Două dintre cele mai importante figuri ale secolului al XVII-lea în Ţările Române au fost domnitorii Matei Basarab (1632-1654) al Ţării Româneşti şi Vasile Lupu (1634-1653) al Moldovei. Doi vrednici conducători, ale căror portrete vor fi păstrate veşnic în istorie pentru buna ocârmuire a ţării. Relaţiile dintre ei însă nu au fost dintotdeauna cele mai bune. Imixtiunea puterii suzerane turceşti şi intrigile boiereşti au dus chiar la lupte între armatele voievodului muşatin şi ale celui basarab. Aici intervine Biserica lui Hristos, „Domn al păcii”, care, prin diplomaţia Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei, a reuşit împăcarea celor de acelaşi neam.

În anul 1644, o solie a domnitorului Vasile Lupu al Moldovei poposea la Curtea Domnească a lui Matei Basarab, în Ţara Românească. În frunte se afla însuşi mitropolitul Moldovei, Varlaam. Sfetnic de seamă al voievodului, acesta l-a convins că neînţelegerile dintre provinciile surori nu puteau aduce nimic bun şi l-a îndemnat ca, în semn de pace, să ridice un sfânt lăcaş în Muntenia. Matei Basarab a primit cu bucurie semnul de pace moldav şi s-a angajat să ridice, la rându-i, o biserică în ţara vecină. Astfel, prin inţelepciune şi cuvânt bun, s-a pus capăt neînţelegerilor dintre domnii de un neam, o limbă şi o credinţă, iar ca rod al acestei împăciuiri au răsărit două altare: al Sfintei Mănăstiri Stelea de la Târgovişte şi al Sfintei Mănăstiri Soveja, din Vrancea.

„Biserica Împăcării” – Stelea, altarul moldav al Ţării Româneşti

Biserica Mănăstirii Stelea din Târgovişte la 1900

Vasile Lupu a ales să rezidească din temelie biserica Mănăstirii Stelea din Târgovişte, vechea capitală a Ţării Româneşti. Ridicată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de Stelea Spătarul şi atestată documentar printr-un hrisov al lui Mihnea Turcitul din 1582, mănăstirea adăpostea rămăşiţele trupeşti ale tatălui domnitorului Vasile Lupu, Nicolae. Între anii 1636-1637 şi 1644-1645, pentru pomenirea părintelui său, a ridicat o nouă biserică, iar ansamblul mănăstiresc a fost îmbogăţit cu o casă egumenească, un nou corp de chilii şi ziduri de incintă. Pisania împodobită cu bourul moldovenesc, zidită în pronaosul bisericii, menţiona: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată, robul şi închinătorul Io Vasile Voevod din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei. Acest sfânt hram al Învierii lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos l-a făcut mai înainte Stelea negustorul, unde zace şi trupul răposatului părintelui meu, Nicolae Vel Aga. Iar acum când mi-a dăruit Dumnezeu domnia Ţării Moldovei, am dărâmat acea dintâi Sfântă Biserică până în temelii şi cu ajutorul lui Dumnezeu am început s-o zidesc din nou, în zilele fratelui nostru, Io Matei Basarab Voevod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Ungrovlahiei, şi s-a săvârşit, cu voia lui Dumnezeu, în luna lui septembrie 7 şi anul 7154” (1645, n.r.). Biserica a fost construită de meşterii lui Vasile Lupu ca o replică a vestitei ctitorii voievodale din Iaşi, „Sfinţii Trei Ierarhi”, devenind un model de strălucită îmbinare a elementelor decorative moldoveneşti şi munteneşti.

Grigore Alexandrescu

În noiembrie 1653, patriarhul Macarie al Antiohiei era oaspete în capitala Ţării Româneşti, găzduit la Mănăstirea Stelea. Însoţitorul său, diaconul Paul de Alep, avea să noteze în jurnalul de călătorie detalii de o deosebită importanţă pentru istoria noastră. Din însemnările sale aflăm că Târgoviştea se compara, ca mărime, cu Alepul sau Damascul, iar mănăstirea lui Vasile Vodă era printre cele mai frumoase: „Ea poartă numele Învierii Domnului, dar muntenii o numesc Mănăstirea Stelea. E mare şi îngrădită cu un zid de piatră… Biserica e măreaţă şi înaltă, având două elegante turle cu mai multe cruci, pentru a căror poleire s-au cheltuit, se zice, şapte sute taleri veneţieni. Iconostasul, de artă rusă, este minunat şi are trei uşi”.

O nouă vizită a lui Paul de Alep a avut loc în februarie 1658, la puţin timp după asediul oştilor turceşti, care l-au învins pe voievodul Constantin Şerban în încercarea de a se împotrivi mazilirii. Despre Mănăstirea Stelea avea să scrie că „rezistă unui asediu puternic, fiind ocupată de o ceată de cazaci cu femeile lor, care s-au luptat cu turcii şi tătarii… Bisericii, ce era plină de lăzi şi provizii ale poporului, i-au dat foc; ea a ars cu totul pe dinăuntru şi pe dinafară… şi cu ea a pierit, păcat, şi acel iconostas de o atât de rară frumuseţe”.

După domnia lui Matei Basarab, mănăstirea şi-a pierdut strălucirea de odinioară, devenind metoc al ctitoriei brâncoveneşti „Sfântul Gheorghe”-Nou din Bucureşti, închinată şi ea Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim

Vasile Cârlova

Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a rânduit o restaurare a Bisericii Stelea, ce includea o nouă pardoseală din dale de piatră, pictură nouă, mobilier nou şi refacerea etajului superior al clopotniţei. În special, în timpul domniilor fanariote, mănăstirea a rezistat doar prin daniile boiereşti.

De la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până spre anul 1840, în chiliile Mănăstirii Stelea a funcţionat o şcoală grecească. Printre elevii care au buchisit slova elinească aici, amintim pe Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Cârlova.

După secularizarea averilor mănăstireşti din anul 1863, lăcaşul Mănăstirii Stelea devine biserică de mir, iar anexele primesc alte destinaţii

Obiectele de cult ce au supravieţuit vicisitudinilor vremii fac astăzi parte din colecţiile de preţ ale muzeelor româneşti. Astfel, două jilţuri brâncoveneşti, decorate cu motive vegetale, dintre care unul purtând stema Ţării Româneşti, sunt expuse în Muzeul Naţional de Istorie a României. Ultimul ctitor al bisericii, Vasile Lupu, a dăruit, printre altele, un potir de argint aurit filigranat, o cristelniţă din piatră şi o anaforniţă din argint aurit, cu stema Moldovei, păstrată astăzi în Muzeul Naţional de Artă.

Ion Heliade-Rădulescu

Pentru că a fost ridicată ca semn al păcii dintre domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti, biserica Mănăstirii Stelea este numită şi „Biserica Împăcării”. Din anul 1990, Biserica Stelea redevine mănăstire, într-un ansamblu istoric alcătuit din lăcaşul de cult, turnul-clopotniţă, case egumeneşti şi chilii, căutând să refacă imaginea domnească a ctitoriei lui Vasile Lupu.

Soveja, altarul muntean al „bunei păci” cu Moldova

Între anii 1644-1645, concomitent cu ridicarea noii biserici a Mănăstirii Stelea de către Vasile Lupu, Matei Basarab a ctitorit Mănăstirea Soveja, în Ţara Moldovei. Sfântul lăcaş cu hramul „Naşterea Domnului” a fost ridicat în fostul Ţinut Putna, astăzi judeţul Vrancea, pe unde locul unde se aflau colonizate sate munteneşti din Muscel. Pisania originală a rezistat peste veacuri, sculptată în piatră şi aşezată în pronaosul bisericii, având gravat anul sfinţirii: 1645. Biserica era fortificată cu ziduri puternice care adăposteau mai multe corpuri de clădiri. Aşezământul a fost înzestrat de Matei Basarab cu veşminte, vase, cărţi, odoare, obiecte de cult şi moşii.

Alecu Russo

Cutremurele din 1802 şi 1838 au distrus biserica şi o parte din anexe. La 7 martie 1846, Alecu Russo, exilat la Mănăstirea Soveja, constata: „Din vechea clădire au numai lespizile pe jos şi pisania”. A urmat secularizarea averilor mănăstireşti din 1864, după care, pentru o perioadă, clădirile anexe au servit drept adăpost pentru pichetul de grăniceri. Secolul al XX-lea a apăsat pe bolţile mănăstirii, atât de încercate de-a lungul istoriei, două războaie mondiale şi tot atâtea cutremure devastatoare, în 1940 şi 1977. În cele din urmă, lăcaşul a ajuns biserică parohială. Reparaţiile după cutremurul din 1977 au redat, în mare parte, forma arhitecturală iniţială a ctitoriei lui Matei Basarab. Astăzi, biserica este înconjurată de cimitirul parohial şi de o parte din zidurile de apărare şi ruinele clădirilor care mai amintesc că, la graniţa Moldovei cu provinciile surori, a dăinuit, cândva, o ctitorie voievodală.

Mănăstirea Soveja

Mănăstirea Soveja – „staulul Mioriţei”

În 1846, pe când se afla surghiunit în chiliile Mănăstirii Soveja, Alecu Russo a cules, din tradiţia populară, balada „Mioriţa”. Opera a fost trimisă prietenului său, Vasile Alecsandri, şi publicată în culegerea acestuia, „Poezii populare”, recomandată de culegător drept „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume“. Mihai Eminescu avea s-o numească „acea inspiraţiune fără seamăn, acel suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi”.

Sursă: Ziarul Lumina.

Sâmbătă, 22 iunie 2024, la orele dimineții, postul de radio România-Actualități, transmitea, ca de obicei, emisiunea dedicată armatei, emisiune destul de formală de regulă și construită așa cum se construiesc toate emisiunile politice sau non-politice la noi: să nu fie „atingătoare” de vreo chestiune „delicată”, actuală, trecută sau viitoare.

Azi, n-a fost așa. S-a început cu aducerea aminte a datei de 22 iunie 1941 când „generalul Antonescu a ordonat Armatei Române «Treceți Prutul!» pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei” anexate de U.R.S.S. Vorbirea a continuat amintind că mareșalul Antonescu a fost judecat de un tribunal militar, considerat „criminal de război” și „împușcat”. Informațiile aceasta n-au fost însoțite de nici un comentariu.

Ce să fie? O „scăpare” voită sau nu? Să aibă semnificația unei „deschideri” către libertatea de a spune adevărurile noastre fără opreliștile existente? Pentru mine este însă clar că acele două minute de istorie adevărată spusă la începutul emisiunii pentru armată pe postul național de radio nu a fost deloc întâmplătoare. Viitorul va arăta realitatea.

Dacă este, așa cum îmi place să sper, un semn de renunțare la imixtiunea brutală a politicului în istorie, mergând de la omisiunea adevărului istoric până la mistificarea lui, de la declararea eroilor neamului nostru drept criminali de război și acoperirea sau justificarea unor crime abominabile -, am putea să ne gândim că forme ridicole de manifestare a re-„condamnării” lui Ion Antonescu, precum cutia pusă în capul bustului său ridicat (de Josif Constantin Drăgan – n.n.I.M.) în curtea bisericii (Sf. Constantin și Elena – n.n.I.M.) pe care a ctitorit-o în București și altele asemenea vor dispărea? Dar neadevărurile și omisiunile existente în cărțile de istorie azi în uz în școlile de toate gradele din România, vor rămâne pe loc? Și mai grav, cum va repara conducerea țării contrazicerea flagrantă dintre adevărul istoric obiectiv privind apartenența nordului Bucovinei la România și afirmațiile existente nu numai în Tratatul de bază cu Ucraina – operă a președintelui Emil Constantinescu și a ministrului său de externe Adrian Severin – ci și în nenumărate declarații, afirmații – oficiale sau nu – ale politicienilor de la București – cu totul ignoranți în ale istoriei – privind așa-zisa „integritate” teritorială a Ucrainei?

Un istoric nu poate interpreta o atare afirmație decât într-un singur fel: abandonarea confraților din nordul Bucobinei la bunul plac al actualilor deținători ai pământului Bucovinei de Nord – parte constitutivă, din negura vremurilor, a Moldovei istorice – care, de drept, n-a aparținut niciodată altcuiva decât Moldovei. S-a încălcat și se încalcă o tradiție și un adevăr știut de toată lumea: România nu s-a implicat niciodată în acțiuni politice, militare, diplomatice împotriva intereselor sale naționale. Un exemplu aș da: se știe că după evenimentele din Rusia din octombrie 1917, marile puteri – Franța, Anglia, Germania ș.a. – au participat activ la războiul civil din Rusia urmărind doar interese imperialiste. Atunci, foștii aliați ai României, în special Franța, au făcut puternice presiuni asupra guvernului român pentru a obține participarea Armatei Române la acel război de intervenție, oferindu-i-se și unele „compensații” teritoriale în Rusia. Refuzul guvernului român a fost fără echivoc: „avem o foarte bună frontieră pe Nistru și nu avem nici un motiv să trecem dincolo de ea”. Acum, ajutorarea unor refugiați din calea războiului, face parte din tradiția românească (Cehoslovacia în 1938-1939, Polonia în 1939 ). Dar în rest, implicarea pe scară atât de largă în acest război de partea unuia dintre beligeranți, ridică o întrebare legitimă și de bun simț: servește , sau nu, acest lucru interesul național al României? Tot trecutul nostru istoric are un singur răspuns: Nu!.

Și mai este un fals istoric grosolan ascuns zeci de ani cu grija de a nu „deranja”, „supăra” pe vreunul dintre mai marii planetei: știe toată lumea că în iunie 1940, în urma a două ultimatum-uri trimise de guvernul sovietic României cerând Basarabia și Bucovina toată – aceasta din urmă drept „despăgubire” pentru așa-zisa exploatare a Basarabiei de către România timp de 22 de ani, guvernul român a răspuns în final că „se vede silit” să cedeze…etc etc. Acest act de forță prin care U.R.S.S., în conivență cu Germania, a cotropit pământul românesc al Moldovei de Nord și de Răsărit, a devenit, în Tratatul de pace cu România semnat în 1947, „acord româno-soietic”, acceptat ca atare de Marea Britanie și S.U.A., în baza căruia s-a stabilit frontiera dintre România și U.R.S.S. așa cum o trasase Molotov , cu creionul său cel gros, în iunie 1940. Astfel s-a confirmat, printr-un act juridic internațional (tratatul de pace), raptul teritorial săvârșit în iunie 1940 de U.R.S.S., încălcându-se șii angajamentele luate de Aliați în Carta Atlanticului și alte documente oficiale.

Ce au făcut conducătorii de atunci ai României pentru a apăra interesele naționale ale țării? Ce a făcut „capul” statului – regele Mihai? Declarația către țară din 23 august ’44 nu pomenește nimic despre teritoriile pierdute din Est. Îl aștepta Stalin cu „Орден «Победa»” (Ordinul „Victoria”)! Era oare trocul Ardeal contra Basarabia-Bucovina formula care ștergea crimele, abuzurile, suferințele a milioane de români? Este adevărat că statutul de „cobeligeranță” nu i s-a recunoscut României, în pofida participării ei la război contra Germaniei după 23 august, în pofida eforturilor delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Este adevărat că în „împărțeala” criminală săvârșită de Roosevelt-Stalin-Churchill, România a fost „dată” U.R.S.S.-ului și a intrat sub ocupație; în perioada blamată a regimului Ceaușescu s-au făcut totuși încercări de a se deschide calea unor discuții pe marginea unor teme „tabu”: Tezaur, Bucovina, pactul Molotov-Ribbentrop și altele, dar înțelegerile tripartite din anii războiului erau în picioare și perfect valabile.

Dar ce poziție au adoptat „emanații «Revoluției»” ce conduceau România, după destrămarea U.R.S.S.? Au re-re-confirmat de „n” ori prin toate actele semnate, prin declarații publice, prin chiar poziția adoptată în războiul în care românii din Bucovina au dat din nou jertfă de sânge pentru o cauză care nu este a lor, raptul teritorial din iunie 1940. O singură formulare este potrivită pentru toate acestea: trădarea intereselor naționale ale poporului român.

Cum va ieși din impas Academia Română – forul suprem de știință al țării – care acceptă măsurile de privare a libertății persoanei ce va avea o altă poziție decât cea zis „oficială cu privire la «criminalul de război» Ion Antonescu?”.

În fapt, Academia are și alte mari probleme de conștiință și respect de sine pe care le ignoră sau le trece sub tăcere. Mă refer la chestiunea masacrelor românilor din Basarabia și Bucovina ocupate de U.R.S.S. în iunie 1940 – Chișinău, Cernăuți, Fântâna Albă mai ales, unde au căzut sub gloanțele noilor stăpâni sute de mii de români. Dar cu tinerii care au trecut Prutul la 22 iunie 1941 să-i elibereze pe frații lor și au murit sub gloanțele rusești? Există vreo comemorare, vreo întrunire de omagiere a memoriei lor, vreo aducere aminte pentru generațiile de azi? Cei de dinainte au înălțat Mausoleul de la Mărășești și sute de monumente care glorifică soldatul român, în toate satele din țară; dar cei de după ei, ce au făcut?

Mă opresc o clipă și asupra mult controversatei chestiuni a holocaustului din România, pus în cârca „criminalului de război” Ion Antonescu. Nu cred că a uitat cineva că Academia Română însăși a „hotărît” cândva că în România n-a fost holocaust. După prea puțină vreme, în urma unei vizite în România a unui personaj – controversat și el – și a unor discuții foarte „lămuritoare” pe la Cotroceni, guvern, Academie etc., Academia Română a zis, precum Nae Cațavencu, dar nu până la capăt; adică: holocaustul a existat, a fost cu asupra de măsură …„dar lipsește cu desăvârșire” – ar mai fi spus Cațavencu. Academia Română, nu.

Prin grija multora – de la noi și de aiurea – există un Institut al Holocaustului la București. Foarte bine. Lucrează cu sârg, cercetează, scoate cărți, desigur contribuie și la editarea manualului în cauză pentru toate școlile din România. Ca să nu se uite. Mi se pare un lucru de laudă. Dar de ce nu luăm exemplu? N-am auzit de vreo inițiativă a Ministerului Învățământului și Cercetării, a Academiei Române, a altor Academii care-și afișează cu ostentația costumația de paradă, inițiativă referitoare la cercetarea organizată a istoriei Calvarului Românilor aflați sute de ani sub ocupație străină – rusească, austriacă, ungurească. Din contra, nici manualele de școală cu titlul „Istorie” (nu „Istoria Românilor” cum este normal și ar trebui! – n.n.I.M.) nu cuprind astfel de subiecte. Se escamotează. Exact ca prin anii ’50. Tot ce era atingător de U.R.S.S. și politica sa agresivă, nu exista. Și multe altele. Dar tineretul, ce știe, și ce înțelege din toată babilonia asta? Este oare pregătit ca peste un număr de ani să ia decizii în cunoștință de cauză pentru țara lui? Sau va opta pentru formula „o Țară ca afară” (adică? Haos! – n.n.I.M.)

(Nota redacției: Institutul Elie Wiesel NU a publicat nici o cercetare și nici nu a realizat studii de cercetare cu privire la așa-numitul holocaust pe care-l trâmbițează.)

Eu, o întrebare aș mai pune, dintre zecile pe care le-aș mai avea: ce se va face cu tezele de doctorat care, folosind o documentație de arhivă de excepție, documentație ce nu se poate contesta, au deslușit multe aspecte ale politicii interne și externe ale perioadei dominate de personalitatea mareșalului Antonescu, inclusiv situația din teritoriile rusești administrate temporar de România – aliată cu Germania. Eu însămi am condus o astfel de lucrare de doctorat , apreciată de o numeroasă comisie de specialiști ca fiind excepțională și onorată cu calificativul „magna cum laudae”- confirmat și de Ministerul Învățământului. Lucrarea zace și acum, după ani buni, în sertarele fostului doctorand, fără nici o șansă de a fi publicată : victimă (colaterală ?) a cenzurii văzute și nevăzute din România „democrată”.

Evenimentele din 1989 – exacerbate și ele – au adus foarte multe iluzii. Despre una singură aș vrea să spun câteva cuvinte. Mult văduvită de posibilitatea de a arăta – scris și vorbit – problemele uitate sau distorsionate ale istoriei românilor, problemele puse – cum se spunea atunci – la index, supusă unei cenzuri ilegale, ascunse sub sistemul „aprobărilor de sus”, Istoria încetase de a fi „magistra vitae”. Cei care ieșeam din vechiul sistem politic marcați de toate tarele acestuia, vedeam aievea întoarcerea la vechile valori, libertatea totală de a spune adevărul așa cum ni-l deslușeau documentele, libertatea de a dezbate orice problemă a istoriei sine ira et studio. Dar, din roz, totul a devenit repede cenușiu.

Nu știm nici după 35 de ani, nici după ce institute de cercetare a „revoluției” au demonstrat cu vârf și îndesat că au trăit degeaba pe banii poporului, n-am aflat ce s-a întâmplat de fapt în decembrie-ianuarie 1989-1990; sau știm fiecare câte ceva din cele trăite, văzute sau auzite, dar păstrate cu grijă în sertar; am rămas, oficial, cu informarea, în stadiul de atunci, dominat de lozinci, declarații emoționale, etichetări fără acoperire, aritmetică defectuoasă. Problemele vechi „tabu” cu judecăți de valoare antefabricate, au fost înlocuite cu noi probleme „tabu” cu judecăți de valoare antefabricate: evenimente ca „Piața Universității”, „mineriadele”, „procesul” de la Târgoviște, sau declanșarea evenimentelor din decembrie ’89 cu actorii lor principali și figuranții, liderii din interior și din afară, fenomenele economico-sociale ca „trecerea de la socialism la capitalism” și nenumărate altele, nu suportă nici un fel de dezbateri pe bază de documente, nici abordări și nici puncte de vedere altele decât cele „oficiale”, lansate în vremuri – credeam. apuse – de personaje – „guru”.

Cenzura sau controlul – cum vrem să-i spunem – au mai multe necunoscute decât înainte, Mentalități anapoda, aduse de cei care au venit cu noua „democrație”, au declarat război deschis tradiționalismului, naționalismului, patriotismului, românismului, identității naționale. Într-o astfel de conjunctură, politicile de „reformare” nesfârșită în toate domeniile nu numai că n-au adus nici un progres, dar au cultivat falsul, dezinformarea, răstălmăcirea realităților; incultura crasă caracterizează politicul în toate aspectele lui. Peste toate, obediența față de „recomandări” străine de specificul național, corupția s-au instalat temeinic de sus și până jos. „Yes!”-manii, inculții corupții, demagogii sunt chemați să conducă destine, țări, popoare. Nu știi ce va aduce ziua de mâine sau dacă mâine va fi, cel puțin, ca azi.

Într-o societate normală, cercetarea istorică n-are, aparent, nimic de a face cu probleme ca cele mai sus enumerate. Însă, rămânând pe piedestalul ei de „magistra vitae”, istoria își servește menirea de a oferi societății elementele de bază ale culturii, de a modela conștiințele, de a face sau reface legăturile între trecut, prezent și viitor , de a cultiva identitatea națională a unui popor; Istoria cultivă respectul de sine, respectul pentru spiritul de familie, de patrie, de strămoși. Fără să cunoști istoria, nu știi cine ești, ce vrei, unde te duci. Dar, în mica noastră lume „post-decembristă”, Istoria a fost trasă pe „linia moartă” ca un tren de care nimeni nu mai are nevoie. Trist, foarte trist!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. univ. dr. Viorica Moisuc

30 Iunie 2024.

Parafrazând un celebru titlu muzical, publicul torontez a avut șansa de a admira un eveniment sonor care a consituit o premieră absolută, prin apariția unui dirijor român pentru prima oară la pupitrul unei orchestre canadiene în seara de 29 iunie 2024 la Glen Gould Studio din Toronto. Maestrul Daniel Jinga a condus orchestra Kindred Spirits (KSO) din Toronto împreună cu excepționalul pianist canadian Daniel Vnukowski către o performanță care a stârnit aplauzele unei audiențe în bună parte loială orchestrei, dar total străină dirijorului român. Deloc întâmplătoare, prezența muzicianului nostru pe tărâm canadian urmează tradiția unei colaborări fructuoase între cele două instituții, în cadrul căreia  Maestrul  Kristian Alexander, dirijorul fondator și Directorul Artistic al KSO a fost invitat în luna februarie a lui 2024 la Opera Națională din București unde a dirijat Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart (un spectacol cu casa închisă). Aș aminti aici că apariția Maestrului Daniel Jinga la pupitrul orchestrei KSO urmează o mai veche tradiție a colaborării româno-canadiene. Membrii comunității române din Toronto încă își mai amintesc concertul de la împlinirea a 100 de ani de la nașterea României moderne și a Zilei noastre Naționale; sub bagheta lui Kristian Alexander,  muzicienii canadieni ne-au onorat aniversarea în concertul simfonic „Alegria” de pe data de 1 decembrie 2018.

„În convorbirile din pre-showul concertului cu Andreea Demirgian, co-prezentatoare, alături de Michael Berec, dirijorul Kristian Alexander a vorbit despre influența puternică pe care Sergiu Celibidache a avut-o asupra sa în anii tinereţii, pe când Maestrul Celibidache dirija Filarmonica din München, şi de la care a învățat arta dirijatului și importanța esențială a muzicii.” (din articolul publicat în revista Observatorul).

Reîntorcându-ne la concertul din 29 iunie, Daniel Jinga a făcut demonstrația unei măiestrii care este fără discuție rezultatul unei cariere artistice complexe, explorând o paletă extrem de diversă de genuri și stiluri (de la  muzica sacră sau prelucrările folclorice, la pop-rock simfonic, de la renașterea europeană la sonoritățile contemporane sau muzica de teatru și film).

„Muzica este pentru mine un fenomen sacru, afirma Daniel Jinga în decursul unui scurt interviu pe care mi l-a acordat înaintea concertului canadian; dirijorul oficează atunci când se află la pupitru, iar aceasta este ideea pe care am adoptat-o în urma studiilor la Seminarul Teologic (studii care au precedat cursurile Universității de Muzică din București). De aceea mă întorc ades la renaștere pentru a mă curăța din toate punctele de vedere, chiar și tehnic, prin acea simplitate atât de caracteristică epocii. Am abordat tot ceea mi-a plăcut, de aceea cred că e cam greu să fiu înregimentat într-o anumită stilistică. Dar realizez că nu sunt nemuritor, așa că mă îndrept către marea muzică simfonică și de operă; am învățat foarte multă muzică în ultimii ani dar e timpul să mă opresc deocamdată, pentru a digera ceea ce am acumulat  până acum” (27 iunie 2024).

Printre cei mai importanți mentori care au marcat evoluția-i muzicală, Daniel Jinga a menționat cu recunostință pe regretatul muzician Marin Constantin, dirijor și  fondator al celebrului cor Madrigal; numirea ca dirijor secund al acestei formații chiar de către  mentorul său a constituit treapta sa de lansare.

„Eu numesc acest fapt certificatul meu de naștere! Maestrul Constantin a luat două decizii atunci; una prin care mă numea dirijor secund și alta prin care-mi oferea poziția de director general adjunct, care e o funcție administrativă. Deci el m-a învățat atunci ce înseamnă leadership, ce este managementul cultural, care după mine nu pot fi separate; dacă managerul e și dirijor, el va face totul din vocație, și va pune totul în slujba culturii. Un manager care și profesează efectiv în domeniul muzicii va ști să recunoască valoarea și să o aducă în prim plan” (27 iunie 2024). De amintit că acea experiență este cea care i-a folosit mai târziu în viață; din 2021, Daniel Jinga este Directorul General al Operei Naționale din București.

Activitatea artistică a Maestrului Daniel Jinga pendulează între cor și orchestră, cochetând și cu lumea teatrului sau filmului. De la pupitrul secund al corului Madrigal, ori ca invitat la Song, Sound, la fondarea propriului cor de cameră, Accoustic, de la lucrul cu regizorii de film Alexandru Tocilescu, Alexandru Darie, Alexander Hausvater,  Alexandru Dabija la pupitrul orchestrelor simfonice Muntenia, al Filarmonicii George Enescu din București, orchestrei Operei Nationale București, a Teatrului Național de Operetă București, Orchestra Filarmonicii Timișoara sau Orchestra Simfonică Concertissimo, toate aceste apariții au contribuit la șlefuirea sa ca muzician. Întrebat cum s-a realizat trecerea de la dirijatul de cor la cel de orchestră, Daniel Jinga a raspuns:

„Un moment important a fost anul 2009 când am început concertele în aer liber, apoi întânirea cu Maestrul Gheorghe Zamfir care m-a preferat ca dirijor. Totuși, eu nu consider că trecerea de la cor la orchestră este un upgrade! Nu se poate face o comparație între ele, aș spune chiar că dirijatul coral e din anumite puncte de vedere mai greu. De aceea continuu să le fac pe amândouă, ca și cum aș face două sporturi diferite pe care le iubesc în aceeași măsură. Un dirijor de cor trebuie să cunoască tehnica vocală, în timp ce cel de orchestră trebuie să cunoască orchestrație; structurile corale sunt și ele diferite de cele instrumentale, fiecare sonoritate are parfumul ei” (27 iunie 2024).

Programul concertului din seara de 29 iunie a fost în totalitate dedicat uneia dintre cele mai bogate epoci ale istoriei muzicii, cea a romantismului francez, pentru care – aveam să aflu în decursul aceluiași interviu – maestrul român are o predileție.  

„Prefer lucrările romantice pentru că au mai multă energie și complexitate, deși de multe ori am dirijat Mozart care, în glumă spun că se dirijează singur. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu înregimentat, ceea ce mă face să mă feresc de Beethoven sau orice alt compozitor care cere rigoare; temperamentul meu mă împinge să încalc reguli, de aceea înclinația specială către romantism.” (27 iunie 2024).

Coeziunea programului simfonic al serii a fost remarcabilă, prima parte introducând două piese compuse în același an, 1885, care, deși diferite ca sonoritate, prezintă similarități atât structurale cât și orchestrale; Variațiuni simfonice pentru pian și orchestră de Cesar Frank și Simfonia pe o temă de la munte de Vincent D’Indy. Ambele sunt construite în gen concertant, și totuși nici una nu este în realitate un concert în sensul clasic al genului. Creația lui Frank expune toate cuceririle componistice pe care criticii vremii sale nu le-au înțeles, fiind mai preocupați de a-l ridiculiza pentru numele său lung și regal; forma monopartită – în care totuși se pot identifica cele trei mișcări specifice tipului de concert într-un flux neîntrerupt – ciclicitatea tematică și înglobarea părții pianistice în scriitura orchestrală luxuriantă. Deși clar edificată în trei secțiuni, Simfonia lui D’Indy se aseamănă lucrării lui Frank (D’Indy a avut o mare admirație pentru mentorul său) prin tiparul similar – fantezie simfonică cu pian obligat care nu domină discursul muzical – și ciclicitatea melodiei populare care străbate piesa de la un capăt la altul.

Acestor lucrării le este comună scriitura pianistică de o virtuozitate briliantă, în același timp conferind acea emoție tipică romantismului francez, pe care solistul serii, Daniel Vnukowski a transmis-o audienței din plin. Pianist virtuoz, aclamat de New York Classical Review ori The Sunday Times, Daniel Vnukowski interpretează lucrările romantice cu profunzimea și măiestria demne de un descendent al țării lui Chopin; școlit la cele mai bune instituții din Londra, ori Italia (unde a studiat printre alții cu Dmitri Bashkirov),  aplaudat la Carneggie Hall din New York, Buenos Aires, Varșovia, Baltimore sau Toronto, Daniel Vnukowski își împarte timpul între concerte și seria de recitaluri-prelegeri despre muzica holocaustului, între edițiile zilnice ale Cutiei Muzicale pe Classical 96.3 fm și prezentările de concerte ale orchestrei KSO, cu grația și modestia unui artist desăvârșit.

Partea a doua a concertului a prezentat o versiune interpretativă plină de vivacitate și energie a Simfoniei în Do Major de George Bizet, Daniel Jinga conducând instrumentiștii KSO într-o adevărată cavalcadă sonoră. Compusă la vârsta de numai 17 ani (mai mult ca sigur ca lucrare de școală), uitată în sertarele istoriei, simfonia lui Bizet a fost redescoperită 70 de ani mai târziu și redată lumii de criticul Jean Chantavoine. Iar în seara de 29 iunie și-a regăsit strălucirea de bijuterie muzicală în viziunea dirijorală a Maestrului Daniel Jinga, într-un final fulminant care a ridicat audiența în picioare aplaudând și chemându-l la rampă de nenumărate ori. Întrebat ce ar dori să comunice publicului torontez (și în special comunității române), Daniel Jinga a afirmat: 

„Aș vrea să specific că nu doresc ca acest eveniment să fie considerat unul exclusiv românesc, trăim într-o lume în care trebuie să gândim universal, să tindem către un globalims în sensul frumos al cuvântului. Pe vremea când mergeam în turnee cu corul Madrigal, diferențele între puterea noastră financiară și a vestului erau uriașe. Dar acum, când discrepanțele s-au estompat masiv, aș dori ca toate concertele Operei Naționale în străinătate să se adreseze nu doar românilor de acolo, ci și tuturor locuitorilor acelui oraș sau zonă. Aș dori ca toți să admire cultura românească, valorile noastre, performanța noastră. Îmi place să constat că cel puțin din punct de vedere muzical nu stăm rău deloc; avem o școală foarte bună și să ne mândrim cu ea. Am totuși un mesaj către comunitatea română de la Toronto, care, am înțeles că este una veche și chiar numeroasă: vă mulțumesc pentru participarea la concertul meu și vreau de asemenea să vă anunț că voi face toate eforturile pentru a aduce toată echipa Operei Naționale din București (corul, orchestra și soliștii) la Toronto. Nu știu când se va putea face asta, dar se va îndeplini fără discuție, căci comunitatea română din Toronto o merită atât din partea instituției pe care o conduc, cât și din partea statului român.”

A consemnat pentru dumneavoastră de la Toronto,

Mihaela Cudalbu

Muzicolog și Profesor de Muzică

Această scrisoare reprezintă ultimele cuvinte adresate camarazilor de Căpitanul Legiunii Arhanghelului Mihail, în timp ce se afla deţinut în închisoarea Râmnicu Sărat. Ea este o probă zdrobitoare împotriva acuzaţiilor nefondate proferate asupra Mișcării Legiunii. Corneliu Zelea Codreanu a afirmat în numeroase rânduri că nu dorește să preia puterea printr-o lovitură de stat. El a fost arestat marţi 19 aprilie, în Săptămâna Patimilor a anului 1938. Arestarea a fost declanșată în urma plângerii penale a lui Nicolae Iorga, ajuns consilier regal, sub pretexul unui ultraj la adresa demnitarului dintr-o scrisoare publică. „Ești un incorect. Ești un necinstit sufletește”, îi reproșase Codreanu. Armand Călinescu nota, în 28 martie 1938, despre o audienţă la rege: „Propun acum urmărirea lui Codreanu pe tema ultragierii lui Iorga. Eventual arestarea celor ce s-ar solidariza”.

Având acordul regelui Carol al II lea, ministrul de interne Armand Călinescu i-a înscenat șefului Legiunii un proces de trădare naţională. Așa a ajuns Codreanu să fie condamnat la 10 ani de muncă silnică. Sentinţa avea să fie revizuită şi Codreanu declarat nevinovat, dar aceasta abia la sfârşitul anului 1940, după fuga „regelui playboy” din ţară.

În tot timpul detenţiei, deşi ar fi avut posibilitatea să declanşeze oricând o lovitură de palat, Codreanu a transmis legionarilor: „Linişte!”. A preferat să accepte orice umilinţă din partea autorităţilor statului, fără ca el sau Mișcarea să mai reacţioneze.

Legionarul avocat, hirotonit mai târziu preot, Horia Moscovici, a consemnat: „Corneliu Zelea Codreanu a spus: LINIŞTE SOCIALĂ. Acest cuvânt a fost singurul pe care Corneliu Zelea Codreanu l-a rostit tot timpul şi pentru toate întrebările ce i se făceau în închisorile Jilavei, Doftanei, Râmnicului Sărat chiar. La Râmnicul Sărat i s-a adus la cunoştinţă asasinarea (Legionarii aveau oameni în toate structurle statului român. Astfel, informaţia că va fi omorât, a fost adusă la cunoştinţa lui Codreanu). El a răspuns: LINIŞTE”.

Într-un transfer regizat de ministrul Armand Călinescu de la închisoarea Râmnicu Sărat la Jilava, Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat în noaptea de 29/30 noiembrie 1938. A fost ştrangulat de jandarmi şi apoi împuşcat în cap. Trupul său a fost îngropat în incinta Jilavei, apoi dezgropat şi stropit cu acid sulfuric. Peste trupul său au fost turnate câteva tone de beton. Alături de el au fost asasinaţi Decemvirii şi Nicadorii, cele două echipe de legionari care executaseră celebrele asasinate în numele onoarei legionare. Primul-ministru I.G. Duca şi legionarul trădător Stelescu au fost singurii morţi care pot fi atribuiţi Mişcării Legiunii cât timp a trăit Corneliu Zelea Codreanu. Moartea lui Codreanu, a Decemvirilor și Nicadorilor reprezintă un asasinat de stat, dintr-o serie lungă de asasinate ale unui stat român criminal. Maiorul de jandarmi Constantin Dinulescu a declarat: „Într-o zi am fost chemat de către fostul Preşedinte de Consiliu [Armand] Călinescu. În cabinetul lui de lucru se găsea şi generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice, Codreanu şi 13 adepţi ai lui trebuiau să fie ucişi; aceasta ar fi fost şi dorinţa regelui.”

Prim-ministrul Guvernului de dictatură regală era Patriarhul Miron Cristea care a preferat să plece din ţară, pentru a-și spăla „onoarea” de creștin ortodox. Iată cuvintele rostite de patriarhul rușinii naţionale către Bahman, secretarul regelui Carol: „Desigur, este regretabil că se pot petrece asemenea evenimente; dar nu putem uita că cei care au murit erau asasini şi criminali […] care au provocat multe necazuri. Eliminarea câtorva indivizi care n-au respectat legea nu trebuie să tragă prea tare în balanţă, dacă ţinem seama de liniştea ţării”. (Paul D. Quinlan, Regele playboy. Carol al II lea de România,  în Gabriel Constantinescu, Şah la rege).

Căpitanul Mişcării a ales să moară aşa cum a trăit toată viaţa sa pe acest pământ: cu onoarea și demnitatea legionarului, având credinţă nelimitată în Dumnezeu şi Neamul Românesc.

A consemnat pentru dumneavoastră Vasilică Militaru.

Scrisoarea lui Corneliu Codreanu

Rânduri scrise cu o lună înainte de a fi asasinat

„Din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa Învierii”

„Dragii mei,

Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit nici odată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere, fără nici un fel de reacţiune am încercat un singur răspuns: dragostea.

Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate.

În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem! Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare. Nu simţiţi că o atare atitudine, vă`nalţă pe culmi pe care nici o răzbunare din lume nu v-ar putea ridica?

Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut dela nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi s’ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei. Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v’am spus.

În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri, decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: «Dumnezeu să vă ajute».

Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept, dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.

Trimit aceste rânduri după 200 de zile.

Cu îmbrăţişări
Corneliu Z. Codreanu

Vineri 28 Octombrie 1938”

(Rânduri scrise cu o lună înainte de a fi asasinat in noaptea Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1938.)

„A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc.

Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a mers Iisus; să li se pună pe cap coroană de spini, să urce Golgota în genunchi, cu crucea în spate, şi să se lasă răstigniţi!… Legionari, fiţi voi copiii aceştia!” (Corneliu Codreanu, „Pământul strămoşesc”, 15 aprilie 1928).

30 noiembrie: 84 de ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, din ordinele Regelui Carol al II-lea

Pe 30 noiembrie 1938, în dreptul pădurii Tâncăbești, liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, era asasinat de către jandarmii care îl escortau spre închisoarea Jilava.

Alături de Codreanu, jandarmii i-au asasinat prin ștrangulare pe alți 13 legionari: Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru – „Nicadorii”, Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ioan, State Gr. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu – „Decemvirii”.

În comunicatul Parchetului Militar al Corpului II Armată de a doua zi, procurorii au mințit, povestea oficială despre eveniment fiind aceea că inculpații ar fi încercat să fugă de sub escortă, jandarmii fiind nevoiți să-i împuște.

„În noaptea de 29-30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnați de la închisoarea R. Sărat la București – Jilava.

În dreptul pădurii ce corespunde kilometrului 30 (in realitatea la km 40 – nota mea) de pe șoseaua Ploiești – București, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împușcături de necunoscuți care au dispărut și în acel moment transferații, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise și pe timp de noapte cu ceață deasă, au sărit din mașini, îndreptându-se cu vădită intenție de a dispărea în pădure.

Jandarmii, după somațiile legale, au făcut uz de armă[…] Atât Parchetul militar al Corpului II Armată, pe teritoriul căruia s-a întâmplat cazul, cât și parchetul civil, fiind înștiințate, au venit la fața locului și au constatat în mod oficial moartea celor numiți mai sus, de către medic, prin încheierea de proces-verbal.

A autorizat înmormântarea cadavrelor, rămânând mai departe în cercetarea cazului.

Comandantul militar, după propunerea parchetului și pentru motive de ordine publică, a aprobat ca înmormântarea să se facă la subcentrul militar Jilava, fapt ce s-a executat în dimineața zilei de 30 noiembrie a.c. prin îngrijirea închisorii militare Jilava”, se arăta în comunicatul publicat în ziarul Universul.

În realitate, însă, asasinatul a fost pregătit minuțios de către autoritățile ce trebuiau să vegheze la respectarea legii. Istoricul George Damian scrie că regele Carol al II-lea, care dusese țara într-o situație dezastruoasă pe plan extern, a căutat să obțină ajutor și garanții din partea marilor puteri, dar rând pe rând, Londra, Parisul și Berlinul l-au refuzat. Mai mult, Franța și Marea Britanie, „aliații naturali” ai României, i-au sugerat suveranului să se înțeleagă cu Germania.

„În urma turnelui Londra-Paris-Berlin Carol al II-lea a înțeles un lucru: Germania urma să devină puterea dominantă în România (și în întregul spațiu sud-est european), iar Franța și Marea Britanie nu doreau și nici nu puteau face mare lucru pentru a schimba această situație. Hitler și cu Göring nu au oferit nimic României – nici garanții teritoriale, nici armament – în schimb au cerut tot din punct de vedere economic și Carol al II-lea a fost de acord. Orice s-ar putea spune despre Carol al II-lea, dar nu că îi lipsea inteligența: a înțeles că după ce România avea să intre în sfera de influență economică a Reich-ului lui Hitler, acesta nu avea să ezite în a-și exercita influența politică. Și chiar dacă Hitler și diplomația nazistă (cu excepția unor facțiuni mistice din SS și SA) nu iubeau foarte tare Mișcarea Legionară, totuși cel mai logic partener al Germaniei în România urma să fie Corneliu Zelea Codreanu – ceea ce ar fi însemnat în cel mai bun caz pentru Carol al II-lea să ajungă pe planul secundar al politicii românești (ceea ce nu a suportat niciodată) sau chiar să fie detronat și exilat. Carol al II-lea a încercat să împiedice această evoluție prin uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu”, a scris istoricul George Damian.

Ernest Urdăreanu, mâna dreaptă a Regelui Carol al-II-lea, cel care se ocupa de „treburile murdare” ale suveranului, i-a transmis ordinul de asasinat lui Armand Călinescu, ministru de interne. Într-o însemnare din agenda sa, Călinescu nota: „Urdăreanu: Codreanu și Maniu. Eu nu la Maniu”. Cu alte cuvinte, Regele dorea să-l elimine și pe Iuliu Maniu, nu doar pe cel supranumit „Căpitanul”.

La 28 noiembrie 1938, Carol al II-lea s-a întors în țară din Germania, iar în noaptea respectivă a avut o întrevedere cu Armand Călinescu și Gavrilă Marinescu – șeful Poliției Capitalei, cărora le-a transmis ordinul de suprimare a lui Codreanu. 24 de ore mai târziu, asasinatul se producea în dreptul Pădurii Tâncăbești.

Plănuirea asasinării legionarilor reprezintă un act de terorism de stat, inițiatori fiind regele, Armand Călinescu și Gavrilă Marinescu. Regele-playboy „a introdus terorismul ca politică de stat”, considera atât de tranșant reputatul istoric Ioan Scurtu, dar și Alex Mihai Stoenescu sau Cristian Troncotă. Într-un interviu acordat jurnalistului Victor Roncea, istoricul Cristian Troncotă menționează că asasinarea lui CZ Codreanu s-a făcut „sub influența masoneriei asupra Casei Regale”.

Istoricul Cristian Troncota: „Corneliu Codreanu a fost asasinat sub influenta masoneriei asupra Casei Regale” de ZiaristiOnlineTV.

Asasinatul în sine a fost odios, dar detaliile crimei sunt de-a dreptul îngrozitoare, considerându-se faptul că este vorba de autorități ale statului.

În timpul scurtei guvernări legionare, detaliile crimei au ieșit la iveală. Legionarii au fost ștrangulați, fiecare în parte, după care au fost împușcați în spate – pentru a se potrivi cu povestea fugii de sub escortă. „Înmormântarea”, de care vorbea Parchetul Militar în comunicatul de a doua zi, a însemnat de fapt aruncarea victimelor într-o groapă comună, peste care s-a aruncat acid sulfuric și o placă de beton.

Plutonierul Sârbu, martor și executant al crimei, a povestit în ancheta din 1940:

„…În zorii zilei de 29 Noiembrie 1938 am pornit spre Râmnicul Sărat. Am ajuns la închisoare, am fost băgați toți jandarmii într-o celulă unde maiorii Dinulescu și Macoveanu ne-au dat instrucțiunile asupra modului cum avea să-i executăm pe legionari. Punând în genunchi pe șoferul mașinii, i-a aruncat un ștreang dupa gât pe la spate, arătând cât de ușor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieșit apoi unul câte unul afară și fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acela era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în mașini. Aici legionarul era legat cu mâinile de banca, la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din față, în așa fel ca să nu se poată mișca în nicio parte. Așa au fost legați 10 legionari într-o mașină și 4 în alta. Eu am fost în prima mașină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului și fiecare jandarm era așezat în spatele legionarului ce-i fusese încredintat. În mâini aveam ștreangurile.

Am pornit. În masina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi și nici legionarii între ei. Ajunși în dreptul pădurii Tâncabesti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuției, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o și aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuției, dar nu știu de ce nu am executat niciunu. Atunci maiorul Dinulescu a oprit mașina, s-a dat jos și s-a dus la mașina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executați. Căpitanul și-a întors puțin capul către mine și mi-a șoptit:

– «Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!»

Dar în aceiași clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara mașinii și pășind înauntru cu revolverul în mâna a rostit printre dinti: „Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ștreangurile… A fost un muget și un horcăit, întrerupt din adâncul ființei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pâna la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineata. Aici ne asteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu și alții. Groapa era facută. Trași din mașină, legionarii au fost așezați cu fața în jos și împușcati în spate, pentru a se simula astfel împuscarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncati în groapa comună…”. Imagini și o relatare a deshumării cadavrelor aveți AICI.

Corneliu Codreanu a fost înmormântat creștinește pe 30 noiembrie 1940, la sediul Mișcării Legionare din Bucureștii Noi. La înmormântare au participat mii de oameni, dar și foarte multe personalități ale vieții culturale și politice interbelice.

După preluarea puterii de către comuniști, osemintele lui Codreanu au fost mutate din mormânt într-o locație rămasă necunoscută până azi.