Domnia lui Matei Corvin (1458–1490) reprezintă unul dintre cele mai strălucite episoade ale istoriei Europei Centrale din secolul al XV-lea, atât prin reformele sale politice și culturale, cât și prin performanțele militare excepționale ale celebrei Armate Negre (Fekete Sereg). Originile acestor succese sunt românești. Născut la Cluj în anul 1443, fiu al marelui voievod Iancu de Hunedoara, Matei provenea dintr-o familie de origine românească din zona Hațegului, fapt care a influențat decisiv relația sa cu nobilimea și elementul militar românesc din regat. Viitorul rege al Ungariei a fost botezat catolic la Cluj, în Biserica Sfântul Mihail din centrul cetății, la data de 24 februarie. Matia, care poartă numele sfântului apostol Matia, a fost numit de români Matei, după numele evanghelistului. Matei Corvin a fost închis în copilărie de partida „anti-românească” din Regatul Ungariei și a ajuns, de pe eșafodul suferinței, direct pe tronul regatului, sprijinit de nobilimea valahă rămasă fidelă marelui Iancu de Hunedoara. Format în spiritul Renașterii, Matia Corvin a fost un monarh cultivat și reformator. Sub domnia sa, orașe precum Buda, Esztergom, Székesfehérvár și Visegrád au cunoscut o dezvoltare remarcabilă, beneficiind de un sistem juridic modernizat, de inițiative de sănătate publică și de o educație inspirată de modelele italiene. Curtea regală a devenit un important centru cultural european, atrăgând artiști și cărturari din Italia și din Occident. Celebra Bibliotheca Corviniana, una dintre cele mai mari biblioteci ale Europei secolului al XV-lea, cuprindea peste 5.000 de manuscrise valoroase, fiecare evaluat la sume impresionante.

În acest context se înscrie și existența așa-numitei Gărzi Vlahe (Garda Neagră), formată din unități de elită românești aflate în slujba regelui. Matei Corvin a purtat numeroase bătălii cu turcii, de cinci ori intrând cu oaste pe teritoriile stăpânite de otomani.

„Ceea ce-l deosebeşte pe Matei de predecesorii şi contemporanii săi este numărul mare de campanii militare pe care le-a condus personal. Aceste fapte îi arată personalitatea: îi plăcea să fie direct răspunzător de tot şi era foarte dificil ca lucrurile importante – iar războiul era cel mai important dintre ele – să se desfăşoare fără a putea fi controlate de el”, scria Richard Horvath, în lucrarea „Matthias Corvin, the King”, editată în 2008, de Muzeul de Istorie din Budapesta.

Pe plan militar, Matei Corvin s-a remarcat prin organizarea Armatei Negre, una dintre primele armate permanente de mercenari din Europa Centrală, independentă de mobilizarea feudală a marilor magnați. La apogeul său, în jurul anului 1485, armata număra aproximativ 28.000 de soldați, dintre care 20.000 de călăreți și 8.000 de infanteriști. O trăsătură inovatoare era utilizarea pe scară largă a armelor de foc: circa un sfert dintre infanteriști erau înarmați cu archebuze, un procent neobișnuit de mare pentru epocă. În cadrul acestei forțe redutabile, vlahii (românii) au constituit o componentă esențială. Recrutați în special din Transilvania, Banat, Maramureș și din zonele de graniță ale regatului, aceștia erau apreciați pentru mobilitatea, rezistența și loialitatea lor. Românii serveau cu precădere în cavaleria ușoară, în trupele de frontieră și în garda personală a regelui, formând ceea ce cronicile și tradiția istorică numesc Garda Vlahă. Matei Corvin nu și-a ascuns niciodată originea, folosind uneori apelativul de „vlah” chiar ca replică la atacurile rivalilor politici, iar această legătură de sânge a facilitat integrarea nobilimii românești în structurile de comandă ale armatei. Armata Ungariei avea o componentă covârșitoare românească, fapt ce schimbă opțiunea istoriografică din perioada comunistă privind acest sinonimul care a fost fals: român egal iobag în Transilvania. Infanteria era formată din 8000 de războinici. Această armată era condusă de Ioan Haugwitz „Cel Negru”, de unde s-ar fi tras și numele companiei. Ioan Haugwitz era un mercenar neamț cu o experiență vastă, un veteran al războaielor din Boemia. Această forță considerabilă era creația lui Matia Corvin, bazată pe strategii inovatoare, cu mult înaintea timpului său. De la tatăl său, Matia Corvin a învățat importanța armelor de foc, dar și tactici husite.

Unitățile românești au participat la campanii militare majore împotriva Imperiului Otoman, dar și în războaiele purtate de Matei în Boemia și Austria. Un episod notabil este Bătălia de la Baia (1467), când regele Ungariei a intrat în conflict cu Ștefan cel Mare al Moldovei. Deși campania s-a soldat cu o înfrângere tactică, iar Matei a fost rănit la spate, garda sa de corp, formată în mare parte din luptători români, a reușit să-i asigure retragerea, demonstrând o loialitate și o capacitate de luptă remarcabile. Ulterior, cei doi conducători s-au reconciliat și au colaborat împotriva otomanilor, Matei oferindu-i lui Ștefan feude importante în Transilvania. Structura tactică a Armatei Negre reflecta un nivel ridicat de profesionalism. Cavaleria grea, echipată cu armuri complete de tip milanez sau german, reprezenta forța de șoc principală, în timp ce cavaleria ușoară, inclusiv unitățile de husari perfecționate sub Matei, era folosită pentru recunoaștere și hărțuire. Infanteria, adesea formată din vlahi, utiliza paveze – scuturi mari care formau un zid protector pentru arcași și archebuzieri, inspirat din tacticile husite.

Un rol important în consolidarea puterii regale l-au avut și nobilii români, ridicați la ranguri înalte ca răsplată pentru serviciile militare. Familii de cnezi și voievozi din Transilvania și Maramureș au devenit baroni ai regatului sau au primit funcții administrative și militare. Printre figurile emblematice se numără Pavel Chinezu (Paul Kinizsi), unul dintre cei mai temuți generali ai epocii, victorios în bătălia de la Câmpul Pâinii (1479), precum și familii precum Drăgoieștii, Nădăștia sau Mărgineanu, care au format un nucleu de loialiști ce contrabalansa influența marii aristocrații maghiare. Politica lui Matia Corvin față de nobilimea românească a fost una pragmatică. Deși mulți dintre acești nobili s-au maghiarizat sau au trecut la catolicism pentru a avansa în ierarhia statului, regiunile de frontieră – Hațegul, Banatul și Maramureșul – au rămas bastioane românești, păzite aproape exclusiv de români, constituind un adevărat cordon defensiv împotriva expansiunii otomane. Este interesant de remarcat faptul că vlahii erau recunoscuți drept luptători de excepție, păstrând peste timp tradiția de vitejie daco-romană din perioada Daciei și a Imperiului Roman. După moartea regelui Matei Corvin, în anul 1490, lipsa fondurilor a dus la dezintegrarea Armatei Negre. Mercenarii neplătiți au început să jefuiască teritoriile pe care ar fi trebuit să le apere, iar resturile acestei armate au fost în cele din urmă înfrânte chiar de fostul său comandant, Pavel Chinezu. Cu toate acestea, moștenirea militară și politică a lui Matei Corvin rămâne una excepțională. Simpatia sa față de valahi era peremptorie prin documentele emise pentru așezarea păstorilor valahi în Tatra.

Garda Vlahă, ca parte integrantă a Armatei Negre, ilustrează rolul fundamental jucat de români în apărarea și consolidarea Regatului Ungariei în secolul al XV-lea. Ungaria Renașterii datorează enorm românilor, atât prin promovarea culturii umaniste de către regele de origine română Matei Corvin, cât și prin succesele militare obținute datorită gărzii vlahe. De reținut este faptul că Matei Corvin, care i-a apreciat profund pe români, a emis documente de cancelarie regală prin care vlahii au fost așezați în Moravia, Silezia și în Carpații Păduroși ai Poloniei. Astfel, prin loialitate, profesionalism și capacitate militară, acești luptători vlahi au contribuit decisiv la transformarea domniei lui Matia Corvin într-un reper al istoriei medievale central-europene. Ungaria a rămas datoare, din punct de vedere istoriografic, atât în ceea ce privește recunoașterea contribuției acestui mare rege de origine românească, cât și față de rolul militar esențial al vlahilor în victoriile strălucite ale regatului maghiar. Matei Corvin a înțeles că forța sa stătea în originea sa nobiliară românească, iar nu întâmplător Garda Vlahă a constituit garda sa pretoriană. În „românii săi” a avut cea mai mare încredere Matei în fața partidei etnico-nobiliare maghiare, care a reușit, după moartea marelui rege, să-l înlăture pe fiul său, Ioan Corvin, de la succesiunea tronului. Garda Valahă care era sinonimă etnic în parte cu Garda Neagră (negri erau numiți de turci vlahii din Dalmația, adică maurovlahii, nota red.) arată caracterul militar și războinic al mercenarilor valahi recrutați din întreg spațiu balcanic și cel transilvan.

A consemnat pentru dumneavoastră Ionuț Țene.

București (anul 1980). Rabinul Moses Rosen l-a calificat atunci pe Eminescu ca fiind „fascist, rasist, antisemit, dement, pornografic, mincinos, huligan şi sifilitic”, în ieşirea sa împotriva Academiei Române ceea ce a deranjat sensibilitatea mai multor scriitori români.

• https://www.gorjeanul.ro/razboiul-nevazut
• https://www.certitudinea.com/certitudinea-print/moses-rosen-impotriva-lui-eminescu-campania-de-interzicere-a-volumelor-ix-si-x-din-opere-complete-moartea-suspecta-a-editorilor/
• https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/rabinul-rosu-mozes-rozen-dezbracat-post-mortem

Vexler, urmașul lui David Moshé Rozén la președinția federației evreiești, care NU ESTE MEMBRU ALES AL PARLAMENTULUI, ci desemnat prin decizia propriului consiliu, fără niciun vot popular direct din partea comunității evreiești din România, va rupe și va arunca provocator cu ură viscerală și dispreț în plenul Camerei Deputaților pe 17 decembrie 2025 un afiș cu fotografiile lui Eminescu și alte efigii ale culturii poporului român pe care ni i-a interzis!

Conform unei Note-Raport a Securităţii din 28 octombrie 1980, rabinul pretindea că ar fi primit dispoziţie chiar din partea Israelului să ceară guvernului român retragerea de pe piaţă a volumului IX al Operelor lui Mihai Eminescu (proză politică) şi să combată în presă „conţinutul scrierilor legate de evrei” (Arhiva SRI, fond D, ds. nr. 10962, vol. 5). Până în anul 1980, Academia Română publicase primele 8 volume ale „Operelor complete” ale lui Mihai Eminescu, urmând să continue cu publicistica eminesciană a „chestiunii evreieşti”. Deşi tirajul publicat a fost mic (pentru specialişti), volumul IX al acestor Opere, apărut în septembrie 1980, a provocat o viscerală şi violentă reacţie din partea rabinului şef Roses Mosen, şeful comunităţii evreieşti din România. Totul avea să se sfârşească tragic pentru câţiva scriitori români, care aveau să moară în condiţii dubioase.

„Protestul meu n-a avut nici un efect – spunea rabinul. Academia nu a oprit volumul. Un profesor, Pompiliu Marcea, m-a acuzat că aş fi insultat pe marele poet naţional român. Campania mea a devenit atât de intensă, încât am cerut să fiu primit de Ceauşescu, care mi-a spus că volumul era deja epuizat din librării şi că nu mai putea fi retras.”

În acelaşi an 1980, cu numai două săptămâni înainte de apariţia Operelor, la 5 septembrie, revista „Săptămâna” publicase un articol cu tente naţionaliste de Corneliu Vadim Tudor, intitulat „Idealuri”, şi considerat ulterior de rabin ca fiind „antisemit”, deoarece rabinul voia să demonstreze existenţa unei conspiraţii anti-evreieşti printre literaţii români.

Anul următor, 1981, în februarie, Moses Rosen pleacă într-un precipitat turneu în SUA, Europa Occidentală şi Israel, pentru a pârî autorităţile române care ar fi permis „renaşterea antisemitismului” şi pentru a cere cercurilor evreieşti internaţionale să acţioneze în consecinţă. În SUA a luat legătura cu liderii B’nai B’rith, ai Congresului Mondial Evreiesc, ai finanţelor şi ai Joint International Commitee (de la care a primit un ajutor de 3,8 milioane de dolari). Edgar Bronfman, preşedintele Congresului, şi Arthur Schneier, preşedintele secţiei americane a Congresului şi rabin-şef al New-York-ului, i-au promis că vor veni la Bucureşti şi vor discuta cu Ceauşescu, punând lucrurile la punct.

Cât timp rabinul era plecat, în lumea culturală din România intrase în circulaţie, în samizdat, o broşură-manifest acuzatoare la adresa sa, tipărită ilegal (în condiţii clandestine) şi intitulată „Mihai Eminescu, fondul principal al culturii române”, care circula îndeosebi în mediile intelectuale. Avea 16 pagini, era datată 15 decembrie 1980 (Paris) şi relata controversa dintre rabin şi intelectualii români, conţinând extrase din publicistica politică a lui Eminescu despre evrei, schimbul de scrisori deschise dintre profesorul universitar Pompiliu Marcea şi Moses Rosen, un articol-pamflet ostil la adresa rabinului, semnat cu pseudonimul Beatrice Goldstein, elogii la adresa lui Al. Oprea şi Dimitrie Vatamaniuc, promotori ai editării Operelor eminesciene. (Rabinul Rosen spunea că pamfletul din manifest afirma că el ar aparţine unei conspiraţii evreieşti mondiale, fiind adept al lui Maimonide – cel care i-a îndemnat pe evrei să-i ucidă pe neevrei şi să le confişte averile, ca şi „agent” al Alianţei Israelite Universale.)

Rabinul Rosen a pretins ulterior că „manifestul” este opera revistei „Săptămâna”, pe al cărui secretar de redacţie, Ion Lotreanu, îl numea un „poet antisemit”, în complicitate cu profesorul universitar Pompiliu Marcea. Ulterior, ambii acuzaţi aveau să moară. La câţiva ani de la apariţia publicaţiei-„manifest”, o revistă românească „New York Spectator” din SUA afirma că aceasta fusese tipărită ilegal în România de către un profesor de literatură română, N. Vasilescu-Capsaly, care a decedat apoi la foarte scurt timp.

Conform promisiunii smulse de la Nicolae Ceauşescu de către lumea evreiască, publicarea volumului X al Operelor complete eminesciene, ce conţinea, ca şi volumul IX, publicistica politică pe tema „chestiunii israelite”, a fost oprită. Era vorba de jurnalistica lui Eminescu privind combaterea opoziţiei interne şi internaţionale a organizaţiilor evreieşti la obţinerea independenţei României (la Congresul de la Berlin, în 1878) şi la adoptarea primei Constituţii româneşti (ce nu oferea încetăţenirea unei numeroase populaţii evreieşti emigrată clandestin, şi care sufocase Moldova, evreii depăşind la oraşe numărul românilor), adevăruri istorice ascunse până atunci românilor.

Într-o Notă Informativă a Securităţii de la începutul anilor ’80 se preciza că rabinul şef Moses Rosen a difuzat către toate comunităţile evreieşti din România (ca şi în străinătate, prin poeta evreică Nina Cassian) copii după scrisorile profesorului Marcea („pentru informare”), principalul său oponent în editarea Operelor eminesciene, dar că nu există dovezi că acestea ar fi fost urmate de „slujbe de blestem” sau ritualuri magice, după cum s-a zvonit.

Doctor în filologie ce a predat literatura română la Universităţile din Paris, Bonn, Koln, Aachen şi Dusseldorf, profesorul Marcea avea să capete în timpul controversei publice cu rabinul o „boală ciudată”, fără diagnostic. Tenul său avea o culoare stinsă, glasul îi era abia articulat, avea o incapacitate de a citi şi o accentuată slăbiciune, care nu îi permitea să se deplaseze. Soţia sa, Florentina Marcea, care spunea că profesorul este „apatic, descurajat, slăbit, se mişcă ca un om accidentat, ţinându-se de mobile şi aşezându-se cu greu în fotoliu”, îl acuza pe rabin că apelase la „magia neagră” pentru a-i ucide soţul.

Consultat în secret (fără ştirea oficialităţilor), un medic din alt oraş al României a pus următorul diagnostic profesorului Marcea:

„Este otrăvit, intoxicat, dar n-aş putea spune precis cu ce şi cum. Simptomele şi aspectele exterioare mă duc cu gândul la o otrăvire cu mătrăgună”.

Din aceeaşi Notă Informativă a Securităţii reiese că fiica profesorului s-a plâns că ar fi fost acostată pe stradă de doi israelieni ce ar fi ameninţat-o cu moartea dacă tatăl său nu încetează „acţiunile antisemite”. Nota continuă:

„Criticul literar Nicolae Manolescu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de intervenţia şefului rabin, susţinând că, deşi nu a fost niciodată antisemit, acum «este furios din cauza papei ăsta, care începe să facă terorism cultural». Tot mai multe persoane din domeniul culturii îl acuză, deşi nici un român nu a încercat şi nu şi-a propus să intervină în textele evreieşti. În acest context, prozatorul Augustin Buzura, revoltat de imixtiunea şefului rabin în cultura română, a afirmat că «până la urmă, va trebui să punem de acord toată literatura clasică şi străveche cu părerile rabinului».(Arhiva S.R.I., fond D, dosar 10.966, vol.2, f.2)

Cert este că, într-un timp scurt, profesorul universitar Marcea a fost găsit înecat într-un lac din preajma Bucureştiului [Lacul Herăstrău, n.n.], poetul ‘antisemit’ Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat, iar unul dintre editorii Operelor lui Eminescu, Alexandru Oprea a fost găsit mort în baie, ‘asfixiat’. După câţiva ani de totală interdicţie şi consumarea unor drame umane, Academia a putut să mai publice din Operele complete eminesciene volumul XI (în 1984), XII şi XIII (în 1985), până la XVI (în 1989), dar nu şi volumul X (continuarea ‘Chestiunii evreieşti’), peste care ‘a sărit’.

Conform scriitorului Dan Zamfirescu, nepublicarea volumului X al Operelor ”devenise o problemă de onoare a răposatului rabin Mosses Rosen… La ultima întrevedere, i-am spus: «Eminenţă, volumul lui Eminescu va apărea!». «Domnule Zamfirescu, şi noi îl aşteptăm pe Mesia», a spus rabinul. Cu alte cuvinte, volumul se va tipări când va veni la evrei Mesia.”

„La 15 ianuarie 1989 s-a constatat că volumul X, deşi băgat în tipografie din septembrie, nu se urnise, nu se culesese nici o foaie. Eminenţă Sa [Moses Rosen] era implicat direct şi-şi asigurase întreaga comunitate [evreiască] că, atât timp cât trăieşte el, acest volum nu va apărea. Pe 17 ianuarie, mă caută Nedic Lemnaru care-mi spune că s-a întâlnit pe stradă cu Vatamaniuc plângând fiindcă volumul X fusese blocat, deşi primise bunul de tipar”.

Dan Zamfirescu înfiinţează atunci un Comitet pentru publicarea volumului X, comitet al cărui „preşedinte” era episcopul ortodox Ioachim al Huşilor, care a depus 5000 de lei. Bătrânul călugăr de la mănăstirea Cernica, Ilarion Argatu, a dat 4000 de lei. Alţi „membri”-donatori erau câţiva stareţi şi preoţi, care au dat câte 1000 de lei (câţiva au cerut să nu afle rabinul, ca să nu-i „ia dracu’!”). Printre aceşti donatori s-au aflat şi cei cunoscuţi mai târziu ca mitropolitul Daniel al Moldovei (actualul patriarh) şi Cassian de la Dunărea de Jos. Dan Zamfirescu, cunoscut şi ca prieten cu generalul Pleşiţă, s-a bucurat şi de spijinul secret al câtorva securişt.

„Volumul a început să se culeagă într-un ritm halucinant. Este meritul lui Petru Creţia şi al echipei de la Muzeul de Literatură, care munceau zi şi noapte. Când am ajuns cu ultima coală în corectură, prima coală avea deja bun de tipar” – îşi continuă scriitorul naraţiunea. Astfel, volumul X a apărut la 15 iunie 1989, chiar dacă a fost oprit de la difuzare.

Mozes Rosen, unul dintre cei mai venali aspiranţi la glorie şi bogăţie născut pe pământul românesc (Moineşti, 23 iulie 1912), dintr-un tată rabin venit din Galiţia, a aderat de june la comunism şi, ascultând indicaţiile Cominternului moscovit, a lovit cât a putut în… evrei. Aceştia visau, cum e şi firesc, la un Stat al lor. Sionismul alesese Palestina, dar evreii comunişti se opuneau cu ferocitate acestei idei. În România interbelică, pentru sionism şi drepturile evreilor milita, în limitele bunului simţ şi rigorilor civilizaţiei, şef rabinul Alexandru Șafran. Sub oblăduirea sa, au fost înfiinţate şcolile de tip universitar de medicină pentru evrei (şcoala lui Marcu Cajal de la Caritas), precum şi o facultate de agronomie la Băneasa, ai cărei absolvenţi urmau să plece în Palestina şi să organizeze primele kibuţuri. Cu o brutalitate fără seamăn, „rabinul roşu” Moses Rosen, slugă a Moscovei, l-a lucrat şi apoi eliminat pe şef rabinul Alexandru Șafran (decembrie 1947), trimiţându-l în exil în Elveţia. Câteva luni mai târziu (20 iunie 1948), s-a cocoţat în scaunul de şef rabin al cultului mozaic din R.P.R. Din 1951 a fost mai tot timpul deputat în Marea Adunare Naţională şi aplauzist de frunte al terorii comuniste. Una din operele sale distructive a fost desfiinţarea agronomiei evreieşti, act ce a privat ulterior Statul Israel de specialişti în agricultură şi zootehnie. Cu un tupeu ieşit din comun, Moses Rosen s-a zbătut în 1980 ca volumul IX al operelor lui Eminescu (proza politică) să nu apară, iar exemplarele apărute să fie confiscate şi distruse.

Şi iată-l pe acest terorist comunist prezent în S.U.A. la simulacrul de proces al arhiepiscopului Trifa. Procesul, bazat pe acte şi fotografii false, regizat de congresmanul american Seymour Halpern – coreligionarul lui Moses Rosen –, a beneficiat de „înalta apreciere” a lui Robert Kennedy (fratele preşedintelui Kennedy), pe atunci ministru de Justiţie al Statelor Unite, care, desigur, era la curent cu „Kabala” şi aprobase, fără rezerve, desfăşurarea acestei farse juridice. Memorabil rămâne răspunsul lui Moses Rosen dat avocatului lui Trifa, care l-a întrebat:

„– Domnule şef rabin, afirmaţi că părintele Trifa a participat la pogromul din 1941, în cartierul Dudeşti. Cunoaşteţi vreun caz, vreun nume de evreu ucis de mâna arhiepiscopului Trifa?”.

La care escrocul (despre care nu s-a scos la proces nici o vorbuliţă despre antisionismul său de tip sovietic) a răspuns în stilul caracteristic etniei, la o întrebare, cu o altă întrebare:

„– Dar ce, a zis el, despre Hitler, călăul evreilor, poate cineva să spună că ştie numele vreunui evreu ucis chiar de mâna Führerului?”

Evident, preşedintele completului de judecată a admis ca valabilă similitudinea de fapte dintre Trifa şi Hitler, interzicând alte comentarii.

După acest proces tipic inchiziţiei medievale, în 25 august 1980 lui Viorel Trifa i s-a retras cetăţenia americană, pe motiv că la intrarea în S.U.A. (17 iulie 1950) nu a declarat că a colaborat cu Gestapoul şi direct cu Himmler. Retras într-o mânăstire din Portugalia, Viorel Trifa a murit în 28 ianuarie 1987, în urma unui infarct miocardic. Simpatic este că verdictul incoruptibilei justiţii americane a făcut inutilă folosirea şi a altei arme fabricate de strânsa colaborare dintre Securitatea şi Mossad. După spusele lui Pacepa (nepublicate, dar comunicate prietenului meu româno-american ing. Claudiu Matasă din Hollywood, Florida), era pregătită şi versiunea după care arhiepiscopul Trifa ar fi fost amantul maicii Alexandra (principesa Ileana, sora regelui Carol al II-lea). Pacepa se jura că a luptat ca această versiune să nu fie pusă pe tapet la proces, deoarece era uşor de demonstrat că e o minciună prea gogonată ca să poată fi crezută.

„–Terminaţi cu tâmpeniile!”, i-ar fi admonestat inteligentul copoi slovaco-româno-american. „Ne facem de baftă şi compromitem farsa”.

Scoaterea de pe tabla de şah a lui Viorel Trifa nu şi-a atins însă obiectivul. Românii americani au rămas în continuare uniţi şi, aşa cum mi-a fost dat să constat, prea strâns legaţi de ruşii albi, protectori.

L-am cunoscut şi am schimbat câteva idei în 1991 şi 1993 cu urmaşul lui Trifa: arhiepiscopul Natanail, fost preot greco-catolic, trecut la ortodoxism şi călugărit sub influenţa directă a predecesorului său, Viorel Trifa. Cum Natanail, născut în S.U.A. dintr-o familie de transilvăneni emigrată pe pământ american înainte de 1918, abia îşi perfecţiona acum exprimarea în limba strămoşilor săi, ţin minte că m-a amuzat navigarea lui, încă nesigură, printre insulele de fraze neaoşe şi mai ales accentul americănesc care-i dădea un aer pitoresc. După 1990, maestrul meu, profesorul Nicolae Cajal, dând o înaltă apreciere calităţilor intelectuale, probităţii morale şi patriotismului fierbinte ale lui Moses Rosen, l-a propus şi a reuşit să-l impună ca membru de onoare al Academiei Române. Cu câteva luni mai înainte, reuşise să obţină de la „aplaudacii” academiei un titlu asemănător pentru elveţianul Alexandru Șafran, demolatul lui Rosen din 1948, acesta, măcar, un om la locul lui.

Meritul „academic” principal al lui Moses Rosen (în lipsa unor alte opere decât câteva compilaţii mozaice citite în templu) a fost lansarea pe piaţă a celebrei cifre de 400.000 de victime ale holocaustului „de pe teritoriul României” (contestat de fostul președinte al Israelului, Shimon Peres în 2010, într-o vizită la București – n.red.).

Găsim chiar în textul bine „tăiat împrejur” din Wikipedia, că această genială idee financiară care urmează să stoarcă bani României (căci ungurii sunt „ai dracului” şi nu vor da un sfanţ), că această teribilă cifră e invenţia academicianului M. Rosen. Întrebat cum se face că până în 1990 nu a scos o vorbuliţă despre holocaust şi cele 400.000 de victime ale sale, Moses Rosen a dat un răspuns pe măsură:

„Din 1941 şi până în 1991, timp de 50 de ani, sărmanii evrei din România au fost persecutaţi în aşa hal, încât n-au avut curajul nici măcar să-şi plângă morţii.” (Wikipedia, Moses Rosen)

Dacă la rostirea acestui argument-bombă se aud hohote de râs, acelea sânt din urnele de la crematoriu. Acolo, cenuşile Anei Pauker (Hanna Rabinsohn, ministreasa de Externe), Teohari Georgescu (Burăh Tescovici, ministru de Interne), Iosif Chişinevski (Jakob Roitman), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Miron Constantinescu (Mehr Kohn), Valter Roman (Ernö Neuländer), Lothar Rădăceanu (Lothar Wuertzel), Avram Bunaciu (Abraham Gutman), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Eduard Mezincescu (Eduard Mezinger), cu toţii mari ştabi ai P.C.R. în anii ’45-’64 şi participanţi de frunte la teroarea sovieto-comunistă din anii ’48-’64, şi-au păstrat neştirbit simţul umorului.

Al umorului cinic şi tragic, aş zice.

Notă: Fragment din cartea Radu Iftimovici, Veşnica mea pomenire, Bucureşti, Editura Curtea Veche, ISBN: 978-973-1983-90-5, 2014, 488p.

A consemnat pentru dumneavoastră Daniel Siegfriedsohn.

Povestea celor aproximativ 100 de tone de aur pe care România le-a trimis în Rusia pentru „păstrare sigură”, dar care nu s-au mai întors niciodată, rămâne unul dintre cele mai controversate episoade din istoria noastră modernă. Nu este doar un conflict diplomatic, ci un caz unic: o țară își predă bunurile unui aliat, în baza unor documente oficiale, iar aliatul — după schimbarea regimului — păstrează totul.

În toamna anului 1916, România se afla într-o situație militară critică în Primul Război Mondial. Trupele germane și austro-ungare avansaseră în Oltenia și Muntenia, iar Bucureștiul era amenințat. Guvernul, Casa Regală și instituțiile statului s-au retras la Iași, convinse că teritoriul românesc ar putea fi ocupat complet. Pentru a proteja averea națională, s-a luat decizia trimiterii tezaurului în Rusia Țaristă, considerată atunci un aliat de încredere, sprijinit de Marea Britanie și Franța.

Primul transport a plecat în decembrie 1916, din gara Iași: 17 vagoane încărcate cu 1.738 de casete pline de lingouri și monede de aur — napoleoni, lire sterline, coroane austriece. Totul a fost inventariat cu precizie. Reprezentanții Băncii Naționale a României și ai Băncii de Stat a Rusiei au semnat 3 exemplare ale protocolului prin care aurul era declarat „sub garanția guvernului imperial rus”. Valoarea totală era de 314.500.000 lei aur.

În iulie 1917, pe fondul intensificării conflictelor, România a trimis al doilea transport. De data aceasta, trenul avea 24 de vagoane și conținea nu doar rezervele de aur ale BNR, ci și o parte importantă a patrimoniului cultural românesc: arhive ale Academiei Române, picturi de Grigorescu, Aman și Luchian, documente domnești cu vechime de secole, manuscrise, odoare mănăstirești, bijuteriile Reginei Maria și economiile cetățenilor depuse la Casa de Economii.

În octombrie 1917, bolșevicii au preluat puterea în Rusia. Relațiile cu România s-au deteriorat rapid, mai ales după intrarea armatei române în Basarabia. În ianuarie 1918, Lev Troțki a rupt relațiile diplomatice cu România și a anunțat că tezaurul românesc devine „intangibil”, confiscându-l în numele noului guvern revoluționar.

De-a lungul secolului XX, România a primit înapoi doar o mică parte:

În 1935, URSS a restituit aproximativ 1.443 de lăzi cu documente și arhive, fără aur.

În 1956, Hrușciov a înapoiat câteva bunuri culturale, printre care tezaurul de la Pietroasele și mai multe opere de artă.

Însă componenta esențială — cele 93,4 tone de aur ale Băncii Naționale — nu a fost returnată niciodată. Rusia a invocat pe rând datorii din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pierderi provocate de evenimentele revoluționare sau imposibilitatea localizării tezaurului. Cu toate acestea, protocoalele semnate în 1916 și 1917 rămân documente juridice valide, constituind dovada unei creanțe istorice de miliarde de euro.

Onorată Cameră,

Aș fi dorit să înfățișez în altă atmosferă, o atmosferă de liniște și de pace, de îmbărbătare, lucrurile pe care am intenția să le spun, cât de sincere și, întrucât este în puterea mea, de folositoare. S-au spus vorbe foarte grele în puținele zile ale acestei sesiuni; nu voi să repet nimic din vorbele grele care s-au spus nici să adaug cele, tot așa de grele, care s-ar mai putea spune. […]

Și, când lucrurile sunt așa, de ce să insistăm asupra unei situații a cărei durere nu se poate cuprinde în cuvinte, și care ar fi profanată atunci chiar când am căuta cuvintele prin care credem că s-ar putea exprima? Să ne convingem de un lucru: vorbind multe aici, putem să stabilim legătura între persoana sau între gruparea noastră și această suferință, dar suferința ea însăși, desfid să se găsească un om care să fie în stare a o întrupa prin grai.

Să ne gândim și la acela că în momentele acestea nu ne vedem numai noi pe noi, deși poate ne dăm această iluzie, ci privirile multora se îndreaptă către această Adunare. Cine ar crede că în aceste priviri este numai necaz, numai răutatea care caută să osândească, și nu, în același timp, și un duios ochi de frate, care se îndreaptă către aceia care i-au fost căpetenii cerând un sfat în momentul când inima fiecăruia se rupe și mintea nu găsește drumul pe care trebuie să se meargă pentru îndreptare, s-ar înșela.

Se uită, de fapt, mulți cu încredere, cu dorința să fim mai buni; se uită toți cu credința că, dacă vom voi, suntem în stare să fim mai buni. Și atunci trebuie să ne gândim la ei toți, la acei care așteaptă de la noi un răspuns, la acele sute de mii de oameni acoperiți în nenorocire cu laurii gloriei, precum exploatatorii descoperirilor industriale de pretutindeni, acaparatorii lor sunt acoperiți de rușine pentru înseși mijloacele prin care și-au câștigat biruința (Aplause).

Nicio biruință omenească nu valorează, în adevăr, decât prin două elemente: prin cât suflet a fost pus într-însa și prin cât suflet se aduce de la dânsa înapoi acasă, și deci exploatatorii de mașini vor vedea ce li va aduce la urmă execuția care le-a dat iluzia că au supus jumătate din nenorocita Europă

Se îndreaptă către noi în același timp privirile, pline de o rugăciune tăcută, ale unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferințele lui, dar care le-a simțit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută.

Se mai îndreaptă însă asupra noastră ochiul de ură al străinului, care vrea să știe cum suferim de rana pe care a făcut-o, și acestui străin, la urmă, trebuie să-i răspundem. Trebuie să-i răspundem că, oriunde am fi, oricum am fi, suntem hotărâți să mergem până la capăt, în credința că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume, dacă s-a vorbit de dreptate și ideal, nu se poate, cu niciun chip, ca, și înaintea celei mai sălbatice forțe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este un fir de țărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge. (Aplause prelungite, ovațiuni)

Domnilor Deputați,

Să-mi fie îngăduit, într-un moment când ceilalți oameni politici s-au strâns în jurul Tronului și nu pot vorbi decât în calitate de consilieri ai acelui Tron, prin urmare mai mult decât oricând, să aduc omagiul care trebuie adus, nu numai Tronului, Coroanei și comandantului de oștiri, dar și omului, poate din Europa întreagă, în sufletul căruia s-a jucat o mai zguduitoare dramă, care a înfrânt tot ce strămoșii lui cereau în El, tot ce pământul în care S-a născut înfățișa în făptura Sa fizică. E Regele. Să se îngăduie unui glas care nu vorbește în numele Tronului însuși – cum pot să vorbească miniștrii – a recunoaște superba pildă morală pe care Ferdinand care este astăzi numai Regele românilor a adus-o înaintea lumii. (Aplause călduroase).

Este ușor când cineva este născut în mijlocul unui popor cu același sânge ca El, este ușor să ia o hotărâre care pleacă de la sine, fără acea luptă din toate fibrele făpturii sale prin care a ajuns Regele României la hotărârea Sa din august 1916.

Aceasta o știm noi; cei care vor veni după noi, vor trebui să caute în talentul istoricului, în darul de creațiune [creație] al artistului, cele mai puternice mijloace pentru a se ști ce a zguduit acest suflet și cât sentiment a trebuit să aibă Regele de datoria și drepturile Sale față de idealul pe care îl urmărim, ca să-l fi văzut, la deschiderea Parlamentului, înaintea noastră, cu acea seninătate, pe care nu o au toți martirii, ci numai aceia care știu că au câștigat prin lupta lor o coroană de biruință morală pe care veacurile o vor recunoaște și o vor consfinți (Aplause călduroase).

A fost o vreme când vorbeam aici cu mândrie de Ștefan cel Mare: mare pentru talentul lui militar și pentru energia lui nebiruită; mare printr-o încordare care a izbutit să oprească în loc, atunci când ea reprezenta un Stat, o ordine și o făgăduială de viitor, acea putere a barbariei care nu înseamnă astăzi decât mizerabila carne de tun târâtă în urma armatelor germane, pentru a pângări cu o profanare odioasă pământul nostru.

În Regele Ferdinand al României, aceea care va cuprinde tot eroismul generațiilor ce s-au succedat va găsi o notă pe care nici marele nostru Domnitor nu a avut-o.

La Ștefan cel Mare, de la sine a venit hotărârea la care s-a oprit. El e epic, drama internă i-a lipsit.

Și, când vom trece de aceste greutăți, vom putea cuprinde trei mari icoane în cadrul trecutului nostru: icoana întrupată în ființa lui Ștefan cel Mare. Apoi icoana, mare, frumoasă, întreagă în mucenicia ei, dureroasă a eroului pe urmele căruia mergem – pe urmele căruia am mers în biruință, pe urmele căruia am mers în suferințe și mergem astăzi la întregirea biruinței și la răsplata suferințelor: Mihai Viteazul. Am suferit cu el ca mâine vom merge și vom pedepsi ca el pe aceia care acopăr cu uzurparea lor pământ românesc Gorăslău după Mirăslău. Dar a treia figură va fi a Aceluia care în 1916 s-a învins pe sine, rasa Sa mândră, amintirile Sale de copil, secole întregi de strămoși legați de alt pământ, pentru a ne oferi nouă, nu numai persoana Sa, dar sacrificiul tuturor strămoșilor Săi. (Aplause prelungite)

Domnilor,

Spre noi se uită astăzi o oștire, oștirea României, care este moralicește întreagă, este mai mare chiar decât în momentul când întâiul detașament a sfărâmat cu patul puștii piatra de nedreptate la graniță. Atunci, om viu lângă om viu, ea reprezenta numai puterea fizică și încrederea în biruință, astăzi cei vii aduc cu dânșii moștenirea sufletească a celor care au murit pe câmpul de luptă. Precum noi lăsăm la alții averea și numele nostru, aceia care cad pentru țară și viitorul neamului, își lasă sufletul întreg, atât de mare cum era în momentul sacrificiului lor, acelora în mijlocul cărora cad. (Aplause prelungite).

Tot sufletul oștirii românești se găsește astfel în acei care se întorc astăzi copleșiți de număr, cum au fost copleșiți soldații lui Ștefan străbunul, și gata ca și dânșii să se întoarcă asupra biruitorilor (Aplause). Cel din urmă soldat cu haina sfâșiată de suferințele și răbdările îndelungate față de asprimea naturii și de cruzimea dușmanului aduce în făptura lui morală pe toți aceia pe care nu-i vom mai vedea aievea niciodată. (Aplause)

Și niciodată steagul românesc n-a fost mai mândru decât în momentul când a arătat celei mai superbe alcătuiri militare din Europa că pot merge țărani fără școală, fără arme moderne, înaintea oștirilor înzestrate cu tot ce o cultură grozavă și înverșunată dă sclavilor înarmați care o reprezintă. (Aplause prelungite)

Onorată Cameră,

Atât de simplu și măreț, Manifestul Regelui a arătat tuturora că nu am intrat în acest război cu pretenția de a dovedi sub raportul militar mai multă forță decât alții. Am intrat în război cu hotărârea de a da tot ce avem în acest moment pentru a căpăta dreptul nostru întreg. Pentru atât, și pentru mai mult, nu. Și, dacă, în cursul acestui război, am dovedit încă o dată pe atâtea locuri ale câmpului de luptă că sufletul omenesc rămâne totdeauna superior mijloacelor pe care întâmplarea poate să le pună la dispoziție, am scris, nu numai un capitol în istoria războaielor, ci unul în dezvoltarea moralității omenești. Și, dacă sunt timpuri imorale, este imposibil ca omenirea să nu-și vină în fire și să nu fixeze pentru fiecare acea judecată care se cuvine devotamentului, sacrificiului, jertfei de sine, de care fiecine a fost capabil.

Cine va fi putut spune sau scrie că armata noastră, oricâte neajunsuri i-au venit din partea unor elemente pentru care ea însăși nu este răspunzătoare, că această sfântă armată nu și-a îndeplinit datoria ei, nu numai față de țară, de țara de acum, dar față de una din cele mai glorioase moșteniri și față de generațiile care ne așteaptă pentru a ne judeca, cine va spune că țăranul român a scăzut câtuși de puțin față de strălucita vitejie care i-a fixat, în generațiile precedente, un rang între națiuni, aceia nu numai că săvârșesc un act de nepatriotism, dar și un act de nedreptate față de partea cea mai sănătoasă, mai plină de făgăduieli și de viitor a neamului nostru. (Aplause prelungite)

Armata noastră în împrejurările de față reprezintă un popor întreg. În afară de acei care se luptă, de cei care-i ajută, fiecare cu tot ce poate, în afară de acei care întovărășesc fiecare luptă cu suferința lor, cu adânca vibrațiune a ființei lor întregi, în afară de ei toți nu există popor românesc. Poporul românesc se cuprinde în cei care țin arma în mână, în cei care le dau tot sprijinul pentru a o putea întoarce împotriva dușmanului și în acei care trăiesc numai spre a admira acest eroism, a-i culege roadele pentru popor și a da mâna de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria.

În acest popor partea cea mai vrednică de iubire și partea cea mai puțin îndreptățită este țăranul nostru. Din gura Regelui am auzit o făgăduială, care este a treia făgăduială – a patra nu se poate: după a treia vine fapta. Am auzit deci pentru a treia oară din gura Suveranului, venit din camaraderia sufletească însăși cu acești ostași, făgăduiala că țărănimea română nu va fi străină pe pământul pe care sângele celor mai de aproape alor săi l-au sfințit din nou prin sacrificiul lor (Aplause).

Nu se poate ca soarta să fi colaborat într-un chip mai vizibil pentru dreptatea țăranului decât în acest război. Dacă războiul nostru s-ar fi purtat numai pe plaiurile Ardealului, nu ar fi fost din nou, cum este acum, din cel mai depărtat colț al Olteniei până în apropierea noastră, o nouă frământare a acestei țărâne și a acestui sânge. (Aplause)

Nu am fi vrednici de tot ce s-a făcut pentru noi dacă, pentru a ușura destul de greaua vinovăție pe care o avem cu toții, mâine chiar nu am primi pe soldații noștri, după biruința operei de dreptate, după eliberarea teritoriului nostru, după întregirea teritoriului rasei noastre, nu numai cu florile culese în acest pământ, ci și cu darul însuși al pământului hrănitor pe care ei îl muncesc. (Mari aplause)

Să-mi dați voie acum să mă gândesc la acei care ne urmăresc, de departe sau de aproape – căci, chiar dacă sunt departe, ne văd totuși, prin mijloacele lor, destul de aproape – la cei care vor să constate, cum am spus, ceas de ceas, înrâurirea biruinței lor asupra sufletului nostru. Să ne gândim la aceia care, fără a fi provocați în interesele lor politice sau chiar economice, au alergat în numele culturii și civilizației omenirii din fundul Germaniei strâmtorate pentru ca, prin bordeie turcești, prin pleava bulgară, prin violenta năvală maghiară, nu numai să apere nedreptatea unde se găsește, pe pământul de robie și lacrimi al Ardealului, dar să împlânte aceiași suferință, aceiași durere, aceiași umilință pe pământul acelora care se ridicaseră ca să înlăture dincolo nedreptatea. S-au strecurat pe lume multe cuceriri, dar niciuna n-a îndrăznit să pornească fără să aibă conștiința că servește un drept și că urmărește ridicarea omenirii. Să pleci însă de acasă, tulburând lumea întreagă, ca să ai o mai mare parte la prada materială a pământului, să nu te mulțumești cu aceasta, când arunci zeci de milioane de tineri nevinovați, plini de bunătate, de iubire, de energie în sufletul lor, într-un mormânt pe care toată mizerabila presă de justificare care ar urmă după război nu va fi în stare să-l închidă, să culegi tot ce omenirea are mai abject ca origine, mai degradator ca vicii, mai rapace și mai călcător de orice simțăminte omenești, pentru a le arunca pe acest bun pământ ospitalier, care a fost jumătate de mie de ani zid de ocrotire pentru creștinătate și cultură apărate cu trupuri românești până astăzi (Aplause prelungite), este unul din acele acte de nebunie istorică de pe care cea mai rafinată filosofie politică nu poate curăți pecetea de sânge închegat al crimei neispășite. Victoria criminalilor are în ea însăși sancțiunea ei, și, ori dacă este un om, ori dacă este o națiune, cea din urmă căutătură a jertfei este și cea mai crudă osândă a ucigașului. (Aplause)

Vor putea să se bucure de țara noastră distrusă până la Milcov astăzi; vor putea să se bucure de pieirea onestei opere de civilizație pe care am îndeplinit-o în Dobrogea, colț de Asie din care au făcut un mărgăritar al Europei (Aplause); vor putea să se bucure de soldații noștri, coborâți în pământul care îi înconjură astăzi cu toată calda lui iubire părintească; vor putea să se bucure de steagurile noastre târâte în noroiul cruzimii lor infame; vor putea să se bucure de stăpânirea peste acele rude, frați, prieteni de aproape care sunt smulși, de o bucată de vreme, nu numai de la ajutorul nostru, dar de la însăși cunoașterea suferințelor lor, pe care nu la putem vedea. De un singur lucru nu trebuie să se bucure; nu trebuie să se bucure că au putut scădea cu câtuși de puțin energia noastră sufletească. (Aplause prelungite.)

Domnilor Deputați,

În trecutul nostru mulți oameni au suferit. Dacă suntem ceva, nu suntem prin biruința strămoșilor noștri, ci suntem ceva numai prin suferința lor. Toate puterile noastre nu sunt altceva decât jertfa lor, strânsă laolaltă și prefăcută în energie. Și unul dintre acești strămoși, mare, fiindcă a fost nenorocit și el, întro clipă de supremă restriște, când i se zicea: lasă țara și du-te sub jug, el, Gheorghe Ștefan, din părțile unde luptă ostașii noștri la Oituz, a strigat: decât să plec pentru totdeauna de aici, „mai bine să mă mănânce câinii pământului acestuia”. Au trecut trei veacuri de la 1650, când Gheorghe Vodă Ștefan spunea celor mai vechi această hotărâre a sa și față de care nici noi nu putem spune altceva decât: „să ne mănânce câinii pământului acestuia mai curând decât să găsim fericirea, liniștea și binele din grația străinului dușman”. (Aplause)

Undeva, aici aproape, în codrii Vasluiului, este o bisericuță frumoasă de lemn de stejar, în care ai crede că s-au cuprins numai țăranii din vecinătate. În această bisericuță, acum trei sute de ani, Vasile Lupu, izgonit de tătari, s-a strâns cu familia lui și cu toți boierii, și a înălțat în fiecare zi de sărbătoare rugăciuni către Dumnezeu. Vremea a trecut, tătarii s-au dus, dreptatea fiind a lui Dumnezeu, care este creștin, bun și milos și dă biruința celui drept. Pe pământul curățit de hoarde, și astăzi încă în adâncul codrilor stă bisericuța de stejar, înfățișând în ea o învățătură așa de mare. Ea ne spune astăzi, când alte hoarde au năvălit granițele și ne-au călcat pământul nostru cel sfânt; în colțul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânța de credință, și vom vedea și noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine, și vom putea zice ca Petru Rareș, fiul lui Ștefan, că „vom fi iarăși ce am fost, și mai mult decât atâta”. (Aplause prelungite, vii aclamațiuni.)

Discursul rostit de NICOLAE IORGA de la tribuna Parlamentului României (Adunarea Deputaților)

Iași, 14 decembrie 1916