După cum am afirmat în serialul nr. 4, Avram Iancu a făcut o demonstraţie de forţă pe data de 19 şi 20 iunie 1848, la Câmpeni. Situaţia şi-a avut „cauza cauzei” în data de 17 iunie, când era zi de târg la Câmpeni şi când Iancu i-a chemat pe moţi ca să se prezinte la târg înarmaţi. El voia să constate cât de repede se mobilizau moţii, cum răspundeau ei la chemarea lui şi ce fel de arme aveau. Dar Comisia Cozma avea să-i tragă Iancului o dungă groasă peste socoteală.

Auzind Comisia despre chemare, a considerat că „inştanţia” putea deveni periculoasă, dând pe 15 iunie dispoziţie judelui nobiliar Bisztrai Josef ca să ia toate măsurile ca poporul să vină la Câmpeni pe 17 iunie fără arme.

De această decizie a Comisiei a aflat şi Iancu, dar n-a fost dezamăgit, fiindcă a modificat planul iniţial în favoarea lui. Tot voia ca să-şi testeze şi să-şi verifice „cursorii” (ştafetele), cât de eficienţi erau. Astfel că „cursorii” Iancului, pe cai repezi, au plecat val vârtej, ca să cotramandeze ordinul iniţial. Eficienţa lor a fost recunoscută indirect de însăşi judele nobiliar Bisztrai Josef, care a anunţat cu satisfacţie Comisia că pe 17 iunie la târg, deşi a fost puhoi de oameni, nimeni n-a purtat niciun fel de armă. Bucuria Comisiei n-a fost mai mare decât bucuria Iancului.

Dar, în data de 19 iunie, judele nobiliar Bisztrai raportează în scris că la prânz, a văzut o mulţime de moţi, în frunte cu Avram Iancu, intrând în curtea lui de la Câmpeni, ceea ce l-a speriat de moarte şi l-a făcut să ia trăsura şi să fugă la Bistra, unde mai avea o casă. Dar nici aici n-a avut linişte, pentru că în dangăte de clopote, s-a adunat o mulţime de vreo 500 de moţi înarmaţi cu lănci chiar în faţa porţii lui. Din această cauză, el nu mai putea să se prezinte personal în faţa Comisiei şi nici să-şi exercite funcţia, fiindcă se temea pentru viaţa lui.

Şi notarul din Bistra, Meltzer Antal, raportează personal Comisiei Cozma că venind spre Abrud, atât în piaţa din Bistra, cât şi în Câmpeni, a văzut un mare număr de moţi înarmaţi. Comisia intră în panică şi cere de la onoratul guberniu, pentru menţinerea liniştii la Bistra şi Câmpeni, detaşarea unei companii de secui. (Soldaţii secui erau la mare căutare, după ce şi-au dovedit vitejia, împuşcând la Mihalţ săteni neînarmaţi.) Şi mai voiau şi două tunuri.

Guberniul, larg la inimă, le va trimite trei companii, dar tunurile ba, că Cetatea Alba Iulia are puţine şi sunt şi greu de transportat. Dar, la 29 iunie armata secuiască ajunsă la Zlatna, a anunţat Comisia că nu se va urni din loc, până ce nu li se va da soldaţilor răsplata promisă, adică salar dublu, carne şi pâine gratuite, vin şi ţuică-n fiecare zi. Şi dacă vor vedea că nu primesc, se vor întoarce acasă. Mai târziu însă, s-a dovedit că în cele trei companii de secui, era şi una de polonezi şi secuii şi cu polonezii au început să se certe şi să se bată între ei, dând Comisiei mari dureri de cap că nu se vor putea baza pe soldaţi la nevoie.

Deşi o durea capul, Comisia n-a uitat să stea cu ochii pe Iancu. Prin spionii Consiliului de la Abrud şi ai şefului poliţiei Winkler, au primit o groază de rapoarte şi mărturii, care certificau că locul de întâlnire al moţilor înarmaţi a fost la Câmpeni, unde s-au strâns în anumite locuri, „defipte” dinainte. De acolo s-au produs mişcări de trupe, cursorii zbârnâiau încolo şi încoace cu ordine de luptă, iar Iancu a fost văzut în diferite locuri, dând ordine şi verificând cum au fost ele îndeplinite. Dar planul Iancului nu l-a putut descifra nimeni.

„Cauza cauzei” acestei mobilizări formidabile de forţe a fost zvonul, că dinspre Huedin, veneau spre Câmpeni soldaţi străini, bine înarmaţi. Comisia, vulpe bătrână, bănuia că zvonul era o lucrătură de-a Iancului. Dacă-l vor prinde pe cel care a lansat acest zvon „şi-l vor strânge în pinteni”, vor afla mai multe despre „exerciţiul de mobilizare”, aşa cum l-a numit Comisia, dar care a fost un exerciţiu de luptă după toate regulile militare, în care se preciza poziţia „duşmanului” iar cetele înarmate de moţi trebuiau să le respingă şi să apere Câmpeniul.

Comisia a aflat că Zvonul a pornit de la Conţ Lup din Albac, care a dus faima (ştirea) birăului sătesc, Ispas Todea. Acesta, fără să verifice faima, l‑a trimis pe acelaşi Conţ la judele nobiliar Bisztrai Joszef. Dar în drumul lui, Conţ Lup a alarmat toate satele pe unde a trecut, cea ce a făcut ca toţi bărbaţii în putere să pună mâna pe arme. Comisia a înţeles că dacă pe 17 iunie nici un moţ n-a avut arme la târgul din Câmpeni, ei le lăsaseră pregătite după uşă! Deci, fusese trasă pe sfoară de Iancu. (Nu avea să fie prima dată!)

Astfel că Conţ Lup a apărut ca martor în faţa Comisiei. Acesta, fără ca să oblige comisia „să-l strângă în pinteni”, a spus de bună voie, că a aflat „faima” venirii soldaţilor străini de la Nicolae Rus. Comisia s-a executat promt, chemându-l în „inştanţie” pe acesta la vorbitor. Nicolae Rus le-a spus că el a aflat „faima” de la Dumitru Onieţ, cel căruia i‑a fost adusă la cunoştinţă de Mitu Todea, care a aflat‑o de la Ioan Sârba iar acesta de la Ioan Trif, căruia i‑a fost şoptită la ureche de către Molnar Furici, care o auzise de la Nicolae Trif. Dar Nicolae Trif din păcate, nu s‑a putut prezenta în faţa comisiei pentru declaraţie, fiindcă, se spunea, era tare morbos (bolnav).

Comisia n-a mai insistat fiindcă era convinsă că acesta le va da un alt nume, şi tot aşa, până la ieşirea la pensie a Comisiei, care totuşi era obligată să-şi încheie lucrările până la 1 august 1848. Astfel că lucrarea Iancului le-a rămas membrilor Comisiei necunoscută. Dacă o aflau, aveam şi noi ocazia de a-l aprecia pe Iancu şi mai mult.

Deşi ziua de 19 iunie este (aproape) cea mai lungă din an, lui Avram Iancu nu i-a ajuns, continuând exerciţiul de mobilizare şi noaptea de 19 spre 20 iunie, despre care Comisia n-a aflat nimic, fiindcă spionii lui Winkler dormeau. Iar în ziua de 20 lucrurile s-au petrecut la fel, cu o nouă chemare a moţilor la Câmpeni, fiindcă alţi soldaţi străini ameninţau din nou cu invazia.

De data asta Comisia a fost extrem de eficace şi a reuşit să-l afle pe „instigator”, care a fost adus în faţa Comisiei. Speranţa a înflorit din nou în inimile celor trei membri ai Comisiei, că vor descâlci iţele acestei noi „inştanţii”. Este adus inculpatul Vasile Motora din Câmpeni, care recunoaşte că a spus că în 20 iunie a văzut soldaţi străini.

Dau acum citatul exact din lucrările Comisiei, ca să nu avem vorbe, fiindcă ce-a urmat, e antologic:

„Inculpatul aduce acea lămurire că, atunci când a auzit strigăte, el a privit spre Munţii Bistrei. Acolo a văzut mişcându-se câteva grupuri albicioase, pe care în parte, din cauza amurgului, în parte din cauza groazei, nu le-a putut desluşi şi le-a luat drept soldaţi; dar după aceea s-a aflat că erau oi.”

Amu, aruncăm din nou o căutătură spre Alexandru Şuluţiu mitropolitul, care a spus o vorbă mare: „Cauza cauzei este şi cauza cauzatului”, fiindcă cazul Motora este excepţia care infirmă regula. La el s-ar putea spune pe drept că „Cauza cauzei nu este cauza cauzatului” din pricină că Vasile Motora minţea cu neruşinare Comisia, fără să clipească.

Să analizăm atent declaraţia lui Vasile Motora: El priveşte nişte oi bârsane, blânde şi nevinovate, care păşteau în linişte. Privindu-le, Motora nu avea niciun motiv ca să-l cuprindă groaza, ca să „simţă enorm şi să vază monstruos”. Dar el spune că a confundat oile cu nişte soldaţi tocmai din cauza groazei care l-a cuprins, privind nişte oi pe care, speriat fiind, le-a luat drept soldaţi. E clar că Motora nu şi-a dat seama de învârtirea în jurul cozii pe care a creat-o. Dar nici Comisia n-a sesizat contradicţia din spusele sale, altfel probabil că ar fi fost „strâns în pinteni”, ca să spună ce-a ascuns.

Dar exerciţiile de mobilizare nu s-au oprit pe 20 iunie, deoarece directorul montanistic Veres Marton din Baia de Arieş, raportează că la răscoala armată care a avut loc în 21 iunie în acest ţinut, numai localitatea Sălciua nu a participat, chiar dacă nici aici nu au lipsit strigătele alarmante „tâlharii” şi tragerea clopotelor „într-o limbă”.

Şi încă o remarcă. Fiindcă plata ostaşilor secui tot nu s-a făcut iar soldaţii urmau să plece a doua zi din Abrud spre Aiud, s-a dat ordinul ca acea contribuţie să fie plătită de localităţile româneşti prin care treceau soldaţii. Scrie raportul Comisiei mai departe că, întrucât la apel multe localităţi au refuzat plătirea contribuţiei, s-a înaintat domnului conte gubernator un demers ca să fie luate măsuri punitive. De ce a exclus Comisia Abrudul şi Aiudul de la plata contribuţiei, ştim cu toţii.

Va urma

A consemnat pentru dumneavoastră Călin Kasper.

În articolele „Însăilări istorice (1)” şi „(2)”, am făcut o afirmaţie neobişnuită şi anume, că Avram Iancu a avut o activitatea revoluţionară anterioară anului 1848.

În toate documentele despre Avram Iancu, nu am găsit nici un singur istoric pe care să-l apuce mirarea, cum un „junişor” de 24 de ani a ajuns peste noapte, conducătorul moţilor. Se ştie că Avram Iancu era fiul unui gornic de pădure (pădurar) şi birău (primar), fiind om înstărit. Avram a urmat şcoala ungurească de la Zlatna, apoi liceul piarist de la Cluj, vorbind limba ungurească mai bine decât ungurii. Apoi la Târgu Mureş a fost trei ani cancelist la cea mai înaltă instanţă judecătorească a „prinţipatului”, ca să devină avocat. Purta şi haine de domnişor de la oraş.

Moţii sunt cei mai bănuitori români din câţi există, cărora nu poţi să le câştigi încrederea cu una cu două. Avram Iancu îndeplinea toate condiţiile ca să fie ignorat de moţi. Şi totuşi, venind de la Târgu Mureş acasă la 30 martie 1848, doar după o lună, ajunge conducătorul moţilor, plecând la Adunarea de la Blaj din 30 aprilie, alături de Ioan Buteanu. Cum de moţii l-au acceptat ca „ductore” şi Ioan Buteanu i-a acordat prietenia? Am arătat deja că Ioan Buteanu a ajuns la Abrud cu ajutorul unei comunităţii româneşti.

Iar organizatorul venirii lui la Abrud a fost Avram Iancu, fiindcă altfel Buteanu nu avea niciun motiv ca să-l accepte lângă el. Asta s-a putut petrece şi fiindcă Avram Iancu era deja cunoscut printre „ductorii” moţilor pentru o activitate revoluţionară anterioară anului 1848, dar necunoscută nouă. Şi aceasta a putut lua naştere doar printr-o colaborare cu „Doamna noastră”, Ecaterina Varga. Sunt dovezi că ei s-au cunoscut. O mărturiseşte Constanţa Hodoş, în amintirile sale, pe când era doar o copilă:

„Tatăl meu fusese între anii 1866-1871 subprefectul Hălmagiului. În fiecare sâmbăta, coborau moţii din Vidra cu ciubere şi doniţi peste muntele Găina. Venea şi Iancu cu ei. Tata îl aducea la noi. Îl priveam cu evlavie. Mama îi făcea baie. Îl primenea şi-i punea smântână în cafeaua cu lapte. Şi el zâmbea mulţumit. Sorbea cu poftă. Într-o dimineaţă, îmi aduc aminte, se uita lung la mama. ‘Semeni cu Doamna Noastră!’. Apoi, întunecându-se deodată, zise: ‘Ce, n-o ştiţi? Apoi s-o ştiţi! Că nu eu, ea a apărat munţii. Sufletul ei! Fără ea, nu făceam noi nimic!’”

Tot Constanţa Hodoş povesteşte altă întâmplare cu Iancu: În anul 1869, în septembrie, se pregătea dezvelirea monumentului lui Ioan Buteanu la Iosaşi. Îl văd pe Iancu intrând sfios pe uşă. Tata sări la el şi-l îmbrăţişă cu bucurie. De trei zile îl aştepta. În ziua hotărâtă, se adunară în Hălmagiu fruntaşii Zarandului. Trei trăsuri înghesuite, plecară dis de dimineaţă din curtea noastră. Iancu era cu noi în trăsură şi tot drumul mă ţinu de mână. Aveam nouă ani.

Simion Balint

Coborâm în valea Crişului. Pe mal, la câţiva paşi, pe albia râului, era aşezat monumentul, învelit în postav negru. Simion Balint, Sever Axente, însoţiţi de Gheorghe Bariţiu, sosiră şi ei de la Sibiu, în vreme ce preoţii începură parastasul. Apoi am ascultat între cei mari, cuvântările fruntaşilor neamului. Dar fiindcă toţi auziseră că Iancu era acolo, l-au chemat la tribună. Dar Iancu, nicăiri. Tata alerga prin mulţime să-l caute. Dar nimeni nu-l văzuse, nu-l recunoscuse.

Târziu de tot se aşeză la masă, trista adunare. Nu se mai ţinură cuvântări, iar paharele cu vin neatinse au rămas. Doar tribunul Corcheş din Câmpeni cuteză să învioreze tăcerea ca de plumb. „Apoi aşa a fost el, Avram Iancu, întotdeauna şi în tinereţe: sălbatic. Se ducea de capul lui, dar nu-i plăcea să fie dus. Doar o singură femeie s-a priceput să facă din el ce-a vrut!”

Sever Axente

Gheorghe Bariţiu

S-au combătut cele afirmate de Corcheş. Prietenii lui Iancu susţineau că el niciodată n-a avut o legătură mai strânsă cu o femeie. „Aşa credeţi voi? a răspuns Corcheş. El nu se destăinuia nimănui. Dar cine l-a văzut în faţa Caterinei Varga, cum îi dă ea porunci şi el se ducea orbeşte după vorbă ei, acela ştie că ‘Doamna Noastră’ era şi Doamna lui.”

Pentru mine, aceaste mărturii sunt convingătoare. Insistenţele lui Bariţiu de a demonstra că nu s-au cunoscut, nu m-au convins. El voia să-i ţină partea prietenului Andrei Şaguna, care a jucat un rol în arestarea Caterinei Varga în ianuarie 1847 la Bucium Isbita. Asta l-a determinat mai întâi s-o facă pe Caterina intrigantă, apoi să nege că Iancu ar fi cunoscut-o.

Iancu era elev la Zlatna şi uneori mergea acasă la Vidra. Cum putea el trece pe lângă Bucium unde locuia Caterina, fără să afle de „Doamna Noastră”? Evident că nu avea cum, fiindcă de ea vorbea toată lumea. Şi cum putea Iancu, care de pruncuţ visa o stare mai bună pentru moţi, să nu ardă de dorinţa de a o vedea şi asculta, când vorbea în biserici moţilor despre drepturile lor pierdute?

În vremea Ecaterinei Varga s-au produs câteva altercaţii între munteni şi instituţiile statului, care nu puteau să nu aibă legătură cu ea. Dar ca femeie, nu putea să conducă moţii pe teren, în acţiuni armate. De asta avea nevoie de un bărbat hotărât şi inteligent, care putea s-o facă în numele ei. Ea l-a cunoscut pe Iancu şi şi-a dat seama de talentul lui de strateg, încredinţându-i conducerea şi organizarea acţiunilor pe care ea le-a iniţiat.

Una dintre ele a fost alungarea husarilor conduşi de Menyhart Foszto, care au însoţit nişte ioabagi români aduşi de la câmpie, ca să împădurească un loc care aparţinea de drept satului Bucium, la 6 mai 1842. Organizatorul acestei acţiuni a fost foarte priceput, fiindcă opoziţia buciumanilor deşi nonviolentă, dar ameninţătoare, a dus la întreruperea acţiunii. Şi distrugerea construcţiei lui Hoheder a fost tot o acţiune condusă de cineva care ştia ce face. Acest om, nu am nicio îndoială, că a fost Iancu.

Moţii ştiau de legătura dintre Ecaterinei Varga şi Iancu şi văzându-l cât de priceput i-a condus în cele două acţiuni descrise anterior, au trecut dragostea faţă de „Doamna noastră” după arestarea ei, în mod natural asupra lui Avram Iancu.

Să descâlcim puţin evenimentele din anul 1849, când Iancu s-a dovedit strateg neîntrecut şi organizator eficient. El nu a fost doar conducător în acţiunile „belice” de apărare ale munţilor, ci a introdus şi o Administraţie Românească în Varmeghie, bazată pe Jus Valachorum şi pe experienţa Frăţiilor de Cruce. N-a scăpat din vedere nici aprovizionarea cu cele necesare vieţii, de care s-a ocuapt o vreme Axente Sever şi permanent, Băcilă.

Să începem cu constatarea unanimă a istoricilor, că unitatea moţilor în jurul lui Iancu a fost pilduitoare. Cum a realizat el această unitate? Ştim că în răscoala lui Horia, tot clerul român a fost contra răsculaţilor, din cauza unor vărsări de sânge „fără cumpăt” ale acestora. Chiar unui preot din familia Şuluţeştilor, care îndemna răsculaţii să meargă la casele lor, i-a fost crăpat capul cu securea de un răsculat furios.

Avram Iancu, spre deosebire de Horia, a reuşit să atragă tot clerul, unit şi ortodox, de partea lui. Ba mai mult, între tribunii şi căpitanii lui, au fost atât de mulţi preoţi, încât Farkas Kemeny, înţelegând că va fi învins, s-a retras din Abrud în iunie 1849 cu toată armata lui, spunând că nu mai vrea să se lupte cu popii. Cel mă relevant exemplu este Simion Balint, preotul unit din Roşia Montană, conducătorul Legiunii Salinelor.

Cum de a reuşit Iancu această performanţă? Desigur, luând exemplu de la Ecaterina Varga, care a avut relaţii armonioase cu biserica din Munţi, pentru că ei i se permitea de preoţi că să le vorbească enoriaşilor după slujbă. Ce mirean a mai avut asemenea privilegiu? Niciunul, înaintea ei. Avram Iancu a învăţat de la ea că unitatea poporului doar prin biserică se poate realiza. Din acest punct de vedere, asemănarea dintre Avram Iancu şi Zelea Codreanu este totală.

Un al doilea factor al strategiei de succes a Iancului a fost creearea sistemului de „cursori” călări, care asigurau transferul rapid de informaţii de la Centrul de comandă din Câmpeni, la Legiunile din avangardă şi înapoi. Legiunile au fost postate strategic, cu Simion Balint la Sălciua în faţa Turdei, Axente la deal de Zlatna, iar Buteanu la strâmtoarea de la Buceş, spre Brad. Din când în când, veneau cereri de sprijin şi din alte părţi, cum a fost înaintea luptei de la Mărişel cu Vasvari, când Avram Iancu l-a trimis în ajutorul sătenilor pe tribunul Corcheş cu o trupă de „luptaci”. Românii au obţinut acolo una dintre cele mai mari victorii, însăşi Vasvari căzând în luptă. Iar când insurgenţii maghiari au ajuns la Abrud unde s-au dat trei bătăli hotărâtoare, tribunii din avangardă săreau în ajutorul lui Iancu. Acest sistem flexibil a permis ca trupele române să se afle mereu în număr suficient, ca să asigure forţa de şoc necesară pentru câştigarea luptei.

Janos Czetz

Se ştie că moţii erau prost înarmaţi. Iancu şi-a dat seama de acest dezavantaj şi a încercat să compenseze acest neajuns. El a înţeles că a lupta cu lancea contra puştilor duce la pierderi umane mari şi atunci a reintrodus ca armă de luptă arcul cu săgeţi, cu care se putea lovi adversarul de la depărtare. Nu-mi dau seama cât de extinse au fost trupele de arcaşi ale Iancului, dar există o mărturie în acest sens. Janos Czetz, viteaz comandant ungur, în lucrarea lui „Bem’s Feldzug in Siebenbürgen” scrie următoarele: „Der Rückzug von Hatvany war fürterlich. Bis zu dem Defilee des Czernicze Baches, gerieth sie in einen Solchen Hagel von Steinen, Kleingewährkugel, PFEILEN, Lanzen und Pikenstichen dass sie nur als Rettung des Lebens beacht. Şi tradus: Retragerea lui Hatvany a fost înfiorătoare. Până la defileul pârâului Cerniţa, au ajuns într-o grindină de pietre, plumbi, SĂGEŢI, lănci şi împunsături de suliţe, astfel că toţi doar cum să-şi salveze viaţa mai aveau în minte.” Iancu l-a sprijinit cu tot ce a putut pe Ioan Şuluţiu, cel care a realizat mai multe tunuri de lemn. Cu toate că nu aveau mare eficacitate, din punct de vedere psihologic, erau de mare folos.

Am aflat şi despre un sistem de a transmite informaţii prin sunet de bucium în caz de pericol. Focurile de pe culmile dealurilor erau prea lente şi erau văzute şi de duşman. Dar cu un sistem de tip morse prin sunete de bucium, erau transmise mai ales informaţii despre pericolele iminente. Până de curând, mai existau bătrâni care cunoşteau acest sistem.

Dar, calităţile lui de strateg le-a arătat Avram Iancu la Câmpeni, pe data de 19 şi 20 iunie, când a organizat două exerciţii de luptă, chiar sub nasul Comisiei Cozma, pe care a paralizat-o pur şi simplu prin rapiditatea şi buna organizare a acţiunii. Cu toate străduinţele Comisiei, aceasta n-a reuşit să afle cine a fost organizatorul. Cu atât mai puţin, ca să pună gheara pe el.

Va urma

A consemnat pentru dumneavoastră Călin Kasper.

Se întâmplă uneori, ca memoria să-ţi joace feste. În Însăilări istorice (partea I) am făcut-o de oaie, afirmând că revolta numită „Spargerea buţilor armenilor de la Câmpeni”, ar fi avut loc în anul 1846.

Fiindcă tot în acel articol am afirmat că în Apuseni moţii aveau Frăţii de Cruce, m-am gândit că dacă tot corectez data, n-ar fi rău să lămurim şi chestiunea Frăţiilor.

Călin Kasper, De la Animă spre Ceriu (roman istoric)

În anul 1995, la editura „Viitorul românesc”, a fost publicată cartea lui Alexandru Şterca Şuluţiu, (episcop greco-catolic de Făgăraş din 1850 şi mitropolit din 1854), cărturar şi mare patriot român, numită „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, scrisă în anul 1860. Iată ce scria mitropolitul Şuluţiu în lucrararea lui:

„Când toată românimea din câmpiile Transilvaniei gemeau sub zbiciul iobăgiei, în Munţii Apuseni moţii aveau încă în proprietate, pe la 1747, propriile lor terenuri de semănturi de grâu, secară orz sau fâneţe, pentru care nici în ziua de azi (1860) n-au făcut robote şi nici n-au dat decime. (zeciuiala, a 10-a parte din recoltă). Aveau dreptul târgului, al crâşmăritului, al pescuitului şi vânatului. Aveau păduri întinse, plutărind buştenii pe Arieş, Mureş, Tisa, ajungând până la Dunăre, aveau propriile lor fireze (ateliere de făcut scânduri), care abia pe la 1820 au început a fi oprite. Aveau şi mori de făcut făină şi păşuni întinse, care au început a le fi răpite prin anii 1830. Moţii nu dădeau nici principelul ţării, nici statului vreo contribuţiune, doar ca dar, puţine vedre de unt şi de miere, sau la încoronarea craiului, sau când i se năştea un fiu, dădeau câte un bou şi altă nimic contribuţiune.”

Mitropolitul se miră singur de relativa libertate şi de proprietăţile pe care le aveau moţii până prin 1830, pe care-i compară cu poporaşul saşilor. Dar cauza acestei stări materiale bune, în raport cu iobagii de la câmpie, deşi o descrie, nu pune accentul pe ea:

„Ba ce este mai mult şi apriat sămn al imunităţiunei muntenilor, ei să cârmuiau în celea politiceşti sânguri, alegându-şi din sânul său biraiele (primarii). Acolo în munţi varmeghia (statul feudal) niciodată nu şi-a trimis, nici n-au cârmuit trebile politice prin tisturile sale (oamenii săi).”

Această „imunitate” a muntenilor, le-a permis să-şi formeze organizaţii puternice, pe care eu le-am numit Frăţii de Cruce, fiindcă în cadrul lor era prezentă legea disciplinei şi a ajutorului, jertfa şi jurământul.

Să vedem deci cum descrie mitropolitul Şuluţiu, evenimentele din 14/16 august 1780, din târgul Câmpenilor:

„După ce fişcul nu de mult, luasă de la munteni dreptul târgului din Câmpeni şi al crâşmăritului, avu totuşi acea sfială, că le ierta atâta, cât oamenii fără restrăngere, puteau vinde la târg băuturile lor, miedul (vin din miere) şi acoviţa (rachiu îndulcit cu miere şi dres cu plante aromatice). Însă fişcul nu ţânu mult timp crâşmăritul sub nemijlocita sa manipulaţiune, ci îl slobozi sub arândă, prin liţitaţiune.”

Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni, de Alexandru Șterca Șuluțiu

Muntenii s-au organizat ca să participe la „liţitaţiune, însă spre cel ma greu năcaz al lor, la arendarea crâşmăritului s-au îmbulzit armenii, care fiind avuţi foarte în bani, bătură la liţitaţie comunităţile românilor. Această neaşteptată întâmplare îi răni până la suflet, astfel că toate comunităţile muntene se înţăleasără, ba să legară şi cu jurământ, că nici un muntean, beutură de la armeni nu va bea, nici nu va cumpăra, nici pentru trebuinţa caselor, nunţilor sau ospeţelor lor, nici de aldămaş în vânzările lor, ci vor bea numai acoviţă şi cu mied de la românii lor. Cu aceste măsuri, de care românii din munţi, îndemnaţi şi cu pilda căpeteniilor lor să ţânea foarte strâns, dederă o lovitură de moarte crâşmăritului armenilor din munţi, care începură să facă românilor multe nedreptăţi, confişcându-le miedul şi cu acoviţa.”

Deci românii adunaseră deja multă ură pe armeni, pentru felul lor ticălos de a se purta, ură care avea să se transforme într-un „tumult” la Câmpeni. În acea zi de târg, atât muntenii cât şi armenii, ocupaseră încă de la crăpatul zorilor, poziţii în târgul din Câmpeni.

„După ce se adună târgul, se ivi la berbinţele cu acoviţa şi miedul românilor o îmbulzală de beutori, când la buţile armenilor, sau nime nu se apropia, sau de totului rari, streini dar nu români. Aceasta făcu sânge rău arândaşilor armeni. Însă deşi crepau de mânie, totuşi au aşteptat că mai pe la amiazăzi doară se va întoarce lucrul vânzării”.

Alexandru Şterca Şuluţiu

Dară cum lucrul după amiazăzi nu s-a schimbat şi băutura lor nu o căuta nimeni, armenii n-au mai putut răbda şi au năvlit cu servitorii lor asupra berbinţelor românilor, spărgându-le cu securile si vărsând miedul şi acoviţa în praful drumului. Atât le-a trebuit românilor, care s-au unit într-un val viforos şi au început ai fugări pe armeni prin tot târgul. Şi findcă nu au putut prinde pe nici unul, românii au spart toate berbinţele şi butoaiele armenilor din târg, apoi s-au dus pe la casele acestora şi au distrus tot ce le-a ieşit în cale, dar mai ales butoaiele din celarii, de curgea vinul şi vinarsul pe străzi pâraie, de adunau oamenii beutura cu blidele sau chiar cu pălăriile de prin gropile drumului.

După toate astea, armenii au tras în judecată pe români pentru a-şi acoperi paguba şi toate satele muntene au fost obligate să plătească o sumă de vreo zece ori mai mare decât pierderile reale ale armenilor. Iar fiindcă mulţi n-au vrut să plătească, guberniul a trimis ostaşi secui, care au prădat satele şi pe bieţii munteni, pe lângă că îi necinsteau nevasta sau fata.

Şi acum, să vedeţi de ce iobagii români aveau încredere în „drăguţul de împărat”, că le va face dreptate:

„Fiind informat despre toate acestea iubitorul de dreptate Iosif al II-lea, au dat porucă fişcal-directoratului, să tragă pe armeni în judecată, pentru că armenii, mai mare drept decât cel dat de fişc din arenda crâşmăritului n-au putut avea, decât acela de a vinde beutură, nu şi dreptul de a-i opri pe români de a vinde beutura lor şi mai cu samă acea nelegiuire, când le-au spart muntenilor berbinţele.”

Fiţi acum atenţi, ce concluzie trage Alexandru Şuluţiu în urma acestor evenimente: „Prin urmare, cine-i cauza cauzei, îi şi cauza cauzatului”. O exprimare demnă de un mitropolit, de care a ţinut pesemne sama şi Împăratul, fiindcă a dat ordin ca fişcul împărătesc să-i tragă pe armeni „la proţes şi judecată, ca toată gloaba luată de la munteni să o întoarcă în casa fişcului.”

Şi acum, prieteni, urmează o mişcare genială a împăratului, care „ştiind că românii sunt neînvăţaţi şi şcoli nu au, banii aceia n-au lăsat să-i deie îndrăpt în mâna muntenilor, ci cu îndurare şi înţelepţeşte i-au destinat şi au rânduit a face dintr-înşii un fond, din care să să ridice în munţi şapte şcoli: la Albac, la Vidra, la Câmpeni, la Bistra, la Abrud, la Bucium şi ultima, la Auraria (Zlatna), înzăstrându-să dascălii cu 120 florini pe an şi cu necearul de grâu şi de lemne.”

„Pe lângă aceste şcoli, Iosif împăratul au mai fundat alte 24 de şcoale, 12 adeca pentru uniţi şi 12 pentru neuniţi cu 50 fl. pe an plata la dascăli.”

Alexandru Şterca Şuluţiu

Eu am numit această acţiune a împăratului, răzbunarea lui Iosif asupra aristocraţiei principatului, pentru că tocmai la aceste şcoli va învăţa intelighenţia transilvană, care la 1848-49 avea să le facă zile negre acestora.

Dar să revenim acum la spartul târgului, la Târgul de la Câmpeni. Cum se face că ordinul dat de căpeteniile românilor, a fost respectat de munteni cu atâta stricteţe, încât i-a adus pe armeni în absurde? Nu este vorba de altceva, decât de o Lege a Disciplinei respectată riguros şi fără excepţie. Apoi, asemănarea acestei situaţii cu Comerţul Legionar sare imediat în ochi, fiindcă legionarii şi nu numai ei, nu mai cumpărau de la evrei marfă scumpă şi proastă, ceea ce i-a făcut şi pe aceştia să impună regelui Carol să interzică samavolnic acest comerţ perfect legal.

Să mai spună cineva că istoria nu se repetă. Şi dacă noi am vrea acum să cerem românilor să-şi lichideze conturile de la băncile străine şi să le mute la CEC-Bank, sau sa boicoteze produsele de la supermarket şi să cumpere doar de la românii din piaţă sau direct de la fermier din bătătură, cine ne-ar asculta? Din păcate, observăm că gradul nostru de conştiinţă din ziua de azi, nu se ridică la cel pe care-l aveau moţii cu patru ani înainte de marea răscoală a lui Horia, Cloşca şi Crişan, cei care au băgat nobilimea Transilvaniei în toate boalele.

Poate că n-ar fi rău ca cei interesaţi de istorie, să citească romanul „De la animă spre ceriu”. Acolo am prezentat mult mai multe argumente şi exemple despre excelenţa românească, precum Răscoala lui Sofronie, sau povestea satului săsesc Aţel ars de şapte ori de români, cele două exerciţii militare conduse de Avram Iancu făcute chiar sub nasul comisiei Kozma la Câmpeni, dărâmarea şteampului uriaş construit de Karl Hoheder între Abrud şi Câmpeni, care este o istorie complet originală, descoperită de mine în analele austriece, sau despre activitatea revoluţionară necunoscută a Iancului înainte de 1848. Romanul se găseşte pe Amazon în format print.

Va urma

A consemnat pentru dumneavoastră Călin Kasper.

M-ar fi amuzat, dacă nu ar fi de plâns scandalul legat de interpretarea melodică a frumoasei poezii „Avem o țară” de către corul Tronos junior în Catedrala Mântuirii Neamului din București, în fața cadrelor militare active și în rezervă, preoți militari și a veteranilor de război. După această impresionantă interpretare a cântecului patriotic s-a pornit mașinăria de propagandă neo-bolșevică și UM-urile de presă plătite de servicii și din bani „europeni”, că la Catedrala Națională s-ar fi interpretat un cântec pe versurile poetului Radu Gyr, fost comandant legionar. Ca de obicei mașina de propagandă, pe lângă faptul că este incultă, pune și semnul egalității în cel mai pur stil comunist între opera poetică a lui Radu Gyr și activitatea politică din prima parte a vieții sale. Această confuzie intenționată, anti-culturală și răutăcioasă se face în general în fostele state comuniste sau în actualele „neo-colonii” ale UE. De exemplu în Franța nu se pune semnul egalității între operă și biografie în prezentarea literară a unui mare scriitor. Vezi cazul scriitorului Louis-Ferdinand Céline. Opera acestuia este publicată la liber, fără cenzură, iar anual apar biografii interesante despre autor, deși acesta a fost un cadru de nădejde al regimului pro-german de la Vichy subordonat Germaniei naziste, nu ca și Radu Gyr care a stat mai mult prin pușcăriile antonesciene sau în prima linie a frontului pentru că nu a susținut alianța mareșalului Antonescu cu Germania lui Hitler. Opera literară e una, iar biografia este alta și corifeii marxismului actual nu pricep asta din lipsă de cultură. Această disjuncție nu poate să o înțeleagă cenzorii de la noi, care au nostalgii bolșevice rămase sangvin din vremea lui Stalin, Pauker, Brucan și Dej.

Radu Gyr nu a fost condamnat ca „criminal de război”, ci trimis în închisoare din 1945 prin procesul din „lotul jurnaliștilor fasciști” ca și colaborator al presei care a susținut regimul totalitar. A făcut pușcărie pentru asta și a fost eliberat în 1963, iar în 2011 justiția română l-a reabilitat, considerând procesul lui unul politic. Mai mult, în perioada comunistă, criticul literar Nicolae Manolescu, șeful Uniunii Scriitorilor, l-a reabilitat și literar, publicând un studiu și un grupaj de poezii într-o antologie lirică în 1968, care a devenit celebră în epocă. Criticul literar l-a considerat pe Radu Gyr ca un „autor de antologie”, deși popularitatea sa de după 1990 în rândul românilor îl situează printre poeții din prima linie a secolului XX. Poate nu e în primul pluton literar format din poeții Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga sau Nichita Stănescu, dar este evident că face partea din pleiada celui de-al doilea val liric valoric alături de Marin Sorescu, Ștefan Augustin Doinaș și Adrian Păunescu. Oricât s-ar zbate institute plătite din bani publici ca „Wiesel” nu vor putea niciodată să-l scoată pe Radu Gyr din literatura română. De aceea premierul Bolojan trebuie să fie foarte atent la aceste institute sau organe de presă plătite din banii contribuabililor într-o vreme de austeritate, care-și justifică existența pecuniară cerând cenzurarea unor opere literare din istoria literaturii române. Mancurtizarea și ocultarea valorilor literaturii române trebuie să înceteze imediat.

Pseudo-scandalul provocat de presa năimită și institutele care toacă banii publici pe ținte false privind cântarea unei poezii „legionare” la Catedrala Națională pe versurile de Radu Gyr este de tip ubicuă. De fapt, absolut tot ce-i valoros în literatura română trebuie șters pentru acești nostalgici ai comunismului din anii 1950. Eu știam, ca toți scriitorii români care respectă opera lirică a secolului XX, că poezia „Avem o țară” nu este compusă de poetul Radu Gyr, ci de către maicile de la Mănăstirea ortodoxă Diaconești din Moldova și inclusă într-un colaj CD de colinde în anul 2007. E adevărat că poezia are prin expresia metaforică, figuri de stil, mesaj, ceva din stilul și maniera prozodică a lui Radu Gyr, fiind oarecum inspirată evident de lirica poetului, prin poeme ca „Azi noapte Iisus”, „Ne vom întoarce într-o zi” sau „Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane”. Dar poemul lecturat se observă că nu se ridică la valoarea literară superioară a poeziilor lui Radu Gyr. De altfel și fiica poetului a spus public după 2007 că poezia nu este scrisă de Radu Gyr. E adevărat că numeroase din poeziile lui Radu Gyr au fost memorate în închisori de prizonieri, iar ca orice poem memorat din prizonier în prizonier, din om în om devine, după eliberarea din infernul gulagului, un autentic folclor la publicare. Deci nu toate poemele din închisori, în afara celor certificate de autorul însuși și de fiica sa sau critica literară, sunt sută la sută creația lui Radu Gyr. Astfel avem în acest sens o creație lirică de tip concentraționar în care numeroase poeme sunt puse pe seama lui Radu Gyr sau o parte din acestea au fost compuse în sistemul carceral, memorate în carceră și transmise prin alfabetul morse prin bătăi în calorifere și au ieșit afară în R.P.R. fiind transcrise de foștii deținuți politice. Deci avem și un folclor liric despre universul concentraționar transmis de la Radu Gyr, dar nu toate poemele sunt în întregime opera poetului.

Deci comunicatul Patriarhiei Române, care se delimitează de poeziile concentraționare a lui Radu Gyr este total inadecvat. Opera lirică despre universul concentraționar a lui Radu Gyr este perfect valabilă din punct de vedere literar și la cel mai înalt nivel estetic și nimeni nu o poate cenzura într-o țară liberă. Este o operă care a intrat în istoria literaturii române. Nu mai suntem sub cizma URSS ca în 1947 – 1989 ca să poată fi cenzurată. Așa cred. Deci comunicatul Patriarhiei Române jignește opera literară a lui Gyr privind universul concentraționar, folosind un „limbaj de lemn” luat parcă de la corifeii lui Florian din anii ’50 și de la urmașul lor ideologic Bănescu. Păcat. Iată ce spune Patriarhia:

„La acest eveniment, petrecut cu ocazia Zilei Clerului Militar și în prezența reprezentanților Armatei Române, grupul Tronos Junior a interpretat o cântare care are la bază textul poeziei ‘Avem o țară’, atribuită în ultimii ani, în mod total eronat, lui Radu Gyr. Facem precizarea că textul poeziei care a stat la baza interpretării amintite nu promovează în niciun fel elemente ale vreunei doctrine politice totalitare. Prin urmare, contextul redării cântecului exclude orice interpretare tendențioasă. Încercarea de a asocia Biserica Ortodoxă Română cu ideologiile extremiste este una total lipsită de temei, mai ales că Patriarhia Română a exprimat, în repetate rânduri, delimitarea fermă de orice fel de mișcări care promovează ura și violența, xenofobia și rasismul, care sunt contrare învățăturii și credinței creștine. Interpretarea piesei care are la bază textul poeziei ‘Avem o țară’ nu poate fi asociată cu vreun cult sau omagiu adus ideologiilor totalitare, nici prin conținut, nici prin intenție.”

Cine a făcut comunicatul de la Patriarhia Română nu a citit în viața lui o poezie autentică, valoroasă, care rămâne în amprenta timpului și se transfigurează în emoția populară. Autorul comunicatului nu cunoaște elemente simple de estetică și stilistică lirică. Poezia „Avem o țară” s-a dorit compusă în maniera și stilul lui Radu Gyr, dar nici pe departe nu se ridică la nivelul literar și estetic al poeziilor unuia dintre cei mai mari poeți români ai secolului XX. Poezia are un mesaj patriotic și religios care îmbină cu metafore simple o autentică geneză lirică românească, cu elemente folclorice de la începutul anilor 1990, după căderea comunismului. Interesant că Patriarhia Română este de acord ca o poezie slabă din punct de vedere literar să fie cântată în Catedrala Mântuirii Neamului, dar nu ar fi de acord ca autentice capodopere literare scrise de Radu Gyr, create în universul infernal concentraționar, să fie interpretate în bisericile ortodoxe. Asistăm astfel azi la o decădere a actului literar, la o degradare a valorilor culturale, datorită confuziei dintre opera literară și biografie, tipic satelor de genul Coreea de Nord sau R.P. Chineză, nu a unei țări membre a UE.

În analiza literară a poeziei „Avem o țară” se observă o influență ideologică, mai degrabă a „dacismului” promovat de Constantin Daicoviciu în anii 70, decât o viziune culturală interbelică.

„Avem o țară unde au stăpânit odată
Vitejii Daci bărbați nemuritori
Și unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare văi și munți cu fruntea-n zări”

Stilul poetic îmi aduce aminte imagistic de poeziile patriotice pe care le învățam ca pionier la școală. „Dacii bărbați nemuritori” din tagma lui Zalmoxe erau preferații filmelor lui Sergiu Nicolaescu din „Dacii” sau în peliculele „Columna” în regia lui Mircea Drăgan și ”Burebista” de Gheorghe Vitanidis. Idealismul semănătorist iorghist se integrează cu un „pășunism” tradițional impus mai târziu de regimul ceaușist. E adevărat într-o armonie sonoră frumoasă și cadențată.

„Avem troițe sfinte altare și icoane
Și candeli ard cu mii de pâlpâiri
Avem atâtea lacrimi și prigoane
Că ne e plin pământul de martiri!”

Aici se remarcă o influență subsidiară din Radu Gyr, dar prin prisma poemelor foștilor deținuți de la sfârșitul anilor ‘80, în care se construiește un weltanschauung martirologic, specific anilor de după 1989 în spațiul public. Limbajul este demn de poeziile din „Gândirea” de la Cluj, în interbelic. Martirii sunt icoanele de azi ale Sfinților Închisorilor la care ne rugăm.

„Avem la Putna Sfânt și viu cu duhul
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut
Și azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul
Va răsturna cinci veacuri de pământ”

Strofa de mai sus pare un decupaj din discursul lui Adrian Păunescu de la Mănăstirea Putna de la mijlocul anilor 70, când a venit cu cenaclul „Flacăra” și a spus că nu ne lăsăm supuși Occidentului și răsăritului, în poemul „Jurământ la Putna”, tipic ideologiei epocii, dar armonios și impresionant exprimat în versuri.

„Avem pe Brâncoveanu pildă tare
Căci pruncii lui sub sabie-au căzut
Ca să păzească fără de schimbare
Credința dreaptă-n care s-au născut”

Iarăși asistăm la o inserție religioasă relativ târzie care îndeamnă la păstrarea credinței chiar cu sacrificiul vieții. Brâncoveanu a fost canonizat în 1992 de BOR. Iar dreapta credință se apără până la moarte ca „pildă tare”.

„Avem Ardealul sfânt pământul răstignirii
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean
Avem ierarhii sfinți pe Iancu și martirii
Pe Horia tras pe roată pentru neam”

Această strofă poate fi din Gyr, dar prozodia este simplă fără profunzimile metaforice, figurile de stil și expresiile semantice ale poetului. Sunt directe și penetrante metaforele sau rimele ca și cântec, dar nu ca mesaj liric literar.

„Azi iarași te-au suit vrăjmașii tăi pe cruce
Ardeal cu trei culori împodobit
Scriind deasupra vina ta cu sânge
Aceea că ortodoxia ai iubit”

Ardealul cu trei culori împodobit și pus pe cruce care apără ortodoxia duce gândul la ideile cărților lui Silviu Dragomir despre revoluția religioasă a lui Sofronie din Cioara și la sfinții năsăudeni sfârtecați pe rotă la mijlocul secolului XVIII la ordinul Maria Tereza, dar cu adaptarea viziunii bisericești actuale de la canonizarea sfinților din regimentele grănicerești.

„Avem un Rai de sfinți în temniți dați la moarte
Și aruncați în groapa neștiuți
Dar astăzi dând pământul la o parte
Ies moaște sfinte-n zeghe grea de deținuți”

Această strofă este compusă în stilul anilor 2000, când s-a creat o autentică literatură martirologică despre Sfinții Închisorilor, versuri imposibil ca să fie scrise de Radu Gyr, nu numai literar, ci și stricto sensu. Parcă asistăm la o descriere a cerempniei îngropării lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor transpusă după 1990 de Ioan Ianolide.

„E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Și-acest pământ de Sfinți și de eroi”

Finalul e un testament apoteotic, cu un mesaj memorial puternic, în care jertfelnicia mucenicilor din închisori este scut al ortodoxiei, îndemnând poporul român neuitare. Strofa este totuși prea confesională, ținând cont că ierarhia bisericii greco-catolice a fost ucisă de comuniști în temnițele reci ale gulagului comunist. O astfel de strofă nu putea fi compusă, nu numai stilistic de Gyr, mult superior ca poet, ci și semantic pentru că poetul a fost un creștin care a fost coleg de celule cu mulți greco-catolici pe care i-a apreciat și iubit. Un poet nu disjunge religia, ci o transfigurează în unitatea și proiecție literară ca teologul rus Nicolae Berdiaev. „Avem o țară” este o poezie penetrantă și simbolică, ca și cântec sau „colindă”, cu un mesaj viguros semantic și cu armonioase sonorității muzicale, dar nu neapărat excepțională ca text literar. E un adevărat Imn declamator ce poate fi interpretat în biserici și la evenimente patriotice publice. S-o cântăm!

A consemnat pentru dumneavoastră Ionuț Țene.

Atât timp cât miturile și eposul popoarelor ne vorbesc de realități primordiale putem să-i numim pe acei locuitori ai Terrei, atlanți. Urmașii lor au fost popoarele pelasgo-hyperboree, din care au purces semințiile traco-geto-dace, cei mai numeroși după inzi, cum spunea istoricul Herodot. Toponimele care au păstrat memoria unor reprezentări ancestrale, ca și zidurile ciclopice și pietrele mari (bucăți tăiate în stâncă) ruinate, vorbesc despre așezări-orașe cetate, turnuri (multe cu rol de observatoare astronomice), toate mărturii despre o mare civilizație antediluviană, i-am putea spune megalitică.

Câteva dintre toponimele din munții Buzăului care au conservat izvoare mitologice de la începuturile timpurilor, cu care memoria Terrei a fost contemporană: Istrița, Urgoaia și cele trei movile de la Urgoaia, Ochiul Boului, Colarea și muchiar Grebănul unde eu localizez, în amfiteatrul dealului, templul și sanctuarul Zeiței Artemis Istriana, sora geamănă a Zeului Apollo, Urma de Uriaș sau Pasul Jidovului (bătrânii din Năieni așa îi spuneau Urmei de Uriaș), Jidova (cetățuia de la Haleș), cetatea Uriașilor de la Pragu (Monteoru), cetatea pelasgă de la Cârlomănești, sanctuarul de la Vârful Mălin (Jugureni), zidurile de la Bordari spre Perșinari (comuna Tohani) etc.

Misteriile traco-geto-dace au supraviețuit în calendarul tradițional precreștin și apoi creștin, manifestându-se în arealul Istriței, până în timpurile mileniului trei d.Hr. sub forma sărbătorii precreștină a Nedeilor și a sărbătorilor pascale.

La Vârful Crucii, la Proșca, localnicii organizau Târgul de Paști de la Năieni. Pentru distracția tinerilor se făcea Dulapul și Scrânciobul – sărbătoarea era creștină.

Pe platoul urmelor cetății pelasge din Vârful Istriței, se făcea, la Armindeni, Sâmbra Oilor – sărbătoare precreștină, ce marca plecatul turmelor și al ciobanilor în golul alpin.

Târgul de Ispas de la Vispești (sat de sub platoul Istriței): sărbătoare precreștină („Moșii de Ispas”), preluată de calendarul ortodox. „Moșul Ispas” este un personaj mitic care ar fi asistat la Înălțarea Domnului Iisus, de aceea Ispasul sărbătorește Înălțarea Domnului în împărăția de unde a fost trimis. În același timp este și o sărbătoare a Moșilor noștri, adică înălțarea sufletelor morților la cer, prin înălțarea Mântuitorului nostru la cer, celebrată în joia din săptămâna a șasea după Paște. La Ispas se țin în toate satele românești, vestite târguri și nedei. Este vestită sărbătoarea Joimari când abundă, mai ales, obiceiurile legate de cultul morților, de Moșii de Ispas.

În calendarul tradițional, ziua de Ispas era una de hotar pentru diferite activități gospodărești: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii și juncanii la pășunile montane, se creștează urechile mieilor (ca să fie însemnați).

Drăgaica de la Buzău: sărbătoare precreștină închinată divinității Soarelui și Luminii, celebrată în ziua Solstițiului de vară (21 spre 22 iunie), în calendarul tradițional românesc celebrată de Ziua Sânzienelor, pe 24 iunie. Este închinată și memoriei strămoșilor noștri, este marele praznic de pomenire a lor, la Sărbătoarea Moșilor de vară, cunoscutul Târg al Drăgăicii ori, la București, Târgul Moșilor.

Carol Popp de Szatmary – Târgul Drăgaica

Cele mai multe nedei, pe munții noștri sacri, sublimi, aveau loc de Sărbătoarea Sânzienelor (în Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureș) sau a Drăgăicii, cum era numită în Dobrogea, Moldova de sud și centrală, Muntenia). Este de presupus că Sânzienele, ori Drăgăicile, sunt preotesele zeițelor Ceres și Diana.

În noaptea magică de Sânziene se deschideau cerurile și toate viețuitoarele vorbeau o limbă comună, iar temerarii plecau să culeagă temuta iarbă a fiarelor, urmărind ariciul care pleca în acea noapte s-o culeagă. Doi mari scriitori români, Mircea Eliade în „Noaptea de Sânziene” și Mihail Sadoveanu în „Nopțile de Sânziene” vor imortaliza această magnifică noapte cosmică, dar noapte și zi hotărâtoare în destinul tinerilor (aruncatul cununilor de Sânziene pe casă), precum și în calendarul tradițional pastoral.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.