Istoria Bucureștiului Archives - Page 3 of 3

Istoria Bucureștiului de la urbea baciului Bucur, la prima atestare documentară, la Micul Paris, capitala europeană care este astăzi, cu documente și ilustrații.

Dan Diaconu – Pagini din istoria falsificată: Marmorosch Blanc

22/12/2020/0 Comments/in Articole, Istoria Bucureștiului/by Tudor Urse

Dan Diaconu - Pagini din istoria falsificată: Marmorosch Blanc

Dacă te hrăneşti cu minciuni, n-ai nicio şansă pe lumea aceasta. În general, ticăloşii care falsifică istoria ştiu bine asta, de-aceea un nemernic precum Roller era o componentă importantă a regimului implementat după Război. Obsesia mea pentru istoria corectă vine dintr-o conştientizare a faptului că a-ţi cunoaşte istoria e nu doar o obligaţie, ci o necesitate. Rămânând cu minciunile, eşti precum peştele care înoată în vin: se îmbată de la alcool şi moare fericit.

Astăzi ne vom ocupa de o afacere pe cât de ticăloasă pe atât de ascunsă publicului. Iar motivele pentru care e atât de ascunsă ţine de „rima” care există între vremurile de-atunci şi cele de azi.

Totul începe pe la jumătatea secolului XIX, atunci când peisajul financiar autohton era unul destul de pestriţ. De-a lungul ţărilor române circulau tot felul de monede, iar necesitatea stabilirii unei parităţi între ele a făcut posibilă apariţia zarafilor. Aceştia erau un fel de case de schimb ambulante, desfăşurându-şi activitatea, în general, în interiorul hanurilor. Pe măsură ce activitatea le creştea, zarafii intrau în zone ceva mai bănoase precum împrumutul sau, atunci când într-adevăr strângeau un capital important, finanţarea comerţului. E de la sine înţeles că, pe măsură ce acumulau capitaluri, zarafii mai căpătuiţi renunţau treptat la comerţul ambulant cu bani din zona hanurilor pentru a-şi face propriile sedii de unde să-şi conducă afacerile. Aşa se fondează primele bănci – în fapt, mai mult case de comerţ – ale căror nume acum sunt practic necunoscute: Ghermani & fiii, Michel Daniel, Casa Sechiarii, Rodacanaki, Halfon & fiii, Fraţii Hillel Manoah sau Zani M. Chrissoveloni.

În acest peisaj pestriţ, în anul 1848, se fondează la Bucureşti „Casa de comerț și bancă Jacob Marmorosch”, o instituţie care se implică atât în comerţul cu materiale de construcţii, coloniale şi alte produse cu adaos comercial mare, cât şi în creditare. Activitatea de creditare vine pe fondul unei necesităţi de sprijinire a partenerilor comerciali. Iniţial Marmorosch oferă credit comercial clienţilor săi, însă, treptat, operaţiunile financiare devin din ce în ce mai importante în activitatea instituţiei. Hotărâtor pentru traseul afacerii este asociatul lui Jacob Marmorosh (şi cumnatul acestuia), bancherul Jacob Lobel. Acesta va marca prima expansiune a afacerii, care s-a făcut la Viena, Leipzig și Londra. Lucrurile merg bine, iar afacerea are succes.

În 1863, Jacob Marmorosch îl ia asociat pe Moriz Blanc, un adolescent de doar 16 ani care abia venise de la studii. E foarte ciudată apariţia acestui personaj care va deveni cel mai important bancher al României. Mai mult, din acel moment afacerea îşi schimbă numele în Banca Marmorosch Blanc. După Războiul de Independenţă, Banca se conectează la marile afaceri ale României. Astfel, finanţează construcţia de căi ferate şi înfiinţează o groază de afaceri industriale precum: Fabrica de Zahăr Chitila, Fabrica de Ciment de la Brăila sau Fabrica de Hârtie de la Scăieni. Cu aceste baze industriale, Banca finanţează lucrări ample de infrastructură, precum modernizarea Bucureştiului. Vă imaginaţi cum funcţiona totul: Marmorosch semna un contract de împrumut care, într-o proporţie covârşitoare, avea ca destinaţie achiziţiile din firmele controlate de bancă. E logic pentru oricine că profiturile erau fabuloase.

Şi nu doar acestea erau afacerile băncii. Cei care studiază istoria nu au habar că, în spatele poveştilor cu eroi şi lupte tragice, stau băieţii isteţi care fac bani serioşi. De-aceea, atunci când citiţi despre Războiul de Independenţă ar trebui să ştiţi şi că exclusivitatea afacerii pentru achiziţia de arme necesare acestui război a aparţinut Marmorosch Blanc. La fel cu şi iluzoria „modernizare” a armatei române a fost intermediată de aceeaşi bancă. Asta în cazul în care doriţi să ştiţi şi motivele pentru care soldaţii români luptau în izmene. Şi nu-i numai asta. Tot în perioada Primului Război Mondial, mai precis atunci când sediul Marmorosch a fost retras la Iaşi, începe prietenia dintre Aristide Blanc şi un tânăr diplomat cu faţa mongoloidă, pe numele său Nicolae Titulescu. V-am amintit întâmplarea pentru a vă scuti de alte întrebări legate de calităţile incredibile care l-au propulsat pe Titulescu în mafia puterii mondiale.

Astfel, având din plin „combustibil” în spate, Marmorosch Blanc devine unul dintre cei mai mari jucători la nivel european, găsindu-se în acţionariatul unor bănci mari precum Darmstadter (Berlin), Pester Ungarische Kommerzial Bank (Budapesta) sau înfiinţând de la zero instituţii bancare precum Banca de Comerţ şi Depuneri din Salonic. Afacerile Băncii devin din ce în ce mai bănoase, ea finanţând nu numai comerţul, ci şi mult mai bănoasele investiţii publice. În 1923, Marmorosch, Blanc & Co era o instituţie globală, cu peste treizeci de reprezentanţe, dintre care se distingeau cele de la New York, Londra, Paris sau Istanbul şi controlând afaceri din Anglia până-n China.

Aristide Blanc, fiul lui Moriz şi moştenitorul imperiului bancar, învârtea exact aşa cum dorea întreaga clasă politică autohtonă. El era şi diplomat, şi intermediar al statului (în 1914 a intermediat la Londra achiziţia de arme pentru Regat) şi mare afacerist. Era cel mai important şi influent om din România şi de aceea ştergerea sa din cărţile de istorie ar trebui să vă dea de gândit.

Mega-extinderea afacerii având capul de pod la Bucureşti coincide cu cea mai mare criză financiară a secolului XX, cea din 1929. Criza de încredere loveşte banca, iar deponenţii îi iau cu asalt porţile. Devine logic că întreaga construcţie grandioasă pică precum un castel făcut din cărţi de joc.

Aceasta ar fi istoria pe scurt, dar dacă vom pătrunde în intestinele afacerii, vom vedea treburile cu adevărat puturoase. În 1923, Aristide Blanc fondează cu surle şi trâmbiţe Casa de Editură „Cultura Națională”, la cârma căreia îl pune pe istoricul Vasile Pârvan. Bietul Pârvan e doar o acoperire pentru planurile ticăloase ale lui Blanc. Acesta dotează cu cea mai nouă tehnologie propria editură şi reuşeşte practic acapararea întregii prese. Mai bine de 80% din presa de mare tiraj e controlată de acest personaj nebulos. A intra în gura lui era echivalentul unei sinucideri: absolut toată „presa”, la unison, te ataca şi te trezeai peste noapte cel mai ticălos şi detestat om din ţară.

Individul e unul dintre artizanii din umbră ai readucerii lui Carol al II-lea pe tron. Pregătirea revenirii imbecilului s-a făcut temeinic, ziarele lui Blanc vânturând mereu „zvonul revenirii regelui pe tron” pentru a obişnui publicul. Cu toate că deviantului rege i se pusese în vedere de către cei din clasa politică să întrerupă relaţiile cu gaura lui preferată, Elena Lupescu, la ceva timp după înscăunare, rapandula reapare în peisaj. Cel care-i adusese deviantului Carol al II-lea marea iubire era, desigur, bravul nostru bancher. N-o făcea gratuit. Prin intermediul curvei regale, Aristide îl controla pe prost exact aşa cum dorea. Astfel ia naştere camarila regală şi întreaga mafie care avea să secătuiască ţara şi s-o împingă în Război total nepregătită.

Relaţia cu regele îi permitea lui Blanc afaceri dintre cele mai oneroase. Spre exemplu, statul constata din când în când că o afacere de-a lui e cam prăpăstioasă, că înghite bani de la Buget şi că, pentru eficientizare, ar trebui privatizată. Aşa că, de undeva din ceaţa economiei, apărea bancherul Aristide Blanc pe un cal alb şi prelua acea afacere dezastruoasă. Şi, pentru a o putea prelua, statul îi dădea credite în condiţii deosebit de avantajoase, uneori chiar fără dobândă. Asta în ciuda faptului că, atunci când împrumuta statul, bancherul Aristide o făcea la dobânzi scandaloase. Şi uite-aşa, mai cu un împrumut, mai cu o şpăguţă, bunul samaritean Aristide privatiza cam tot ce mişca în ograda statului. Doar de-aia era consilierul financiar al regelui. Reţineţi că nu sunteţi în anii 90, ci în perioada Interbelică, în acea atât de minunată perioadă pe care v-o descriu cu atâta culoare ticăloşii plătiţi să vă facă minţile franjuri.

În mod evident, toate aceste coţcării ale lui Blanc aveau preţul lor. Familia Lupeascăi prospera, iar lui Carol nu i se refuza absolut nimic. Însă, băiat deştept, Aristide ştia bine cum să iasă pe plus. Părea că nici Marea Criză nu l-ar putea îngenunchea. Treburile însă erau destul de sulfuroase. Deficitele Băncii Marmorosch Blanc începeau să iasă la iveală. Astfel, prin 1930, un raport secret întocmit de experţi ai Societăţii Naţiunilor, estima că Banca avea un deficit de aproape două miliarde de lei. Asta era uşor de intuit, mai ales în condiţiile în care Aristide se deda la coţcării cu cecuri fără acoperire sau falsificate, acoperite în ultimă instanţă de Banca Naţională.

Cum începuse să se cam audă că banca lui Aristide e în rahat, Regele şi Lupeasca au forţat tot felul de operaţiuni dubioase. Astfel, Primăria Bucureşti a fost obligată să cumpere cu un preţ mult supraevaluat – jumătate de miliard de lei! – un teren de-al lui Blanc din Otopeni. Guvernul i-a concesionat aceluiaşi falit Regia Monopolului de Stat, iar Banca Naţională a fost obligată să-i acopere deficitul. Gaura însă era mult mai mare, iar, într-un final, deviantul Carol al II-lea a vrut să naţionalizeze activele Băncii, adică sursa găurii negre. Din fericire n-a reuşit.

În 1931, deficitul Marmorosch Blanc ajunge la 3 miliarde de lei. Într-o ultimă sforţare se încearcă fuzionarea tuturor băncilor de pe piaţă, însă acestea refuză. E şi logic de ce. Planul ar fi fost ca, după fuziune, vina pentru dezastru să se împartă între toţi bancherii şi astfel, Blanc să dispară într-o perdea ce ceaţă, statul român urmând să ajute necondiţionat acea mega-entitate. Doar ar fi fost vorba de întreg sistemul financiar al ţărişoarei, nu-i aşa? Cum fuziunea este ratată, în 1931 Marmorosh Blanc intră în faliment.

Cei care cred că acesta a fost sfârşitul băncii se înșală. A fost o mică piedică deoarece, pentru redresarea băncii, lui Blanc i se cedează monopolul tutunului şi al sării. Şi uite-aşa, impetuosul nostru aventurier se trezeşte împroprietărit cu unele dintre cele mai bănoase afaceri ale statului. Totul pentru a salva „ieconomia”, vă imaginaţi! Să vă mai spun că Aristide Blanc era adeptul intervenţiei inteligente a statului în economie?

Terminarea Războiului şi acapararea României au condus la naţionalizarea Marmorosch Blanc. Teoretic ar fi trebuit să fie sfârşitul lui Aristide Blanc. Aiurea! Într-un mod aproape inexplicabil pentru unii care nu ştiau cum să fugă din ţară, Aristide Blanc se întoarce în 1947 în raiul comunist de-aici. Şi, în loc să i se pună cătuşele, e trimis de către Maurer, împreună cu Nicolae Malaxa, ca reprezentant al guvernului pentru contacte cu Occidentul. Unul dintre stâlpii pe care se sprijinea Blanc era Ana Pauker, cea care găsise găzduire la ziarul care-i aparţinuse, Adevărul. Vă spun asta ca să înţelegeţi mai bine cam în ce conspiraţie intrase biata noastră ţară.

Sorţii însă nu i-au mai zâmbit aşa cum se aştepta, astfel încât, în 1950, Blanc este arestat şi aruncat în puşcărie. Se întâmplă deseori în istorie ca cei care conspiră să ajungă să cadă în propriile conspiraţii. Aşa s-a trezit Aristide Blanc plimbat între Jilava şi Piteşti. Doar că „zânele” din Occident i-au zâmbit din nou şi, în urma unui recurs forţat la presiuni din afară, Aristide Blanc este eliberat şi i se permite să plece la Paris. Moare la 77 de ani, după o viaţă de furt şi ticăloşie.

Cam aceasta ar fi, pe scurt, istoria Marmorosch Blanc, instituţia parazit care şi-a ţesut viaţa pe spatele Regatului Român şi-apoi al României Mari. Iată una dintre cele mai scandaloase şi corupte instituţii despre care în prezent nu se spune nicăieri nimic. Oare de ce?

Cred că e bine să ştiţi ce s-a întâmplat pentru a înţelege ce urmează să vi se întâmple. Dacă aveţi impresia că aţi scăpat doar cu taxa aia de solidaritate pe care-o plătiţi atunci când mergeţi cu maşina la pompa de benzină, vă înşelaţi amarnic. Nu Bancorexul a fost Marmorosch Blanc, nu vă lăsaţi păcăliţi cu acea paralelă. Adevărata Marmorosch Blanc de azi e în plină dezvoltare. Urmează vremuri interesante!

A consemnat Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

calea victoriei, bucurestiul interbelic, bucuresti, la vie en rose, micul paris, la vie en rose in micul paris

Bucurestiul Interbelic (1) – La vie en rose in Micul Paris

20/10/2018/0 Comments/in Articole, Istoria Bucureștiului/by Tudor Urse

Un oras in care toti domnii purtau palarii si nici o doamna nu lasa mai mult decat o glezna la vedere, in care masinile erau putine si lumea petrecea la vestitul Targ al Mosilor – acestea sunt doar cateva dintre lucrurile care caracterizau Bucurestiul, in perioada interbelica.

Trecuse Marele Razboi si orasul capata noi forme, zgomote si arome, iar viata avea un ritm nou. Se traia dupa buget, cum spunea altadata Conu’ Iancu, dar Bucurestiul crestea, se civiliza si incepea sa semene cu alte capitale europene ale timpului.

Pe la 1930, in Bucuresti traiau 640 de mii de oameni, capitala era in plina industrializare, concentra multe dintre intreprinderile cu pondere importanta in economia tarii: Uzinele Malaxa prosperau, se infiinteaza Aeroportul Baneasa (1921) si Liniile Aeriene Romane (1933), care apartineau statului, la fel ca si Uzinele Grivita, Pirotehnica Armatei, Societatea Comunala de alimentare cu lapte a Bucurestiului, Abatorul, Atelierul S.T.B. si fabricile de gheata.

Apar banci noi, se deschid zeci de noi cinematografe, pe strazi circula din ce in ce mai multe automobile.

Bucurestiul se reorganizeaza administrativ, se demoleaza, se asaneaza si se construieste dupa principii moderne, invatate la scoli de arhitectura din strainatate, se ridica cladiri inalte si primul zgarie-nori, Palatul Telefoanelor (1933), si se amenajeaza parcuri noi.

Bulevarde cu reclame orbitoare, batai cu flori la sosea, curse de cai la Baneasa. Pe Calea Victoriei se plimba agale femei elegante, in automobile trec barbati cu priviri galante, lumea buna se duce la filme la cinematografe, viziteaza muzee, urmareste spectacole de teatru, merge regulat la Ateneu, pierde vremea prin cafenele ca la Paris, scapa de caldura sufocanta a orasului in bazinul cu valuri maritime de la Lido.

Strazi innoroite, Targul Mosilor, mahalale. Carciumioare ce imbie oamenii simpli cu mititei si ciorba de burta, targoveti isteti-analfabeti, forfota orientala, picnicuri la iarba verde, vanzatori ambulanti, tarani ce se vantura prin oras, bieti sarmani care isi au clipele lor scurte de bucurie cand dau de ceva bun de mancat si imbracat in groapa de gunoi din spatele cimitirului Bellu, numita Valea Plangerii.

In lumea mahalalelor, in zona halelor si a Pietii Bibescu, pe cheiul Dambovitei, la Obor sau in cartierul evreiesc, unde traiau aproape 70 de mii de evrei, lumea era saraca, ulitele si strazile pline de noroaie, se spalau rufe in apa Dambovitei, si erau oameni care taiau cu ce se gasea la groapa de gunoi din spatele cimitirului Bellu, numita Valea Plangerii.

Treptat, orasul este curatat, refacut, extins si infrumusetat, Dambovita este asanata, lacurile si parcurile amenajate. Totul luase avant in doar doua decenii, de la primul la al doilea razboi mondial.

Viata in parfum de epoca

Viata de zi cu zi decurgea firesc, oamenii isi vorbeau politicos, numai cu dumneavoastra, sau chiar cu domnia voastra iar intre prieteni, sau chiar in familie, cu dumneata. Glumele deocheate nu erau permise in prezenta domnisoarelor. Femeile purtau, pe strazile Bucurestiului, palarie, rochii si fuste, nu pantaloni si isi coafau parul cu bucle. Tinerii purtau ochelari negri, nu-i numeau ochelari de soare, petreceau cu banda, nu cu gasca, mergeau la dancing si flirta. Se asista la matchuri, nu la meciuri, se ascultau placi la patefon si nu discuri.

Nuntile si botezurile, numite incuscriri si cumetri, erau prilej de mare sarbatoare si pentru bogati si pentru saraci, onomasticile, zilele numelui, se sarbatoreau de cei mai varstnici, in timp ce pentru copii sau cei foarte tineri se sarbatoreau zilele de nastere.

In zilele toride de vara sau in zilele de sarbatoare, la Paste, la Sfantul Gheorghe sau la 10 Mai, bucurestenii obisnuiau sa se racoreasca si sa petreaca la iarba verde. Lumea venea in grupuri de prieteni sau pe familii, in Gradina Bordeiului sau in locurile umbrite de pe malul Dambovitei, in timp ce protipendada scapa de caldura la Lido, in marele bazin cu valuri maritime, situat in centrul Capitalei, in bulevardul Bratianu colt cu strada Franklin.

Un oras, doua lumi, anii interbelici. Un Bucuresti al contrastelor eterne, un oras ce traieste intre balcanism si occident si o face mereu cu armonie, ardoare. Acesta a fost dintotdeauna farmecul Bucurestiului si un astfel de oras al spectacolului stradal din perioada interbelica nu a avut nevoie decat de un fotograf extraordinar care sa-i surprinda povestile in cadre perfecte si sa le faca nemuritoare.

Cele doua aspecte ale Bucurestiului

Inmormantarile se faceau cu dricul, pentru cei nevoiasi, dricul era tras doar de de doi cai, iar familiile care puteau plati ceva mai multi bani isi inmormantau rudele cu dric tras de patru cai si cu trasuri pentru preot si familie, iar inmormantarile de clasa I erau somptuoase, dricul fiind tras de sase sau opt cai mascati si cu pompon inalt, negru.

Se crease o viata politica normala, cultura era libera si presa vigilenta. Bucurestenii citeau gazete, nu ziare, cea mai populara gazeta centrala era „Universul” care isi avea sediul In Palatul Universul de pe strada Ion Brezoianu, inaugurata pe 2 noiembrie 1930, fiind celebra agitatia din jurul ei, cand vanzatorii de ziare strigau in gura mare titlurile editiilor.

Se mergea la muzeu, in 1908 se deschisese oficial noul edificiu al Muzeului de Istorie Naturala „Grigore Antipa”, in 1914 se infiintase si Muzeul Militar National, iar in anul 1936 sociologul Dimitrie Gusti infiinta Muzeul Satului, unul dintre primele muzee etnografice din lume.

Bucurestenii se obisnuisera sa telefoneze, de la cabinele telefonice publice din Oficiile postale, dar si de acasa, pe la sfarsitul anilor 1920 in Bucuresti erau deja 3000 de abonati la serviciul telefonic si se da in folosinta o centrala telefonica automatizata.

Cinematograful avea un succes enorm, in Bucuresti erau 30-40 de cinematografe care proiectau filme, mentionate si in paginile gazetelor, la rubrica „calendarul zilei”.

Raspandirea radiourilor incepe sa creasca din 1928, cand se inaugureaza si emisiunile romanesti, iar in gazeta Dimineata se puteau citi toate programele dre tramsmisii radiofonice din marile orase ale Europei, pe care le prindea si Bucurestiul. Aparatele de radio, vandute de noi magazine specializate, erau aduse din strainatate si costau enorm. Anul 1935 aduce si o stire de senzatie, la 23 martie, la Berlin se facuse prima transmisie de televiziune, si in anii care au urmat discutiile despre televiune si noua cutie magica sunt la ordinea zilei in saloanele Bucurestiului.

Lumea buna mergea la spectacolele de la teatru sau Ateneu, la restaurante si baruri sau la Cafeneaua Capsa, pe Calea Victoriei, colt cu strada Edgar Quinet, peste drum de Cercul Militar National, unde a ramas pana azi.

Infiintata pe la mijlocul secolului XIX de fratii Capsa – Vasile, Anton, Constantin si Grigore, urmasi ai cojocarului Dumitru Capsa, devenise in doar cateva decenii cel mai select local al Bucurestilor si celebra in toata Europa. Grigore Capsa era furnizorul Casei Regale Romane, al casei principelui Milan Orbenovici al Serbiei si, din 1908, avea sa fie si furnizor al principelui Ferdinand al Bulgariei, iar Casa Capsa gazduia receptii fastuoase la care participasera mari personalitati politice si artistice ale Europei. Capsa aducea regulat de la Paris mostre din cele mai noi produse de cofetarie, care erau repede introduse in fabricatie, astfel ca apareau mereu noutati, iar protipendada Bucurestiului se oprea la cofetarie pentru o prajitura cu ciocolata, bombonuri, sau pentru un pahar de vin, coniac sau lichior fin, provenite si ele din toata Europa.

Cei cu buget mai mic petreceau timpul liber la gradinile de vara, celebra era carciumioara „La Leul si carnatul”, unde se delectau cu soiuri alese de vin, cu patricieni, mititei, tuslama si ciorba de burta, cu doar 2 lei, cat costa un pranz indestulator.

Erau la moda tangourile, romantele si melodiile populare romanesti si existau localuri pentru toate buzunarele, unde se putea petrece pina dimineata, iar ca sa aiba cat mai multi clienti, patronii de restaurante angajau o orchestra faimoasa si un cantaret indragit de public.

Dupa incheierea Primului Razboi Mondial a luat fiinta taraful fratilor Zavaidoc, iar in perioada interbelica, vocea lui a rasunat in toate saloanele restaurantelor vestite si a starnit ropote de aplauze chiar si la Paris, in 1937, la Expozitia Universala. Restaurantele bucurestene se bateau pentru el, iar la Ciresica, unde petrecea boema bucuresteana, ajunsese sa fie atat de cunoscut, incat si vatmanii tramvaielor stigau in statia de la Cismigiu: „Da-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”.

In acesti ani au aparut marii cantareti Maria Tanase, Ioana Radu, Grigoras Dinicu, Rodica Bujor sau Ion Luican.

Titi Botez, vedeta Teatrului de Revista Carabus, canta si la Teatrul Alhambra, dar si in restaurantele si barurile cele mai rafinate, la Zissu, de pe Calea Serban Voda, la Colonade sau la Dori-Parcla, era poreclit eternul indragostit si asaltat de admiratoare cand le canta „Femeia, eterna poveste” sau „Mi-e dor de sarutarea ta”.

Jean Moscopol

Jean Moscopol, inainte de a ajunge faimos, fusese un modest funcționar de banca la „Chrissoveloni”, dar din 1929 se lansase in muzica la barul Zissu, facea turnee la Berlin sau canta la celebrul bar Ciro si isi inregistra cantecele pe discurile Columbia, His Master’s Voice, Homocorde şi Parlophon. Facea furori cu melodia „Noapte buna, Mimi!”. Cristian Vasile a ramas celebru cu „Iubesc femeia” sau „Zaraza”.

„Cântecele Bucurestilor de odinioara reflecta totul, cu candoarea simplitati, toate rasunau pretutindeni, inviau din palnia patefoanelor, se inaltau spre bolta teatrelor de revista si faceau bucuria tineretului epocii” – spunea criticul muzical George Sbarcea.

Se electrifica, se construieste, se sistematizeaza

Intre anii 1918-1940, Bucurestiul a avut zece primari, unii dintre ei, Emil Costinescu, Anibal Teodorescu, Dem I. Dobrescu sau Alexandru Donescu, cu un rol important in administrarea orasului.

Prin Legea pentru organizarea administratiei orasului Bucuresti din 7 februarie 1926, Capitala a fost impartita intr‑o zona centrala, patru sectoare, pastrand numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru si Sectorul IV Verde, si o zona periferica constituita din teritoriului celor 12 comune suburbane, pana la limita forturilor.

Interesele generale ale orasului si ale comunelor suburbane erau administrate de Consiliul General, format din 36 consilieri alesi, 24 consilieri numiti si pana la 7 consilieri cooptati. Conducerea administratiei era asigurata de Primarul General, ales de consiliu.

In 1923, in zona centrala, erau iluminate electric mai mult de 20 de strazi, alte zeci cu gaz aerian sau petrol.

In 1925 se inaugureaza prima linie de autobuz, intre Bariera Calarasi – Piata Sfantu Gheorghe, si incep sa dispara de pe strazi carutele si carucioarele trase cu mana de negustorii ambulanti, iar in 1929 se scot din uz ultimele sapte vagoane de tramvai cu cai si din 1930 apar tramvaiele electrice. Lumea buna mergea insa cu automobilul, nu cu masina, si prin anul 1933 erau deja inregistrate ceva mai mult de 8000 de automobilele, circulau inca si destule trasuri si pe strazi mirosea, asadar, si a benzina, si a balegar. Se matura cu tarnul si masinile de salubritate stropeau, de doua ori pe zi, bulevardele si strazile din centru.

Strazile nu erau marcate, dar la intersectiile de pe bulevarde aparusera semafoarele, plasate nu pe trotuare, ci chiar in mijlocul strazii, insotite insa si de un agent de circulatie, cu chipiu cu cozoroc, fluier si manusi de piele intoarsa, care dirija circulatia care incepuse sa se aglomereze.

Spre sfarsitul anilor ’20 se construiesc primele imobile conform principiilor arhitecturii modernise. Dupa planurile arhitectului George Matei Cantacuzino se ridica Palatul Bancii de Investitii (1923-1928), fostul sediul Uniunii Arhitectilor (1925-1928), devenit mai tarziu restaurantul Marul de Aur.

Intre anii 1929 si 1934 se construieste, pe Calea Victoriei, Palatul Telefoanelor, o cladire inalta de 52,5 metri, in stil Art Deco, asemanator zgarie-norilor americani. Era prima cladire cu schelet metalic din Romania si a ramas pana in anii 1970 cea mai inalta constructie din Bucuresti.

A fost construit dupa planurile lui Edmond van Saanen Algi, un arhitect de origine olandeza stabilit in Romania, autor si al Palatului Academiei Comerciale din Piata Romana, inaugurat in 1926, sediul Academiei de Studii Economice.

Dupa planurile arhitectului Horia Creanga, nepotul lui Ion Creanga, se construiesc mai mult de 70 de cladiri, intre care Teatrul Giulesti, Uzinele Malaxa, Grupul Scolar Mihai Bravu, Blocul Burileanu-Malaxa, celebrul imobil ARO, construit in 1929, sau Hala Obor ridicata incepand din 1936, cu structura din otel sudat invelit cu beton si fundatii din beton. Doi ani mai tarziu langa Hala Centrala Obor a fost deschisa si Piata Agroalimentara Obor. Se incheia atunci epoca Targului Obor, atestat documentar inca din secolul XVII, si unde, cu doua secole inainte, se desfasurasera si executiile condamnatilor la moarte prin spanzurare.

Monumentala cladire a Facultatii de Drept a Universitatii din Bucuresti a fost zidita intre anii 1933 si 1935 dupa planurile altui mare arhitect, Petre Antonescu, cel care a fost si arhitectul Arcului de Triumf, monumentul inchinat Unirii Tuturor Romanilor din 1918. Arcul, construit initial din lemn si stuc in anul 1922, este refacut si inaugurat la 1 decembrie 1936.

Athenee Palace, cel mai elegant hotel al Capitalei, construit dupa planurile arhitectului Teophile Bradeau in 1912, prima cladire din Bucuresti in care s-a intrebuintat betonul armat, a fost transformat in 1937 si modernizat de arhitectul Duiliu Marcu.

Se construia intens, in special in centrul orasului, pe o parte si alta a bulevardelor, cladirile de sapte-opt etaje, ca blocul Carlton de la capatul Strazii Regale, daramat de cutremurul din 1940, blocul Wilson, cele doua blocuri simetrice de langa Biserica Italiana, cele din spatele lor, pe strada Vasile Conta, Hotelul Union sau Blocul Adriatica de pe malul Dambovitei, se numeau in epoca blockhausuri, si nu blocuri.

Aveau fatade albe si curate, holuri incapatoare si apartamente bine impartite – cu oficiu, doua water-closet, camera se serviciu cu intrare separata si balcoane.

In 1936 se amenajeaza Parcul National Carol al II-lea, astazi Parcul Herastrau, pe un teren de 187 de hectare, o fosta zona mlastinoasa asanata. Se amenajeaza si un teatru de vara si un lac, de 77 de hectare, pentru practicarea sporturilor nautice, in incinta parcului se deschide si Muzeul Satului. La 8 iunie 1938, la intrarea dinspre Arcul de Triumf, se deschide Pavilionul Televiziunii. Emisiunile incepeau seara la ora 7 si orice vizitator isi putea transmite vocea si imaginea pe un ecran, platind o mica taxa.

In anul 1937 se termina constructia Palatului Regal, inceput in 1930, construit dupa planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu, pe locul fostei Case Golescu, transformata in Palat Domnesc, pentru Alexandru Ioan Cuza si apoi pentru Regele Carol I. Regele Carol al II-lea si principele mostenitor locuisera in Casa Noua, o mica vila de pe strada Pictor Grigorescu, pe locul unde se afla astazi Sala Palatului. In Sala tronului din Palatul Regal, la 6 septembrie 1940, urma sa aiba loc ceremonia de depunere a juramantului de catre regele Mihai. Astazi in Palatul Regal functioneaza Muzeul National de Arta.

La 10 mai 1939, in fata Palatului Regal, era inaugurata statuia ecvestra a Regelui Carol I, in prezenta Regelui Carol al II-lea si a principelui Mihai. Lucrarea, realizata de marele sculptor si artist croat Ivan Mestrovic, ca multe alte monumente a fost distrusa in perioada comunista.

Asadar, perioada anilor interbelici va ramane in istoria Capitalei ca o veritabila varsta de aur, reflectata in mii de pagini de jurnal, fotografii, picturi, filme etc. Societatea romaneasca isi indeplinise visul de generatii a reintregirii teritoriale si isi arata un mare apetit spre nou si modern. Acum se intalnesc cel mai bine traditia si modernitatea, vechiul si noul, inovatia si conservatorismul.

Prin Legea pentru organizarea administratiei orasului Bucuresti din 7 februarie 1926, Capitala a fost impartita intr‑o zona centrala si o zona periferica. Zona centrala cuprindea patru sectoare, pastrand numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru si Sectorul IV Verde. In afara acestora au ramas 12 comune. Ele au primit statutul de comune suburbane orasului, fiind inglobate din punct de vedere administrativ municipiului Bucuresti.
O noua generatie de arhitecti isi pun in aplicare principiile moderniste invatate la scoli de arhitectura din strainatate. Spre sfarsitul anilor ’20, arhitecti precum Marcel Iancu construiesc in Capitala primele imobile conform principiilor arhitecturii moderniste. De asemenea, in 1929 Horia Creanga construieste celebrul imobil ARO.
Cel mai popular ziar central, „Universul” isi avea sediul in Palatul Universul.Inaugurata pe 2 noiembrie 1930, cladirea de pe strada Ion Brezoianu 23-25 a constituit odinioara nucleul presei bucurestene, fiind celebra agitatia din jurul ei, cand vanzatorii de ziare strigau in gura mare titlurile editiilor.
Odata cu daramarea atelierelor Garii de Nord in 1932, din initiativa Directiei C.F.R., a ramas liber un teren de circa 5 hectare, care putea fi utilizat pentru o mare piata in fata Garii de Nord. Amenajarea pietei a fost indelung discutata intr-o comisie mixta compusa din delegatii Cailor Ferate si ai Primariei, iar proiectul intocmit si supus si avizului Consiliului Tehnic Superior a fost un compromis intre interesele partial divergente ale acestor institutii.
In inima Bucurestilor se gasea si zona Halelor. Zona era foarte murdara si infecta strazi intregi, fiind si un teritoriu de frecvente incaierari intre vanzatorii de fructe si legume, iar inghesuiala de la cumparaturile de dimineata asigura pungasilor de buzunare o activitate rodnica. In urma presiunilor, precupetii vor abandona zona iar bucurestenii se vor deprinde sa isi faca cumparaturile la noua hala din Obor.
Intre anii 1930 – 1935 are loc asanarea unei zone mlastinoase aflate la marginea orasului Bucuresti, formandu-se Lacul Herastrau. In jurul lacului s-a amenajat si cel mai mare parc din capitala, parcul Herastrau. Ecluza Lacului Herastrau a fost construita in perioada 1933-1936, insa pentru multa vreme a fost inchisa.
La 10 mai 1939 a fost inaugurta pentru prima data statuia ecvestra a Regelui Carol I in Piata Constitutiei de astazi. Inaugurarea s-a facut in prezenta Regelui Carol al II-lea si a Principelui Mihai (viitorul Rege) si s-a facut cu ocazia implinirii a 100 de ani de la nasterea lui Carol I. Lucrarea a fost realizata de marelui sculptor si artist croat Ivan Mestrovic, foarte apreciat in epoca pentru lucrarile sale.
Cinematograful avea un succes fulminant in Bucuresti. Au fost deschise zeci si zeci de sali in care se proiectau filme. In paginile ziarelor, la rubrica numita „calendarul zilei“, erau mentionate peste 30-40 de cinematografe in Bucuresti care ofereau filme.
Gradinile de vara erau printre primele optiuni de petrecere a timpului liber. Printre cele mai frecventate era si „La Leul si carnatul”. Bucurestenii care veneau aici se puteau delecta cu soiuri alese de vin si sprit, iar daca le era si foame se puteau infrupta in voie cu patricieni, mititei, tuslama si ciorba de burta, la preturi foarte convenabile (2 lei un pranz indestulator).
Inmormantarile se faceau cu dricul. Erau trei clase de inmormantare. La clasa a III-a apelau oamenii nevoiasi iar dricul era tras de doi cai. La clasa a II-a, dricul era tras de patru cai si se punea la dispozitia preotului o trasura si inca o trasura la dispozitia familiei. Inmormantarea de clasa I era somptuoasa, dricul fiind tras de sase sau opt cai iar caii erau mascati, cu masti negre laterale la ochi. Iar pe cap un pompon inalt, negru. Dricul era mare si stralucitor.

Surse: Intoarcere in Bucurestiul interbelic – Ioana Parvulescu, Humanitas 2003.

Material realizat prin intermediul stiri.tvr.ro si historia.ro.