Cine este Daniel David? Este el, într-adevăr, un nou David biblic care înfruntă simbolic Goliatul Academiei Române, sau, mai degrabă, un personaj gonflat cu pompa mediatică, modelat după chipul și asemănarea sistemului? Întrebarea se impune, căci asistăm la o piesă de teatru prost regizată, în care protagonistul își asumă meritul descoperirii apei calde, în timp ce aruncă ironii și generalizări jignitoare la adresa unui popor pe care pretinde că-l înțelege.

Cum ajunge un personaj să fie propulsat în fruntea peisajului intelectual național cu pretenția de a fi unul dintre „cei mai citați” oameni de știință din lume?

Să lăsăm deoparte retorica facilă și să analizăm faptele. Reputația lui Daniel David pare construită pe un CV impresionant la suprafață, dar discutabil în profunzime. Titlurile afișate și rangurile academice dobândite printr-un sistem adesea criticat pentru opacitate generează mai mult scepticism decât admirație. Ce operă fundamentală susține aceste pretenții?

Daniel David este un produs al unui mecanism care nu mai operează pe baza meritocrației, ci pe criterii obscure, neclar definite. Ambiția sa nemăsurată se proiectează pe cerul academiei ca un soare fals, orbitor, ce ascunde sub razele sale lipsa de substanță. Cărțile sale, la fel ca titulaturile universitare, par mai degrabă ornamente decât dovezi ale unei opere serioase.

Privind imaginea sa oficială, te întrebi: inspirație sau scepticism? Figura lui nu îndeamnă la încredere, iar acest prim instinct devine firul care mă duce spre o anchetă jurnalistică. Cum se face că un om cu o operă modestă ajunge să fie comparat cu Freud sau Jung? Cum se explică promovarea lui în galeria intelectualilor de renume? Instituțiile strălucitoare din CV-ul său, la o privire atentă, par să fie mai degrabă niște vitrine de cartier, lustruite excesiv pentru ochii publicului.

Nu e doar o întrebare retorică: de ce Academia Română se pleacă în fața unor asemenea personaje? Este meritul evaluat doar prin numărul de citări și liste de lucrări, fără a considera substanța? În cazul lui Daniel David, răspunsurile sunt dezamăgitoare. Facultatea de psihologie din Cluj, despre care se proclamă că ar fi a doua din lume, e o afirmație ce sfidează logica, bazată pe criterii fabricate.

Este oare „Psihologia poporului român” un reper epistemologic sau doar un produs al unei edituri sistemice, care șlefuiește iluzii mai mult decât idei? Cartea sa despre psihologia românilor dezvăluie mai mult despre psihologia autorului decât despre popor. Este o improvizație, o construcție grăbită ce demonstrează nu doar o înțelegere superficială, ci și o lipsă de respect față de complexitatea unui astfel de subiect.

Există, fără îndoială, un merit în popularizarea psihologiei într-o societate în care educația științifică este insuficient promovată. Totuși, dincolo de acest merit marginal, evaluarea academică trebuie să fie bazată pe rigoare, nu pe strategii de PR. Spre exemplu, faptul că Daniel David este între „primii 2% cei mai citați oameni de știință” poate fi interpretat diferit, mai ales în contextul în care citările au devenit adesea un joc metric, mai degrabă decât o măsură a relevanței intelectuale.

Nu putem ignora nici rolul pe care l-a avut Universitatea Babeș-Bolyai în promovarea unor figuri precum Florian Coldea și Eduard Hellvig. Această legătură ridică întrebări despre echilibrul dintre știință și influență politică într-o instituție care ar trebui să fie un bastion al meritocrației academice. Critica nu se oprește aici: asocierea frecventă cu alți actori controversați ai vieții publice clujene sugerează mai degrabă o afiliere oportunistă decât un angajament față de valori autentice. Totuși, în ce măsură „Psihologia poporului român” poate cuprinde complexitatea unui popor? Asemenea tentative de reducere a unei colectivități la trăsături generale sunt periculoase prin însăși natura lor – ele perpetuează mituri și clișee mai degrabă decât să lumineze realități. Psihologia nu este un domeniu care poate fi redus la impresii generale, iar tentativa de a cristaliza o „psihologie națională” riscă să devină mai degrabă un exercițiu de narcisism decât unul de știință.

Din păcate, Daniel David pare să exemplifice tendința contemporană de a ridica mediocritatea la rang de excelență printr-un amestec de PR bine regizat și susținere instituțională. Într-o epocă în care gândirea critică este mai necesară ca niciodată, ascensiunea unor astfel de figuri subminează însăși esența culturii academice. România are nevoie de adevărați oameni de știință, nu de mituri fabricate pentru a răspunde unor interese de moment.

Rămâne o întrebare: cât de mult ne dorim să confundăm lumina reflectoarelor cu strălucirea autentică? Critica nu trebuie să fie o expresie a frustrării personale, ci un apel pentru revenirea la standarde intelectuale autentice, fără de care viitorul academic al țării va rămâne învăluit într-o ceață densă. Această poveste nu este singulară. În spatele fiecărei „legende” academice, de la Cluj sau de oriunde, se ascund strategii politice, ambiții personale și un întreg aparat de propagandă. Dacă Daniel David este candidatul preferat pentru Cotroceni sau doar o lecție de manipulare bine organizată, rămâne de văzut.

Daniel David este deja ministrul Educației, iar această realitate pare să confirme că însuși sistemul educațional suferă de tulburări profunde – o combinație de anxietate instituțională, depresie cronică și angoasă existențială. E o glumă amară, dar realitatea pare să reflecte absurditatea unei astfel de alegeri. Este acesta omul potrivit pentru a îndruma viitorul educației naționale?

Un psiholog în fruntea ministerului ar putea transforma școala românească într-un vast cabinet de terapie. Fiecare profesor ar fi privit ca un caz clinic, fiecare elev ca un potențial pacient. Pedagogia s-ar topi sub presiunea diagnosticelor, iar scopul educației ar deveni un experiment de gestionare a anxietății colective, în locul cultivării minții și sufletului.

Mai grav este spectacolul mediatic care îl înconjoară pe acest personaj. Promovat pe toate rețelele asociate cu filantropia globalistă, Daniel David este prezentat ca un fel de Mesia al unei epoci tulburi, un salvator providențial menit să resusciteze o educație aflată pe patul de moarte. Dar până unde poate merge această farsă? Cine mai are curajul să ridice întrebări despre competența reală a acestui „lider”?

Numirea unui psiholog în fruntea educației ridică probleme nu doar de competență administrativă, ci și de viziune. Educația nu are nevoie de terapii de grup sau de studii de caz, ci de reforme solide, de oameni care înțeleg profunzimea actului pedagogic, care respectă tradiția, dar au curajul de a inova. În schimb, ni se servește un candidat fabricat în laboratoarele PR-ului modern, cu o carieră mai degrabă teatrală decât academică.

Această situație este simptomatică pentru o societate manipulată, în care aparențele triumfă, iar adevărul devine irelevant. Alegerea lui Daniel David ca ministru al Educației reprezintă mai mult decât o eroare – este semnul unei capitulări totale în fața mediocrității bine ambalate și agresiv promovate. Este acesta viitorul educației noastre? Dacă da, nu ne rămâne decât să privim cum școlile se transformă în clinici și cum elevii devin cobai ai unei ideologii sterile.

Dacă acesta este viitorul, educația nu va mai forma caractere și minți, ci va deveni o simplă umbră a ceea ce ar fi trebuit să fie.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.