Cristian Horgoș – Culturi muzicale plurietnice și pluriconfesionale în Transilvania, în perioada națiunilor medievale și premoderne

Lucrarea lui Vlad Văidean, publicată de Revista Muzica sub titlul „Culturi muzicale plurietnice și pluriconfesionale în Transilvania, în perioada națiunilor medievale și premoderne” se poate citi integral aici: https://ucmr.org.ro/Texte/rm_2022_5_3_vvaidean_culturi%20muzicale%20plurietnice%20si%20pluriconfesionale%20in%20transilv.pdf.

Pentru început aș remarca lipsa oricărei referiri la vioara cu goarnă – instrument muzical tradițional specific românesc.

În rest, observând o vastă aplecare în lucrare asupra muzicologiei ungurești și săsești, voi evidenția câteva referiri și la cultura muzicală românească din epoca medievală și pre-modernă.

Pagina 24: „O anumită disponibilitate pentru influențări reciproce a fost observată totuși în cazul culturilor muzicale tradiționale. De pildă, în fundamentalele cercetări folclorice pe care le-a efectuat în zonă, în 1907-1917, Béla Bartók a reliefat îndeosebi deschiderea românilor față de influxul tipologiilor ritmico-melodice vehiculate de populațiile învecinate. Astfel, muzica tradițională din arealul câmpiei central-transilvane, teritoriu adiacent cu cel locuit de secui, s-a dovedit cel mai evident domeniu de interferență româno-maghiară, profilând un repertoriu unic tocmai prin această încrucișare de stiluri muzicale”.

Pagina 26: „În fine, un rol esențial, propagat până în prezent, le-a revenit și în Transilvania lăutarilor țigani, care încă sunt percepuți drept intermediari principali între practicile muzicale folclorice ale românilor și cele ale maghiarilor.”

La pagina 29, în cadrul capitolului „Școala capitulară de la Cenad – prima instituție de educație muzicală” găsim și citatul: „În 1030, după sosirea aici a episcopului Gerard, un grup de ‘călugări greci care celebrau slujba după rânduiala și obiceiurile lor’ într-o mănăstire ridicată odinioară de Ahtum, a fost strămutat de către Chanadin într-o altă mănăstire de rit bizantin, pe care noul comite al Cenadului o ridicase la Oroszlámos (în actualul Banat sârbesc) pentru a-și celebra victoria.”

Pagina 38: „Este notabil în această privință un gradual redactat în 1730 la mănăstirea din Vințu de Jos (păstrat în prezent la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia); apar în acest manuscris două cântece gregoriene – un alleluia și o antifonă – scrise pe un același text închinat Sfântului Ioan de Capistrano (1386-1456, canonizat în 1690), călugărul și inchizitorul franciscan care a organizat ramura observantă a ordinului său monastic și a luptat alături de Iancu de Hunedoara în cruciada de la Belgrad, contribuind cu carisma sa misionară la îmbărbătarea soldaților”.

Pagina 41: „Ortodoxiei ‘schismatice’ i-a lipsit în schimb forța politică necesară pentru a se afirma la rândul ei drept religie receptă, întrucât aparținătorii ei – majoritatea demografică relativă a românilor – nu formaseră prin tradiție o națiune care să beneficieze de reprezentare în sistemul juridic transilvănean al stărilor”.

Între paginile 72 – 89 se poate citi capitolul concluziv „Românii și Reforma. Școala psaltică din Șcheii Brașovului”.

În cadrul acestui capitol se găsesc referiri privind influența mitropolitului moldovean Dosoftei asupra muzicii creștine din Ardeal precum și mențiuni despre muzicologi pre-moderni precum Gheorghe Dima, Iacob Mureșianu și Ion Vidu.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!