În Amintirile sale despre Eminescu, Teodor Ștefanelli, vechi prieten cu marele nostru poet, povestește un episod fabulos despre autorul Luceafărului, de o actualitate siderantă. Se întâmpla în toamna 1875, la Cernăuți, unde austriecii, imperialiști și aroganți ieri ca și azi, sărbătoreau în mod provocator 100 de ani de la anexarea Bucovinei (!). Eminescu, care-i cunoștea […]
Scriitorii români se distrau și ei copios din când în când! Totul nu era numai literatură sobră și serioasă. În perioada La Belle Epoche, în jurul anului 1900, e adevărat că literatura română prospera de spirit și inteligență, iar în centrul lor se afla, bineînțeles, Ion Luca Caragiale. Caragiale, marele dramaturg, scria destul de greu, […]
Salutare dragilor, Dacă aveți drum în data de 29 iulie în Râmnicu Vâlcea, nu uitați să mergeți la un tur inedit. Cum bine știm, sau trebuie să reamintim cititorilor noștri mai tineri, data de 29 iulie reprezintă pentru noi românii sărbătoarea imnului nostru. Un imn cu o poveste, care a fost creat de marele bard […]
„Azi are loc ședința Comisiunei Afacerilor Străine a Parlamentului. De dimineață, Urdăreanu a fost la Iorga să-l roage să spuie că eu am fost pentru rezistență. A promis că va face ceva.”, scria Carol al II-lea în ziua de marți, 2 iulie 1940, pentru a adăuga, a doua zi, în Jurnalul său: „Miercuri, 3 iulie […]
Domnia lui Constantin Brâncoveanu a însemnat perioada de maximă înflorire a Curții Domnești din București, fapt care, într-un cadru mai larg, s-a înscris în registrul bogăției edilitare a Capitalei lăsată moștenire de către Brâncoveanu.
Amprenta înnoitoare a operei brâncovenești s-a reliefat foarte sugestiv în bogata serie de ctitorii laice și religioase realizată de voievodul român, iar din aceste puncte de vedere Curtea Domnească din București prezintă și astăzi unele mărturii ale acestei opere.
Deși a moștenit un edificiu pe care Ovary Janos îl găsise în 1678 „impunător și destul de strălucit”1, Constantin Brâncoveanu a inițiat totuși, încă din primii ani ai domniei sale, o serie de lucrări menite să dea și mai mult fast Curții Domnești din București. Astfel, cele dintâi lucrări au vizat terminarea paraclisului realizat de către Grigore Ghica, fapt pentru care noul ctitor „i-a făcut turnul și tinda bisericii, înfrumusețând biserica și cu tâmple și cu zugrăvituri și cu alalte toate împodobind-o”2. Fațada de vest a Bisericii a fost placată cu plăci de piatră de Albești prinse în perete cu copci de fier. A urmat „casa cea domnească ce iaste pe stâlpi de piatră și iaste cu trei cafasuri și cu toate ce se văd într-însa, care iaste despre Biserica cea mare”. Era de fapt ultimul corp de case de pe latura răsăriteană a Palatului la care s-a referit și secretarul lui Constantin Brâncoveanu, italianul Anton Maria del Chiaro3. Acesta din urmă ne-a lăsat și o foarte sugestivă descriere a încăperilor care alcătuiau acest remarcabil edificiu: „sălile erau mari și boltite, iar prima dintre ele are în mijloc un rând de coloane dar destul de scunde. Sala a doua servește pentru adunarea divanului unde se mai fac banchete în zilele solemne, altele sunt săli sau camere de audiență de unde intri apoi în iatacul domnului și de aici în cămările doamnei care în realitate sunt numai două și o cămăruță”. Partea de nord a ctitoriei brâncovenești a fost distrusă în momentul ridicării unor case în secolul al XIX-lea.
Biserica Buna-Vestire București
Toate aceste lucrări au schimbat înfățișarea Palatului. Latura de sud era străjuită de două foișoare legate printr-o loggia, împodobită cu coloane și capiteluri realizate în stilul brâncovenesc. Una din aceste piese a fost recuperată și montată pe actuala terasă a muzeului, alte două păstrându-se în Biserica Buna-Vestire.
Importante modificări au fost aduse și vechiului nucleu al Palatului în condițiile în care Constantin Brâncoveanu a dispus ca bolțile din secolul al XVI-lea – construite în timpul lui Mircea Ciobanul –, susținute pe stâlpi cruciformi, au fost dublate cu ziduri noi care au sporit puterea de susținere a structurii superioare, astfel încât, probabil cu această ocazie s-a adăugat un nou etaj. Aflată în imediata vecinătate a loggiei, sala tronului a dobândit o suprafață de 300 mp. Deși mărturiile arheologice ale acestei istorice săli, care s-au păstrat până astăzi, sunt foarte puține, totuși un fragment din peretele de nord ne dovedește că această încăpere era neobișnuit de înaltă, cu pereți completați cu arce în relief, cu ferestre spațioase ce dau spre culoarul de acces la paraclis. O ușă asigura legătura între sala cu lunete și divanul cel mare, iar spre vest se desfășirau câteva camere ocupate probabil de voievod.4
Mircea Ciobanul Voievod și Doamna Chiajna
Alte lucrări care s-au desfășurat din porunca lui Brâncoveanu la Palatul din București au vizat refacerea clopotniței Bisericii Buna-Vestire, distrusă în urma unei explozii a prafului de pușcă (1692) provocată de un trăznet. Noua construcție era „mai bună de cum au fost întîi, puindu-i și ceasnic în clopotniță, făcându-i și horă împrejur care n-au mai fost înainte la alți domni”. O altă realizare a fost construirea unei băi domnești, pentru care s-au folosit marmură și meșteri veniți de la Istanbul. Cercetările arheologice au scos la iveală o încăpere octogonală de cca 3 mp, situată între latura de vest a Bisericii Buna-Vestire și casa parohială, care avea sub paviment camera pentru cuptorul care asigura, prin două orificii, aerul cald. Totodată, spațiul din fața Palatului voievodal a fost remodelat în sensul în care au fost amenajate terase care asigurau coborârea în trepte către Dâmbovița, iar pentru întreținerea acestui teren, ca și pentru grădina din zona actualei străzi Covaci, au fost angajați peisagiști cunoscători ai concepției horticole italiene.
În anul 1707, Constantin Brâncoveanu a înlocuit vechiul foișor de lemn din grădină cu unul din piatră, iar în 1712 a înconjurat întregul perimetru al Curții cu un zid de cărămidă, lucrare ce a ieșit la iveală în urma cercetărilor arheologice desfășurate în mijlocul curții Hanului lui Manuc și pe străzile Gabroveni și Șelari. În anii 1712-1713, au fost ridicate încăperi din piatră pentru seimeni precum și șoproane pentru trăsurile domnești.
Așadar, domnia lui Constantin Brâncoveanu a constituit perioada de maximă înflorire a Curții Domnești din București. Potrivit mărturiilor celor care au vizitat Palatul, acesta era construit din cărămidă, piatră și marmură; în interior, pereții erau împodobiți cu fresce, iar spre exterior erau acoperiți cu un strat de tencuială albă. Perdele de mătase și covoare orientale împodobeau sălile și culoarele, iar candelabrele aduse din Occident asigurau lumina palatului. Noua înfățișare a acestui loc a fost remarcată și de membrii delegației engleze care au vizitat Palatul Domnesc în aprilie 1702, în frunte cu ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol, lordul Paget. Astfel, epigrafistul Edmond Cheshull, care îl însoțea pe ambasador, descrie Palatul ca fiind „frumos și elegant, făcut din piatră, având apartamente după modelul creștinilor și fiind înconjurat de două vaste grădini”.5 Totodată, Cheshull mai amintește că „Palatul principelui, cu apartamentele și grădinile alipite, este nobil și măreț și mult preferabil celor în care turcii ignoranți atât de ambițios se complac”.
Înalții oaspeți au fost găzduiți în casele Brâncovenilor de sub dealul Mitropoliei, iar când au ajuns la Curtea Domnească au fost întâmpinați de către Constantin și Ștefan, primii fii ai voievodului, care i-au condus până sus în foișor unde se afla Constantin Brâncoveanu însoțit de marii boieri. „Când au intrat în spătăria cu stele s-au tras patru salve de tun în semn de omagiu”. „Discuția s-a purtat timp de două ore în camera ce adăpostea scaunul domnesc”, întrucât amintește cronicarul „vodă Constantin l-a așezat pe lord pe scaun, iar el a luat loc pe patul alăturat”6. Vizita s-a încheiat cu un copios ospăț, după aceea înalții oaspeți fiind conduși la Cotroceni de unde au putut să admire panorama Bucureștilor.
Sunt cunoscute condițiile în care Constantin Brâncoveanu a fost înlăturat de pe tronul Țării Românești și modul în care acesta și-a pierdut viața la Constantinopol. Consemnăm doar că cei care au urzit căderea domnitorului, Cantacuzinii, au continuat totuși opera lui Brâncoveanu. Astfel, Ștefan Cantacuzino, cel care a ocupat tronul țării după moartea lui Brâncoveanu, a edificat portalul de la intrarea Bisericii Buna-Vestire și a construit Palatul Doamnei Păuna, o locuință dedicată în exclusivitate cerințelor soției sale, doamna Păuna. Este vorba despre o clădire cu parter și etaj, cu ferestre largi, pereții fiind acoperiți cu motive florale roșii și galbene. O parte a acestui edificiu se păstrează și astăzi pe strada Soarelui.
În fapt, Palatul Doamnei Păuna a reprezentat ultima construcție realizată în perioada de apogeu a Curții Domnești din București, care, odată cu instaurarea domniilor fanariote, a cunoscut intrarea într-un proces ireversibil de decădere.
„Curtea Domnească din București în vremea lui Constantin Brâncoveanu”, Gabriel Constantin, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie vol. XXIV”, pag. 301, editat de Muzeul Municipiului București, 2010.
1. Cronica lui Radu Greceanu, în Cronicari munteni, II, p. 151.
3. Anton Maria del Chiaro, Istoria della moderne rivoluzioni della Valachia, Ed. Nicolae Iorga, București, 1914, p. 27.
4. P. I. Panait, Muzeul Curtea-Veche, București, 1973.
La data de 12 aprilie 1457 a avut loc Bătălia de la Doljeşti, în urma căreia Ştefan cel Mare ocupă tronul Moldovei, înlăturându-l pe Petru Aron, domnitorul care-l ucisese pe tatăl său, Bogdan al II-lea, la Reuseni în octombrie 1451. Dorind să răzbune moartea tatălui său, tânărul Ştefan pătrunde în Moldova, în aprilie 1457, cu sprijinul lui Vlad Ţepeş domnul Valahiei şi ajutat de boierii din Ţara de Jos, adună sub steaguri circa 6 000 de oameni cu care se îndreaptă spre Suceava pentru a-l da jos pe Petru Aron.
Confruntarea dintre Petru Aron și Ștefan cel Mare are loc la Doljeşti, pe pârâul Hreșca, afluent al Siretului, la data de 12 aprilie 1457, lupta încheindu-se cu înfrângerea lui Petru Aron, care fuge apoi în Polonia de unde va emite în continuare, pretenţii la tronul Moldovei și numai uciderea sa, în timpul unei expediți moldovenești în Transilvania, în 1468 va duce la consolidarea domniei lui Ștefan cel Mare.
A doua zi după bătălia de la Doljești, pe câmpul numit „La Dreptate” din apropierea Sucevei, Adunarea Țării îl va aclama pe Ștefan, iar mitropolitul Teoctist îi va da binecuvântarea și îl va unge ca domn al țării, cu acest prilej începând una dintre cele mai lungi și mai glorioase domnii din istoria Moldovei.
Trebuie amintit că lunga domnie de 47 de ani, a lui Ștefan cel Mare, a fost marcată de numeroasele lupte cu turcii, care deveniseră o amenințare pentru Europa şi pentru întreaga creștinătate, dar cea mai importantă victorie asupra turcilor, va rămâne cea obținută la Vaslui la 10 ianuarie 1475, această bătălie fiind considerată cea mai mare înfrângere a Islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit după această victorie „eroul creștinătății”.
A consemnat pentru dumneavoastră Lecția de Istorie.
Artist exhaustiv, complex și complet, unic în genul său printre artiștii de frunte ai generației sale, Alexandru Țipoia a fost, înainte de toate, cu predilecție, un Constructor de imagini, un Arhitect al formelor plastice, un artist al Permanențelor, al Definitivului, al Eternului ca atitudine artistică.
Din panoplia sa artistică nu i-a lipsit nici o modalitate a exprimării. S-a manifestat cu dăruire și pasiune în Desen (toate tehnicile), Pictură (toate tehnicile), Gravură (toate tehnicile), Sculptură (tehnici variate), Artă decorativă (tapiserie, broderie, mozaic, ceramică etc.), Pictură Murală bisericească și Restaurare de pictură la Monumentele Istorice etc. Așadar, condiția sa artistică supremă a fost „Totalitatea”, „Întregul”, deci „Risipirea”, căreia să nu-i scape nimic, cea care i-a caracterizat „prea plinul” tumultului alcătuitor, tumult pe care n-a ezitat să-l facă vizibil de-a lungul unei vieți dăruite cu pasiune artei, așa cum niciunul din contemporanii săi nu a facut-o.
Alexandru Țipoia este un artist de un „cu totul alt tip” decât marii colegi ai generației sale, atât de bine cunoscuți, iubiți, apreciați și pentru că previzibili și mereu identici, cu ușurință clasificați.
Ceea ce caracterizează cu obstinență Opera lui Alexandru Țipoia este tocmai unicitatea ei ca Imprevizibilitate, imposibilitatea de-a o stăpâni cu ușurință din afară ca privitor, ca amator sau ca administrator profesionist al Fenomenului artistic.
Faptul că Operei nu-i putem găsi cu ușurință un sertăraș în care să o cazăm pentru a o clasifica, pentru a pune ordine în gândirea culturii noastre plastice, este un handicap pentru toți, căci ea Scapă în permanență unei ușoare conștientizări, unei rapide clasificări, iar omul nu iubește și nu se apropie de ceea ce nu controlează, de ceea ce îi scapă.
Faptul că Opera lui Alexandru Țipoia în ansamblul ei nu iese în întâmpinarea unor sensibilități și obișnuințe bine stabilite, ci din contră, rupe aceste obiceiuri, deconcertează, descumpănește, deranjează, dă de gândit, este o consecință a inadecvării demersului său plastic la modalitatea obișnuită a omului curent de-a înțelege și de a-și apropia percepția artistică. Dar nu artistul trebuie să urmeze gustul și nevoile societății, ci societatea trebuie să-l urmeze pe artist, dacă poate, în cercetările și cuceririle sale interioare.
Cu toate acestea, aș spune tocmai de aceea, Opera lui Țipoia se așează cu greutate și statornicie la întretăierea a trei mari curente ale artei românești, curente reprezentate în epocă de trei mari personalități ale plasticii noastre: Ciucurencu (n. 1903), postimpresionist; Baba (n. 1906), clasicizant; Țuculescu (n. 1910), expresionist și expresionist abstract.
Acestor atitudini plastice, Alexandru Țipoia le opune o viziune arhitectonică, de factură sintetică, abstrăgând esențialul din natură și redându-l ca pe o concluzie plastică, o dorință și o nevoie de organizare a spațiului (a suprafeței pânzei) diferită de cea a iluștrilor săi colegi. La el dorința era să răzbată calmul, reculegerea extatică, forța spiritului fără gesticulație inutilă, reducerea la maxim a mijloacelor utilizate, apropiindu-se oarecum de ceea ce s-a numit ulterior „arte povera”.
Această dorință de epurare a imaginii plastice din arta lui Țipoia, venea ca o replică, ca o opoziție la postimpresionism, din care s-a alimentat din belșug expresionismul, răspândite ambele în epocă în arta românească.
Dar cum nu te alcătuiești organic, ca ființă „contra” cuiva, ci ești emanația propriei tale structuri interioare, pictorul s-a lăsat sedus de puterea de convingere a unui mod de exprimare, preluând generos dar parcimonios, de pretutindeni, tot ce-i corespundea, fără prejudecăți, fără angoase, creându-și cu timpul un stil personal, recognoscibil, plin de o modernitate reținută și de o sobră intelectualitate.
Pânzele lui Țipoia sunt încâ de timpuriu „simple”, „epurare”, simple ca formă compozițională, dar complexe, concentrate ca un aforism, esențializate prin „stilizare”, ceea ce le apropie întrucâtva de cubism, amintindu-l, fără să fie însă cubiste, căci tehnica nu insistă pe volum, ci numai îl sugerează, cu discreție și rafinament.
Încă din 1937, de la vârsta de 23 de ani, Alexandru Țipoia se adună în jurul unui nucleu solid, plin de poezie și armonie al formelor, sugerând materialitatea „în plan”, punând „emoția plastică” în slujba unui concept al sintezei. Desenele sunt revelatoare pentru înțelegerea plastică a picturii sale în ulei. Ampla sa expoziție din 28 ianuarie – 20 februarie 1940 de la Sala Ileana (Cartea Românească), din București, este încununarea unui efort plastic deosebit și distanțarea netă de tot ceea ce pictura românească practica la acea vreme. În 1943, profesorul George Oprescu recunoștea într-un articol din Universul că „Dna Rădulescu și Țipoia reprezintă la noi două din curentele ‘moderne’ cele mai Înaintate”.
Și totuși, în acel moment, nici Magdalena Rădulescu, nici Horia Damian nu ajunseseră la sinteza oferită de Al. Țipoia. Ambii iubind materia plastică, mai rătăceau prin secvențe subalterne: prima căutându-și reperele în arta etruscă, sub înrâurirea picturii lui Massimo Campigli, desigur fără a le găsi simultan, al doilea, aplecându-se spre interpretarea naturii imediate, parcă subjugat de farmecul ei dar și de viziunea lui Corneliu Baba, de la acea epocă. Ambii au părăsit România și s-au realizat în mod firesc, în lumea liberă a occidentului. Dar în timp ce ei plecau, așa cum au făcut-o atunci și Alexandru Istrati și Natalia Dumitrescu, prieteni cu Alexandru Țipoia, acesta făcea greșeala ireparabilă de-a se întoarce în 1947 din Italia, pentru a se găsi instantaneu, prizonierul pe viață, fără scăpare, al Gulagului roșu.
Drumul artistic al lui Al. Țipoia va fi marcat din acel moment cu brutalitate de „Starea de Captivitate”, de „Stressul permanent” și de „Exilul interior supus Terorii exterioare” în care artistul a trebuit să-și ducă viața și să-și elaboreze Opera.
Condițiile politico-sociale ale Comunismului și-au pus amprenta asupra sensibilității sale artistice excepționale, subminând-o, destabilizând-o, așa cum nu s-a întâmplat nici cu Ciucurencu, nici cu Baba, iar din cu totul alte motive nici cu Țuculescu.
Privind de unde s-a plecat și văzând unde s-a ajuns în opera sa, deci privind „traseul” creației, nici Ciucurencu, nici Baba, nici Țuculescu nu au avut un parcurs dintr-o „neliniște continuă”, dintr-o „nemulțumire continuă”. Condiția lui artistică este similară și extrem de apropiată cu cea a cercetătorului științific, numai că domeniul său de activitate este arta, transmiterea emoției sub formă de concluzie, printr-un limbaj plastic redus la esență. Lucru remarcat de altfel și de Ion Frunzetti, încă din 1946, la expoziția lui Țipoia de la Ateneul Român: „Departe de a fi ajuns la o formulă, pe care să o considere rețetă universală, confecționând la infinit după indicațiile ei, Țipoia preferă să păstreze fiecărui tablou caracterul de experiență”.
Și s-ar putea spune că neliniștea, nemulțumirea este condiția sa primordială: nemulțumirea, precum cea a omului de știință, pentru că numai ea poate mișca și împinge implacabila mașinărie a spiritului într-un efort continuu de autodepășire, până la paroxism.
Această nevoie interioară de depășire de sine, l-a salvat pe pictor, de-a lungul deceniilor de impus și constrângător „Realism socialist”, să eșueze într-un lamentabil formalism, într-o schemă artistică prestabilită, practicată de majoritatea artiștilor deceniilor 6 și 7 ale secolului XX.
În perioada cea mai neagră a istoriei României, după 1948, artistului îi cade în sarcină responsabilitatea întreținerii întregii familii formată din șapte persoane, nimeni nemaiavând nici un venit, prin confiscarea proprietății funciare, tatăl său având „domiciliul obligatoriu”, ca moșier, iar fratele său fiind închis, șapte ani și jumătate, până în 1956, pentru „activitate contra clasei muncitoare”. Alexandru Țipoia, ca artist necolaboraționist, din 1949 „tras pe linie moartă” până la Revoluția din decembrie 1989, face față onorabil terorii impuse în artă de autorități, începând cu Partidul Muncitoresc Român, apoi cu Partidul Comunist Român, în vederea creării „omului nou”.
Paralel cu arta „figurativă” din care trebuie să-și întrețină acum familia, gândește abstract în continuare, face artă pentru sine, fără să expună, își continuă cercetarea care îl va scoate din acest „impas” impus, care nu-i era nici propriu, nici firesc.
Cum fiecare individ în parte, a trebuit să plătească într-un fel sau altul, cu libertatea, fie ea și de expresie, gulagului comunist, pictorul a plătit-o cu arta sa „realistă”, dar nefăcând niciodată rabat la calitatea plastică propriu-zisă. Calitatea artistică a operei este salvarea sa întru eternitate.
După 1960, evoluția sa plastică își reia oarecum cursul inițial, constrânsă tot mai puțin de cerințe de ordin politic. Arta sa își continuă aventura cercetării pentru propria nevoie a existenței, materia se structurează iarăși după propriile nevoi spirituale ale sufletului artistului. Imaginile lucrărilor sunt acum mai sobre, evocând „teme abstracte”, cu „tentă” existențială, filosofică, dezvoltate pe cicluri mari, care acoperă două, trei decenii.
Așa au luat naștere ciclurile „Instrumentelor muzicale”, al „Cariatidelor”, al „Mișcărilor ondulatorii” etc.
Opera lui Alexandru Țipoia triumfă cu o apoteoză plastică de o infinită sensibilitate, de o calitate spirituală deosebită, marcându-și teritoriul său propriu, cu eleganță, discreție și forță, în spațiul spiritualității românești.
Încă necunoscută suficient, la nivelul pe care creația sa o merită și impune, opera sa este în continuare victima moștenirii mentalității comuniste.
Muzeul Național de Artă al României, spre rușinea sa, nu expune decât o singură lucrare, din 1941, pe când artistul avea 27 de ani, în timp ce opera sa acoperă mai bine de jumătate de secol de cercetare plastică, iar lucrări ale artistului se mai află în depozitele de la subsol ale muzeului. Trebuie, de asemenea, să subliniem faptul că Muzeul Național de Artă al României în noul său volum de prezentare al Galeriei de Artă Românească, editat în 2001, îl omite total pe Alexandru Țipoia. Nu numai că nu-i reproduce opera expusă în muzeu, dar nici măcar nu-i pomenește numele, printre celelalte citate (unele de-a dreptul nesemnificative pentru Istoria Artei Românești), ca și cum artistul n-ar fi existat, cu toate că Muzeul i-a organizat în 1998 o expoziție Retrospectivă, ce-i drept, care a durat foarte puțin timp pentru că era prea valoroasă și interesantă și nu convenea Direcției. Tot așa nu convenise nici vechii Direcții a Muzeului din regimul comunist, care a făcut totul ca Retrospectiva Alexandru Țipoia să nu aibă loc cu toate că era în „planul” muzeului, dar numai fictiv. Iată tradiția și moștenirea comunistă cum acționează și astăzi!
Cât de bogați suntem, pentru a ne putea permite să ignorăm operele capitale!
În același timp, Istoria adevărată a artei românești așteaptă răbdătoare să fie în sfârșit scrisă.
Text apărut în revista Căminul Românesc de la Geneva, septembrie, 2008.
Marea tragedie din 4 aprilie 1944, când Bucureştii, capitala României, au fost victima unui masiv ȘI UNIC bombardament al aviaţiei americane. Au fost vizate ţinte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar şi partea centrală a oraşului: Palatul Regal, Universitatea, Hotelul Athenee Palace, Ateneul Român, Hotelul Splendid etc. Ele nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iaşi-Chişinău, iar luptele încetaseră de la sfârşitul lunii martie. Ostilităţile aveau să se reia abia la 20 august, scria profesorul Ioan Scurtu. Practic, atacul americanilor a fost în sprijinul sovieticilor, care nu puteau rupe frontul spre România. Potrivit ziarului „Timpul”, faimoșii aviatori de vânătoare români şi servanţii bateriilor antiaeriene au reuşit să respingă totuși valurile de bombardiere americane. Astfel, în ziua tragică de 4 aprilie au fost doborâte 44 de aparate inamice, mai mult de o treime din numărul total cu care americanii ne-au atacat! A doua zi, deasupra Ploieștilor, numărul avioanelor doborâte a fost de 54!
Cum se vede, cât erau ei de americani, România nu prea era atunci „sat fără câini” (comandor aviator Tudor Greceanu – n. red.)… Adevărat, la 22 iunie 1941, România a intrat în război alături de Germania, având ca obiectiv eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ocupate de Armata Roşie cu un an inainte.
De menționat, mareşalul Antonescu nu s-a considerat în război efectiv cu cele două mari ţări occidentale (făcuse în Occident strălucite studii militare!), iar România nu a întreprins nici o acţiune militară împotriva acestora. Chiar dacă avioanele americane şi engleze au executat în 1942-1943 mai multe raiduri aeriene împotriva țării noastre, vizând cu precădere zona petroliferă din Valea Prahovei și uzinele de armament din Brașov (lamentabil, chiar în ziua de Paști!), rezultatele au fost mai curând modeste. De exemplu, la 1 august 1943, din cele 177 de avioane americane plecate din Libia, au fost doborâte de artileria antiaeriană si aviația română 41 „fortărețe zburatoare”, s-au întors la bază doar 88, dintre care 55 cu avarii importante (unele au aterizat pe parcurs). Au fost omorâţi 147 aviatori, iar 116 au fost luaţi prizonieri in România.
La 2 aprilie 1944, guvernul sovietic a declarat că intrarea Armatei Roşii pe teritoriul României „nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul acesteia, ci era dictată exclusiv de necesităţi de război.” Dar după două zile a avut loc, neașteptat pentru nimeni, marele bombardament american asupra Bucureştilor, soldat cu 3000 de victime civile!!
Mihail Sebastian
În ziua fatidica 4 aprilie 1944 un număr de 220 bombardiere B-17 (aceleasi Fortăreţe zburătoare) şi 93 bombardiere B-24 (Liberator) au intrat în spaţiul aerian al României, venind din Italia. Dezastrul din Gara de Nord şi din cartierul Griviţa a impresionat cel mai mult. Avioanele americane au vizat, cu precădere, Gara de Nord, instituţie civilă, în care se aflau sute și sute de oameni, mai ales refugiaţi din Moldova. Scriitorul Mihail Sebastian nota: „Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”
Gheorghe Zane
Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, au fost distruse importante bunuri materiale. Gheorghe Zane nota și el : „Bombardamentul din 4 aprilie n-a adus, cred, nici un folos militar anglo-americanilor; războiul era decis când ele au început, n-au adus, sigur, nici un folos politic. Opinia publică şi fruntaşii politici aveau la această dată atitudinile fixate. O serie de crime inutile, comise în numele eliberării Europei.”
Măruca Cantacuzino-Enescu
Măruca Cantacuzino-Enescu şi-a scris memoriile la vreo zece ani de la acel bombardament: „Bucureştii, oraş înfloritor, zâmbind cu toate grădinile, cu buna sa dispoziţie, încrezător chiar în acel timp, oraş deschis, fără apărare anti-aeriană, ajuns în trei sferturi de oră în stare de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului preşedinte Franklin Roosevelt; în tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare şi revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă braţele Armatelor Roşii «eliberatoare» care înaintau, ameninţându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi şi bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud şi acum vocea lugubră şi tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean. Acelaş speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio Internaţional, dojeneşte ţările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», aşa cum îl numeşte Occidentul pe fostul său aliat din Est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesităţile cauzei lor.”
În acea zi de 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi. A fost un moment tragic, inexplicabil, cu victime nevinovate care nu trebuie uitat. (Citatele dintr-un studiu al prof. univ. Ioan Scurtu)
Un monument dedicat piloţilor americani aminteşte despre bombardamentele din 1944 asupra Bucureştiului. O vreme a stat în curtea Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I” din Bucureşti, ulterior fiind mutat cu onoruri în Parcul Cişmigiu. Acolo se află şi în ziua de astăzi.Monumentul este închinat de romani soldaților americani din Parcul Cișmigiu:
„Pentru americani, firesc, sunt eroi, pentru noi, nu. Este o glorie faptul că au bombardat şi au ucis civili? Nu putem să-i glorificăm după acele bombardamente”, a declarat istoricul şi colonelul în rezervă Ion Dănilă. „Monumentul este asemenea unei cărţi deschise pe care stă inscripţionat faptul că 378 de soldaţi americani au murit la datorie în România pentru libertatea Europei şi gloria SUA”. Adevarat, și 24 de piloți români, dar ei n-au fost (în istorie) învingători. Doar pe cerul Patriei…
A consemnat pentru dumneavoastră Dumitru Puiu Rujan.
Sâmbătă 25 martie, ora 17, la Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, str. Veseliei nr. 21, Sector 5, București, anunță frumosul eveniment Buciumul.ro.
„Luna martie este pretutindeni dedicată femeilor, iar în Occident a devenit ‘Luna Istoriei Femeilor’. Femeile au fost și ele victime ale celor trei dictaturi din secolul trecut. Fie că au făcut politică ori au fost soții de oameni politici, ele au umplut pușcăriile în rând cu soții, tații sau frații lor.”, scriu aceștia.
Despre implicarea femeilor în mișcarea naționalistă interbelică și despre prezența lor în temnițele și lagărele celor trei regimuri totalitare dintre 1938 și 1989 se vorbește foarte puțin, urmare a rigorilor corectitudinii politice. Și totuși, Istoria trebuie cunoscută în întregul lor. Am considerat că ne revine nouă misiunea abordării acestui subiect evitat cu prudență de istorici.
De Bunavestire, considerată zi a femeii creștine, vă prezentăm destinele a 10 femei, victime ale totalitarismului de stânga și de dreapta, în expoziția „Crini printre zăbrele”. Cu acest prilej, dna dr. Galina Răduleanu va vorbi, din proprie experiență, despre ce înseamnă ca o femeie să fie deținută politic în comunism. Iar d-na prof. Zoe Rădulescu va expune drama copilului născut și crescut până la vârsta de 2 ani în temnițele comuniste.
Haideți să ne vedem la Muzeul Rezistenței, un șantier memorial ce prinde viață sub ochii dvs.!
Detalii la Tel./WhatsApp +40722749249, Email: ogoranu@gmail.com, Florin Dobrescu.
Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei, continuă să ascundă mistere neelucidate. Dincolo de rolul templelor dacice, de ritualurile ieșite din comun ale lui Zamolxe și Deceneu, de miturile asociate cu originea geților, în ruinele cetății, ștearsă de pe fața pământului în urma unui cataclism necunoscut, au fost descoperite o serie de vestigii care uimesc lumea științifică, de la cuiul care nu ruginește la câmpul magnetic din aria cetății.
Sarmisegetuza Regia
Sarmizegetusa Regia (cea regească) a fost capitala și cel mai important centru militar, religios și politic al statului dac înainte de războaiele cu Imperiul Roman. A fost nucleul unui sistem defensiv strategic format din șase fortărețe dacice din Munții Orăștiei, folosit de Decebal pentru apărare contra cuceririi romane.
Cercetările arheologice au dus la descoperirea a şapte temple (două circulare, cinci patrulatere) în Sarmizegetusa Regia, pe două mari terase: a X-a, respectiv a XI-a.
Andrei Vartic
Dincolo de vestigiile clasice – de ziduri, temple și urmele locuirii acestei cetăți, publicistul Andrei Vartic (1948 – 2009) a descoperit, în anii 1990, un artefact învăluit în mister – „cuiul dacic care nu rugineşte”.
Andrei Vartic a descris cuiul dacic în mai multe lucrări științifice, publicate în Moldova. Cuiul dacic vechi de două milenii a fost cercetat la Institutul de Metalurgie de la Bălţi, iar experții au descoperit, cu uimire, că acesta nu ruginea, fiind alcătuit din alfa-fier pur de 99,97%.
Până la ora actuală sunt cunoscute în lume numai două exemple de astfel de fier antic: stâlpul de fier de la Delhi şi un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat atât în laboratoarele de la NASA cât şi la Universitatea Harvard. Specialiştii spun că procesul modelării unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decât obţinerea lui, dată fiind posibilitatea introducerii în el a unor impurităţi.
Cum de au avut acces dacii la o asemenea tehnologie, cum au reușit să aducă un asemenea procent de puritate a metalului rămâne în continuare un mister și după 2000 de ani.
Dacii ne-au lăsat mostre de „civilizaţie” extraordinară dintre care amintim de:
– Betoane perfecte nedistruse de timp, apă şi intemperii de peste 2000 de ani;
– Metalurgie mai avansată decât cea din zilele noastre – cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, când romanii nu puteau să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25 kg;
– Modelele matematice de la Grădiştea Muncelului şi desigur cele Topografice, prin aşezarea „aşa-ziselor cetăţi” din Munţii Sureanului, Cindrelului, Perșanilor (Racoş) într-o ordine perfect geometrică de invidiat chiar şi azi.
Grădiştea Muncelului
Napoleon Săvescu
Un alt cunoscut cercetător, medicul Napoleon Săvescu, pasionat de dacologie, prieten al basarabeanului Vartic şi fondator al fundaţiilor „Dacia Revival International Society” şi „The Romanian Medical Society of New York”, lansa în anii 2000 teoria existenței unui camp magnetic în zona cetății.
În jurnalul său de călătorie din iunie 1998, Napoleon Săvescu afirma că a descoperit acest efect din întâmplare, în timp ce investiga ruinele de la Sarmizegetusa Regia.
„Coborâm spre Sarmisegetusa Regia, acolo unde m-a urmărit, nu de mult, blelstemul lui Zalmoxis: <>. Acolo unde casetofonul nu mai mergea, bateriile se consumasera aşa, peste noapte, filmul din aparatul de fotografiat se terminase si el <>, aparatul de fotografiat al lui Tudor <> și el, iar eu ma gândeam <>, cum de totul se strică tocmai la mine? De fel nu sunt superstiţios, aşa ca îmi rămăsese numai <> drept cauză, cu toate că se poate lua în considerare şi câmpul magnetic formidabil din zonă”, relata Napoleon Săvescu.
Sarmisegetuza Regia
O altă teorie controversată, asociată Sarmizegetusei Regia, a fost enunțată de fostul general Vasile Dragomir care, în anii 1990, afirma existența unui oraş subteran care s-ar întinde pe 200 de kilometri pătraţi şi ar cuprinde şi celelalte aşezări antice din Munţii Orăştiei.
Vasile Dragomir
Într-o serie de articole scrise în presa vremii, Dragomir afirma că descoperirea ar fi fost făcută de armata română care căuta locuri pentru a construi unităţi militare.
„Aici se afla un colos al unei civilizaţii vechi de peste 10.000 de ani. Este o civilizaţie materializată prin ceva caracteristic numai lor. Eu mă pricep la două lucruri: ştiinţă concretă, în cazul meu, geodezie – cartografie, şi milităria. Eu odată am demonstrat, prin măsurători concrete, profesional făcute, cu aparatură precisă, că dacii aveau cunoştinţe astronomice, cum numai la maya le-am mai întâlnit. Capitala Daciei – Dragomir militaru vorbeşte -, este undeva de la Hîrtoape, niţel mai sus, spre Comărnicel, pe drumul lui Hud. Noi am găsit sus, la Hîrtoape, în afară de elemente militare construite pe teren, şi elemente subterane, care după părerea mea ii proiectează pe daci că ducând un fel de război ca în Vietnam! Dacii noştri erau foarte buni luptători şi pe dedesubt, de aceea, chiar dacă nu este numai părerea mea, se vorbeşte că în zona Cioclovina sunt nişte peşteri ciudate, interesante, puţin explorate. Am fost în unele..”, relata Dragomir, citat în jurnalul lui Napoleon Săvescu.
