Patrick Matiș – Nu recunoaștem România actuală, recunoaștem doar România Profundă!

18 mai 2025, zi neagră în istoria României! Eram acolo, la vreo zece-cincisprezece metri de evenimentul câștigării „jocurilor foamei de România” a unui personaj care n-are de-a face cu poporul român, deși poartă nume românesc, un personaj ce în planuri subtil-energetice apare alb ca varul și este controlat din spate de o uriașă entitate întunecată, și care a fost dat de „președinte” al României în aceste vremuri târzii de tristă amintire.

Locul în București, urbea baciului Bucur, cetate a Țării Muntenești de la imediatul nord de Dunăre, avea să fie gravat în conștiința noastră cu numele de Cișmigiu. A fost un loc cu istorie interesantă în București, cu urme recurențial-existențiale ce duc către legături cu personaje evreiești, grecești, dar și franțuzești, ca să ajungă tot în proprietatea românească, de origini de la sud de Dunăre. Vă lăsăm pe voi să căutați în istoria acestui nume care a dat o semnificație urbei Bucureștilor din secolul XIX. Dar ceea ce subliniem este că „toate-s vechi și nouă toate”, precum spunea una dintre cele mai mari conștiințe românești, bardul de la Ipotești, Mihai Eminescu.

romania

Se adunară acolo mulțime de inși, bărbați, băieți, femei și fete de-o potrivă, pentru a sărbători „noul președinte al României”, dar României lor, pe modelul hoțul strigă hoțul, ca atunci când eram catalogați de ei ca fiind „frustrați economic și social”, pe același model iohanist, ar spune unii, iar alții soroșist. Și apoi se numărară „voturile”, la care am participat și noi ca un exercițiu de conștiință din prizoana de zi cu zi cu privirea către cer. Și știam, intuiam, simțeam în inimă meciul pierdut. Dar nu pierdut pentru noi, căci nu mor caii când vor câinii…

Se pare că România a fost acaparată iar și iar de către globaliști. Lovitura ne-a fost dură, aproape că ne-a dărâmat, nu ne-a venit să credem, plângeam lăuntric. Dar știam că această marionetă, ca și celelalte dinainte, avea să se cocoațe în vârful dealului, cum s-ar spune pă românește. Dar nu ne reprezintă în nici un caz!

Noi, cei din comunitatea Revista România Culturală nu recunoaștem actualul „președinte” al României, deoarece nu a fost ales de către popor, ci prin mijloace profund nedemocratice, prin mutări și permutări ale puterilor din culisele a ceea ce ni se promovează oficial și dincolo de voința noastră ca și popor, și neam. România noastră, a adevăratului popor român, nu este reprezentată de acest individ cu nume ce ne amintește de acela care a fost sacrificat de Crăciunul anului 1989.

Sfârșitul nu este al nostru, căci România reală renaște din catacombe, din profunzimi, ca România Profundă a noastră a tuturor celor ce avem Suflet Românesc. Cei ce nu au Suflet Românesc nu sunt români în realitate, ci doar vorbitori de limbă română. Pe aceștia nu-i recunoaștem, nu sunt ai noștri și nu provin dintre noi! Am consemnat acestea pentru ca noi toți să înțelegem acum ori niciodată unde suntem și cine suntem!

Și mergem mai departe, ca și manifest al românității noastre spunem că vom continua lupta ridicându-ne după ce am fost trântiți în ring și vom merge înainte cu România cea Adevărată, dată și îngăduită de la Dumnezeu, pentru a ne propăși pe noi, pentru a ne ocroti și apăra identitate și cultura, neamul și sufletul pentru cele ce vor veni. Suntem conștienți că vremurile vor fi grele și vom lupta cu dârzenie și curaj ca să stăm neclintiți în fața lor! Cultura noastră trebuie apărată cu orice preț!

Momentele acestea de impostură au mai fost asupra noastră, dar nu de o asemenea intensitate, nu de o asemenea răutate. Acum s-a ajuns la un apogeu în care cu toții simțim separația, ca să ne împărțim în drumurile noastre, să ne dezbinăm total și pentru totdeauna. Și suntem demult două tabere, dar acum mai mult ca niciodată. Una este a României lor, cu steag al unei corporații presupus europene, dar în mod impostor inventată ca să fascineze mințile imprudenților care nu au memoria unei uniuni sovietice, iar cealaltă a României cere plânge după aerul libertății, după aceea ce înseamnă acasă, după pace, libertate și iubire, dincolo de orice. E România Sufletului Românesc asuprit de veacuri. E România celor ce vrem să fim lăsați SĂ FIM!

Poate acest limbaj nu mai este familiar vouă, unora dintre cititori, dar celorlalți cu dor de țară, de România, da. Mai jos aveți o imagine reprezentativă pentru sub ce semn va se va definitiva apocalipsa românească:

apocalipsa romaneasca, ce nu ne reprezinta pe noi, fascism, nazism, extremism

Fotografia a fost realizată de un autor necunoscut nouă dar transmisă în spațiul public și este cât se poate de grăitoare, mai ales că este, cu tristețe o spunem, de pe străzile Bucureștiului. Cu aceste semne lansate cu mândrie în public putem vedea o întoarcere a fascismului și nazismului din secolul trecut. Cât de grăitoare este imaginea surprinsă! Nu este realizată cu nici o tehnologie a inteligenței artificiale, ci pur și simplu procesată în așa fel, după urma unei imagini capturate brut, încât să arate salutul către o lume ce va muri în curând: uniunea sovietică fascistă europeană, cea care este parazitul ce tinde să distrugă Bătrâna Europă!

Istoria se repetă sau rimează, ne spunea un prieten. Uite așa, fraților, am ajuns la întoarcerea unor ideologii, de fapt ideopatii, de tragică și tristă amintire, care au ucis sute de milioane în această lume, secolul trecut. Se pare că omenirea n-a învățat NIMIC după urma celor două războaie mondiale. Se pare că se întoarce pofta de sânge a acestor creaturi ce ne vor decimați cu milioanele iar.

Ca și popor milenar, noi, românii am decis să inversăm roata istoriei făcând apel să stăm dârji în fața acestor forțe malefice. Nu știm cât timp mai avem, dar este manifestul nostru de rezistența antiglobalistă în fața tuturor și a lui Dumnezeu, pentru ca El să ne știe de nădejde, căci și noi avem nădejde în el!

Vom construi comunități de români și românitate în țara noastră, pe meleagurile noastre, iar acelea construite deja le vom întări. Vom realiza cetăți demne de familii românești cât mai multe și cât mai strâns unite, și chemăm românii din străinătate să se întoarcă acasă, îndemnăm să ne refacem România noastră din temelii, cu bază în Sufletul nostru Românesc! Unde suntem mulți, puterea crește și resursele cresc, iar unde suntem toți, acolo este România!

Pe 18 mai 2025 am ales pe Dumnezeu, noi, românii, nu am ales etichetele politice!

Am fost loviți? Da! Am fost înfrânți!? Nu, pentru că încă mai avem suflare!

Pe aici nu se trece! Am ales, am decis, am consemnat! SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM!

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

Virgil-Teodorescu Capriș – Să fiți tot voi, să fiți mojici (poem)

Da, sunt un mic în fața Lui,
Dar sunt un munte pentru voi,
Că ați ales să fiți ciocoi
În hora necuratului.

Eu nu vă spun ce-i bun sau rău,
Că toți avem Zece Porunci
Și toți le știm, încă de prunci,
Cine-i isteț sau nătărău,

Ce e murdar și ce-i curat,
Dar hulitorii-s, toți, pitici,
Mai mici decât primul jurat

Din Curțile cu inimici,
Căci ați ales ce-i necurat,
Să fiți tot voi, să fiți mojici!

Mihai Eminescu – Nu sunteți voi națiunea!

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la] dispoziţiune alţi factori cu cari să calculeze decît astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mîne bagi de samă că s-a schimbat. Azi roşu, mîne alb; azi alb, mîne negru; azi Rada, mîne Neaga – ba încă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă! etc.  

Iata ce vor să zică partidele-n România – pardon! partidele personale – cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorab[ilele] partide din România şi mai cu samă încă de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune […].  

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: „Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea! Naţiunea! Ho, ho! Naţiunea, va să zică. Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din elecu naţiunea. ‘Sîntem naţiunea… nu mai sînt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!’”. Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.  

Ba nu, domnişorilor, nu sînteţi dv. naţiunea, neci unii, neci alţii, neci măcar toţi la un loc, neci măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci [de] secoli: naţiunea.  

Dar dv. sînteţi consecuenţi. Aţi zis că sînteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sînteţi – sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi – îngrijiţi adică pentru dmv. şi – mărire cerului – numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorulu[i] nu-i testaţi neci ştiinţa, neci limba, neci ţara, ci numai corupţiunea dv. cea mare şi partidele dmv. cele fără de caracter. Mîncaţi venitul ţărei, a trei generaţiuni viitoare, căci mîncaţi pe datorie pînea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dmv. Tot luxul ce-l faceţi azi, poimîine la ei va fi mizerie. Dar finanţele ţărei se ruină. Ce vă pasă, voi sînteţi naţiunea… Deficit lîngă deficit, împrumut lîngă împrumut, datorie lîngă datorie, gaură lîngă gaură, pînă ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare […]. 

Trei moduri sînt de-a rezolva această cestiune.

Cel întîi e că vezi lucrurile, surîzi amar, te îndoieşti… dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţîna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îți scurtezi din plapomă binişor şi te-ntinzi numai pe cît ţi-ai scurtat-o… devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surîzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti… Timpul va şterge şi urmele. Optimism!  

Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dentîi şi cel de al treilea sînt cele obicinuite în România, cel de al doilea e cel obicinuit prin alte locuri a lumei, maicuminţi. Atît scepticul cît şi optimistul se opresc la îndoiala însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie [răul] şi cată lîngă el, altul [îl] ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrînd a şti de rău şi ig[no]rîndu-l, el totuşi esistă. El ar esista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar esista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv, pînă ce s-ar fini cu ruina statului român.  

Din Manuscrisul 2257 (perioada 1866-1877), „Articoli nepoliticoşi. Proză politică – Proză limbistică”, în Opere, vol. IX, pag. 448