Alin Cristian – Cercul virtuos

Cnezăria e o pepinieră de cneji, prin analogie cu păstrăvăria, vulpăria, sau orezăria: un for neoficial de cultură specializat pe formarea elementelor capabile să asume comanda fără ca ea să le fi dată. Mai exact, să ridice oaste și cu ajutorul ei să deconstruiască o structură politică vetustă devenită obstacol în calea adecvării vieții de la bord la contextul mai larg al lumii. Căci, așa cum  ne reamintea Pascal, suntem îmbarcați: nașterea ne înrolează fără voie într-un echipaj de deservit politeia—bastimentul politic specific, la bordul căruia înfruntăm vicisitudinile devenirii. Umanul navighează spre viitor grupat și organizat politic în cadrul unor structuri ajustabile improvizate în plină vâltoare faptică din rămășițele plutitoare ale altora mai vechi—naufragiate, însă nu complet dispărute^[1].

Să luăm așadar statul ca vapor mereu pe cale de a eșua. De ce vapor? Fiindcă e propulsat cu aburi ideologici sub presiune, ce în caz de avarie crează confuzie, menținând riscant membrii echipajului la posturile de manevră și împiedicându-le retragerea spre bărcile de salvare. Liantul ce îi unește într-un ansamblu funcțional—încrederea în comandant și navă—pe de altă parte nu-i lasă să abandoneze fără ordin structura compromisă; aceeași organizare îi și întărește, și slăbește. Căci, când apa pătrunde masiv la bord, căile de acces se blochează; nava în scufundare ia ostatici dintre ei. Aburii ideologici emanați de pe comandă sub forma disciplinei intonează preludiul unei fatidice împreunări cu abisul în măsura în care prin comandant glăsuiesc interese străine—sirene ale abisului?—, apte să răpească autonomia echipajului în momentele critice. O cârmuire unsă cu putere din afară, nu de echipajul din subordine, netezește metodic calea tragediei viitoare printr-o exorbitantă cerere: „ascultă comanda la mine!”. Ei, da, repetat până la saturație de media oficială, mitul competenței și mai ales bunăvoinței încarnate de omul puterii reduce încrederea echipajului în putința ieșirii din criză printr-o reorganizare făcută oportun de jos în sus. Literalmente tragedia se pune la cale din vreme prin transferul libertății personale de decizie în mâna unui reprezentant al intereselor străine la bord. Credința cvasi-religioasă în nefastele producții narcotic-sedative ale puterii se plătește cu viața^[2].

Ca deposedare coercitivă a individului de libertate, disciplina îi colectivizează viața, mai departe facilitând furtul proprietății lui private și aservirea totală. Privat de oxigenul libertății, el intră într-o letargie hipoxică, ce-l transformă treptat în masă inertă, sau material de construcție al conglomeratului colectiv. Cu cât descoperă subviețuirea neliberă, cu atât înțepenește mai mineral la ordine, lăsându-se tras înspre nadir pe spirala descendentă a robotizării. Coborârea în mormânt a omului începe cu mult înainte de funeralii. Dezumanizarea îi inspiră siguranță prin faptul că are loc în grup, acompaniată—că groapa e comună, căptușită cu mii de alte trupuri la fel de docile ca al lui. Ultimul drum îl pătrunde sub forma disciplinei, rigidizându-l prematur în poziție de drepți. Invers, ventilarea spațiului ideatic al navei—risipirea aburelii înstăpânite pe echipaj—reprezintă prima măsură de ajutor în planul salvării. Spațiile închise, controlabile, facilitează uniformizarea; în ele adevărul unic desfigurează lucrurile ca un mucegai de cultură, ce le scofâlcește contururile după planul și dorința cultivatorilor lui.

În principiu, nava nu se abandonează fără ordinul comandantului, ce la rândul său ascultă de rațiuni așa-zis mai înalte ale comandamentului, sau companiei. Din nefericire, la un înalt nivel ierarhic, sacrificiul indivizilor considerați nesemnificativi apare drept cea mai inspirată soluție de salvare a întregului. Cu cât e mai puțin competentă și mai ruptă de realul înfruntat de cârmuiți, cu atât o cârmuire apelează mai ușor la soluția extremă, care-i sacrificiul păturilor sociale marginale. Hobbes are meritul de a fi văzut în arca politică un monstru biblic alimentat prin sacrificii umane—o supraviață străină, de după viața individuală ușurată de autonomie și asimilată de leviatan cu voracele-i apetit de conformare (salutat însă de Hegel ca necesar). Împins pe gâtul echipajului cu de-a sila, un comandant deloc dispus la sacrificii de sine vede la tot pasul situații de forță majoră, ce justifică expunerea ușuratică, sau chiar sacrificarea oamenilor din subordine. Pentru marinarul de apă dulce, orice val e un semn vestitor de furtună și orice ape calme promit un somn fără griji, deși oamenii mării versați în jocul ei cu aparențele știu cât de puțin fiabile sunt acestea.

Între puterea de decizie și cunoașterea bazată pe experiență apar conflicte, în care a doua trebuie să se impună cu maturitate existențială—nu doar nesocotind ordinele, ci dând la iveală o dezobediență îndelung incubată^[3]. E vorba de o spontaneitate atât de bine exersată că i-a devenit o a doua natură, mai maternă chiar—a se citi, mai îmblânzită și umanizată—ca prima. Acea mamă a noastră, care-i natura umană, se cultivă cu răbdare și stăruiță; ea e cea mai albă armă—„hârtia” cu foșnet de pădure subversivă, unde istoria se afundă inexorabil întru scriere ca oștirea lui Carol Robert de Anjou în posada unde o așteptau oamenii lui Basarab I. Deoarece istoria nu e atât trasă pe hârtie de așa-zișii factori de decizie cât atrasă subversiv înspre locul de îngropăciune înscriere prin slăbiciunea factice, afectată, a victimelor sale. Matricea de simulare a politicului se fisurează eliberator nu invocând un adevăr mai adevărat, chipurile, ci hipersimulând și mai fără scrupule—învăluind liniștitor lighioana mașteră în aparența unei ascultări orbești, totale, deja dezumanizate la extrem. „Ascult și mă supun!”, răspunde levantin cel croit să-i intre leviatanului pe sub piele în măruntaie și de acolo să-l lovească în inimă, deși credința că bestia și-ar permite luxul unui astfel de organ central al simțirii e destul de naivă.

O formă de guvernare ce nu emană din rândurile guvernaților e logodna lor cu moartea—o învoială verbală ce lasă în nedeterminare doar data căsătoriei efective. Admițând că nu putem face față vicisitudinilor devenirii fără o formă protectoare de organizare politică, posibilitatea de schimbare promptă a ei deîndată ce situația o cere trebuie garantată printr-o și mai prevăzătoare organizare a… dezorganizării vechii structuri. Printr-o deconstrucție a ei cu un instrumentar pus la punct din vreme și rodat cu se cuvine în cadrul a ceea ce numeam mai sus cnezărie, în onoarea primilor întemeietori de structuri statale din tradiția românească. Apariția lor pe scena istoriei dă de înțeles că, după haosul năvălirilor migratoare, neamul românesc i-a ridicat în fruntea sa pe cei în stare să-l ridice, la rândul lor, din țărâna unde zăcea—nu mort de-a binelea, ci într-o latență de adunat puterile întru revenirea la verticalitatea celor de sine stătătoare.

A ridica oaste ca instrument de schimbare a drumului unei comunități presupune ridicarea în prealabil a respectivei probleme ca problemă, în cadrul unei discuții publice cum e cea de față. Dat fiind că puterea politică intră de la sine într-o negură narcisistă, ce o împiedică să-și realizeze propria ineptitudine și să-și impună singură limite, ea trebuie supusă unor strașnice scuturături de scindare: organismul politic ce a răbdat-o cu chiu, cu vai în spinare are de înlăturat imonda crustă precum calul măiastru din basm răpciuga-i. Apare nevoia unui Făt-frumos care să dea animalului politic mârțogit tava cu jăratec—așteptată?—și, mai departe, aripile de care el s-a lăsat deposedat prin neigienice mângâieri. Întrebarea e dacă mârțoagei îi e realmente foame de ceva doar vag sau deloc conștientizat—dacă propria ei cunoaștere de sine e deja exhaustivă, sau mai are încă goluri de umplut. Căci umanul nu e complet lipsit de rațiune până când nu se crede posesor pe deplin al cunoașterii. El rivalizează cu animalul în măsura în care se simte sătul de discutat, cu apetitul de cunoaștere definitiv potolit, înțelept deținător al tuturor secretelor și, ca urmare, doar excretor de „nestemate” aforistice independente de context. Dumnezeiește de autosuficient, fixat pe rolul de văzător și transmițător mai departe al unei lumini pure, indiscutabil de curate.

Cine are dubii că guvernarea politică îi vrea binele se află deja într-un conflict nedeclarat de interese cu ea. Așa că, spre a micșora pe cât posibil împotrivirea echipajului, comanda emană abundent abureală ideologică aptă să ascundă fisurile din bordaj și jeturile ce pătrund prin el din exterior. Pentru a fi unit și ascultător, ca și pentru a nu percepe bine ce-i în jur, echipajul se bagă de mic în ceața obedienței; doar acest dubios intermediu îl împiedică să descopere că organismul social e de fapt născut de mama natură sub forma unor entități autonome, lipite discursiv între ele mai mult sau mai puțin convingător pentru a da senzația de organicitate. Implicit, și că s-ar putea realcătui mai judicios, printr-o distribuție diferită a rolurilor existente, ori pur și simplu inventând altele noi, adică regândind funcționarea ansamblului din temeliile-i conceptuale.

Numai o situație de forță majoră obligă comandantul să se definească fără echivoc, ieșind de sub o ambiguitate solzoasă savant întreținută. De partea cui alege el să treacă, ținând seamă că face parte și din echipaj, și din structura ierarhică superioară acestuia? Intrusul se complace într-o poziție mediană atât timp cât nu-i silit de împrejurări să-și dea pe față afinitatea cea mai profundă și nu neapărat cunoscută lui însuși. Căci el poate risca până la sacrificiu viețile echipajului într-o tentativă de a menține cu orice preț nava pe linia de plutire—fie din orgoliu, fie din loialitate față de compania ce îl angajează—, după cum la fel de bine poate pune pe primul loc interesele celor printre care trăiește efectiv. În primul caz se ridică întrebarea dacă echipaju-i pregătit să facă față abandonului/trădării de către comandant și, în consecință, să preia comanda, destituindu-l pe cel în care nu se (mai) recunoaște și apărându-și astfel pielea^[4]. Ce fel de evidență probează dincolo de îndoieli abandonul subordonaților de către omul puterii și, corespunzător, necesitatea trecerii urgente în mica barcă de salvare a individualului? În situații-limită, alienarea puterii individuale de decizie—libertății proprii—își dezvăluie prețul exorbitant, de multe ori prea târziu pentru ca regretele să mai poată schimba efectiv ceva din situația respectivă^[5]. O lecție neînvățată pe pielea proprie, adică neînscrisă adânc și traumatic în carne, se uită de obicei c-o ușurință prostească. Iar istoria nu-i decât experiență umană înscrisă pe pielea altora și ușor de pierdut din vedere odată cu ei, deși a fost transcrisă în alte medii mai durabile anume întru instruirea viitorimii.

Ca instituție neoficială de învățământ, cnezăria oferă tocmai reformarea compromisă prin deformarea propagată politic. O structură începe să cedeze imediat ce e realizată, în acest proces periclitându-și utilizatorii; când menținerea-i în stare de funcționare eșuează clar și repetat, darea la casat se impune. Decizie costisitoare, pe care factorii responsabili ezită să o asume, preferând în schimb prelungirea de azi pe mâine a vieții muribundei, în ciuda costurilor (vieți ruinate, dacă nu de-a dreptul pierdute în măruntaiele hardughiei). Cum degradarea nu avansează la fel în toate direcțiile, cei mai expuși simt nevoia schimbării mult mai acut decât conducerea, ce prin poziția ei privilegiată e ferită de contactul cel mai abraziv cu exteriorul. De fapt, atât de bine ferită încât sfârșește complet alienată în raport cu elementele—centrată maniacal pe sine, ahtiată numai după laude, obsedată de diferența de clasă. De parcă, mărind de zor distanța dintre puntea de comandă și cele inferioare, un eventual naufragiu nu ar mai afecta-o, epava scufundată rămânând deasupra apei cel puțin la vârf. Diferența de nivel e o problemă de arhitectură navală, care din considerente de stabilitate e silită să adâncească imersia infrastructurii spre a înălța suprastructura. Cu cât unii se desprind mai detașat de frământul marin, cu atât alții sunt împinși mai fără scăpare în hăul lui.

Intră în scenă cnejii din cnezărie, nu doar ridicători de oaste, ci gata să o conducă în luptă din fruntea ei, în contact direct cu stihiile înfruntate și în singurul sens acceptabil al șefiei. Numai cei aflați în primele rânduri ale luptei cu elementele naturale și sociale își merită locul privilegiat lângă proverbialele plăcinte. Cu tact pedagogic, cnezăria le-a înscris adânc în carne codul politic al organismelor sociale umane—străvechea învoială ce fondează și populismul, și nemulțumirea lui legată de guvernarea prezentă ruptă iresponsabil de real. Cnezăria promovează reformarea de jos în sus a modelului politic, conform înțelegerii celor hotărâți să se supună de bunăvoie numai liderilor ridicați de ei dintre ei. Singura distincție de clasă valabilă se dovedește în lupta de ieșire din criză, prin ocuparea celui mai riscant și totodată exemplar loc. Cu abnegația lor cnejii inspiră, acolo unde politrucii caută să constrângă birocratic: în joc e tonalitatea de fond a mediului social, sau mai bine zis reîncântarea artistică a noului bastiment. Frumosul naște frumos și pocitul pocit; un Făt-frumos exprimă frumusețea lăuntrică a celor ce-l aduc pe lume, încarnând-o.

Cnezăria abordează problema puterii politice simplu și firesc: „noi te-am ridicat pe tine în fruntea noastră ca să ne ridici și tu la rându-ți afară din confuzia și îngrozită, și îngrozitoare, unde ne consumăm nehotărâți”. Îți recunoaștem, adică, steaua din frunte pentru ca tu să ne luminezi cu ea întru ieșirea din criză. Lumina în cauză e aceea a unei viziuni mai inspirate de conviețuire—de arcă, dacă nu de o arhitectură navală după alte principii. Fiindcă avem de schimbat în plină mare, cu răbdare și pricepere, vehiculul ce ne poartă la bord, cu tot cu conducerea lui alienată, depășită. Însă mai înainte, cneazul/cneaghina capabil(ă) să conducă schimbarea din mers trebuie tras afară din noi maieutic/născător și crescut în spiritul stănescianului „eu te-am născut pe tine, renaște-mă tu!”. Vlăstarul de cneaz se distinge prin vocația lui de a răspunde celui mai înalt apel social, care-i la salvarea comunității, nu la disiparea în interminabile petreceri și uitare de sine. Comanda apare atunci ca o cruce profană plutitoare prin vâltoarea devenirii, la care cele mai nobile naturi umane aspiră cu o ardoare ieșită din comun.

Un cerc virtuos se amorsează astfel între cneaz și cei care-l ridică în fruntea lor pentru a fi ridicați de el la luptă: cu cât el se avântă mai riscant înainte, cu atât mulțimea se repede să-l apere cu trupurile ei, înconjurându-l. De ce viteazul țâșnește mai neînfricat în deschidere, de-aia și cei de care el încearcă să se detașeze îl urmează mai avântat, înțelegând că, fără el, sunt condamnați la mediocritate. Pentru că nașterea individului excepțional e permanent amenințată cu resorbția-i în fondul elementar primordial, mulțimea celor ce-i recunosc noblețea deosebită zumzăie matern în jurul lui să-l mențină în viață. Vice-versa, prin scoaterea-i „de la inimă”, cum se zice, condușii îi dau de înțeles că e liber să se reîntoarcă la acea Urmutter, care-i muma nu doar a pădurii, ci și a tuturor celor venite pe lume din desișul obscur al materiei. Un comandant destituit din funcție de echipaj e dat la reciclare naturală ca orice produs social folosit și aruncat—ceea ce bineînțeles că nu-l împiedică să mai bântuie o vreme vindicativ lumea viilor.

În cnezărie se predă dezîmblânzirea, sau lepădarea celor ce-o frecventează de o artificială blândețe inculcată prin eforturile politicilor aflați la cârmă. Altfel spus, deșteptarea dintr-un somn cu ochii deschiși și împuternicirea întru preluarea controlului în propriile mâini. Ca lăcaș destinat revenirii în simțiri, cnezăria aduce c-o maternitate pentru defuncții virtuali, și totodată c-o clinică de înfrumusețare lăuntrică. În orice caz, miza e redobândirea individualității de sub nenumăratele straturi de „încadrare” sub care zace, sau reîmproprietărirea individului cu un curs al devenirii ce îl trage statornic la alții de teapa lui, la fel cum matca unui râu își cheamă la sine apele date ei de natură. Fiecare cu înclinațiile sale, ce însă converg firește cu ale altora din aceeași plămadă ca el. După dicționar, verbul pomladiti din slava veche înseamnă tocmai a întineri. De parcă omul și-ar trage semenii afară din inhibiții maieutic, printr-o moșire de renaștere, ce atestă că întâlnirile scot individul de pe șine, imprimând evoluției lui o curbă, înscriindu-l pe altă traiectorie, eliberându-l de traseul ordonat. Mai bine zis, excadrându-l, exscriindu-l: istoria personală ne e scrisă de alții prin salutarele lor ieșiri în cale. Numai seduși în dreapta și în stânga de stele încarnate, mai mult sau mai puțin strălucitoare, dar scoase grijuliu în cale de întâmplare, ne apropiem de casa noastră pierdută de mult din vedere și scufundată în adâncul uitării^[6].

O comunitate n-are o singură linie directoare—un unus versus—, ci exact atâtea câte apar în mod natural pe drumul apelor de munte către mare. De ce se varsă Prahova în Ialomița și nu în Olt? Pentru că e natural înclinată către cea dintâi, ce-i adună apele cu ale sale și o petrece la drum înspre Dunăre. Câte pâraie, atâtea direcții, fără a nega existența confluențelor și sporului de debit pe care ele îl fac cu putință. Mai dizident, râul Casimcea nu se varsă nici în Dunăre, nici în mare, ci în lacul Tașaul, după un parcurs relativ sărac în contribuții hidrografice, însă salutar pentru cei de pe malurile lui. El nu și-a propus să rivalizeze cu Dunărea și nu s-a lăsat secătuit de gurile rele ale geambașilor de râuri, ci și-a văzut impasibil de drumul lui, care-i cercul virtuos. Drept pentru care turcii i-au și zis Kasim, adică darnic. Dă fiecare ce poate și încotro crede de cuviință, fericit că are ce da și chiar clipocind extatic de exaltare că-i în stare să susțină lucrarea multidirecțională a vieții; cu alte cuvinte, să zădărnicească subversiv dirijismul politic interesat.

Orice Făt-frumos apare ca atare numai din perspectiva celor cărora el le deschide drumul înspre confruntarea cu zmeul. Frumusețea lui strălucește strict în măsura în care se afundă, a cale de acces, în răul comunitar, hotărât să-i străpungă inima. Că în procesul respectiv răul îl învinge, făcându-l să treacă de partea hidoșeniei, nu înseamnă decât că personajul trebuie grabnic reciclat și înlocuit cu un altul mai bine crescut. Un proces în care natura își are, desigur, rostul ei, nu mai important însă ca al mulțimii ce-i e mamă bună rătăcitului. Un Făt-frumos schimonosit de trădare obligă comunitatea să își nască un altul în loc, renegându-l pe precedentul și înlocuindu-l detașat, fără regrete. Dacă frumosul ar fi lesne de născut și crescut, reușind fără greș din prima, pe pereții tuturor latrinelor n-ar apărea decât capodopere. Frumosul și, mai general, valoarea sunt odraslele rarității; de aceea, cel mai frumos făt al neamului se lasă îndelung și chinuitor așteptat. Venirea sa pe lume—în chinuri groaznice, ca toate facerile de pomină—necesită însă o purtare răbdătoare în cuta inimii.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. Idee pitoresc ilustrată de Daniel Defoe în clasicul său roman Robinson Crusoe, elaborată apoi suplimentar de Micher Tournier în Vendredi, ou les limbes du Pacifique și admirabil teoretizată de Hans Blumenberg în eseul Schiffbruch mit Zuschauer. Extrem de instructivă e și postfața lui Gilles Deleuze la romanul prietenului său, intitulată „Michel Tournier et le monde sans autrui”.

2. În teoria organizării, contraexemplul devenit clasic e acela al japonezilor afectați de cutremurul Great Hanshin din Kobe în 1995. Robotizată la maxim de funcționarea-i cvasi-militară, populația locală s-a dovedit complet incapabilă de inițiativă în lipsa ordinelor de sus, ce întârziau din cauza infrastructurii masiv compromise. Deși răniții gemeau sub dărâmături, vreme de câteva zile bune nimeni n-a întreprins nimic dintr-o fatală dezobișnuință de a gândi independent și lua conducerea responsabil. Încă și mai elocventă e tragedia din 2014 a navei sud-coreene Sewol, soldată cu 304 morți—mulți dintre ei elevi de școală, cărora li s-a ordonat să rămână în cabine în timp ce vasul se scufunda! E de crezut că studiul dezobedienței civile în cnezăria mai sus amintită ar fi salvat o mulțime de vieți.

3. În drum spre Australia venind din Marea Britanie, căpitanul Bligh ezită între dublarea capului Horn sau al Bunei Speranțe, supunând unor draconice măsuri disciplinare și expunând nesocotit oamenii din subordine. Ca urmare, e destituit din funcție de ei și debarcat în larg prin exemplara revoltă de pe Bounty, ce rezonează cu sensibilitatea multora în frământatele vremuri actuale. Nu suntem singuri în încercările traversate, ci facem parte dintr-o lungă și glorioasă tradiție de luptă pentru educarea puterii; desigur însă că fiecare se rânduiește de partea frontului ce îl inspiră mai seducător.

4. Situație reală cunoscută de echipajului mineralierului „Uricani” în 1985, când comandantul Florentin Scalețchi, împreună cu un timonier de încredere îmbarcat clandestin, au deturnat nava către Bosfor, încercând să fugă din țară. Au sfârșit însă arestați la bord de echipaj sub comanda secundului navei și condamnați de tribunalul din Constanța, pentru a fi reabilitați și tratați ca eroi de regimul politic post-decembrist.

5. Pe 2 decembrie 1988, tragedia navei românești „Sadu” în rada portului Constanța s-a soldat cu 15 victime. În timp ce era împinsă de furtună în stabilopozii ce apără digul de nord al portului și lua apă, de pe dig comandantul marinei striga prin portavoce echipajului „nu abandonați nava că înfundați pușcăria!”. Această formă de criminalitate legală nu va dispărea fără intervenții în forță la cel mai înalt nivel, întrucât abuzul de putere nu apare ca atare decât dacă politicul e îngrădit și ținut sub presiuni continui de un populism supraveghetor—gardianul armat al propriilor interese.

6. Ne reamintim că Ulise nu găsește drumul înapoi către Itaca lui fără ajutorul repetat al străinilor întrucâtva familiari—nu barbari din afara spațiului de cultură elen, ci vecini mai puțin cunoscuți, însă provenind din același trunchi de gândire și simțire ca încercatul navigator aheu.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!