S-a născut în 3 iunie 1913, în comuna Gohor, Galați. A fost întemnițat timp de 9 ani la: Aiud, Iași, Brasov, Salcia, Giurgeni, Ostrov. A trecut la cele veșnice în 26 Septembrie 2006.

Vasile Serghie s-a născut la 3 iunie 1913 în comuna Gohor/Galaţi. Părinţii săi Gheorghe şi Safta erau ţărani înstăriţi posedând până la instaurarea regimului comunist 18 hectare de pamânt. Vasile Serghie a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (unde a fost un student eminent) şi s-a căsătorit cu Georgeta care i-a dăruit 4 băieţi şi 3 fete.

Părintele a fost arestat pentru prima dată în 1942 în timpul regimului Generalului Ion Antonescu fiind condamnat la 3 ani de închisoare pentru activitate legionară. Închis în temniţa Aiudului Părintele Vasile va deveni duhovnicul şi îndrumătorul spiritual al unei întregi generaţii martirice din rândul căreia mulţi s-au înălţat până la pragul sfinţeniei: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Arhim. Arsenie (Anghel) Papacioc, Traian Trifan, Ion Ianolide etc. Părintele Serghie a adus în mijlocul lor practica rugăciunii inimii care a rodit în toţi cei enumeraţi mai sus şi de la care s-a propagat şi în alte temniţe către mii de oameni.

În timpul celor 3 ani de detenţie Părintele s-a aflat numai la Aiud cu exceptia unei singure luni din primavara anului 1943 în care a fost transferat împreună cu Traian Trifan şi cu Traian Marian la închisoarea Braşov.

În cartea dedicata lui Traian Trifan – Mărturisesc Robul 1036, Părintele Serghie mărturiseşte că în 1942 a refuzat plecarea pe front pentru reabilitare aşa cum stăpânirea a cerut tuturor legionarilor arestaţi. Mai mult, a refuzat să dea şi declaraţia de desolidarizare de Mişcarea Legionară în primăvara lui 1943 drept urmare a fost închis împreună cu alte câteva sute de camarazi în Zarca Aiudului câte 7 sau 8 persoane într-o celulă de 4X2 metri, toţi cei închişi aici beneficiind de un regim de detenţie extrem de sever.

După eliberarea din 17 februarie 1945, părintele s-a bucurat de libertate timp de 13 ani. În acest timp a slujit la Biserica din comuna Băcani, Vaslui. A doua arestare a avut loc în data de 16 iulie 1958 şi a fost operată de Regionala de Securitate Iaşi. Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat la 12 ani de închisoare pentru delictul de uneltire contra orânduirii sociale şi tot pentru activitate legionară, acest cuvânt fiind scris cu litere de tipar şi subliniat în fişa penală a Părintelui. În timpul celei de-a doua detenţii părintele a ajuns în penitenciarele Iaşi, Aiud până în 1960, în lagărele de exterminare de la Salcia 1960, Giurgeni 1961, Ostrov 1961 şi iarăşi în temniţa Aiud 1961-1964. Eliberarea din temniţa Aiudului a avut loc la 31 iulie 1964 ca urmare a apariţiei decretului general de graţiere pentru toţi deţinuţii politici.

După detenţie Părintele Serghie s-a stabilit în Bârlad unde a rămas până la sfârşitul vieiţi sale pământeşti. În 26 septembrie 2006 s-a mutat la Domnul să întregească ceata rugătorilor din cer şi unde a fost cu siguranţă întâmpinat cu dragoste de camarazii şi fii săi duhovniceşti din temniţa Aiudului.

Iată câteva fragmente despre marea lucrare duhovnicească a părintelui culese din cartea Imn pentru Crucea Purtată scrisă de Virgil Maxim:

„Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Şchiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului.

Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.

Părintele Vasile Serghie, eminent absolvent al facultăţii de teologie de la Cernăuţi, era şi un trăitor viu al adevărurilor de viaţă creştină. În toate manifestările lui era de o sobrietate rar întâlnită. Viaţa, pentru el, era ‘Timp Hristic’, nu întâmplare sau succesiune de evenimente din care nu ştii ce să alegi. Împreună cu Anghel Papacioc, care era de o râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de viaţă virtuoasă, pură, sfântă, şi un fervent animator pentru rugăciunea isihastă, erau lumină şi îndemn de a ne integra în Hristos ca mădulare sfinţite.

Noaptea făceam priveghere cu rugăciune, în schimburi, până dimineaţa. Eram în celulă cu Preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Naidim Marin, Foti Petru, Pascu Constantin, Avram Sebastian. Alături erau Trifan Traian, Marian Traian, Anghel Papacioc, Nicu Mazare, Iulian Bălan…

Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere.

Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară.

În perioada de ‘tranziţie’ (1945-1947) în care ne puteam organiza noi înşine viaţa în interiorul închisorii, am stat câteva luni în aceeaşi celulă cu părintele Vasile Serghie şi cu Anghel Papacioc.

În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânciri şi întâlniri tainice cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor şi actelor vieţii, pe care apoi, într-o mărturisire, o analizam, adâncind-o şi mai mult şi încercând să găsim soluţii de vindecare şi îndreptare sau de încuviinţare, după cum era cazul. După o astfel de ‘punere sub lupă’ a vieţii sale, părintele Vasile Serghie, care nu se menaja în nici un fel, a avut un moment de mare cutremur sufletesc:

– Fraţilor, sunt tulburat, gândindu-mă cum de am îndrăznit să fiu hirotonit preot? Probabil de aceea m-a adus Dumnezeu aici ca să-mi dau seama cu adevărat de nevrednicia mea. Ce taină este aceasta, ce obligaţii apasă asupra conştiinţei slujitorului şi ce răspundere are în faţa lumii şi a lui Dumnezeu! Mă cutremur şi nu cred că voi mai putea să împlinesc această misiune, dându-mi seama că starea preoţiei mă depăşeşte! Şi decât s-o fac cu nevrednicie, mai bine n-o mai fac!…

Eu stăteam uimit, cu privirea aplecată, uluit de mărturisirea părintelui. Anghel Papacioc, apropiindu-se de dânsul, cu ochii plini de lacrimi i-a zis:

– O, Părinte Vasile, acum cu adevărat eşti un bun Preot! Acum când trăieşti cu conştiinţa nevredniciei tale! ‘Căci puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se arată şi celor smeriţi Dumnezeu le dă harul Său’. Ce bine ar fi, a continuat Anghel, dacă fiecare preot ar trăi cu această conştiinţă a nevredniciei sale. Cu câtă atenţie, cu câtă frică şi cutremur şi-ar împlini slujirea lui de apostol al lui Hristos pe pământ?! Căzând unul în braţele celuilalt plângeau; lacrimi de mângâiere şi bucurie încurajatoare se împreunau pe obrajii lor.

Anghel Papacioc, iertaţi-mă pentru această destăinuire, când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Starea aceasta o avea şi părintele Vasile Serghie. Erau complet absorbiţi în rugăciune.

Iarna (1944-1945) am citit foarte mult cu Valeriu Gafencu, sub ascultarea părintelui Vasile Serghie, am aprofundat teoretic Dogmatica şi Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica… Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditaţii şi cu discuţii exegetice. Ca în timpul acela niciodată nu m-am simţit mai împlinit.

Prin Martie (1948), cum a început să se încălzească, am luat hotărârea să ne mutăm câte unul în celulă, ca să facem o experienţă duhovnicească; să intensificăm exerciţiul rugăciunii isihaste şi să avem timp să studiem cât mai mult literatura patristică ce o aveam la dispoziţie. Sub binecuvântarea părintelui Serghie şi-a organizat fiecare pravila, nelipsind controlul întâlnirii periodice comune.

Părintelui Vasile Serghie i-a expirat pedeapsa şi la sfârşitul lunii Aprilie (1948) a plecat. Am rămas fără un pedagog învestit haric. Ceilalţi preoţi legionari deşi erau modele de viaţă creştină, erau angajaţi în menţinerea vieţii duhovniceşti la stadiul suportării suferinţei şi practicării rugăciunii. Lumea temniţei ardea în dorinţa de depăşire a simplei cunoaşteri, năzuind integrarea în fiinţa hristică a omului nou, creştin legionar, cu conştiinţă de slujitor al lui Hristos în viaţa neamului.”

Pe 17 septembrie 1944 începea bătălia de la Oarba de Mureș, care a durat 20 de zile, până pe 6 octombrie 1944. Românii au plătit cu viețile a 11.000 soldați forțarea Mureșului și cucerirea punctelor fortificate de hitleriști pe dealul Sângeorgiu.

Întoarcerea armelor împotriva Germaniei și trecerea României de partea Națiunilor Unite la 23 august 1944, a creat contextul favorabil pentru eliberarea nord-vestului Transilvaniei, parte cedată de România către Ungaria, la 30 august 1940, în urma Dictatului impus la Viena de către Germania și Italia. Unitățile și subunitățile Armatei a 4-a române, armată comandată de generalul Gheorghe Avramescu, au trecut la ofensivă, în Transilvania, împotriva inamicului germano-maghiar, pe data de 9 septembrie 1944, pe mai multe direcții. Cele mai grele lupte au fost purtate de unitățile și subunitățile Armatei a 4-a române în a doua jumătate a lunii septembrie și în primele zile ale lunii octombrie pe cursul mijlociu al Mureșului și pe Arieș, între Câmpia Turzii și Târgu-Mureș.

A fost un adevărat carnagiu și pe drept cuvânt, unii dintre puțini supraviețuitori ai acelor momente, numesc bătălia de la Oarba de Mureș, un adevărat Katyn românesc.

Azi, la Oarba de Mureș se află un Cimitir al Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial, acesta fiind amplasat pe o amplă terasă din apropierea malului Mureșului. Cimitirul a fost amenajat în memoria militarilor români căzuți între 17 septembrie – 5 octombrie 1944 pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest. În centrul cimitirului se află un monument impunător, ridicat din inițiativa localnicilor, iar pe soclul din beton, în două trepte, se ridică o coloană cu o înălțime de 10 m. Pe soclu este gravat următorul text: GLORIE EROILOR ROMÂNI CĂZUȚI PENTRU APĂRAREA PATRIEI.

Via ActiveNews.ro.

În urma căreia trupele române ocupă reduta Grivița 1: S-au luptat ca niște lei copiii Carpaților

La 11 septembrie/30 august 1877 a avut loc a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii ale Războiului de Independență a României, informează Istoria Zilei.

Maiorul Gheorghe Șonțu

După o eroică încleștare, trupele române ocupă puternica redută Grivița I. Au cazut în luptă maiorul Gheorghe Șonțu, căpitanul Valter Mărăcineanu și aproape 800 de soldați. Bătălia de la Plevna a fost o confruntare decisivă, între armatele româno-ruse și cele turcești, în timpul Razboiului pentru Independenta Roamaniei (1877 – 1878). Inițial atacată de două ori de trupele ruse, cetatea Plevna și puternicul sistem de fortificații din jur a rezistat, producând mari pierderi atacatorilor.

În aceste condiții, la 31 iulie, comandantul trupelor ruse, arhiducele Nicolae, solicită sprijinul armatei române, care trece Dunărea și se angajează în operațiunea de cucerire a Plevnei cu majoritatea trupelor: 43.414 soldați, 7.170 de cai și 110 tunuri (circa 30 – 40% din totalul efectivelor aliate). Rușii aveau și ei la Plevna 52.000 de soldați și 316 guri de foc. Forțele otomane au fost evaluate la 35.000 – 40.000 de oameni, după unele surse, iar după altele la 50.000 oameni cu peste 100 de tunuri. Conducerea operațiunilor ruso-române pentru a treia bătălie pentru Plevna, a fost încredințată domnitorului României, Carol I, șef al Statului Major fiind generalul rus Pavel D. Zotov.

Căpitanul Valter Mărăcineanu

Atacul asupra Plevnei a început prin focuri de artilerie care au durat câteva zile (26 august/7 septembrie — 30 august/11 septembrie), iar la 29 august/10 septembrie Consiliul de război, la care au participat domnitorul Carol I, marele duce Nicolae I, împăratul Alexandru al II-lea și șefii de stat major, a hotărât declanșarea atacului la 30 august/11 septembrie. În dimineața zilei stabilite a fost executat foc de artilerie până la amiază, iar la orele 15.00 a fost declanșat atacul general. Corpurile de armată rusești, cu toate că au dus atacuri violente, au fost respinse. De cealaltă parte, Detașamentul Imeretinski a reușit cucerirea a două redute, însă nu a fost sprijinit de forțele de rezervă și a fost respins, precizează Radio România Cultural.

Primele trei atacuri succesive ale Diviziei 4 au fost respinse, însă cea de-a patra ofensivă, susținută de două batalioane din Corpul 9 armată rus și de efective ale Diviziei 3 infanterie române, a dus la cucerirea redutei Grivița 1. Pe fondul desfășurării atacului, s-a observat că de fapt reduta Grivița avea în spate încă o redută, fiind vorba de două redute Grivița. Cucerirea acestui obiectiv nu a rămas fără urmări, forțele otomane lansând în cursul nopții câteva contraofensive pentru recuperarea redutei, însă forțele române s-au apărat eroic. Cucerirea redutei Grivița 1, singurul succes înregistrat în acea zi sângeroasă de sfârșit de august, a fost plătit de Divizia 4 cu 1.327 de morți și răniți, din care 27 erau ofițeri, menționează volumul „Istoria Militară a Românilor”. Potrivit sursei citate, succesul privind cucerirea Grivița 1 a fost oglindit de presa vremii, amintim cu acest prilej ziarul România Liberă, care titra la 3/15 septembrie 1877: „S-au luptat ca niște lei copiii Carpaților”.

Mihai Voievod Viteazul

Bătălia de la Călugăreni (Județul Giurgiu, Muntenia, România) a avut loc la 13 august 1595. Oastea munteană formată din zece mii de luptători, condusă de Mihai Viteazul, întărită cu șase mii de ostași ardeleni trimiși de Sigismund Báthory, a încercat să oprească oastea otomană invadatoare condusă de Sinan Pașa, al cărei obiectiv era transformarea Țării Muntenești în pașalâc.

Mihai avea să-i îndepărteze pe otomani, învingându-i decisiv în bătălia de la Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie 1595.

Raportul de forțe era net favorabil oștii otomane. Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, arată: „Într-adevăr, armata lui [Sinan] era, cum știm, de o sută optzeci de mii de ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la șaisprezece mii oameni și doisprezece tunuri”.

Sigismund Báthory

În ceea ce privește efectivele oștirii creștine, se poate aprecia că Mihai Viteazul a avut sub comanda sa cel mult zece mii de militari și un parc de artilerie compus din douăsprezece tunuri mari de câmp. Cronica oficială vorbește de opt mii de munteni și două mii de maghiari. Acest raport de forțe net defavorabil aliaților explică alegerea făcută de voievod pentru terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăștinos, străbătut de râul Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu un punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu. În acest spațiu, superioritatea numerică a turcilor nu a putut fi valorificată, configurația terenului impunând atacul în valuri, fără a fi cu putință desfășurarea largă pe flancuri.

Bătălia de la Călugăreni a cuprins trei faze, cu conținut, desfășurări și trăsături diferite.

Apcar Baltazar – Mihai Viteazul alungând pe Sinan Pașa

PRIMA FAZĂ A BĂTĂLIEI

Sinan Pașa

Prima fază a bătăliei s-a petrecut în dimineața zilei de 13 august 1595 și s-a caracterizat prin atacuri de tatonare ale celor doi adversari. În zori, cavaleria română a atacat prin surprindere cavaleria otomană din fața Călugărenilor, împingând-o peste râul Neajlov. Mihai și-a constituit dispozitivul de luptă de zece mii de oșteni pe două linii, cu zece tunuri, pe malul nordic al râului. Rezerva de șase mii de oameni aflați sub comanda lui Albert Király, în rândurile căreia se aflau și oștenii secui trimiși în ajutor de principele Ardealului, a fost amplasată la distanță destul de mare, la nord-vest de Călugăreni. Această amplasare a rezervelor urmărea să facă față unui eventual atac otoman care s-ar fi produs dinspre Singureni. Pericolul s-a dovedit real, într-acolo aveau să acționeze forțele otomane ale lui Hassan Pașa, beilerbeiul Rumeliei.

După ce cavaleria sa a fost respinsă, Sinan Pașa a trimis în luptă o grupare de douăsprezece mii de luptători. După ce i-a lăsat pe turci să treacă peste râu, Mihai Viteazul i-a supus unui puternic bombardament de artilerie, după care i-a atacat în forță, alungându-i la sud de Neajlov. Prima fază a bătăliei s-a încheiat în favoarea românilor.

A DOUA FAZĂ A BĂTĂLIEI

Albert Király

A doua fază a bătăliei a început la prânz. Sinan Pașa, conducătorul oștii otomane, a hotărât să înceapa atacul împotriva românilor cu toate forțele de care dispunea. Ienicerii au atacat frontal peste pod, în timp ce o grupare comandată de Mehmet Satârgi Pașa (cel care trebuia să fie numit beilerbei al Țării Muntenești) a efectuat o manevră de învăluire prin est. În același timp, beilerbeiul Rumeliei, Hassan Pașa, a efectuat o manevră largă de învăluire prin vest, trecând peste Neajlov pe podul din Singureni. Lovitura ienicerilor a fost extrem de puternică. Pentru a lărgi frontul de atac, ienicerii au folosit, pe lângă podul deja existent, și bușteni și scânduri așezate peste mlaștină. Artileria, archebuzierii și infanteria română au reușit să oprească atacul. În același timp însă, spahiii din flancul drept al otomanilor au trecut râul printr-un vad și au amenințat întreaga aripă stângă a românilor. Atacat cu putere frontal și din flanc, Mihai a ordonat retragerea eșalonului întâi către rezervele din spatele Călugărenilor, din cauza presiunii inamicului românii fiind nevoiți să abandoneze tunurile. După ce s-a terminat retragerea și toate trupele române s-au reunit, înaintarea turcilor a fost oprită.

A TREIA FAZĂ A BĂTĂLIEI

Ultima fază a bătăliei s-a desfășurat în după-amiaza aceleiași zile și s-a materializat într-o puternică ofensivă a românilor. Înaintea de începerea atacului, căpitanul Cocea și oamenii lui s-au reîntors dintr-o misiune de recunoaștere, voievodul român având la dispoziție un număr de soldați odihniți, care nu participaseră încă la luptă. Mihai Viteazul a hotărât să execute un puternic contraatac, o lovitură combinată frontală și o manevră de învăluire pe flancul stâng al inamicului. Satîrgi Pașa a fost respins de către ieniceri. Otomanii au fost înghesuiți într-un spațiu foarte îngust din nordul Neajlovului, având podul în spate ca singură cale de retragere. Contraatacul s-a prelungit până la pod, toate tunurile au fost recuperate, iar focul artileriștilor români și al archebuzierilor a provocat pierderi foarte grele turcilor. Încercând să stabilizeze situația, Sinan Pașa a înaintat în fruntea trupelor de elită. Retragerea turcilor în fața atacurilor continui ale românilor s-a transformat în debandadă în momentul în care detașamentul de patru sute de călăreți ai căpitanului Miron Alexandru Cocea a atacat spatele armatei otomane și tabăra aflată lângă satul Hulubești. În deruta care a cuprins armata otomană, valul fugarilor a antrenat și garda lui Sinan Pașa și pe marele vizir, care a fost aruncat în mlaștină, de unde a fost salvat de un credincios al său. Doar apariția forțelor lui Hasan Pașa în flancul drept al românilor i-a ferit pe otomani de dezastru. Mihai Viteazul a întrerupt urmărirea fugarilor și și-a concentrat atacul cu atâta împetuozitate împotriva noilor intrați în luptă, încât Hasan Pașa, cuprins de panică, a părăsit în fugă, în fruntea călăreților săi câmpul de luptă.

URMĂRILE BĂTĂLIEI

Un număr de șapte mii de otomani au căzut pe câmpul de luptă, iar tunurile acestora și un steag verde al profetului au căzut în mâinile românilor. Prin atacul de la Călugăreni, Mihai reușise să atingă unele obiective: a provocat pierderi importante dușmanului, l-a demoralizat și întârziat înaintarea turcilor, câștigând timpul necesar pentru concentrarea forțelor antiotomane. Cu toate acestea, deși întârziată, înaintarea turcilor către București nu a fost oprită.

Ieremia Movilă

Într-un consiliu de război, Mihai Viteazul a hotărât să se retragă către munți, unde avea să aștepte ajutoare din Ardeal și Moldova. Retragerea s-a executat noaptea, aplicându-se o stratagemă care a ținut sub tensiune tot timpul armata otomană. O cronică otomană a consemnat că românii au „aprins focuri… și au mânat cu steagurile o cireadă de bivoli cu țipete și zgomote” și de asemenea au provocat explozii. Dimineată, când marele vizir a vrut să reia atacul, a văzut că armata română se retrăsese. După ce s-a retras prin Târgoviște, de unde a luat toate lucrurile de valoare, armata lui Mihai Viteazul s-a oprit în tabăra de la Stoenești, de lângă pasul Bran-Rucăr, unde a ocupat o poziție avantajoasă de apărare.

În acest timp s-a produs intervenția militară a Poloniei în Moldova, domnitorul Ștefan Răzvan, unul dintre cei mai credincioși aliați ai lui Mihai, a fost alungat de pe tron de Ieremia Movilă. Pe parcursul întregului an 1595, situația politică din Moldova a rămas neclară, aici existând de facto doi domnitori: Ieremia Movilă pe tron și Ștefan Răzvan cu oastea lui, retras mai întâi la Trotuș și mai apoi în Muntenia.

După pierderile suferite la Călugăreni, reorganizându-și oastea, Sinan Pașa a înaintat prudent către București. Cum intenția lui era să transforme Țara Muntenească în pașalâc, odată ajuns în București, Sinan a stabilit cartierul general la mănăstirea Radu Vodă și l-a numit pe Satîrgi Mehmed Pașa beilerbei, dându-i sub comandă o garnizoană puternică de zece mii de oameni, și ordine să construiască o palancă cu șanțuri de apărare și valuri din pământ întărit cu bârne și cu căptușeală din lemn. După acest moment, Sinan Pașa s-a îndreptat către Târgoviște, unde a ajuns în primele zile ale lui septembrie. Și aici a ordonat construirea unor întăriri din pământ, apărate de o mie cinci sute de oameni și treizeci de tunuri. Grosul armatei turcești s-a îndreptat către Stoenești. Aici, otomanii au ocupat o poziție în fața armatei lui Mihai. Din prudență, dar și datorită altor factori, (condițiile foarte grele de teren, pierderile mari suferite până în acel moment, lipsa ajutorului din partea tătarilor, cât și datorită faptului că numeroși otomani s-au împrăștiat după pradă), Sinan Pașa nu a atacat.

La sfârșitul lui septembrie, Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, a pornit în ajutorul aliatului său cu treisprezece mii două sute de mercenari, opt mii de secui, o mie cinci sute de germani trimiși de arhiducele Maximilian⁠ și trei sute de călăreți din Toscana.

Aceste forțe reunite au început, în octombrie, înaintarea împotriva otomanilor, care au fost înfrânți la Târgoviște (6-8 octombrie), București (12 octombrie) și în bătălia de la Giurgiu (15-20 octombrie).

CRUCEA DIN PIATRĂ DE LA CĂLUGĂRENI detalii aici: https://www.taradacilor.ro/2015/11/19/zona-sud-comana-calugareni-draganescu/

Prezentare grafică și colaj foto: Arh. Cireșica Micu.

La 24 iulie 1849 armata ungară condusă de Jozef Bem este înfrântă la Roșia Montană. În contextul Revoluției de la 1848–1849 din Transilvania, pe 24 iulie 1849, armatele revoluționare ungare conduse de generalul Bem suferă înfrângeri în Munții Apuseni, în zona Roșia Montană, în luptele purtate împotriva moților conduși de Avram Iancu. Această rezistență a moților a fost crucială pentru menținerea influenței românești în zonă și pentru blocarea controlului total al maghiarilor în Apuseni.

Roșia Montană. 24 iulie 1849. Dimineața se ridica grea peste Munții Apuseni, dar în inima codrilor, glasul tulnicelor chema la luptă, nu la pășune. În acea zi, moții, țărani, mineri, flăcăi și bătrâni, aveau să-și scrie cu sânge o filă de istorie în cartea neamului. Era ziua în care Avram Iancu, avocatul devenit tribun, dădea o lecție de verticalitate unei armate regulate conduse de un general celebru: Józef Bem.

24 Iulie 1849 – Glasul munților răsună din Roșia Montană: Moții lui Avram Iancu înfrâng armata lui Józef Bem

24 Iulie 1849 – Armata ungară condusă de Jozef Bem este înfrântă de moții lui Avram Iancu la Roșia Montană

Munții nu se înclină. Pe hârtie, bătălia părea pierdută dinainte. Bem, general de carieră, cu oaste disciplinată, echipament, tunuri, steaguri fluturânde și fanfară. Iancu? Oastea lui era adunată din satele răzlețe, încinși cu brâie tricolore, cu puști de vânătoare și sulițe făurite din uneltele câmpului. Dar în sufletele lor ardea ceva ce nu putea fi măsurat în cifre sau calibru: dorința de a nu fi șterși de pe harta vieții și a pământului străbun.

Roșia Montană – Cetate naturală a rezistenței

Locul ales pentru ciocnire nu a fost întâmplător. Roșia Montană, veche vatră a aurului dacic, era un bastion natural, înconjurat de dealuri abrupte, păduri dese și oameni de granit. Aici, sub cerul tulbure al verii lui 1849, s-au prăbușit planurile expansioniste ale revoluționarilor maghiari care visau o Transilvanie unificată, dar fără drepturi pentru românii majoritari.

Iancu, tribunul care a stat ca stânca

Avram Iancu nu era doar un strateg. Era o icoană vie a demnității românești. El nu poruncea din spate, ci era în frunte, cu căciula înaltă, glasul hotărât și ochii aprinși de o lumină născută din răbdarea neamului său. În ziua aceea, și-a întărit pozițiile cu inteligență, ghidându-se după fiecare cotitură a terenului, fiecare trunchi de brad căzut, fiecare colț de stâncă.

Focul din stâncă

Când Bem a încercat să străpungă pozițiile românilor, a fost întâmpinat nu doar cu gloanțe, ci cu o urgie tăcută a pământului. Moții trăgeau din umbră, tăceau ca pădurea și loveau ca fulgerul. Multe dintre trupele lui Bem au fost prinse în ambuscade, dezorientate de cunoașterea perfectă a terenului de către localnici.

Victoria celor care nu aveau voie să existe

Rezultatul? Bem, cel neînvins până atunci, a fost silit să se retragă. Nu din lipsă de curaj, ci pentru că în fața unei voințe atât de neclintite nu există strategie care să reziste. Moții au învins nu doar o armată, ci o idee: aceea că românii din Transilvania trebuie să se plece.

Eroismul care nu se predă

Astăzi, numele Roșia Montană este rostit mai des în bătălii pentru aur și patrimoniu. Dar în spatele acestui nume stă o zi de glorie și foc, când pământul Apusenilor s-a ridicat în picioare, cu Avram Iancu drept stindard viu. Pe 24 iulie 1849, muntele n-a fost doar piatră. A fost scut. A fost sabie. A fost sânge. A fost român.

Să nu uităm că istoria noastră nu se scrie doar în tratate, ci și în răcnetul moților care au spus, fără teamă, „Până aici!”. Câte monumente avem la Roșia Montană dedicate sacrificiului acestor eroi români? Există măcar unul singur? Și dacă există, de ce nu este promovat?

Via glasul.info.