AUR, IEZI ȘI SABIE: POVESTEA HAIDUCULUI REGIZOR

Printre haiducii Olteniei din secolul al XVIII-lea, Radu Ursan a rămas în amintire nu doar pentru aurul smuls Imperiului Habsburgic, ci și pentru felul neobișnuit în care își scria legendele: nu cu scrisul cronicilor, ci pe scene improvizate, unde prizonierii deveneau actori, iar jafurile se transformau în spectacole.

Jaful de lângă Drăgășani

În 1724, alături de Pavel Lotru și Neagu Papură, Radu Ursan a atacat la Drăgășani un convoi imperial de 14 trăsuri pline cu aur. Caravana adunase biruri din Croația, Ungaria și Ardeal și venise să strângă dări și din Oltenia aflată sub ocupația habsburgică.

Jaful a zguduit finanțele imperiului: paguba era atât de mare încât, după spusele vremii, „un ied ajunsese să coste o căciulă plină cu galbeni”. O parte din aur a ajuns în sate, iar numele lui Ursan s-a împletit cu legendele populare.

Baronul făcut „ied”

Împăratul a trimis să cerceteze paguba pe baronul Maxim von Bindenwald, dar Ursan l-a capturat și i-a rezervat o soartă pe cât de comică, pe atât de umilitoare: rolul de „ied” în piesa Capra cu trei iezi, jucată pe o scenă improvizată în sat.

Pentru că prizonierii erau numeroși, Ursan inventa distribuții extinse, cu mai multe capre, mai mulți iezi și chiar personaje noi, doar ca nimeni să nu rămână fără rol. Cei cu talent actoricesc erau păstrați mai mult timp în „trupele” lui, ceilalți erau eliberați după spectacol, purtând cu ei amintirea cea mai bizară din viața lor de soldați imperiali.

De la haiducie la „bătălia țuicii”

După Pacea de la Belgrad (1739), Oltenia a revenit sub autoritatea Țării Românești, dar Ursan și-a continuat viața de haiduc. Mai târziu, domnitorul Nicolae Mavrogheni l-a recrutat, împreună cu alți haiduci, în armata sa neobișnuită.

Legenda spune că a trăit până la peste 80 de ani și că și-a găsit sfârșitul în timpul celebrei „bătălii a țuicii” de la Caransebeș (1788). Deghizat în negustor, Ursan a vândut rachiu trupelor austriece alcătuite din soldați de neamuri diferite. Când i-a văzut amețiți, a răspândit zvonul că vin turcii. Neînțelegându-și limbile, soldații s-au năpustit unii asupra altora, într-un haos care a rămas în cronici ca un episod grotesc al războiului.

Moștenirea lui Ursan

Balada „Radu mamii” ar fi inspirată chiar de el, nu de Radu Anghel din Argeș, cum s-a spus adesea. Ursan rămâne în memoria Olteniei nu doar prin aurul smuls Imperiului, ci și prin teatrul său improvizat, unde caprele și iezii erau soldați imperiali obligați să joace pentru hazul satelor.

Radu Ursan rămâne o figură paradoxală: tâlhar și regizor, spaima Vienei și bucuria Olteniei, un haiduc care a făcut din rezistență spectacol.