Am afirmat de nenumărate ori că ideea unui „cel mai mare scriitor” este o iluzie, alimentată de superficialitatea gusturilor și de interesele conjuncturale. În acest context, premiul Nobel pentru literatură, oricât de prestigios pare, ar trebui desființat. Nu este un etalon obiectiv al valorii literare, ci mai degrabă o marcă a unui marketing cultural adesea manipulativ, ghidat de interese obscure și de echilibrări politice sau regionale. Totuși, într-o epocă în care valoarea autentică avea prioritate, România ar fi putut oferi lumii un laureat fără egal: Lucian Blaga.

Acest gând nu este doar o speculație entuziastă. Mircea Eliade, un alt titan al literaturii și filosofiei universale, l-a propus pe Blaga pentru premiul Nobel, confirmând astfel dimensiunea universală a operei sale. De fapt, Blaga nu doar că ar fi meritat această recunoaștere, ci ar fi impus-o ca pe o necesitate a spiritului vremii. Există, în opinia mea, două categorii de scriitori: cei mari, care creează universuri, și cei mici, care încearcă să le descrie. Lucian Blaga, fără îndoială, aparține primei categorii, în timp ce alți scriitori contemporani – să-l luăm ca exemplu pe Mircea Cărtărescu – rămân în cea de-a doua, neputând să aspire la aceeași grandoare.

Lucian Blaga este, incontestabil, cea mai mare personalitate creatoare a culturii românești din secolul XX. Opera sa, o sinteză unică între poezie, filosofie, eseuri, dramaturgie și traduceri, reprezintă o simbioză rară între național și universal. Inspirat profund din spiritul românesc, Blaga reușește să integreze în creația sa teme de o uimitoare deschidere: filosofie, știință, istorie, religie, arte. Este un gânditor care nu doar că s-a dedicat explorării marilor întrebări ale existenței, dar a reușit să le înveșmânteze într-un limbaj poetic ce transcende limitele limbii și timpului.

Destinul său, marcat de o aură aproape mitică, a început sub semnul tăcerii. „Sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”, cum însuși Blaga avea să mărturisească, el nu a rostit niciun cuvânt până la vârsta de patru ani. Totuși, această aparentă întârziere nu a fost decât preludiul unei cariere de o strălucire inegalabilă. Născut în 1895, în Lancrăm, un sat transilvănean care părea predestinat să adăpostească nașterea unui geniu, Blaga și-a început educația la Sibiu și Brașov. Ulterior, a studiat teologia la Viena, dar vocația sa l-a condus dincolo de zidurile confesionale, către marile întrebări ale culturii și filosofiei.

Cariera sa diplomatică, desfășurată la Berna și Lisabona timp de aproape șapte ani, i-a oferit perspectiva universalității. Totuși, chemarea sa autentică a fost viața academică. La Cluj-Napoca, i s-a creat o catedră specială de Filosofia culturii, domeniul său de suflet, unde a modelat nu doar idei, ci generații întregi de intelectuali.

În această sinteză între destinul național și cel universal, Lucian Blaga rămâne nu doar un simbol al culturii române, ci și o expresie a valorilor fundamentale ale umanității.

Dacă premiul Nobel ar fi fost mai mult decât o medalie a compromisurilor, el ar fi strălucit fără drept de apel în mâinile acestui titan.

Lucian Blaga a construit un sistem filosofic monumental, articulat în patru trilogii – Trilogia cunoașterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor și Trilogia cosmologică – care îmbină profunzimea metafizică cu o viziune integratoare asupra existenței. Aceste trilogii, fiecare dintre ele o piatră de hotar în gândirea universală, redefinesc raportul omului cu universul, cultura și valorile, conferind operei lui Blaga o anvergură comparabilă cu marile sisteme filosofice ale lumii.

În centrul gândirii sale se află două teme fundamentale: problema ontologică, care interoghează natura existenței, și problema gnoseologică, căutarea sensului cunoașterii. Blaga nu doar că se aventurează în aceste domenii cu o rigoare intelectuală desăvârșită, dar le traversează cu o fascinație pentru miracol, un concept care devine firul roșu al operei sale. Miracolul, această întâlnire tainică dintre om și univers, este explorat nu doar în filosofia sa, ci și în dramaturgie, unde Blaga creează un teatru al ideilor poetice, un univers scenic unde conceptele prind viață prin metaforă și simbol.

În dramaturgia sa, piesele precum „Meșterul Manole” se ridică la rang de capodopere universale. Aici, Blaga îmbină temele arhetipale ale folclorului românesc – eroismul, sacrificiul, creația – cu un rafinament intelectual ce transcede granițele culturale. „Meșterul Manole” nu este doar o poveste despre jertfa necesară creației; este o meditație profundă asupra tensiunii dintre efemer și etern, între condiția umană și aspirația divină. Această piesă, alături de altele, transformă teatrul lui Blaga într-un spațiu de reflecție asupra marilor dileme ale existenței.

Dar Blaga nu s-a limitat la crearea unui univers cultural autohton. Fascinat de geniul universal, el a cultivat un dialog fertil între cultura românească și cea mondială. Traducerile sale, printre care se numără capodopera lui Goethe, „Faust”, sunt dovada unei elasticități intelectuale excepționale. Traducând „Faust”, Blaga nu a fost doar un tălmăcitor al unui text; a fost un mediator între lumi, între mentalitatea germană și cea românească, între filosofia iluministă și sensibilitatea poetică a poporului său.

Prin această sinteză, Lucian Blaga se afirmă ca un gânditor și creator total, capabil să integreze tradiția populară românească într-un dialog universal al ideilor. Filosofia, teatrul și traducerile sale devin astfel punți către înțelegerea profundă a omului și a cosmosului, construind o operă care nu doar că îmbogățește cultura română, ci o plasează pe harta patrimoniului spiritual universal.
Lucian Blaga a lăsat în urma sa o operă monumentală, cuprinzând o vastă paletă de creații literare, filosofice și dramatice. În domeniul poeziei, Blaga a debutat în forță cu volumul „Poemele luminii” (1919), urmat de capodopere precum „Pașii profetului” (1921), „În marea trecere” (1924) și „Lauda somnului” (1929), în care sensibilitatea sa poetică explorează universuri metafizice și teme adânc ancorate în condiția umană. Alte volume remarcabile includ „La cumpăna apelor” (1933), „La curțile dorului” (1938) și „Nebănuitele trepte” (1943). Postum, au fost publicate colecții precum „Poezii” (1966), reafirmând actualitatea creației sale.

În sfera aforismelor, Blaga s-a remarcat prin opere profunde, cum ar fi „Pietre pentru templul meu” (1929) și „Discobolul” (1945), în care fiecare gând pare a fi un fragment de univers condensat. În dramaturgie, geniul său s-a exprimat prin piese de o mare forță simbolică, precum „Zamolxe” (1921), „Tulburarea apelor” (1923), „Meșterul Manole” (1927), „Cruciada copiilor” (1930) și „Avram Iancu” (1934). Întreaga sa creație dramatică a fost sintetizată în antologia „Opera dramatică” (1942).

Lucian Blaga a fost, de asemenea, un profund gânditor și eseist, publicând lucrări inovatoare precum „Cultură și cunoștință” (1922), „Filosofia stilului” (1924) și „Fenomenul originar” (1925). Începând cu anul 1930, el a început elaborarea grandioasei sale opere filosofice, structurată în trei trilogii fundamentale. Trilogia cunoașterii, formată din „Eonul dogmatic”, „Cunoașterea luciferică” (dedicat lui Nicolae Titulescu) și „Cenzura transcendentă” (1930-1934), explorează raportul dintre om și absolut. Trilogia culturii – „Orizont și stil”, „Spațiul mioritic” și „Geneza metaforei și sensul culturii” (1935-1937) – definește o viziune unică asupra specificului cultural românesc. În Trilogia valorilor, cuprinzând „Știință și creație”, „Despre gândirea magică”, „Religie și spirit” și „Artă și valoare” (1938-1942), Blaga investighează profunzimile și sensurile valorilor universale.

Opera sa a inclus și traduceri de referință: „Intermezzo românesc” (1931), capodopera lui Goethe „Faust” (1955), „Nathan înțeleptul” de Lessing (1956) și antologii precum „Din lirica universală” (1957). Postum, au fost publicate lucrări inedite, între care „Luntrea lui Caron” (1990), o meditație sumbră asupra destinului uman, și volumul autobiografic „Hronicul și cântecul vârstelor” (1965).

Mircea Eliade, într-o mărturisire plină de admirație și profunzime, sublinia unicitatea operei filosofice a lui Lucian Blaga, spunând:

„Ceea ce admir cel mai mult în creația dumitale filosofică este curajul creației. Într-o epocă în care filosofii abia îndrăznesc să abordeze două sau trei probleme, tu ai curajul să te confrunți cu întreg ansamblul problematic al filosofiei. Mai mult, îți asumi riscul extraordinar de a înmulți acest orizont al întrebărilor, descoperind, de exemplu, garnitura categoriilor subconștientului – o contribuție care deschide noi frontiere ale gândirii.”

Lucian Blaga, cu profunzimea caracteristică gândirii sale, abordează o problemă centrală a filosofiei, dezvăluind frământările unui spirit care refuză să accepte superficialitatea în fața marilor întrebări ale existenței.

„Filosofia, ea însăși, îmi apare ca zadarnică dacă nu are curajul de a dezlega asemenea întrebări ultime”, mărturisește Blaga, dând glas unei exigențe aproape absolute față de menirea filosofiei. Această mărturisire exprimă o nemulțumire față de tendința contemporanilor săi de a evita aceste întrebări fundamentale, precum problema morții, pe care o consideră esențială:
„Cred, bunăoară, că niciun filosof nu are dreptul să șovăie în fața problemei morții.”

Blaga distinge între două concepte adesea confundate – nemurirea și supraviețuirea post-mortem. Nemurirea, subliniază el, presupune mântuire, beatitudine și o autonomie transcendentă, o stare eliberată de condiția umană. În schimb, supraviețuirea este legată de dramă, destin și permanența condiției umane, rămânând astfel în sfera temporalității. Această diferențiere subtilă luminează natura profund distinctă a acestor două probleme, pe care Blaga le consideră adesea greșit tratate:

„Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului – lăsând însă deschisă această problemă până la sfârșitul lumii, până la oprirea timpului.”

Blaga își întemeiază analiza pe o perspectivă istorică și antropologică, sugerând că urmele unor experiențe străvechi, astăzi inaccesibile în majoritatea lor, pot fi descoperite în religiile, superstițiile și folclorul popoarelor. Aceste vestigii ale conștiinței arhaice ar putea constitui un punct de plecare pentru o abordare mai profundă a problemei morții și a supraviețuirii sufletului.

„Dacă teza mea este justă, suntem îndreptățiți să căutăm în istoria religiilor, în folclor și în etnografie documente, urme ale unor experiențe concrete, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morții, lăsând deschisă problema nemuririi…”

Prin acest apel la o cercetare interdisciplinară, Blaga invită la o regândire a filosofiei și la o reevaluare a experienței umane, afirmând necesitatea curajului de a confrunta necunoscutul și de a pătrunde, cu luciditate, în adâncul misterului existenței.

Lucian Blaga nu este doar o figură emblematică a literaturii române, ci o punte între cultura națională și universalitatea spiritului uman. Opera sa transcendentală, izvorâtă din adâncurile gândirii românești, reușește să atingă cele mai înalte culmi ale reflecției filosofice și poetice, inspirând generații întregi de cititori și căutători ai sensului existenței.

În Blaga se întâlnesc rădăcinile unui neam și aspirațiile universale ale omenirii, făcând din el nu doar un simbol al culturii noastre, ci un martor și un creator al geniului uman.

Într-o epocă în care valorile autentice sunt adesea umbrite de efemer și superficial, recunoașterea lui Blaga devine un act necesar de dreptate istorică și o datorie culturală față de posteritate.

El este un reper luminos, un far care călăuzește spiritul uman prin întunericul îndoielii și al uitării.

Să-l cinstim, deci, pe acest titan al spiritului românesc și universal, așa cum merită, cu respectul și admirația cuvenite unui creator care a transformat gândirea și sensibilitatea noastră în patrimoniu universal.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.