Cristian Horgoș – Cântece și obiceiuri de cătănie
O Europă la ale cărei porți zăngăne armele readuce în atenție cultura și literatura românească legate de această teribilă dar, uneori, inevitabilă confruntare pe viață și pe moarte.
Aflate la confluența dintre imperii, regiunile istorice române au avut parte, de-a lungul istorie, de prea destule bătălii care nu puteau să nu devină reflecții în conștiința poetică. Enumerăm, astfel, „Moartea lui Gelu”, „Pașa Hassan”, „Mortul de la Putna” și „Moartea lui Fulger”, toate de George Coșbuc, „Muma lui Ștefan cel Mare” de Dimitrie Bolintineanu, „Peneș Curcanul”, „Hora de la Plevna” și „Românca de la Grivița” de Vasile Alecsandri, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” și „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu (Eminescu are și alte poezii mai beligerante dar care nu mai sunt tocmai potrivite cu contextul cultural-politic actual), „Război” de Octavian Goga, „Blestem” de Nicolae Labiș și altele.
Un articol interesant despre lirismul autentic dar și despre derapajele propagandist poetice din pragul primului război mondial se găsește pe site-ul lui Ion Drăgușanul.
„Treceți batalioane române Carpații”
Arhi-cunoscutul cântec „Treceți batalioane române Carpații” a fost scris în timpul Primului Război Mondial. Unul dintre primele ansambluri atestate de a-l fi cântat, în versiunea sa originală, imediat după Primul Război Mondial, este corul Bărbătesc din Finteușul Mare, Maramureș, fondat la 1 decembrie 1918 de preotul Valer Dragoș și învățătorii Gavril Bogdan și Nistor Dragoș.
Mențiuni care datează acest cântec în acea perioadă pot fi găsite în diferite lucrări istorice – una dintre ele atestând faptul că, în februarie 1919, voluntarii din „Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni – Bucovineni” deja cunoșteau o versiune a cântecului:
„Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă / Visam de când eram copii / Să trecem Carpații / Ne trebuie Ardealul, / De-o fi să ne-ngroape de vii!”.
Din proză de război am putea remarca „Frații Jderi”, „Neamul Șoimăreștilor” și „Războiul balcanic” de Mihail Sadoveanu, „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, „Mări sub pustiuri” de Dumitru Radu Popescu etc. Găsim și în „Mara” de Ioan Slavici obiceiul de ademenire a bărbaților transilvăneni în armata habsburgică.
În vremurile mai de demult tinerii erau chemați la oaste cu olăcari sau cu focurile aprinse pe culmi iar sub stăpânirile unor voievozi, erau luați chiar și cu arcanul.
O doină de cătănie cu accente de bocet poate fi audiată aici:
Obiceiuri de cătănie
Ansamblul Asociației „Iorgovanul” prezintă un obicei de mers în cătănie din perioada interbelică, din pusta Crișului Alb.
Obiceiurile de cătănie în România erau ritualuri tradiționale, adesea asociate cu plecarea băieților la armată, implicând petreceri cu voie bună, băutură, îmbrăcarea în haine noi ca simbol al trecerii spre maturitate, întâlniri cu prietenii și cu fetele, dar și ceremonii de despărțire de familie, fiind un moment important de tranziție, marcat de învățarea unor tradiții locale și de mesaje de „noroc” pentru soldați.
Iată câteva elemente comune ale obiceiurilor:
Înainte de plecare, se organizau petreceri mari, numite uneori „Hora cătăniei”, unde se petrecea, se cânta, se dansa și se sorbea din băuturile tradiționale, vin, țuică, explică Turism.talmaciu.ro.
Băieții primeau de obicei haine noi de la părinți sau nași, pe care le purtau cu mândrie la aceste petreceri, ca semn al noii lor „condiții” de soldat.
Se țineau „pomene” (mese festive) pentru toți cei care plecau, la care participau rudele, prietenii și chiar viitoarele lor iubite.
Se obișnuia ca băieții să fie stropiți cu apă (ca la Bobotează, pentru purificare) sau să se îmbrace cu „cârpe” (simboluri ale tinereții trecătoare).
Plecarea sau despărțirea era un moment emoționant, marcat de lacrimi, dar și de speranță, adesea cu promisiuni că se vor revedea curând.
În rezumat, cătănia era un ciclu de petreceri și ritualuri care celebra trecerea de la viața de flăcău la cea de „soldat”, un moment de bucurie, dar și de tristețe la despărțirea de familie, cu puternice rădăcini în cultura populară românească.
Un foarte frumos studiu realizat de Centrul Cultural „Bucovina” și Centrul Județean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Suceava se intitulează „Cântece de cătănie din Bucovina” și poate fi citit integral aici:
Recrutul, de Octav Băncilă
Războiul, și în pictură
De pildă tabloul intitulat „Recrutul”, semnat de Octav Băncilă, redă, în prim plan, un tânărul țăran-recrut, șezând, care este tuns de către frizerul unității, țăran venit în ziua încorporării îmbrăcat în costum popular obișnuit (cămeșă strânsă la brâu cu chimir, ițari și opinci). În plan secundar, în stânga, sunt redați bătrânii și deznădăjduiții părinți ai celui încorporat, iar în dreapta se observă un alt recrut care este ras de către bărbierul unității, întreaga scenă petrecându-se sub atenta supraveghere a unu gradat. Fidel realismului social care i-a caracterizat întreaga operă, și în această situație pictorul Octav Băncilă ne transmite foarte tranșant, chiar brutal, stările sufletești ale personajelor, respectiv deznădejdea și durerea părinților, resemnarea tânărului recrut în opoziție cu indiferența soldaților, oarecum blazați de rutina militară.
„Floricică de cicoare / Mi-a ieșit mândruța-n cale / Bun rămas draga mea fată / Eu plec mâine la armată.” (Partitură și text de factură populară cules de către profesorul Stelian Dinu).
Bătălia din Dealul Spirii (București) dintre pompierii militari români și soldații turci, la 1848, a fost și ea surprinsă pe pânză.
De asemenea, dorobanții au fost subiectul mai multor tablouri.
Războiul, temă simbolică universală
În primul sub-capitol „Simboluri eterne” din capitolul „Mituri antice și omul modern” al cărții „Omul și simbolurile sale” de dr. Carl Jung, găsim un paragraf care proiectează tema războiului în conștiința umană universală.
„În timp de război, de exemplu, se observă un interes sporit pentru operele lui Homer, Shakespeare și Tolstoi și citim cu o nouă înțelegere acele pasaje care dau războiului sensul său persistent (sau «arhetipal»). Ele evocă un răspuns din partea noastră mult mai profund decât ar putea fi din partea cuiva care nu a cunoscut niciodată experiența emoțională intensă a războiului. Bătăliile de pe câmpiile Troiei au fost complet diferite de luptele de la Agincourt sau Borodino, totuși marii scriitori sunt capabili să depășească diferențele de timp și loc și să exprime teme universale. Răspundem pentru că aceste teme sunt fundamental simbolice”, se arată în cartea axată pe psihologia analitică.
A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.
Leave a Reply
Want to join the discussion?Feel free to contribute!