Alin Cristian – Columna lui Decebal: 1. Retragerea cu torțe

Căderea comunismului în Romania a fost acompaniată de redeșteptarea interesului pentru chestiunea identitară, publicul mai treaz de spirit reintrând neîntârziat în rezonanță cu o tonalitate de fond a românescului redusă la tăcere anterior. Acel nou început, ce s-a vrut a fi comunismul, a căutat să suprime „zgomotul” de fond provenind din afara orizontului înțelegerii și împrospătând continuu sensul edificării ideologice dinăuntru prin recontextualizare. Să recunoaștem că infama Cortină de fier, cu care edilii și-au înconjurat creația, n-a făcut decât să ne stârnească suplimentar interesul pentru exterior și că auzul nostru încordat la superlativ a transformat-o într-o membrană de scos eventuale semnificații mai sfioase din groapa comună a nesemnificativului. Adică într-un fel de stetoscop pentru materia doar muribundă, și nu moartă chiar de-a binelea.

Ceea ce a ridicat implicit problema definirii mesajelor în genere: ca să le extragi sensul ai mai întâi nevoie să știi ce anume cauți, adică să deosebești semnificativul de nesemnificativ. Prin urmare, care e limita sensului, sau unde începe nonsensul ce-l poartă înscris și vehiculează? Căci fără o limită texul nu se distinge de context, iar fără distincție sensul lui rămâne neclar, ca al unei interminabile fraze ce, continuând să se enunțe, își schimbă derutant înțelesul. Esența lumii fiind existența, ea nu propune decât o exasperantă amânare derrideană (différance): „nu te repezi să îți faci o părere, ci așteaptă să mai vezi ce și cum!”. Lumea devine acum o carte al cărei text depinde de parcurgerea paginii; finita viață omenească nu poate desluși decât un număr finit de semne din infinitatea ce o înconjoară, iar fiecare fragment aproximează o grafemă, sau bloc de construcție a semnelor.

Pe scurt, pentru a spune ceva, orice expresie trebuie să tranșeze în continuumul devenirii, despărțind semnificativul de nesemnificativ. Iar orice putere politică, nu doar comunismul, simte amenințarea mută ce urcă dinspre străfundul tăcerii sub forma unui excedent de sens, capabil să-i înece în confuzie mesajele de bază — ordinele de îndeplinit, sau fie și simpla solicitare a atenției indispensabilă disciplinei. Un ofițer tratat cu indiferență, lăsat să latre ca un câine fără a fi luat în seamă, e un promițător început de sediție^[1]. Puterea ce nu se impune nici cât să întrerupă continua fojgăială nonșalantă din jur e caricatural de neputincioasă. De unde insațiabila-i foame de atenție, mereu mai multă atenție și ascultare de dat prin semne stabilite de ea după un cod rigid. Nu mai e cazul să argumentăm că, scăpată rău din mâini de societatea civilă, puterea politică în Occident e actualmente în curs de militarizare galopantă, și că rândurile de față caută să remedieze această nefastă turnură.

În cultura română, excedentul de sens mai sus amintit năvălește, între altele, prin fractura deschisă în corpul social dacic de legiunile romane — „gura” tăiată cu sabia în mai vechea ființă a neamului. Odată cu retragerea în tăcere a „celor mai viteji și mai drepți dintre traci”, după cum îi descrie Herodot, are loc și o (re)legare a discursului românesc de cele mai profunde și discrete rădăcini ale sale. Înfrângerea militară a dacilor, coborârea lor în pământ, reface legătura noastră, a urmașilor lor, cu tăcerea multistratificată a fondului, redându-i chipuri umane provenite tot din ea și, odată cu ele, și capacitatea lor de a răspunde. Într-adevăr, morții reîntorși în marea taină o inseminează cu cunoscut, reducându-i modic misterul, omenind-o, făcându-ne-o mai familiară și mai abordabilă. Ei ne ajută să trecem peste inhibițiile față de necunoscut ca niște deschizători de drumuri ce sunt.

Așadar, de la sens la nonsens trecerea nu e abruptă, ci mediată de diferențe semnificative nu îndeajuns de evidente și marcante. Căci de la a le descoperi existența până la a fi efectiv atins (cu sensul de mișcat) de descoperire mai e ceva drum. În neînțeles se pierd urme de înțeles, ce în principiu pot fi recuperate prin eforturi de memorie; social, moartea nu există decât în măsura în care morții sunt abandonați uitării.

Când articulăm în noapte cuvinte ca brânză, varză, sau barză, nemărginirea tresare, chiar dacă doar imperceptibil; nu fiindcă morții n-ar fi morți, ci fiindcă puterea de distrugere a morții e absolutizată nejustificat. Dispariția unui lucru ține de fragmentarea și pierderea lui printre lucruri diferite, de ieșirea sa din forma cunoscută și reintrarea în fond lăsătoare de urme, care nu-s deloc un nihil absolutum. Iar dacă cei duși lasă mereu, în mod necesar, urme, readucerea lor virtuală în ființă se poate face prin lectura semnelor în cauză — dialogul cu trecutul, care-i treaba istoricilor. Dar lumina aruncată peste urmele înaintașilor provine din contextul social prezent, cu conflictele de interese și jocurile lui de putere. Care regim politic ar căuta readucerea la cuvânt — investirea cu energie interpretativă — a unui trecut în stare să-l eclipseze și contrazică? Puterea încurajează doar versiuni de istorie ce o legitimează, dându-i implicit gir să continuie pe aceeași cale „bună” — efectul de deplasare înspre roșu a lumilor apuse, explicabil prin lecturarea lor în infraroșu. Iar lumea dacică e săracă în semne de compromis cu invadatorul roman și, prin extensie, cu puterile străine ce siluiesc actualmente nația română. Cu atât mai indispensabile ne apar urmele lăsate de daci și darea lor la iveală într-o lumină cât mai neadulterată interpretativ.

Lumina aruncată peste rezistența îndârjtă a dacilor e șansa noastră de a prelua coloana lor vertebrală. Columna lui Decebal reprezintă viziunea dacică asupra vieții, sau elementul structural în jurul căruia lumea lor s-a închegat. Deși lăsată nouă moștenire, ea s-a pierdut prin interpretare, așa cum ne propunem să arătăm în ciclul de eseuri inaugurat aici. Lumina/înțelegerea vertebrantă a dacilor licărește acum muribund la un orizont de care am fost îndepărtați interpretativ anume ca să nu contractăm microbul inflexibilei dârzenii, devenind neguvernabili. În tăcerea rezervei, dacii s-au retras cu meștere torțe, din care se revarsă neagra și ardenta lumină mistică a înțelesului fără limită — neglijata urmăraie călăuzitoare, mereu făcătoare de semne discrete dinspre fundal. Ceea ce înseamnă că, dincolo de orizontul pe care puterea politică îl desemnează ca ultim, încolțesc cu obstinație fine grafeme de păscut și mai ales rumegat mental. Dacii ne hrănesc în continuare cu o grijă părintească, dar fără a și impune semnificațiile trimise; dreptul la risipire filială e inalienabil al nostru.

Chestia apare enigmatic formulată ca ghicitoare de grădiniță: „câmpul alb, oile negre, cin’ le vede nu le crede, cin’ le paște le cunoaște”. Oile-s negre fiindcă au păscut iarba unui pământ ce ascunde păstrător, posibilitățile lor de mișcare fiind reduse la imaginare combinații, aranjamente și permutări în cadrul unor anagrame saussuriene de identificat și descifrat. Sensul validat politic al exegezei e arbitrar și, ca atare, de contestat până-n pânzele albe. Omul mioritic paște mândre și cornute semne scrise, din păcate insuficient de serios investigate. Miorița ce, în balada cu același nume, îi vorbește baciului ei nu e cu nimic mai profană ca tufișul ardent ce-l abordează pe Moise în Torah. Oile noastre negre sunt la fel de sacre ca ale tetragrammatonului, exemplar investite cu energie interpretativă de păstorii lor și, lucrul cel mai important, aducându-i împreună pe aceștia la superlativ ca răsplată pentru înalta lor grijă de natură hermeneutică.

Ideea că învinșii nu-s învinși chiar terminal și că bătălia lor se continuă cu a noastră — că viii și morții luptă mereu într-un virtual umăr la umăr — dă coșmaruri oricărei puteri, în joc fiind chiar posibilitatea controlului, sau putința puterii. Dacă dacii trimit înspre noi, descendenții lor, o pletoră discretă de semne ca un jăratic întunecat, însă ardent, înseamnă că nu-s chiar atât de morți cum pretind „știutorii”. Cioburi de oale și ulcele? Fără îndoială, dar capabili încă să exprime prin aceste noi geometrii ale fragmentării — linioare, bastonașe, căciuli și alte scule de trezit interesul în agonie al viilor, mahmuri după beția cu scursură mediatică oficială. Înfrângerea dacilor e mult exagerată. Morți, morți, dar ei s-ar putea să redefinească discret succesul după vechea învățătură a Bhagavad Gitei, de pe vremea când romanii nu erau nici măcar un licăr de patimă în ochii celor ce i-au zămislit: dă lupta ta, fără să-ți pese de evaluarea ei în ochii lumii! De parcă, retrăgându-se în noapte, dacii n-ar fi făcut decât să strălucească mai stelar, emancipându-ne de iluzia că soarele ar fi unicul astru călăuzitor și buricul universului. Mitul că lumina e toată de un singur fel, înțeles fără probleme de fizicieni și doar de transmis gloatei ignorante, face parte din strategia științifică a tagmei politice^[2]. Dovadă reducerea la tăcere a cercetătorilor „eretici”, ce nu recunosc consensul de manufacturat la comanda forurilor politice.

Dintr-o singură carte deschisă, lumea a devenit un palimpsest de asemenea scrieri în parte ocultate, de recuperat prin căutări răbdătoare și susținute. Cum se deosebesc semnele uneia de ale altora în această infinită sedimentare, care-i materia? În cuvântul paturi, deasupra literei a hârtia-i plină de linioare curbe, ce ar putea foarte bine fi luate drept diacriticul lui ă din cuvântul pături, cu al lui înțeles diferit. Ca să nu mai vorbim că fiecare linie apare, sub o lupă destul de puternică, drept o împletitură de curbe^[3] între care există mereu multiple legături și întreruperi, sugerate mai mult sau mai puțin subtil minții cititorului spre a fi (des)făcute de ea în funcție de familiaritatea-i cu semnele limbii respective și de propriile-i interese^[4]. Inter-esse: ceea ce debordează constitutiv subiectul uman înspre obiect, ceea ce-l trage pe om la teapa lui ca pe-o apă la matca-i, revărsarea de elan vital individual înspre murmurul oceanic al fondului. Mai simplu, destin.

Problema nu e că, lansând o interpelație în direcția dacilor învinși militar de romani, n-am primi răspuns, ci dimpotrivă, că primim mai mult decât orice regim politic de tip roman, bazat pe violență și represiune — infamele fasces ce au dat numele fascismului erau vergi de supus lumea prin bătaie — ar putea tolera. Suntem intimidați, bătuți și sancționați tocmai pentru că de dincolo de orizont ne vin continuu întăriri sub forma unei coloane a infinitului (transpuse frumos în lemn de Brâncuși). Morții răspund viilor c-o asemenea solicitudine că puterea politică tremură de frica lor, convinsă că mai devreme sau mai târziu va fi silită să dea socoteală — iar dacă nu ea, atunci în mod sigur descendența ei. Țepeș invocat de Eminescu la sfârșitul „Scrisorii a III-a” a venit sub forma comunismului, ce la rându-i a fost doborât de un globalism ajuns azi și el la sfârșitul cursei lui prin lume și horcăind terminal. Moartea se ia al naibii! Cu fiecare gest anodin făcut în forfota noastră micro-burgheză înmânăm pe șest cheia de venire în prezent unui viitor justițiar. Columna lui Decebal o sculptăm noi, viii, prin neînsemnata noastră agitație cotidiană, ce totuși dobândește din context un sens ce ne scapă. Viața capătă sens prin simpla ei afundare sub zare, rânduindu-se a scriere în care viețuitorul nu-i decât un tibișir alunecând întrerupt prin mediu-i de înscriere, sau o daltă pusă pe scrijelit împietrirea din juru-i. Nu-i nevoie să tragem intenționat linii pe fața lumii atâta vreme cât pământul ne e tras fără voie de sub picioare odată cu urmele trecerii noastre pe el.

Vom repune în discuție memorializarea trecutului nostru pre-roman, unde dacii nu capătă o importanță deosebită decât pentru că au rezistat exemplar imperialismului roman. A insista prea mult pe continuitatea elementului roman după retragerea aureliană neglijează nepermis rezistența dacică și, prin extensie, a oricărei moșteniri spirituale de dizidență politică. Nu negăm importanța contribuțiilor romane și nici superioritatea lor, ci doar modul în care ele ne-au fost „exportate”.

Dincolo de linia unde perspectiva pare că se înfundă se deschide o zare și mai adâncă, așa cum în nespusul din orice spusă zace ferecată o gură, cu tot cu nerostita ei poveste. Orice răspuns se extrage din continuum-ul fenomenal lumesc în baza unei înțelegeri prealabile a semnului, adică a diferenței dintre semnificativ și nesemnificativ — operație atât de firească încât scapă de obicei analizei. Chestia e că limbajul folosit de exterioritatea profundă a lumii se improvizează din mers și pe bâjbâite, unii remarcând coerențe semnificative acolo unde alții trec grăbiți mai departe. Nu există nici un motiv serios să credem că eventualele mesaje ale alterității se vor citite simultan de toți, într-un act colectiv ce neagă aleatul individual al receptivității și perspicacității. Că lumea ar fi o singură clasă, unde se predă o aceeași lecție pentru toți. De reținut că semnificația apare doar pe un fond declarat nesemnificativ de „știutori” cu gâmf și ca atare spoliat de ființă, marginalizat, redus la tăcere, tăiat de la cuvânt, deportat aprioric în regnul ce nu (mai) spune nimic al materiei așa-zis moarte. „Gata! Circulați! Nu-i nimic de văzut sau auzit dincolo de limita trasată de noi!”, în multhulitul limbaj al raționalității disciplinare.

Ca să rămânem repetenți pe viață, nevoiași de îndrumările „știutorilor” aprobați de putere și în același timp contribuitori la întărirea ei, ni se taie abrupt legătura cu ceea ce, printre paraziți și nenumărate distorsiuni, încearcă poate să ne interpeleze. Învingătorii scriu istoria, însă mediul de înscriere se scutură, rebel, de răpciuga semnelor puterii, exprimându-se pe dedesubtul lor, sub forma unor linii șerpuind neobosit în desimea materiei cu-al ei nespus relativ. Investită abundent cu atenție și răbdare, tăcerea materiei așa-zis moarte se înmoaie concesiv în grafeme. Am numit această inepuizabilă urmăraie, de tras afară de sub cripta oricăror evidențe „ultime” impuse prin decret de putere, columna lui Decebal. Ea e o împletitură subversivă de coerențe grafice zăcând pe sub directivele trasate de potentați și amenințându-le mereu sensul: un palimpsest — o oaste? — de linioare și bastonașe imprimate de înaintași în mediu pândește la cotitură mesajele puterii spre a le desputernici, schimbându-le sensul. E deajuns ca ele să fie remarcate pentru ca totul să apară într-o lumină complet nouă. A mișca în front înseamnă a primi elanuri vertebrante din acea profunzime de origine a noastră disimulată sub orizont.

Ontologic vorbind, „pumnul” băgat disciplinar în gura unui întreg domeniu de entități are de-a face cu prerogativul pe care și-l arogă conștiința — oamenii vii, capabili de răspunsuri după canon — de a fi singura dătătoare de sens lucrurilor. Ideea că ne(mai)însuflețitele ar putea face în continuare semne cu grafismul lor mai mult sau mai puțin subtil — alinieri semnificative și chiar trimiteri aluzive la asemenea coerențe fără contact fizic cu ele (anagrame) — e anatemă în rândul marii preoțimi a metafizicii occidentale, strâns aliate cu statul și puterea sa de coerciție^[5]. De notat că aceeași lespede funerară, ce îi menține în irelevanță pe daci și toată istoria noastră pre-romană, ne strivește și pe noi, urmașii lor de azi, vii nevoie mare, însă disciplinați de haidamacii puterii să ne ținem gura exact ca înaintașii reduși la tăcere de romani. Și că lespedea amintită e mai mult un tăiș de baltag având rostul să ne taie legătura directă cu vigurosul trunchi al tradiției și să își facă, managerial, loc între noi și el. Conform aceleiași mantre ce i-a menținut și pe romani la putere în vremea lor: „divide și stăpânește!”.

Retragerea cu torțe semice a dacilor ne-a lăsat în urmă o invitație la reunificare și înfrățire fără margini. S-o recuperăm, deci, printr-o arheologie a reprezentărilor identitare românești!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. De revăzut memorabila caricatură a puterii din filmul Hair al lui Miloš Forman, unde ofițerul ce se adresează trupelor înainte de trimiterea lor pe front în Vietnam e bruiat prin stație de niște răscolitoare acorduri de chitară și, scos din sărite, ordonă pazei să tragă în difuzoare!!! Coloana sonoră ce irumpe în discursu-i simbolizează coloana a cincea a fondului, sau contraatacul celor reduși mereu la tăcere pentru ca mesajul oficial să se impună. Forman redă, în variantă modernă, vechea bătălie a cântecelor din opera Olandezul zburător a lui Wagner, care e, în ultimă instanță, cea a măsurilor omenești împotriva celor supraomenești, de un cu totul alt calibru.

2. Richard Feynman era de părere că lumina nu călătorește deloc.

3. Teoria pictorului Paul Klee, preluată și dezvoltată de Gilles Deleuze în Le pli (1988).

4. Când învățam scrierea hiragana, trecerea de la un stil grafic la altul mă descumpănea, întrucât înfloriturile unui stil îmi păreau că schimbă semnul respectiv într-un altul cu totul diferit. La fel și descifrarea grafismului gotic la scrieri mai vechi în germană. Am exploatat aceste variațiuni în romanul The transcript (2018), unde ideea e că istoria unui personaj poate miji prin pielea-i sub forma unui text, revelat însă numai celor susceptibili de consonanțe destinale cu mediul purtător. Astăzi fenomenul semnalat își croiește drumul către înțelegerea publică sub numele de quantum entanglement.

5. Ilustru atacate de Derrida în La voix et le phénomène și De la grammatologie, ca ecou la și mai vechea ofensivă heideggeriană împotriva fenomenologiei husserliene bântuite de cartezianism și matematică. La rândul nostru, am subliniat în nenumărate rânduri că semnul „=” e o transpunere pe hârtie a coarnelor acelui malin génie ce, după Descartes, tulbura conformarea dintre percepție și real. Astăzi, după patru secole, înțelegem mai bine cine slujește conformarea și cât de satanică îi e campania de control generalizat al realului implementat pe baze matematice.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!