Ion Vianu (1934-2024) – in memoriam. S-a stins luna trecută, la vârsta de 90 de ani. Un intelectual de elită, cu care am avut un dialog minunat acum vreun deceniu. Iată câteva fragmente din acest dialog.
Ruxandra Cesereanu: Credeți în modele etice? Și dacă da, care este modelul etic (generic) pe care l-ați recomanda tinerilor români? Care este (sau ar trebui să fie) funcția intelectualului astăzi? Mai trebuie el să fie un misionar?
Ion Vianu: Aceste câteva idei mă duc în mod firesc la rolul intelectualului. Prin definiție, un intelectual, un membru al „intelighenției” așa cum era văzut în lumea rusă, prerevoluționară, dar și în a treia republică franceză, era un om învățat care își asuma rolul de-a gândi public, de-a pune la dispoziție intelectul său privat interesului public. Problema care se pune azi, ca și altă dată, este dacă intelectualul mai are ceva de spus. Dacă prestigiul aproape natural pe care i-l conferă nu numai știința pe care o stăpânește dar și o anumită îndemânare în mânuirea ideilor corespunde unor nevoi sociale. Atâta vreme cât nu vom capitula efectiv în fața barbariei și a inculturii mai putem spera să avem nevoie de intelectuali. Cu condiția ca gândirea lor să se ferescă de oportunismul plebeu, de ispita de-a face jocul maselor. Oamenii abia așteaptă să-i aprobi în demersurile lor resentimentare, în conservatismul leneș. Pe de altă parte, societatea ar fi încântată să afle de la intelectualii ei și alte motive de-a spera decât răzbunarea și regăsirea vechilor repere.
Când se amestecă în jocul politic, i se reproșează intelectualului ambiția excesivă, tentația puterii. Când se ține de o parte el este criticat pentru indiferența sa. În ce mă privește, eu cred că intelectualul trebuie să se angajeze, dar nu în chip partizan. El poate fi și împotriva tuturora și de partea unora, dar nu în funcție de partide și de jocurile politice, ci de modul în care își reprezintă interesul public, pe o mai scurtă sau mai lungă perioadă. Trebuie să-și asume riscul de-a fi detestat, mai de grabă decât plăcerea de-a se lăsa măgulit. Vă aminitiți de piesa lui Ibsen „Un dușman al poporului”? Doctorul Stockmann descoperă că apele minerale din localitatea în care locuiește ar putea fi nocive. El își alienează simpatia concetățenilor lui. „Publicul nu are ne nevoie de gânduri noi. Ceea ce preferă publicul sunt gândurile vechi pe care le recunoaște”.
R. C.: Mai are astăzi literatura un sens/efect mântuitor? Mai este literatura și o formă de terapie?
I. V.: Eul este un cristal cu fațete. Scriitorul de ficțiune transpune fiecare din aceste fațete în personajele lui. Rezultă un sistem caleidoscopic coerent care își modifică necontenit strucura. La rândul lui, cititorul reface experiența trăită de autor cu propriile mijloace, cu identificările lui personale. Succesul unei cărți, pe lângă magia limbajului, stă în măsura în care identificările scriitorului și ale cititorului își corespund. Ulterior, fiecare carte beneficiază de o anumită mitologie proprie mai mult sau mai puțin durabilă. De aici vine și destinul personal al fiecărei cărți (habent sua fata libelli). Literatura este o vastă antrepriză terapeutică, prilejuind identificări, sugerând soluții, dacă nu în viața practică cel puțin în imaginar. Dar, cum a avut un început, literatura va avea și un sfârșit. Dacă asta se va întâmpla mâine sau peste o mie de ani nu știu.
R. C.: V-aș îmbia să faceți portretul unui prieten drag, care nu mai este cu noi: Matei Călinescu.
I. V.: Matei Călinescu este cel mai bun prieten al meu. Noi am fi putut repeta vorba lui Montaigne despre Etienne de la Boëtie: „parce que c’était lui, parce que c’était moi”. Matei era un om delicat, discret, care detesta exhibițiile sentimentale. Întâlnirile noastre aveau ceva muzical, armonios. Pe cât era de discret pe atât era de vivace, de reactiv. Inteligența lui era vie, își punea întrebări ale căror soluții le găsea, le formula cu grație și brio; mi le transmitea spre cel mai mare folos al meu, dar nu-și pierdea niciodată humorul. Erudiția lui era considerabilă, citise enorm, mai ales în materie literară, dar nu numai. Când fiul lui și al Adrianei a fost bolnav excela în literatura bolii de care Matthew era atins. Era un om al cărții, înainte de a-și face o părere în orice materie citea tot ce se putea citi despre subiectul respectiv. Știți ce cărți a scris. „Fețele modernității” a fost tradus în multe limbi, este un bestseller. Poate că cea mai originală carte a lui este cea despre recitire (Rereading). Datorită ei, și celui care a scris-o, eu acum mai mult recitesc, interesul meu de-a descoperi cărți noi este moderat. Este o operație subiectivă, cititul. Adâncesc cunoașterea-de-mine, încercând să compar cum am simțit o carte pe vremuri și cum o simt acum. Așa proceda și Matei. Moartea lui mi-a lăsat un gol de neînlocuit dar m-a obișnuit cu ideea vremelniciei: în ultimii ani se apropiase de filosofia stoică, se împăcase cu ideea morții. Din acest punct de vedere a fost exemplar, și îmi cere și mie să încerc a fi la fel.
