Fost cântăreț de strană, profesor de muzică psaltică, folclorist, compozitor și scriitor, tipograg și colportor al scrierilor lui și ale altora, Anton Pann se situează între întemeietorii culturii noastre românești.

Să începem cu viața și activitatea sa

Anton Pann se spune că s-a născut în Bulgaria, la Silven, în 1796, pe atunci aparținând Imperiului Otoman, un târg însemnat situat la poalele versantului sudic al munților Balcani, pe malul stâng al râului Tundza, la Nord-Nord Est de Stara Zagora.

Tatăl său se chema Pantoleon, sau Pantaleon Petrov („vreun Pandele sau Pantelimon”, precum semnalează într-un studiu Tudor Vianu) și era de meserie căldărar sau arămar. George Călinescu a afirmat că după tatăl său, Anton Pann era român de origine: „Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era sau român (valah curat ori cuțovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie”. După Zaharia Matei, numele tatălui, Pantelimon Petrov, a devenit în românește Petroveanu, iar fiul și-a păstrat numele de Antonie Pantoleon Petroveanu (Petrovitul), cu care își semna manuscrisele până prin 1837.

Datele legate de originea sa nu sunt în totalitate complete și exacte. Potrivit unor surse, mama sa, Tomaida, era de etnie greacă sau macedoneană.

Tatăl său moare înainte de vreme, în 1806, lăsând în urmă o văduvă și trei orfani (printre care și o soră care murise de mică). În aceste condiții grele, văduva Tomaida împreună cu cei trei băieți, trece în Basarabia și se stabilește la Chișinău. Acolo Antonie, adică „Antonache”, precum îl alinta mama sa, în vârstă de 10 ani, intră în corul Bisericii mari din această localitate, unde rămâne până în 1812. Aici figurează sub numele de Antonie Pantelimonovici Petrov, învață limba rusă și își fixează vocația de psalt, având o voce frumos timbrată. Iar anul morții tatălui, 1806, coincide cu izbucnirea a nu-se-mai-știe-câtelea război ruso-turc. Cei doi frați ai săi, se înrolează în armia rusească și sfârșesc eroic în 1809 la asaltul Brăilei împotriva turcilor. Iar aici, Chișinăul îl fascinează și il determină să însemneze într-o carte de cult: „A. Pann, aflându-mă între sopranii armoniei eclesiastice, la anul 1810.”

În iarna anului 1812, văduva Tomaida ajunge, cu ultimul dintre copii, la București. Deși avea numai 16 ani, înțelesese lecțiile dureroase ale vieții și ale războiului. Sărac și fără cunoștințe intră printre localnici, datorită vocii sale, mai întâi paraclisier la biserica Olari și cântăreț secund (defteriu) la biserica „Cu Sfinți”, sau „Cu Sibile” de pe Calea Moșilor. Tot acum, Antonache devine și ucenic al dascălului grec Dionisie Fotino. Astfel, dornic să-și îmbogățească cunoștințele, se înscrie „ca auditor” la „școala de muzichie” deschisă de Fotino, „scriitor erudit și compozitor muzical”, cunoscător perfect al muzicii orientale (1769-1821). În 1816 părăsește această școală pentru a se înscrie la școala deschisă de Petru Efesiul, unul din grecii pricepuți în muzică ecleziastică, cel care i-a transmis nu numai cunoștințele de bază ale artei muzicale, dar și dorința de perfecționare, școală care funcționa pe lângă biserica Sf. Nicolae Șelari. Aici învață și meșteșugul tiparului, în tipografia aceluiași Petru Efesiul, iar în 1819 ajunge „director” al tipografiei și tipărește pentru întâia dată un Axion în românește, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar.

În 1819, Dionisie Lupu, om luminat care inițiază o adevărată campanie de „autohtonizare” a vieții eclesiastice, devine Mitropolit ocupând scaunul arhieresc din Capitală. Astfel, la numai 23 de ani, în 1820, este numit de Prea Sfinția Sa Dionisie Mitropolitul în comisia pentru traducerea cântărilor bisericești din greacă în română, folosindu-se de noua semiologie hrisantică, dovadă că devenise un nume cunoscut în viața muzicii bisericești a epocii.

Și tot în 1820, Anton Pann se căsătorește cu o fată de condiție materială precară, pe nume Zamfira Agurezan. Se naște fiul lor, Lazăr, din această căsătorie, care ajunge destul de târziu preot la Biserica Sfântului Visarion din București.

Pe parcursul anului 1821, Anton Pann se refugiază la Brașov, precum făceau boierii, adăpostindu-se pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Șchei, unde cânta la strană. Aici îl va cunoaște pe Ion Barac, celălalt colportor, traducător și tipograf de cărți populare din orașul de sub Tâmpa, cu care va lega o strânsă prietenie. După înăbușirea Zaverei, se întoarce în București în primăvara anului 1822.

Înapoi în București, Anton Pann continuă să tălmăcească melodiile de strană. În același timp, Ieromonahul Macarie izbutește să tipărească la Viena, în 1823, primele cărți de cântări bisericești în limba română: Teoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul, în tipografia călugărilor mechitariști, adică armeni.

În anul 1823 ajunge profesor de psaltichie la școala de cântări bisericești de pe Podul Mogoșoaia (astăzi Calea Victoriei).

Între anii 1826-1827 își desfășoară activitatea ca „dascăl de muzichie” la școala de pe lângă Episcopia Râmnicului și cântăreț la biserica „Buna Vestire” din Râmnicu Vâlcea. Nu se știe cum a ajuns în acest oraș, foarte probabil că a fost transferat disciplinar din cauza divorțului de prima soție sau la insistențele episcopului Neofit, cel care l-a sprijinit în tipărirea cărților de cântări pe care avea să le scoată la lumină în 1840. Cât timp a stat în Râmnicu Vâlcea, Anton Pann a locuit în casa din strada Știrbei Vodă (azi Muzeul memorial „Anton Pann”), aflat pe acea vreme la marginea orașului, pe drumul Cheii și al Olăneștilor. Este cea mai veche clădire din Râmnicu-Vâlcea, care mai păstrează stilul acesta de construcție curat românesc, cu specificul zonei vâlcene. 

În activitatea sa de la Episcopie, Anton Pann a avut ca scop principal românizarea și modernizarea muzicii bisericești, dovadă fiind manuscrisele redactate, constând în cântări specifice cultului ortodox: polieleuri, axioane, doxologii. În același timp, preda lecții de muzică maicilor de la mănăstirile „Dintr-un Lemn” și „Surpatele”, care erau încântate de „glasul mângâios al psaltului”.

În anul 1830 deschide seria tipăriturilor sale cu conținut religios și laic, în care tipărește „Versuri musicești ce se cântă la nașterea Mântuitorului nostru Is.Hs. și în alte sărbători ale anului”. Aici se intitulează „profesorul de muzică al Școlii Naționale din București”. În afară de colinde și cântece de stea, lucrarea nu conține și melodiile propriu-zise, ci numai indicația de glas pe care se cântă aceste texte. În continuare, va publica alte cărți care conțin cântece de lume („Poesii deosebite sau cântece de lume”, 1831) și lucrări cu caracter moralizator.

În 1838 moare mama sa, Tomaida, iar el se recăsătorește cu o tânără pe nume Ecaterina, fiica Aniței a lui Asanache, fost vinicer domnesc, chiar dacă părinții se opun văzând diferența de vârstă dintre cei doi, de 26 de ani. Cei doi se căsătoresc, totuși, la data de 10 februarie 1840, naș fiindu-i pitarul Tudorache Sfetescu. După aceasta, viața sa de familie revine la normal și ajunge prim cântăreț la Biserica Albă, unde locuiește temporar, alături de soția sa, apoi se mută în casa din mahalaua Bradului.

Perioada anilor 1840-1854 va fi prolifică sub aspect editorial-tipografic, autorul reușind să tipărească unele culegeri religioase și folclorice, să adauge multe alte lucrări și, în același timp, să ofere stranei românești, toate cărțile de cântări bisericești.

Anton Pann a murit în ziua de 3 noiembrie 1854, la întoarcerea dintr-o călătorie prin Oltenia, de unde contractase o răceală puternică (tifos virulent). Este înmormântat la Biserica Sfântul Stelian (Lucaci) din București, din apropierea casei sale.

Anton Pann, compozitorul muzicii imnului național al României

Anul 1848, anul revoluției de la Islaz, îl găsește pe Anton Pann la Râmnicu Vâlcea. Părăsise Bucureștii din pricina molimei de holeră. La 11 iunie izbucnește Revoluția de la pașopt și se întinde în întreaga țară. G. Dem. Teodorescu scrie în legatură cu acest eveniment ca „Anton Pann lucra peste Olt pentru realizarea ideilor naționale și cânta triumful revoluțiunii printr-un imn, de care s-a vorbit în organele de publicitate ale epocii”. Este vorba de un document nr. 1184 din 30 iulie 1848 și publicat în „Monitorul Român”, nr. 14 din 26 august 1848, inserat în colecția „Anul 1848 în Principatele Române”, în care, la 30 iulie 1848, comisarul de propaganda al districtului Vâlcea, Dumitru Zăgănescu, fratele eroului din Dealul Spirii, raporta Ministrului Treburilor din Lăuntrul Țării Românești, cadrul în care fusese sărbătorită revoluția în orașul Râmnicu-Vâlcea și care menționează și participarea lui Anton Pann: „Într-acest pompos constituțiu, aflându-se și domnul Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câțiva cântăreți de aceeași profesie, au alcătuit o musică vocală cu nișce versuri prea frumoase puse pe un ton național plin de armonie și triumfal, cu care a ajuns entusiasmul de patrie în inimile tuturor cetățenilor”.

Evenimentul se petrecea joi, 29 iulie 1848, „într-o câmpie înconjurată cu arbori, ce este la marginea cetății”, adică actualul parc Zăvoi, prilej cu care s-a depus jurământul pe Constituție, s-au sfințit steagurile revoluției și s-a cântat „pentru prima dată în Țara Românească”, într-un cadru oficial, după afirmația lui Vasile Roman, viitorul imn de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”, din păcate singurul imn național din lume care a fost compus pe o gamă minoră, adica pe o tonalitate tristă, spre deosebire de toate celelalte imnuri care sunt compuse în gama majoră, conform spuselor unei prietene compozitoare.

Anton Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei „Un răsunet”, scrisă de brașoveanul Andrei Mureșanu prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann și unul din admiratorii acestuia, ne relatează cum în casa poetului Andrei Mureșanu, din Brașov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Boliac și Vasile Alecsandri, cu toții fiind în căutarea unei melodii pentur poezia „Un răsunet”, cel care a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă în posterioritate, a fost Anton Pann.

Această melodie nu era alta decât romanța „Din sânul maicii mele”, alcătuită în 1839 pe versurile lui Grigore Alexandrescu. Vorbind despre poetul Andrei Mureșanu și despre poezia „Un răsunet” (Deșteaptă-te, române!), George Călinescu numește această poezie „Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră „acel Rouget de Lisle român”, comparându-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836), ofițerul francez care a compus Marseilleza, imnul revoluției franceze de la 1789.

Anton Pann în memoria oamenilor de cultură

Mihai Eminescu a pus, în „Epigonii”, acea inscripție nemuritoare pe mormântul literar al lui Anton Pann: „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, ca și cum acesta l-ar fi avut naș pe însuși Pepelea, personajul snoavelor și povestirilor populare românești, înrudit cu Păcală și întruchipând istețimea, umorul și perspicacitatea.

La rândul său, Nicolae Iorga, în „Istoria literaturii românești”, îl caracteriza astfel pe Anton Pann: „Cântărețul de giumbușuri, lăutarul literar al petrecerilor, ghidușul de ietacuri, amorezatul care căuta la ferestruicele căsuțelor de mahala, prinzând ceasul când lipsește respectivul jupân, tovarășul ceasurilor de veselie ale preoților, dascălilor, țârcovnicilor, cărora li zice pe glas de psaltichie lucruri care fac parte din plăcuta slujbă a Satanei”.

Alți cercetători l-au asemănat cu Ion Creangă sau cu Ion Luca Caragiale: „Prin clasicism, prin înțelepciune și bun-simț, prin erudiție și jovialitate, prin folclor, Anton Pann e predecesorul lui Creangă. Însă Pann e balcanic. Paradoxal, dar nu pe humuleșteanul Ion Creangă îl anticipează ‘profesorul de cântări’, ci, în linie tipologică, pe levantinul Caragiale. Eroii predilecți ai lui Pann sunt cetățeni onorabili, proprietari, negustori ca jupân Dumitrache”.

Vorbe de duh de la Anton Pann citire

1. „De multe ori limba taie mai mult decât sabia”

2. „Aşa e lumea asta: râde om de om şi dracu’ de toţi”

3. „Ştiinţele sunt uşi, iar cheile lor sunt cercetările”

4. „Nu strânge averi creştine

Căci cu banii nu te-ngropi,

Să ai bani doar de tămâie,

De cinci scânduri… şi de popi”

5. „Învăţătura dată rău se sparge în capul tău”

6. „Sluga nevrednică, stăpânii des îşi schimbă”

7. „Gura lumii numai pământul o astupă”