îndepărteze puterile malefice de spațiul vital al omului și să asigure bunăstarea și sănătatea acestuia. În mare parte, aceste atribute se realizau în jocul călușeilor (dar în acest caz, nu numai acestea) și în jocurile cu măști (mascota calului) de la schimbarea anului. Toponimul Movila Calului rămâne o amintire despre simulacrele și atributele divinităților care se lucrau, se sculptau direct în stâncă, pe vârfurile munților, adeseori având dimensiuni gigantice.

Amintirea unui loc sacru pe platoul Istriței s-a păstrat în memoria locuitorilor ca o mare sărbătoare pastorală, sâmbra oilor, când se făceau tocmelile pentru simbria ciobanilor angajați pe perioada verii până la răvășitul oilor toamna, înainte de Sumedru (Sfântul Dumitru). Chiar și după tăvălugul comunist ce a adus colectivizarea satelor românești (anii 1960), locuitorii satelor din jurul Istriței încă urcau pe platoul sacru al dealului, unde se desfășurau sărbători câmpenești.

Unul dintre aceștia, Mihai T. Zăinescu (n. 1935) din Dara își aduce aminte că „în jurul anului 1970 urca și cu alți băieți la «releu», unde se făceau sărbători câmpenești. Mergeam și ne suiam și pe scara de lemn la părintele Ambrozie. Avea vorba blândă, ne vorbea de Dumnezeu și ne dădea iconițe”.

Pe muntele sacru, Istrița, stăpânii pâlcurilor de oi și bacii (stăpânii turmelor de oi) urcau cu familiile lor și cu pâlcurile de oi ce le stăpâneau, în poiana de sub coama muntelui, într-o zi importantă din calendarul tradițional păstoresc, și anume la Arminden, zi sărbătorită la 1 mai, ori la Rusalii (în unele părți transilvănene), zi închinată zeului vegetației, protector al vitelor, al cailor și holdelor. În ziua de Arminden se împodobeau cu ramuri verzi stâlpii porților și caselor, al intrărilor în adăposturile vitelor, iar la stânele oilor, în țarină, prin curțile caselor, se împlânta o prăjină înaltă cu ramuri verzi în vârf, sau chiar un arbore întreg, curățat până spre vârf de crengi și împodobit cu cununi de flori și spice de grâu. Armindenul se considera început de vară, o sărbătoare pastorală care se continua cu o mare sărbătoare câmpenească, unde stăpânii pâlcurilor și bacii petrec cu cântec, joc, mese îmbelșugate, până seara, pregătind plecarea ciobanilor și a turmelor spre golul alpin, adică spre Penteleu și Siriul.

Pomul de Arminden întruchipa Pomul Vieții, iar sărbătoarea pastorală de la Arminden invoca puterile ocrotitoare ale forțelor germinative ale vieții întruchipate în acest caz de Moșul Muntelui, de Duhul Muntelui sacru al Istriței. Acolo a fost ridicat templul și sanctuarul închinat divinității Apollo, pe muntele Istrița, acolo se adunau bacii la Arminden ca să invoce puterea protectoare a zeului solar asupra stânelor, turmelor și caselor lor. Cu toate vitregiile sorții, Istrița rămâne, la începutul mileniului trei, un loc încă neprofanat de maladiile timpului prezent.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.