Vineri, 26 decembrie, este prăznuit Sf. Gherasim de la Tismana, mărturisitor în temnițele comuniste, a cărui canonizare locală a avut loc în acest an.

Gherasim Iscu, coleg de suferință și de temniță cu Valeriu Gafencu, a trecut la Domnul în noaptea de Crăciun a anului 1951, în penitenciarul spital de la Târgu Ocna.

Despre ultimul Crăciun petrecut la Târgu Ocna depune mărturie Ioan Ianolide în „Întoarcea la Hristos”, o cartea emblematică despre suferințele îndurate de mărturisitori în temnițele comuniste.

„Era o iarnă liniștită, – își va aminti mai târziu Ianolide – cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunțiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor și ne uneam cu ei și cu toată suflarea creștină într-o rugăciune mută. Este cu neputință ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolțiți între moarte și tortură să nu fie primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ și cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta și pentru sufletele acelea mari și credincioase de la Târgu Ocna.

În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Pitești, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag. Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă.

Valeriu se refăcuse un pic și, după pravila de rugăciune obișnuită, se concentra să compună câteva poezii testamentare. De asemenea, dorea ca în seara acaesta să alcătuiască un colind special pentru Târgu Ocna.

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu Ocna, ca să moară ‘umanitar’.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic.

Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi.

Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie…

Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului…

Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui…

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.

Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice. (…)

Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschiși, dar nu mi-a zis nimic.

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atât de mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde. Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.

A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins. Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

– Plec! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii. Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi”.

„Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise”, Editura Alba Iulia 2007, pag.184-186, pag. 191-192.

Și încă o dată moare ȚARA, domnule general Radu Theodoru! Căci pentru noi toți cei care v-am cunoscut, v-am respectat și, mai ales, v-am iubit nemărginit, ați fost ȚARA!

Acea țară românească, ce nu dorea nicicum să se dea învinsă!

Acea ȚARĂ, care în plin marasm sufletesc, prin glasul dumneavoastră, ne ordona să stăm drepți, cu fața spre ETERNITATEA neamului și cu spatele către istoria cinică, ce ne înconjura și ne lovea din toate părțile. Și de aceea, am să vă port mereu în amintire, așa cum erați, aplecat nu de bătrânețe, ci de suferința nedreptăților care i se făcea acestui neam, dar sufletește, eu vă vedeam mereu DREPT, străbătut fiind de fiorul creștin și tragic al demnitații de-a fi român.  

Așa am să vă port eu în inima mea, domnule general! ICOANA NEAMULUI îmbrăcată în haine de soldat! Și văd cu ochii minții că acum ACOLO unde vă duceți, vă va primi cu dragoste și onoruri militare, nu ȚARA aceasta pe care o lăsați însingurată mai mult ca nicicând, ci cea pe care dumneavoastră ați iubit-o și n-ați părăsit-o nicicând! Furtuni cumplite s-au năpustit asupra sufletului ce-l purtați ca un suspin sub tunica dumneavoastră militară, dar eu v-am văzut neclintit, stând drept, mereu cu fața spre CERUL neînvins al acestei patrii însfințite de atâtea suferințe în care credeați infinit și la care simțeam că vă rugați și atunci când călcați cu pas tremurând prin pustia lumii ce ne înconjoară. Așa v-am văzut eu, domnule general, mereu ca o bucată de ICOANĂ ruptă de vitregia istoriei, dar care își caută neabătut CHIPUL întreg. Ca pe o sfântă LUMÂNARE, mergând de una singură, să lumineze cât poate și cum poate biserica îmbeznată și părăsită a neamului românesc de azi. 

Și de aceea, văd dincolo de timpul ăsta, domnule general, văd în lumea de ACOLO, spre care ați plecat, cum batalioane întregi de CRUCI sfinte vă vor da onorul! Sunt soldații, domnule general! Lacrimi neșterse de pe obrazul țării! Cei care încă luptă și acum la Mărăști, Mărășești, Oituz, strigând în fața morții: „Pe aici nu se trece!”. Și cei ce au trecut Prutul, făcând din trupurile lor punți către Dumnezeu, ca să pășească Sfânta Basarabie către patria mamă. Așa au murit ei, domnule general, rând pe rând, ca țara aceasta să ÎNVIE și să rămână neatârnată decât de CER! Și poate de aceea, știu de ce ați ales pământul sfânt de la Comana ca să vă fie așternut în ETERNITATE, căci doar acolo și nicăieri în lume, țăranul român a făcut din cămașa de obuz al tunului inamic, CANDELĂ sfântă de biserică! Căci din inima morții a țâșnit mereu ÎNVIEREA din crucea acestui neam răstignit!

Și știu și văd cu ochii minții, domnule general, cum prin fața dumneavoastră vor defila regimente și divizii întregi de LUMÂNĂRI veșnic aprinse, pe care nimeni și nimic nu le va putea stinge vreodată! Sunt ei, MARTIRII, domnule general! Sfinții Martiri ai închisorilor comuniste! Ei trec tăcuți, privindu-vă în ochi ca pe o ICOANĂ a recunoștinței lor. E Sfânta Liturghie nesfârșită a neamului, domnule general, ce acum vă dă onorul! Și aud prin zgomotul cumplit al lumii de azi, ceva ce îl sfărâmă, aud cum bate clopotul din Putna, domnule general, ca să vă vadă Sfinții Voievozi ai neamului și să se bucure că ȚARA n-a murit!

Și știu că nu e pământ și nici țărână care să vă acopere trupul însfințit de suferințe, domnule general! Căci ETERNITATEA își aruncă departe de ea năframa neagră a UITĂRII în fața celui iubit de Dumnezeu și neam!

Și-acum, în ceasul marii despărțiri, vă rog cu inima cutremurată de durere, lăsați lumina lumânării sufletești aprinsă, domnule general, ca să vă pot urma cu neamul după mine!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Puric.

Petre Țuțea a fost economist, eseist, filosof, jurist, politician și publicist român. El a fost supranumit „Socrate al României” datorită preocupărilor filosofice și a rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare. Din cauza interdicției de a publica, ca și a persecuțiilor de după 1989, nu a apucat să-și vadă numele pe coperta unei cărți în timpul vieții. Ulterior însă, scrierile și interviurile sale au început să fie difuzate prin toate mediile. După decembrie 1989, cunoaște o popularitate fulminantă. Primește în garsoniera sa zeci de ziariști, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent: țuțismul.

Deși cărțile i-au fost publicate abia după trecerea în neființă, talentul lui nu a fost acela de scriitor, ci de orator. Astfel, Țuțea a rămas celebru cu o culegere de vorbe memorabile.

Petre Țuțea s-a născut în 6 octombrie 1902 în comuna Boteni, județul Muscel (azi județul Argeș). Tatăl lui, preotul Petre Bădescu era căsătorit cu Paraschiva cu care a avut o fiică, Filofteia. Soția moare și, rămas văduv, fără posibilitatea de a se căsători fiind oprit de dogma creștină, era ajutat în treburile gospodăriei de Ana, fiica lui Simion Oprea Țuțea, îi devine concubină și-i va da naștere la opt copii, primul dintre ei fiind Petre Țuțea. Tânăra mamă, îndemnată de rude și părinți, cere garantarea zilei de mâine astfel că, la 13 noiembrie 1906, preotul trece întreaga avere pe numele acesteia. Petre Bădescu moare în 1925, la vârsta de 66 ani, iar Ana Țuțea în 1960 la 75 ani.

Petre Țuțea

Petre Țuțea după absolvirea Școlii primare din Boteni în anul 1913, urmează între anii 1913 – 1917 cursurile gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel. În 1917, în timpul războiului, școlile funcționau cu intermitență, profesorii erau mobilizați astfel că trei ani (1917 – 1920) Petre Țuțea și-i petrece la Boteni, în casa părintească. În 1920, la sugestia consăteanului și colegului său, viitorul etnograf Ion Chelcea, se înscrie în clasa a V-a a liceului „Gh. Barițiu” din Cluj unde, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul, își susține examenul de bacalaureat, iar în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, unde obține licența și doctoratul în drept cu calificativul Magna cum Laude, cu o lucrare privind contenciosul administrativ.

În 1933, Petre Țuțea a fost angajat prin concurs ca referent în Ministerul Industriei și Comerțului (ulterior devenit Ministerul Economiei Naționale) unde a avansat până la funcția de director de studii, funcția maximă pe care a deținut-o în cariera de economist apoi, între martie 1933 și decembrie 1934 a fost detașat în Germania la Agenția economică din Berlin (tot ca angajat al Ministerului Industriei și Comerțului și nu pentru studii la Universitatea Humboldt, unde ar fi fost trimis de către Alexandru Vaida-Voevod). Rechemat în Ministerul Economiei Naționale, centrala Industrie și Comerț, Petre Țuțea funcționează aici până la data arestării – 12 aprilie 1948. Deși doctor în Drept, se specializase în economie, conform vocației sale reale.

După 6 septembrie 1940, Conducerea Mișcării Legionare îi încredințează lui Țuțea funcția de secretar general la Ministerul Economiei Naționale și, în această calitate, face parte din diverse delegații care au purtat negocieri economice la Berlin și la Moscova. După așa-zisa rebeliune legionară este deținut pentru scurtă vreme în Lagărul de la Târgu Jiu, după care este eliberat și repus în funcție.

Petre Țuțea și Mircea Eliade

După 23 august 1944, continuă să lucreze în același minister, la Direcția Încurajării Exportului, apoi funcționar în Direcția Studii și Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcția Acorduri, protejat de Lucrețiu Pătrășcanu contra epurărilor succesive din aparatul de stat ale „elementelor burgheze”, epurări făcute de comuniști. Două săptămâni după destituirea lui Pătrășcanu a fost arestat și Țuțea care, cu o întrerupere între 1953 și 1956, va fi deținut până în 1964. Eliberat din detenție, în urma amnistiei din 1964, patru ani mai târziu, în primăvara lui 1968, lui Petre Țuțea i se întocmește o „fișă personală” (în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Țuțea Petre”):

„Dar, fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus ‘să se bage slugă la dârloagă’ (sic!), autocaracterizându-se ca om ‘inadaptabil la situația politică și economică actuală’. În vârstă de 66 de ani în 1968, Petre Țuțea avea deja vârsta de pensionare, dar deținuților politici nu li se recunoștea perioada de detenție drept ‘vechime în muncă’. Tot aici se propune: ‘a se aproba avertizarea numitului Țuțea Petre de către organele noastre, fără audierea unor martori deoarece poziția sa dușmănoasă a fost semnalată de mai mulți informatori’.”

Până la sfârșitul vieții a trăit extrem de modest, într-o garsonieră din apropierea Parcului Cișmigiu, ajutat de câțiva prieteni care obținuseră un mic ajutor bănesc și mâncare de la Casa Scriitorilor. Petre Țuțea este arestat în 12 aprilie 1948, fiind încarcerat în arestul Siguranței din str. Rahova, acuzațiile care i se aduceau fiind de spionaj în favoarea anglo-americanilor. Neputându-se reține în sarcina sa vreo acuzație dovedită, este trimis la închisoarea Jilava, unde rămâne până la 23 aprilie 1949. Tribunalul l-a condamnat, prin Sentința nr. 241/20 decembrie 1957, pe Petre Țuțea, „în baza art. 209, pct. 2, lit. a C.P., modificat prin decretul 469/57”, la „10 (zece) ani închisoare corecțională și 5 (cinci) ani interdicție corecțională pentru uneltiri contra ordinii sociale p.p. de art. 209, pct. 2 lit. a C.P.”. În fapt, Petre Țuțea a fost arestat la 22 decembrie 1956 pentru „delictul de agitație”, „dovezile” urmând a fi „fabricate” ulterior. Anchetarea acestuia, nu a adus însă nici un element incriminator. În consecință, în 4 decembrie 1957, lt. maj. Blidaru Gheorghe, anchetator penal de securitate, a redactat „Concluziile de învinuire” împotriva mai multor persoane, printre care și Petre Țuțea, învinuiți de săvârșirea infracțiunii p.p. de art. 209, pct. 1 C.P., prin modificarea art. 209, partea a III-a C.P., făcută prin Decretul nr. 469/1957 care „încă din anul 1948-1949 au inițiat și organizat […] organizația subversivă de tip fascisto-legionar denumită ‘Partidul Naționalist’, în frunte cu legionarii Ștefan Petre și Porsena Nicolae (fugiți de mult din țară), având drept scop răsturnarea prin violență a regimului democrat-popular din R.P.R. și instaurarea unui regim fascist. Deși Țuțea nici măcar nu-i cunoscuse pe cei doi legionari, la proces s-a susținut că fusese deja desemnat de ‘conspirație’ drept viitor șef de stat. Întemnițat la Aiud, Petre Țuțea trece prin ritualurile ‘reeducării de tip Aiud’, iar în 1959 este implicat într-un nou proces. În 14 iunie 1959, este acuzat că în închisoare, împreună cu alți deținuți ‘s-au constituit într-o grupare contrarevoluționară, purtând discuții legate de trecutul organizației legionare în scopul menținerii moralului legionar’.”

În ciuda faptului că starea sănătății sale se înrăutățise simțitor, chestiune semnalată într-un raport medical din 15 iulie 1959, Petre Țuțea continuă să reziste anchetatorilor, astfel încât anchetatorul penal, același lt. Urucu Nicolae, este din nou nevoit să „redacteze” actul de acuzare:

„Datorită fanatismului său legionar, învinuitul Țuțea Petre a căutat și acum să se mențină pe poziție de nemărturisire completă a activității sale criminale pe care a desfășurat-o, recunoscând numai parțial unele fapte din activitatea subversivă desfășurată.”

În 29 septembrie 1959, Colegiul de fond al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare îl condamnă pe Petre Țuțea la „18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică pentru infracțiunile p.p. de art. 209, pct. 1, C.P.”. Sentința a rămas definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 540/1959 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar. Petre Țuțea și-a executat pedeapsa în penitenciarul Aiud, fiind eliberat la 1 august 1964, grațiat prin Decretul nr. 411/1964. Odată eliberat, va fi permanent sub urmărire „organelor de Securitate” până în 22 decembrie 1989, posibil și după această dată. În cei 13 ani de temniţă trece prin închisorile Malmaison, Aiud, Jilava şi Ocnele Mari.

Petre Țuțea încă din timpul doctoratului își începe activitatea jurnalistică devenind colaborator al ziarului tineretului național țărănesc alături de Bazil Gruia. Inițial, pe când începuse să se afirme în calitate de jurnalist, Petre Țuțea a fost de stânga. O vreme a colaborat la revista „Stânga”, împreună cu Petre Pandrea. A colaborat la diverse publicații, în special la Cuvântul, ziar condus de Nae Ionescu, unde a publicat articole de economie politică. În aceeași perioada septembrie 1940-ianuarie 1941), publică în ziarul „Cuvântul” o serie de articole, precum Stil economic legionar, Negociatorul legionar, ce vor atârna greu în viitoarele sale dosare de anchetă.

După 1964, publică extrem de sporadic, sub pseudonimul Petre Boteanu, deoarece îi era interzis să semneze sub nume propriu, în revista „Familia”: fragmente din Teatru seminar, Mircea Eliade — profil filozofic, Aristotel și arta, și în „Viața Românească” – O întâlnire cu Brâncuși. Nenumăratele descinderi la locuința sa modestă au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii și materiale, printre care o copie a proiectului „Prometeu”. Petre Ţuţea a fost eliberat din închisoare în 1964, cu sănătatea şubrezită. Cu greu şi-a găsit o garsonieră la etajul opt al unui bloc de lângă parcul Cişmigiu, din Bucureşti.

În parc, practica un tip de activitate didactică precum vechii filozofi greci: se plimba cu tinerii pe alei, învăţându-i diferenţa dintre lumina soarelui în amurg şi la răsărit, între prostie şi spirit, între necredinţă şi credinţă… Unele din ideile și frazele enunțate de Țuțea, sunt interesante, au un conținut neconvențional, de exemplu: „Fără Dumnezeu, fără credință, omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”, i-au adus acuzația de fundamentalism în favoarea creștinismului.

Despre modul cum vede raportul știință-religie: „Omul, ca întreg nu poate fi gândit decât biblic; științific, nu. Moise e mai valabil decât ultima noutate evoluționistă a științei.” Discursul lui Țuțea la adresa ateismului exprimă atitudinea sa față de atei: „O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.” Unele manuscrise s-au pierdut în mod iremediabil.

Petre Țuțea

Către sfârșitul vieții, Petre Țuțea a început să lucreze la o „Antropologie creștină” concepută schematic în șase capitole: 1. Problemele sau Cartea întrebărilor; 2. Sistemele sau Cartea întregurilor logice, autonom-matematice, paralele cu întregurile ontice; 3. Stilurile sau Cartea unităților cultural-istorice și a modalităților estetice ale artelor, sau Omul estetic; 4. Științele, sau Disciplinele spiritului omenesc; 5. Dogmele sau situarea spiritului în imperiul certitudinii; Opera publicată „Bătrânețea și alte texte filosofice”, București, Editura Viitorul Românesc, 1992, „Reflecții religioase asupra cunoașterii”, ediție îngrijită de Ion Aurel Brumaru, București, Editura Nemira, 1992, „Philosophia perennis”, București, Editura Icar, 1992 – reeditare în 1993 –, volum reeditat sub titlul „Scrieri filosofice vol. I”, Editura România Press, 2006, „Neliniști metafizice”, ediție îngrijită de Petre Anghel, București, Editura Eros, „Filosofia nuanțelor (Eseuri. Profiluri. Corespondență)”, antologie, prefață și aparat critic de Mircea Coloșenco, texte stabilite de Sergiu Coloșenco, postfață de Sorin Pavel, Iași, Editura Timpul, 1995, „Scrieri filosofice, vol. I”, prefață de Gavril Matei Albastru, București, Editura România Press, 2005, „Scrieri filosofice, vol. II”, cu un medalion de Ion Papuc și postfață de Gavril Matei Albastru, București, Editura România Press, 2006. Fragmente, București, Editura Romania Press, 2007, „Scrieri monografice Mircea Eliade”, apare în fascicole în revista „Familia” din Oradea, între 2 februarie 1990 – 9 septembrie 1990; ediții ulterioare: Oradea, Biblioteca revistei „Familia”, 1992; ediție îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj, Editura Eikon, 2007, Aurel-Dragoș Munteanu, volum îngrijit de Tudor B. Munteanu, București, Editura România Press, 2006, „Scrieri cu caracter economic, politic”, „Manifestul revoluției naționale” (în colaborare), ediție îngrijită de Marin Diaconu, București, Editura Crater, 1998, „Ieftinirea vieții. Medalioane de antropologie economică”, Prefață și text stabilit de Mircea Coloșenco. București, Editura Elion, 2000, „Reforma națională și cooperare”, prefață și stabilire de text de Mircea Coloșenco, postfață de Mihai Șora, București, Editura Elion, 2001, „Anarhie și disciplina forței”, prefață și ediție de Mircea Coloșenco, București, Editura Elion, 2002.

După anul 1989, starea sănătății lui Petre Țuțea s-a înrăutățit. În toamna lui 1991, Petre Tuțea a fost internat la spitalul Filantropia. Petre Ţuţea a murit pe 3 decembrie 1991, în vârsta de 89 de ani, la spitalul „Cristiana” din București, sărac și bolnav de Parkinson. A dorit să fie înmormântat la Blaj, afirma: „Eu sunt legat de Blaj prin concepția mea panlatină a culturii române”. Ultimele sale cuvinte au fost: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!”.

A fost înmormântat la Boteni, în satul natal. Dumnezeu să-L odihnească!

A consemnat pentru dumneavoastră Ionel MARIN via ioncoja.ro.

Atunci m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un preot în celulă. Credeam că nu mai ajung nici Crăciunul şi aş fi vrut să am un preot lângă mine. Şi, minune, după câteva zile intră un deţinut în celulă la noi. Nu eram singur. Sunt preotul cutare, se recomandă.

Zic:

– Părinte, vă aşteptam.

– Cu ce te pot ajuta?, mă întreabă.

– Părinte, cred că n-am să prind Crăciunul, nu mai pot rezista. Daţi-mi măcar un sfat.

Atunci, părintele le-a zis colegilor de celulă:

– Plimbaţi-vă prin faţa vizetei că eu vreu să spoveduiesc şi să împărtăşesc pe omul acesta. De spovedit da, dar cum să mă împărtăşească acolo, atunci? mă întrebam în sinea mea.

Părintele a scos dintr-o cută a hainei o bucăţică de pâine, care fusese cândva sfânta împărtăşanie, şi mi-a dat-o. Am mâncat-o. M-o spovedit, m-o împărtăşit. Îi zic:

– Părinte, eu am văzut când aţi scos sfânta împărtăşanie din cuta hainei, dar busuiocul de unde l-aţi scos, că eu nu am văzut?

– Cum? Mai zi o dată, mă roagă părintele.

– Da, busuiocul de unde l-aţi scos?, întreb din nou.

– Busuioc, îţi miroase a busuioc?, mă întreabă părintele.

Îi zic:

–Îmi pătrunde continuu în nas, prin gură, prin urechi, peste mîini, peste tot. Îs plin de busuioc.

– Ei, dacă dumneata simţi continuu miros de busuioc şi ţi-a pătruns în ochi, pe mâni, pe faţă, pe gât, peste tot, înseamnă că Iisus Hristos a fost prezent aici, în celulă, cu noi.

A consemnat pentru dumneavoastră Nicolae SAVA, ziarul Ceahlăul.

Sfântul Mitropolit Sava Brancovici

Istoricul calvin István Számosközy a fost primul care a susținut că romanii s-au retras în totalitate la sud de Dunăre sub Gallienus (253-268), astfel încât românii să nu-și poată revendica originea nobilă. Dezvoltându-și noile teritorii în „De originibus Hungaricis” și „Nero Verus”, el a sfârșit prin a aduce pamfletar insulte „olahilor” și în special, lui Mihai Viteazu. Lui Számosközy i-au răspuns însă chiar istoricii secui, începând cu Székely Istvan care, în Chronica, demonstra anterioritatea românilor, precizând că armatele lui Carol cel Mare, în campania antiavară din 795-796 i-au găsit pe „olahok” nu numai în Transilvania, ci și în Pannonia. Iar dacă pe linia lui Számosközy aveau să continuie să scrie vitriolant croatul ungurizat Ioan Lucius (Istvan Lucic) (1604-1699) și Martin Széntivany (1633-1705), de partea cealaltă au făcut-o, apărând autohtonia și latinitatea românilor, Istvan Milley, Paul Béke și Mathias Miles care, în sprijinul Contrareformei ce a recatolicizat „secuimea”, acționau în vederea atragerii românilor spre Biserica Romană.

Gheorghe Rakoczi II

Din punctul de vedere al deznaționalizării românilor, veacul XVI, derulat sub pecetea operei lui Mihai Viteazu, ale cărui obiective le-au preluat și principii transilvani Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rakoczi II (1648-1660) care au realizat succesiv „pactum sive confederatio” cu domnii Moldovei și Munteniei, aceasta s-a derulat mai lent, datorită și angajării Europei catolice și protestante în „Războiul de 30 de ani” (1618-1648), prelungit ca război franco-german până în 1659. Lent dar tenace și în strânsă legătură cu deznaționalizarea secuilor, grație atragerii luptătorilor în tagma nobiliară. Tagmă întărită prin codicele de legi, înrobitoare pentru țăranii români reduși la starea de iobăgie, Aprobatae (1653) și Compillatae constitutiones (1659). Este epoca ungurizării românilor prin „secuizare”, când familia Ciurea din Zagon devine „Csioria de Păpăuți” (1606), Bocșa din Simeria (fosta Breaza, intrată ca un cartier românesc – „Olah Szent Gyöorgy” în componența orașului Sfântu Gheorghe) devine „Boksa” (1610), Cozma și Ciubota din Turia de Jos – „Kosma” (1653) și „Csoboth” (1655) etc. Transformarea în masă a românilor din Carpații Răsăriteni în „secui” se accelerase!

Mihai Viteazu portrete

„Lustrația” din 1614 înregistra deja 478 de luptători „secui” cu numele de „Olah”, iar la 9 august 1638, raportul către Vatican al lui Francisc Leone („Relatarea privind întreaga Transilvanie”), identifica în „Secuime” 60 de așezări cu populație mixtă româno-secuiască, ai căror locuitori erau însă toți ortodocși (deci și „secuii” erau niște foști români), având 34 de parohii, organizate în 3 arhidiaconate, ținând de Mitropolia Ortodoxă de Alba Iulia. Ridicând, alături de domnii români Gheorghe Ștefan și Constantin Șerban steagul lui Mihai Viteazu, principele Gheorghe Rakoczi II (1648-1660) a acordat, în 1656, mitropolitului Sava Brancovici jurisdicția peste întreaga Transilvanie. În replică, Sfântul Scaun a cerut organizației militante De Propaganda Fide să ia măsuri pentru trecerea românilor din „Secuime” la catolicism. Misionarii acesteia au fost instruiți în secret la Estelnic, pe moșia contelui Samuel Kanski, unde au luat cursuri de limba română. Pentru a contracara acțiunea lor, Sava Brancovici a convocat Sinodul la Alba Iulia, în 1675, hotărând ca, din acel moment, „cuvântul lui Dumnezeu să se facă în românește”. Cinci ani mai târziu, în fața primejdiei romano-germane, Principele Mihai Apaffi I (1661-1690) i-a acordat jurisdicție peste toți ortodocșii din „Secuime”. Dar cucerirea imperială a Transilvaniei, în perioada 1685-1699, însoțită de impunerea unirii religioase cu Roma (7 octombrie 1698) a românilor transilvăneni a dus la desființarea Bisericii Ortodoxe în perioada 1701-1761, însoțită de dispariția a 37 de biserici și la accelerarea proceselor de deznaționalizare a românilor din „Secuime” și de ungurizare a lor și a secuilor. Oficial, din 1699, în fapt din 1711, Ungaria, „eliberată” de otomani, și Transilvania, „aliată” cu forța, au devenit provincii separate în cadrul Imperiului Romano-German, asupra populațiilor lor acționând tenace, metodic, biserica romano-catolică, fiscul imperial, armata de ocupație și, mai presus de toate, principiul „Divide et impera” al diplomației habsburgice.

A consemnat pentru dumneavoastră col. dr. ist. Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mureș”, Tg. Mureș, 2019 – fragment.