În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim „ziua lui Eminescu” care, din anul 2010, a fost instituită „Ziua Culturii Naționale”. Dintre multiplele manifestări ale geniului lui Eminescu, în articolul de faţă doresc să prezint o parte din gândirea sa economică, din care politicienii, parlamentarii și guvernanţii noştri au multe de învăţat, dacă vor, și dacă au şi capacitatea.

În fiecare casă de rumâni, chipul lui Eminescu se cuvine să stea între două candele, ca o icoană sfântă. Fiecare bun român (iubitor de țară, de neam și de strămoși), ar trebui să vadă în Eminescu pe adevăratul Mesia al neamului românesc care, prin opera sa, a deschis calea auto-eliberării şi înălţării fiinţei naţionale. Urmând cuvintele pline de înțelepciune ale lui Eminescu, românii pot afla calea mântuirii din prăpastia în care am căzut.

În cele ce urmează se prezintă o parte din pildele care dau imbold, adevărate „energii ale cuvântului”, ale lui Eminescu, pe care tot poporul și, în special conducătorii săi ar trebui să și le însușească drept principii de viață.

Eminescu despre politică și politicieni

Gândirea politică a lui Eminescu a fost exprimată în zeci de articole, publicate în mai multe ziar și reviste.

Din scrierile cu caracter politic ale lui Eminescu rezultă:

1) exactitate, conştiinciozitate, corectitudine, patriotism și profesionalism în cercetarea fenomenelor descrise;

2) polemicile sale necruţătoare, riscante (unii susțin că acestea i-ar fi adus sfârșitul) făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;

3) concepţia sa unitară despre economie și despre politică, privite ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei economice şi politice, concepţie a cărei actualitate este de netăgăduit;

4) că analizele sale politice sunt fundamentate pe o temeinică și o profundă cunoașterea vieții economice, sociale și politice din vremea sa.

Mihai Eminescu a fost şi va rămâne peste veacuri atât Poetul Nepereche, cât și un mare ziarist, cu analize economice și politice permanent de actuale (de când le-a publicat și până în prezent), din care politicienii și guvernanții ar avea multe de învățat.

Din numeroasele articole pe teme politice ale lui Mihai Eminescu am selectat câteva „esențe” care sunt perfect de actuale și pentru societatea noastră de azi.

Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din învățămintele politice eminesciene.

Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.

Numeroase sunt articolele și cărțile în care se iau citate/texte din Eminescu și se răstălmăcesc, se explică, se interpretează în mod eronat, atât din incompetență profesională, cât și în mod voit.

Eu am considerat că textele de mai jos sunt atât de clar exprimate de Eminescu și pe înțelesul și al omului de rând încât nu mai necesită alte explicații.

Am considerat inutil să mai explic textele de mai jos pe care, citindu-le și omul simplu, le înțelege corect și pe deplin și despre care spune „da, foarte adevărat, parcă sunt scrise pentru zilele noastre”.

Eminescu atacă, pe un ton amar, dar de un sarcasm incendiar, politicianismul din vremea sa, îi dezavua pe politicieni, considerându-i panglicari și negustori de vorbe. „Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale.”

Ceea ce a scris Eminescu în publicistică despre politică și politicieni este de actualitate și în prezent, așa după cum se poate constata fie și numai din următoarele citate ale sale:

„Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 februarie 1882).

„Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 aprilie 1879).

„Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatîrnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi Parlament, nu mai e decît manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1880).

„Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi străruinţă. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opţiuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 4 ianuarie 1881).

„Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pămînt pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17 august 1882).

„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.” (Mihai Eminescu)

„Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaţilor statului”. (Mihai Eminescu)

„Justiţia, subordonată politicei, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”. (Mihai Eminescu)

„Un om de stat, precum şi o politică de stat stau pururi deasupra partidelor, încât idealul unui om de partid e opus acelui om de stat.”

„Un rău politic se poate vindeca pe timp cât puţini îl văd; când îl vede toată lumea, el nu mai e vindecat.”

„Orice zgârie-hârtie care nu avea idei a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă.”

„Funcţiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi.”

„Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor.”

Energia cuvântului:

„Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu despre politică).

„Astăzi, ţara e condusă de ciocoi de toţi cîţi au devenit instrumente străine și au adus ţara în sapă de lemn.” (I.H. Rădulescu, Echilibru între antiteze)

„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.” (Eminescu)

„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot».” (Mihai Eminescu)

„Nu poate o nație să fie pururea condusă de neadevăr și de corupție.”

„Ierarhia socială n-ar trebuii să fie decât o ierarhie a muncii.”

„Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.”

„Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor, decât priveliștea corupției și a nulității recompensate.” (Eminescu, în „Timpul”, 26 mai 1882)

„Egalitatea nu există decât în matematici.” (Mihai Eminescu)

„De oameni de caracter are nevoie statul, nu de deştepţi cu o morală îndoielnică, fiindcă ei propagă relaţii de vicleşug şi brutalitate.” (Eminescu)

„[…]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar.[…] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive.” (Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.)

„[…]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune.” (Eminescu)

Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni.” (Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1)

„Ferește-te de omul fățarnic, ca de cea mai hidoasă fiară, dar mai ales ferește-te să nu fii și tu ca el… Când te întâlnești cu el, îți strânge mâna între amândouă palmele sale. Îți zâmbește cu căldură și orice îi spui aprobă și te admiră. Vorbește de rău pe cei care crede că-ți sunt dușmani. Laudă pe cei pe care-i crede că-ți sunt prieteni și te proslăvește pe tine, pe deasupra tuturor.” (Mihai Eminescu)

„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” (Mihai  Eminescu)

Multe ar avea de învățat politologii și politicienii noștri actuali, din publicistica eminesciană. Ne întrebăm, însă, dacă au și citit-o?

Eminescu despre muncă

„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.” (Mihai Eminescu)

„Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.” (Mihai Eminescu)

„Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.” (Mihai Eminescu)

„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grâu poate trăi foarte bine, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate. Şi ce e într-adevăr o naţiune agricolă pe lângă una industrială? Mocanul nu a deprins meşteşugul şi de acea câştigă într-un an„ cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi”. (Eminescu).

O constantă a publicisticii lui Eminescu este preţuirea muncii, munca fiind „mijlocul care va ridica poporul nostru”:

„O singură buruiană de leac pentru acest scop: munca. Muncă nu comunalism, iată mijlocul care va ridica poporul nostru.” (Mihai Eminescu)

„Temeiul unui stat e munca şi nu legile – bogăţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă, iar materia vieţii de stat e munca, scopul muncii: bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale.” (Mihai Eminescu)

„E mică țărișoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greu­tățile vremurilor au știrbit-o. Dar această țară mică și știrbită e țara noastră, e țara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc. Într-însa găsim toate putințele dezvoltării, întocmai ca într-una oricât de întinsă. Athena era un petec de pământ și totuși numai din comorile ei și-a luat împărăția lui Alexandru podoabele măririi. S-o facem mare pe țărișoara noastră prin roadele muncii noastre și prin mărimea vredniciilor ­noastre.” (Timpul, IV, 1879).

Eminescu despre patriotism

„Măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul și le alege după plac.” (Mihai  Eminescu)

„Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţiune industrială, măcar pentru treburile noastre, dar vezi că omul trebuie să înveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi după aceea abia legile şi instituţiile naţiilor industriale.” (Mihai Eminescu)

„Adevărații apostoli ai libertății erau, înainte de toate, români pătrunși de conștiința unității noastre naționale.” (Tradiții istorice, „Timpul”, noiembrie 1879)

„Independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice.” (Geniul neîmbătrânit al istoriei românilor, „Timpul”, februarie 1880).

„Eminescu rămâne conștiința noastră cea mai înaltă. Nimeni n-a fost mai preocupat mai mult decât el, de soarta poporului român și de destinul lui în istorie. Ideea cea mai scumpă a lui Eminescu a fost aceea a unității naționale. Acestei idei sacre i-a consacrat întreaga viață.”

Venind în contact, cu uimire, cu mari comunități românești, răspândite în toată Peninsula Balcanică, Eminescu scrie apăsat: „NU există un stat în Europa orientală, NU există o țară de la Adriatica la Marea Neagră care să NU cuprindă bucăți din naționalitatea noastră.” (Românii Peninsulei Balcanice, „Timpul”, 1878).

În viziunea lui Eminescu, poporul român este „bun, blând, omenos”, îngăduitor, „cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism”, tolerant, cu „o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului”. „Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice dumnezeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă” (Curierul de Iaşi, noiembrie 1876).

„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece; iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri” (Din manuscrise, Opere, vol. IX); „Căci e un popor viteaz, drept, foarte tolerant, ba poate c-a început a recâştiga chiar ­vechea şi admirabila lui calitate de a judeca toate lucrurile cu sânge rece şi de a nu da nimic pe vorbe goale. Dovezi istorice pentru acest bun-simţ, într-adevăr superior, sunt multe: evlavios fără a fi bigot (…) şi drept, fără fineţe juristice, el s-a judecat fără cod civil şi penal 500 de ani aproape. Reîntoarcerea la acele calităţi ale strămoşilor, la vitejie, dreptate şi cuminţie, va fi începutul unei epoce de adevărată regenerare.” (Timpul, 27 iunie 1879).

„Încolo foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi.” (Timpul, 16 decembrie 1879)

Atâta vreme cât vom reveni la Eminescu, ne vom putea recăpăta verticala şi vom găsi o cale pentru a ne izbăvi de amnezie şi de starea de dezbinare dintre noi şi de înstrăinare faţă de propria fiinţă, faţă de propria realitate şi identitate. Iubirea faţă de ţară şi legătura cu trecutul, pe care le găsim în mod desăvârşit exprimate şi manifestate de Eminescu, sunt condiţia esenţială pentru ca acest popor să aibă un viitor demn.

Vezi pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html.

Eminescu despre credință și religie

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.” (Mihai Eminescu)

„Suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru (Isus Cristos n.n.) nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură.” (Mihai Eminescu)

„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.” (Mihai Eminescu)

„Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră.” (Mihai Eminescu)

„La început, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţa,

Pe când totul era lipsa de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns.

Când pătruns de sine însuşi, odihnea Cel nepătruns,

Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.

Caci era un întuneric, ca o mare fără rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.”

(Eminescu, în Scrisoarea I-a)

Citate diverse de Eminescu

„Egalitatea nu există decât în matematici.” (Mihai Eminescu)

„Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.” (Mihai Eminescu)

„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.” (Mihai Eminescu)

„Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere…” (Mihai Eminescu)

„Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.” (Mihai Eminescu)

„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are”. (Mihai Eminescu)

„Totul ia timp… și timpul ia tot.” (Mihai Eminescu)

„Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav.” (Mihai Eminescu)

„Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!” (Mihai Eminescu)

„Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.” (Mihai Eminescu)

„Toate sunt mărginite, durerea nu…”. (Mihai Eminescu)

„Cauza proprie a relelor noastre e lipsa de cultură adevărată”, scria Eminescu, dovadă că își însușise teoria lui Titu Maiorescu, după care există o cultură adevărată și o pseudocultură sau o spoială de cultură.

„Presiunea înjoseşte, pasiunea înalţă.” (Mihai  Eminescu)

„Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.” (Mihai  Eminescu)

„Citeşte! Citind mereu, creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini, din care vei intocmi intelesul si filosofia vieții.” (Mihai Eminescu)

„Vai de biet român săracul. Întărit tot dă ca racul…”. (Mihai Eminescu)

Mari personalități despre Eminescu

Nicolae Iorga aprecia că „Eminescu stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală; nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei.” O altă afirmație, foarte fermă, a aceluiași savant Nicolae Iorga, este aceea că opera lui Eminescu reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de un român vreodată.”

Călinescu îl definea pe Eminescu drept „poetul nepereche”, în egală măsură, „poetul național – poet universal.”

Filosoful Constantin Noica îl numea „Omul deplin al culturii românești”.

Petre Țuțea l-a botezat „românul absolut”, remodelând titlul celebrei cărți a italiencei Rosa del Conte: Eminescu sau despre Absolut, care, în traducere elementară, este echivalent cu Eminescu sau despre Dumnezeu.

Mircea Eliade: „Eminescu este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.”

Constantin Noica: „Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi”, căci „măsura noastră este Eminescu”, îndemnându-ne „a-l cunoaşte mai bine pe Eminescu noi înşine şi a-l face mai bine cunoscut întregii lumi.”

Nicolae Steinhardt: „A vorbi despre Eminescu înseamnă pentru un român a se cerceta pe sine.”

Constantin Noica: „Eminescu este conştiinţa noastră cea mai bună”, fiindcă el nu este doar cel mai mare poet al nostru, făuritor al limbii române literare şi ridicându-se, prin opera sa artistică neîntrecută, la anvergura de poet universal, ci şi o uriaşă conştiinţă, situându-se permanent în „adevărul naţiei româneşti” (Zoe ­Dumitrescu Bușulenga), căruia i s-a dedicat până la jertfa de sine.

Prin opera sa literară, poetul nostru naţional, „domnul cel de nemurirea noastră” (Grigore Vieru), a făcut ca „forma înfăptuită de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veș­mântului și cugetării românești”, după cum a intuit Titu Maio­rescu.

Ovidiu Ghidirmic punctează decisiv, în termeni deosebit de expresivi și vibranți: „Publicistica eminesciană este de o tulburătoare actualitate. Publicistica rămâne magma fierbinte a operei eminesciene, o rană deschisă, care doare. Pe noi ne interesează ce ne spune ea astăzi, ce învățăminte folositoare pentru națiunea noastră putem extrage din publicistica eminesciană.”

„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html.

Multe și interesante despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html.

„Cine are minte, să ia aminte!”.

„Cine are urechi de auzit să audă”.

(Biblia, Luca 8, 3).

Amin!!!

A consemnat pentru dumneavoastră Conf. Univ. Dr. Nicolae Grigorie Lăcrița.

Bibliografie:

1. 1. Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”, Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000.
   2. Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm.
   3. Pentru „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83.
   4. Ioan Şoldu, „Actualitatea gândirii economice a lui Eminescu”, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015.
   5. „Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html.
   6. Multe și interesante despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html.
   7. „Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.”, Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html.

„Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”

(Mihai Eminescu)

Precizări preliminare

Gândirea lui Eminescu despre politică, guvernare și pătura superpusă a fost exprimată în zeci de articole și de cărți, publicate într-un număr mare de ziar, reviste și site-uri.

Din scrierile lui Eminescu pe aceste teme rezultă:

1) exactitate, conştiinciozitate, corectitudine, patriotism și profesionalism în cercetarea fenomenelor descrise;

2) polemicile sale necruţătoare, riscante (unii susțin că acestea i-ar fi adus sfârșitul) făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;

3) concepţia sa unitară despre economie și despre politică, privite ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei economice şi politice, concepţie a cărei actualitate este de netăgăduit;

4) că analizele sale pe aceste teme sunt fundamentate pe o temeinică și o profundă cunoașterea vieții economice, sociale și politice din vremea sa.

Mihai Eminescu a fost şi va rămâne peste veacuri atât Poetul Nepereche, cât și un mare ziarist, cu analize economice și politice permanent de actuale (de când le-a publicat și până în prezent), din care politicienii și guvernanții ar avea multe de învățat.

Din numeroasele articole ale lui Mihai Eminescu pe aceste teme am selectat câteva „esențe” care sunt perfect de actuale și pentru societatea noastră de azi.

Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din învățămintele politice eminesciene.

Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, și le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.

Numeroase sunt articolele și cărțile în care se iau citate/texte din Eminescu și se răstălmăcesc, uneori se explică și se interpretează în mod eronat, atât din incompetență profesională, cât și în mod voit.

Am considerat că textele de mai jos nu mai necesită alte explicații deoarece sunt clar exprimate de Eminescu, pe înțelesul și al omului de rând care, citindu-le le înțelege corect și pe deplin și despre care spune „da, foarte adevărat, parcă sunt scrise pentru zilele noastre”.

Eminescu despre politică

„Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 februarie 1882).

„Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 aprilie 1879).

„Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatîrnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi Parlament, nu mai e decît manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1880).

„Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi străruinţă. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opţiuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 4 ianuarie 1881).

„Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pămînt pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17 august 1882).

„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.” (Mihai Eminescu)

„Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaţilor statului”. (Mihai Eminescu)

„Justiţia, subordonată politicei, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”. (Mihai Eminescu)

Eminescu despre guvernare

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.” (Mihai Eminescu)

„Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernamânt. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 decembrie 1882).

„Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881).

„Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit să stea alături cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti ‘patrioţi’, căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărăt în privire morală şi în privire materială.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 22 martie 1881).

„Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvărşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hîrtie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 22 februarie  1879).

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 3 mai 1879).

„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 18 aprilie 1879).

„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 15 mai 1879).

„Trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 26 mai 1883).

„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii ‘patrioţilor’ trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde ‘patrioţii’ au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui ‘patriot‘”. (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20-21 aprilie 1881).

„Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că ‘progresul’ nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 iunie 1879).

„Eşti ‘patriot’ de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20 mai 1881).

„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 8 august 1880).

„Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878).

„Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 7 aprilie 1879).

„Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întodeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 mai 1879).

„Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 28 septembrie 1880).

„Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878).

„Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mînuit în contra chiar a existenţei statului.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 5 decembrie 1882).

„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grâu poate trăi foarte bine, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate. Şi ce e într-adevăr o naţiune agricolă pe lângă una industrială? Mocanul nu a deprins meşteşugul şi de acea câştigă într-un an„ cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi”. (Mihai Eminescu).

„[…]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune”. (Mihai Eminescu)

Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni”. (Mihai Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1).

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.” (Mihai Eminescu)

„Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor”. (Mihai Eminescu)

 „[…]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar[…].” (Mihai Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.).

„[…] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive […].” (Mihai Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.).

„Funcţiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi”. (Mihai Eminescu)

Eminescu despre străinii superpuşi

Eminescu are mai multe texte, față de cele prezentate în acest articol despre „străinii superpuşi ai nației române”, care în prezent sunt tot mai mult pe calea de a ajunge „străinii superpuşi ai națiunilor unite”, texte, foarte riscante (și atunci, ca și acu), despre care unii susțin că acestea i-ar fi adus sfârșitul.

Este ușor de înțeles cauzele pe care le-am avut în vedere pentru ca în acest articol să nu introduc și textele respective.

Există riscul ca, dacă am face caz de respectivele texte, „străinii superpuşi ai națiunilor unite”, deranjați de acestea, ar putea interveni până la a-l scoate pe Eminescu din cărți, a-i dărâma statuile, a-i compromite pe toți care l-ar promova pe Eminescu, a trece poporul român pe „lista neagră”… !!! ???

Dar nu mai este nevoie să-i nominalizăm pe „străinii superpuşi ai nației române”, la care Eminescu face referire, care au ajuns ca acum să fie „străinii superpuşi ai națiunilor unite”, deoarece tot poporul îi cunoaște și le simte zi de zi „binefacerile”.

„Elemente străine, îmbătrînite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 14 noiembrie 1880).

„Străini superpuşi fără nici un cuvânt naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881).

„Nu e vorba doar de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1879).

„Peste noapte şi prin surprindere, am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvîntului care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului…”. (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 decembrie 1887).

„Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români puţin îmi pasă!” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 mai 1882).

„Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi – de ieri – alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntrul n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 1 aprilie 1881 şi 29 iulie 1881).

„Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă legal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20 februarie 1879).

„La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 18 iunie 1881).

„Nu contestăm, de asemenea, că averile s-au înmulţit în România, numai că nu în mâinile românilor; nu contestăm că există multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre – numai că nu ale indigenilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 25 septembrie 1882).

„Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei.” (ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881).

„Acest spectacol al exclusivei stăpîniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881).

„Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit odată.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17-18 august 1881).

„[…]Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii[…]

[…]Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! […]

[…]Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. […]

[…]Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire[…]

[…]Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”

(Versurile din poezia Scrisoarea III-a, de Mihai Eminescu)

În sens eminescian: „Fanarul” – un cartier al orașului turc Istanbul. „Iloţii”: populație din Fanar aservită otomanilor; erau persoane care nu aveau nici drepturi de proprietate și nici drepturi cetățenești. „Fanarioți”: un cerc restrâns de aristocrați care alcătuiau pătura superioară a societății în Imperiul Otoman. „Saltimbancii”: oameni care trece cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate și de caracter. „Irozii”: oameni care au comportări asemenea lui Irod. Irod cel Mare, fost rege al Iudeii între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr., despre care în Biblia se menţionează că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Bethleem, cel care a fost descris de istoricul Flavius Josephus ca fiind „cel mai crud tiran suit vreodată pe tron”, care „a domnit ca o fiară” treizeci şi şase de ani.

Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din învățămintele politice eminesciene.

Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.

„Cine are minte, să ia aminte!”.

„Cine are urechi de auzit să audă”. (Biblia, Luca 8, 3).

Amin!!!

A consemnat pentru dumneavoastră Conf. Univ. Dr. Nicolae Grigorie Lăcrița.

Bibliografie:

1. Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”, Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000.
2. Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm.
3. Pentru „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83.
4. Ioan Şoldu, „Actualitatea gândirii economice a lui Eminescu”, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015.
5. „Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html.
6. Multe și interesante despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html.
7. „Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.”, Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html.

„Românul” deapănă din nou cuvinte ca să dovedească că „Presa” ar fi dovedit că avem nevoie de război cu turcii ca de apă şi că mari lucruri a trebăluit d-nealor până acuma […].

Dacă aceasta este credinţa acestor bărbaţi politici, ei arată cel mai mare dispreţ pentru naţiune. Ea nu are, după dânşii, alt simţimânt decât d-a se supune oricărui va voi să-i poruncească. „Degradarea şi tâmpirea naţiunii” merge, după dânşii, până a o face să se supuie chiar când cel care este la guvern o trămite la moarte şi încă nu numai la moartea cu arma în mână, dar şi la o pieire generală şi ilegală. Şi dacă ei, iluştrii bărbaţi politici, spun Europei, chiar printr-o programă, că mama lor este atât de „tâmpită” şi de „coruptă”, cine nu vede că puterile străine sunt îndemnate, silite, de a despreţui această naţiune şi a o repune sub un jug oarecare? […].

Cine, Doamne iartă-ne, le dă voie acestor domni să se gereze drept naţie românească? Redactorul „Românului”, om acuma cu un picior în groapă, ar trebui să spuie odată verde:

„Oameni buni, noi ăştia, liberalii, voim să vă facem a crede că voi împingeţi maşina lumii, dar în faptă sunteţi împinşi de dinafară. Când era ruşii să pornească război asupra turcilor era un guvern în ţară care mi se prea dădea în apele orişicui. Noi, liberalii, pe atunci eram prieteni cu turcul şi ţineam sfaturi cum să răsturnăm domnia. Jucam cum ne cânta Mazar Paşa. lată că războiul era aproape să izbucnească şi ţara era asupra intrării a o jumătate de milion de ruşi. Noi ameninţam domnia şi ţara cu turburare, pe când [î]i era omului mai greu, pentru că puţin ne pasă nouă daca merge şi ţară şi domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. Domnia, văzând că tocmai la vreme de cumpănă am putea face turburări, ne-au chemat la ministeriu, pentru că domnia cunoştea pe conservatori şi ştia că sunt oameni de treabă şi, fie sau nu fie la putere, turburări n-or să facă. Astfel dar, pentru a înlătura un pericol, pentru a astupa gurile flămânzilor liberali, pentru a evita ca proletariatul de ciocoi şi cenuşari să intre în înţelegere cu duşmanul, ne-au adus pe noi, ciocoii şi cenuşarii de liberali, la putere şi într-adevăr schimbarea în noi s-au făcut iute-iute. Din antidinastici ne-am făcut dinastici, din turcofili turcofagi, din rusofagi rusofili, şi în sfârşit ne-am face orice-ar pofti M. Sa, numai la putere să se îndure să ne lase – că, Doamne mare, mulţi suntem şi numai statul, cu miile lui de locuri şi locuşoare încape toată liberalimea, cu nevastă, cu copil, cu nepot, cu strănepot ş. a.”

Aşa ar trebui să vorbească redactorul „Românului”. Au fost aduşi la putere pentru că sunt elementul acela care trebuia liniştit cu „pita lui Vodă”, pentru că, în vremea războiului între ruşi şi turci, ei ar fi făcut turburări în ţară esploatând nemulţămirile altfel naturale ale oamenilor. Dar ce are a face naţia românească cu trebile d-nilor liberali nu înţelegem. Naţia e împrejurul domnului ei şi luptă într-adevăr împreună cu dânsul, pe când liberalii fac vorbe că fost-a războiul necesar sau ba?

TIMPUL, 16 noiembrie 1877

Articol scris de Mihai Eminescu pe 4 decembrie 1888, în noua gazetă „Fântana Blanduziei”, într-o perioadă când detractorii de rit vechi (Pleșu) și nou (CTP) ai marelui român și ziarist susțin că acesta era… nebun. Articolul „nebunului” de Eminescu (titlul dintre paranteze aparține redacției Revista România Culturală):

În sânul națiunilor civilizate există foarte mulți cari cred că organizația socială și cea politică nu e conformă cu preceptele unei rațiuni normale, nici cu rezultatele date de științele experimentale, fizice și naturale, și că o asemenea situațiune nu poate fi continuată în mod stăruitor și consecvent în direcțiunea apucată. Cu toate că învățătura și civilizațiunea se răspândesc aproape în toate țările europene și transatlantice, că descoperiri nouă pe terenul industrial sporesc condițiunile bunului trai, omenirea e mai nemulțumită decât orișicând.

Dacă ne vom uita în Germania, stat de o importanță politică ridicată în linia întâia, vom observa că nici legile excepționale, nici puterea discreționară a organelor polițienești, nici chiar starea de asediu, nu pot suprima cu desăvârșire acea mișcare care roade din temelie stâlpii edificiului social. Afară de aceea un rău ascuns, care nu se poate explica cu toată lămurirea cerută, împinge mii și iar mii de indivizi să-și părăsească patria și să treacă valurile mării, un fel de hemoragie a corpului național ce se împotrivește oricărei încercări de vindecare.

În Rusia administrația a pierdut sentimentul solidarității publice, funcționarii nu gândesc nici la interesele țării, nici la ale poporului, ci numai la ale lor proprii; toate mijloacele sunt bune pentru ei: chiar venalitatea și traficarea dreptății. Oamenii învățați caută o armă desperată în nihilism. Oamenii de stat recurg la leacuri stranii: unul vede binele în introducerea regimului parlamentar, altul, neavând nădejde decât în asiatism, reclamă întărirea despotismului ereditar; un altul crede cu stăruință în eficacitatea unui tratament derivativ și propagă războiul în contra Germaniei, Austriei, Turciei, în contra tuturor dacă trebuie. Și, pe când se discută asemenea remedii, militarismul și mizeria cresc.

În Franța oratori populari cer împărțirea bunurilor. Clasa a patra se pregătește a pune mâna pe puterea statului și a alunga din funcții și sinecure burghezia, care, de la 1789, singură deține puterea. Vechile partizi vor să reziste, dar fără speranță și fără unitate, prin comploturi clericale, monarhice și militare.

În Italia mizeria agrară e mare, salahorii lanurilor de orez din Lombardia și din singurătățile mlăștinoase ale Romagnei, decimați de friguri și de pelagră, emigrează în stoluri, iar, dacă rămân în țara lor, vând pentru cincizeci de bani pe zi munca lor.

În Anglia s-ar părea la întâia vedere că soliditatea e mai mare. Dar, privită mai de aproape, se va vedea că singuranța edificiului social e din ce în ce mai compromisă. E adevărat că biserica, aristocrația de naștere și plutocrația sunt organizate în mod puternic și au o idee exactă de interesele lor.

Burghezia se pleacă sub legile scrise și nescrise; se preface cu fățărnicie c-ar fi evlavioasă și se-nchină la titluri, jură că nu e convenabil decât ceea ce satisface pe cei zece mii de aristocrați și afirmă că e vulgar de a contraria privilegiile lor. Dar muncitorul și fermierul rămân în afară de această conjurație ipocrită; aceștia înființează societăți de liberi – cugetători și de republicani, arată pumnii regalității și aristocrației și, cine știe a citi în ochii proletarului englez, vede că furtuna va fi amenințătoare. Cât despre Irlanda, mișcările sângeroase întâmplate acolo sunt cunoscute.

În Austria sau Austro-Ungaria zeci de naționalități se luptă unele cu altele și caută a-și face reciproc răul cel mai mare posibil, în fiece provincie, adesea în fiece sat, majoritățile chiar relative caută a nimici minoritățile; acestea, neputând rezista, se prefac a se supune, dar cu turbarea în inimă și dorind chiar destrucțiunea Imperiului ca mijloc unic pentru a ieși dintr-o situațiune nesuferită.

În sfârșit, toate țările, puternice sau slabe, au câte-o plagă nevindecată și cred a afla, dacă nu scăparea, cel puțin ușurare, sacrificând miliarde în fiece an militarismului, cu o spaimă ș-o anxietate care crește din ce în ce.

Lupta între guverne și popoare, mânia partidelor politice una în contra alteia, frământarea diferitelor clase sociale e fără îndoială forma unei boale generale a epocii. Ea se află în toate țările, deși în fiecare are un alt nume.

Dar o formă și mai gravă a acestei boale e cea sufletească, e nemulțumirea adâncă și melancolia, independente de legături naționale sau de altele, neprivind granițele politice și situațiunea socială, și cari umplu cu toate astea sufletul oricărui om care e la nivelul civilizației contemporane. Fiecine simte un fel de iritare, pe care o atribuie la mii de cauze accidentale, mai totdauna eronate dacă nu caută justificarea ei cu ajutorul analizei. El e împins a critica cu asprime dacă nu condamnă toate manifestațiile vieții sociale. Unii numesc acest rău nervozitate, alții pesimism, alții scepticism. Dar, oricât numirile și designațiunea ar varia, ele acopăr totuși unul și același rău.

Din nefericire neajunsurile politice și economice ale statelor europene n-au rămas fără o înrâurire determinantă asupra artelor și literaturei. Astfel, ca un fel de adăpost împotriva realității s-a născut în Germania romantismul, care descria veacul de mijloc cu colori atât de strălucite precum desigur în realitate nu le-a putut avea, și tot pentru a scăpa de un prezent insuficient, cu ideea ca orice altă stare de lucruri trebuie să fie mai bună decât cea existentă, s-a născut școala romantică în Franța, fiică a școalei romantice germane și a disprețului byronian pentru lume.

În timpul din urmă apoi francezii, în literatură și în arte, au admis un sistem, numit naturalist, care circumscrie terenul artelor în prezent și la realitate, respinge întoarcerea trecutului și orice aspirație spre viitor, spre un ideal mai bun.

Dar și naturalismul reprezintă poate tablouri de fericire și părțile frumoase ale vieții? Nu. C-un exclusivism care i se impută, el se leagă numai de părțile cele mai urâte și mai lipsite de mângâiere ale civilizației, se silește a arăta pretutindenea corupția, suferința, lipsa consistenței morale omul murind într-o societate în agonie. Cât despre arta modernă, chiar dacă nu se poate opri de-a recunoaște frumuseța ș-a o copia, caută a o mânji, amestecând ideea că forma nobilă și pură, servă pentru scopuri puțin înalte și cari o profanează. Corul e batjocurit în maiestatea frumuseței prin trăsături de senzualitate și de libertinaj, cari nu lipsesc în mai niciunul din tablourile contimporane.

Cât despre filozofie, pesimismul e la modă: Schopenhauer e Dumnezeu, Hartmann profetul său. Pozitivismul lui Auguste Comte nu face nici un progres; filozofii francezi nu mai studiază decât psihofiziologie, filozofia engleză nu mai merită numele de metafizică și se ocupă de chestii practice de ordine secundară, nu de soluțiunea unor probleme universale. Numai Germania are o metafizică vie, dar și aceea e întunecoasă și desperată.

Nu noi vom contesta meritele extraordinare ale marelui filozof german. În adevăr, el a risipit prin criticile lui energice dominațiunea acelui filozofem compus din o goală și stearpă frazeologie pe care Hegel o introdusese și care a stăpânit spiritele în curs de un sfert de secol. Dar afară de acest merit au înlăturat prin critica lui și alte sisteme, ce exercitau o dominațiune mai restrânsă la unele universități, precum acelea ale lui Schelling, Fichte, Schleiermacher etc. Era necesar să se purifice atmosfera științifică de miasmele unei frazeologii în care cuvinte abstracte lipsite de cuprins și neînsemnând aproape nimic pretindeau a rezolva problemele universului. Însă tocmai această critică meritoasă a frazeologiei deșerte a descoperit și contradicțiunea constantă între ideile noastre și formele civilizației, ne-au descoperit necesitatea de a trăi în mijlocul unor instituțiuni ce ni se par mincinoase și ne-a făcut pesimiști. În acest conflict pierdem adeseori bucuria de a trăi și dorința de a lupta; acesta e izvorul relei dispoziții care muncește pe oamenii culți din mai toate țările.

Arta antică însă, precum și cea latină din veacul de mijloc erau lipsite de amărăciune și de dezgust, erau un refugiu în contra grijelor și durerilor. Literatura și artele sunt chemate dar să sanifice inteligențele de această boală psicologică a scepticismului, și de aceea, în amintirea acelei arte, care putea face asemenea minuni, am pus acestei foi numele „Fântâna Blanduziei”, numele izvorului ce răsărea de sub un stejar în vecinătatea orașului Tibur, izvor care întinerea și inspira și despre care Horațiu spune (în piesa d-lui Alecsandri):

Fântâna Blanduziei! vei deveni tu încă

Celebră ‘ntre izvoare când voi cânta stejarul

Ce ‘nfige rădăcina-i adânc în alba stâncă,

Din care ieși vioaie și vie ca nectarul.

Dacă în autorii anticității, plini de adevăr, de eleganță, de idei nemerite și cari vor rămâne pururea tineri, găsim un remediu în contra regresului intelectual, nu vom uita că și în timpurile noastre există un asemenea izvor pururea reîntineritor, poezia populară, atât cea de la noi cât aceea a popoarelor ce ne încunjură. De aceea am dat și acestei literaturi un loc larg în coloanele noastre.

Pentru ca foaia să intereseze pe toți cititorii, i-am dat varietatea necesară și sperăm că concursul unui public binevoitor nu ne va lipsi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIȚIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIȚIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989 Vol XIII

Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale, e ca să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor unui popor – şi tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinţe în articole şi paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor.

Un popor – oricum ar fi el – are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi transacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într’un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi. Alt element străin, esenţial diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; – şi dacă-i impune, atuncia e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale, cum, de ex., au impus Francezii Românilor. E o influenţă pacinică, pe care cel pasiv o primeşte cu bucurie, cu dispreţul său propriu, fără de a judeca cum că din asta poate să nască nenorocire pentru el.

Al doilea mod de a impune e acela de a face din principii transcendente, din credinţe ale omenirii, mijloace pentru scopuri de altă natură. Astfel preoţimea evului mediu explica evangeliul astfel, încât făcea ca popoarele să îngenunche şi sub jugul unui rege rău; astfel credinţa cea adâncă către unitate a Austriei şi către tron a fost cauza indirectă, deşi principală, care i-a făcut pe Români să primească tăcând, cu o rezistenţă mai mul t pasivă, umilirea dualismului.

Al treilea mod e cel mai simplu, deşi cel mai greu şi mai nedrept. Ţi-arogi cu insolenţă drepturile altuia şi te susţii în proprietatea lor prin puterea brută, proprie ori străină.

Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul şi să vedem dacă vreunul din ele poate fi raţiunea atitudinei excepţionale a Ungurilor din Austria, atitudine ce le dă în mână domnia asupra unor naţiuni esenţial diferite de a lor, tot aşa de mari la număr şi nu mai înapoiate în cultură. Întâia raţiune, prin care un popor poate egemonisa pe altul, e superioritatea morală […].

Sunt popoare, ce posed o respectabilă inteligenţă naltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă naltă, întrunesc toate condiţiunile civilizaţiunii. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebue să prezinte lucrări proprii ale naţiunei, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; actele şi literatura frumoasă trebue să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişca poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii…

(Fragment din articolul în „Federaţiunea” – Pesta, mai/aprilie 1870 – şi semnat cu pseudonimul Varro. Eminescu avea atunci 20 de ani)