Cristian Horgoș – Jocul cerbului, istorie și credințe solare ancestrale

În credința tracică și în mitologiile eurasiatice antice înrudite, cerbul era un animal sacru proeminent, legat de soare și de sfera cerească.

Cerbul era venerat ca simbol al soarelui. Se credea că între coarnele sale poartă soarele, soarele fiind reprezentat ca o spirală sau o cruce în interiorul unui cerc, în timp ce traversa cerul în timpul zilei și lumea de dincolo noaptea. Acest motiv simboliza cursul anual al soarelui și ciclul renașterii.

În calitate de călător cosmic se credea că cerbul avea capacitatea supranaturală de a călători prin cele trei tărâmuri ale arborelui lumii: cerul, pământul și lumea de dincolo. Această abilitate l-a transformat într-un simbol puternic care conecta diferite straturi cosmice.

Această creatură puternică și nobilă era adesea imaginată ca un animal „zburător, de foc, ceresc”, frecvent reprezentat cu coarne de aur sau chiar aripi, în special în culturile scitice înrudite.

Cerbul strălucitor e, dealtfel, și în centrul fotografiei de start a podcastului României Culturale „Arhivele Transcendente. O peregrinare prin spațiul sacru românesc, cu prof. Constantin Giurginca” (păcat că cerbul care în secolul trecut era o prezență centrală ca figurină de porțelan în mai toate locuințele românești a fost înlocuit în ultimele decenii cu tot felul de abstracțiuni cu mai puțin sens sau simple aberații).

De atfel, caracterul astral al cerbului s-a perpetuat în folclor prin basmele în care apare cerbul cu stea în frunte.

În mitologia populară românească, cerbul semnifica puritatea şi dreptatea. În cadrul datinilor de Anul Nou, suntem impresionați de fastuozitatea personajului. Costumul este format dintr-un cap sculptat în lemn, ce are un maxilar mobil (clămpănitor) şi trup realizat dintr-un covor decorat cu năframă. Capul este împodobit cu diverse materiale strălucitoare. În sate există unii oameni specializaţi în împodobirea cerbului, iar alţii în jocul acestui animal.

Jocul cerbului esta mai puţin practicat în zilele noastre, cerbul fiind înconjurat de moşnegi şi babe, de muzicanţi şi alte persoane fără măşti, dar îmbrăcate în costume populare tradiţionale. Masca de cerb din lemn este caracterizată prin frumusețea coarnelor, la care se adaugă mărgele, beteala, ciucuri (canafi) din lâna, panglici multicolore etc. Trupul este acoperit cu un covor ţesut.

Cele mai frumoase obiceiuri ale cerbului pot fi întâlnite în Transilvania și în Moldova, unde a fost descris și de Dimitrie Cantemir. În Moldova încă poate fi întâlnit în sate precum Fundu-Moldovei, Ilva Mare, Baia și Valea-Moldovei. Satul Corlata este cunoscut pentru păstrarea acestui obicei tradițional de Anul Nou. Aici întâlnim cel mai fastuos alai, care încântă prin eleganţa jocului dar şi prin colindul de cerb care îl însoţeşte, fiind cea mai veche formă de colind din zona Bucovinei.

Zona Cucutenilor, leagăn al civilizației, ce a evoluat între anii 5.000-3.500 î.Hr., în spațiul carpato-danubiano-pontic este considerată cea mai veche Vatra a Europei. Unul dintre obiceiurile autentice ale Cucutenilor, unic de altfel în întreaga Moldovă, este cel al „cerbului”, un ritual în care fantasticul se împletește cu credința omului simplu în puterea animalului suprem şi bucuria învierii acestuia la viaţă.

Un film cu Dansul Cerbului la Cucuteni poate fi urmărit aici:

Cerbul este socotit un animal magic de oamenii locului, moare şi învie în timpul dansului-ritual, care slăvește izbânda vieţii asupra morții prin salturi viguroase şi strigăte de bucurie. Când cerbul se îmbolnăvea, oamenii apelau la vraci pentru a-l descânta, apoi se vindeca.

Așa cum afirmă Romulus Antonescu în Dicționarul de credințe:

„În unele variante ale baladei Meșterul Manole, pruncul părăsit este crescut și alăptat de ciutele fecunde, în doine, haiducul rănit de semenii lui se înfrățește cu căprioara; trăind în adâncimile sacre ale codrului, fiind pure și nepătate, cerbul și ciuta polarizează numeroase atribute pozitive, benefice; de aceea, ele dispun de un surplus de sacralitate, fapt care le acordă un surplus de prestigiu și autoritate; ele sunt animale curate, exemplare, animale puternice și fecunde, donatoare de energie și bunăstare; această determinare mitologică explică importanța căprioarei și a cerbului în tradiția populară românească”.

Cerbul este jucat cu schimbul, de unde, adesea, și existenta a doi jucători ai cerbului. Nelipsit apare fluierarul, în unele locuri numit trișcar. Fluierul este element unic al Jocului Cerbului.

În unele zone Jocul Cerbului constă în intrarea cerbului în casa colindată, apoi interpretarea îmbolnăvirii acestuia, însănătoșirea lui și, în final, jocul ciobănașului ca expresie a bucuriei de care este cuprins stăpânul și, totodată, tovarășul cerbului.

Iată și una din versiunile de versificație care însoțesc Dansul Cerbului:

„Foaie verde de-un grăunte,
Vin cu cerbul de la munte,
Numa-n coate și-n genunche foi de fag,
Săi, cerbule peste prag
Și-am zis verde grâu mărunt,
Cu Valeru la pământ
Să s-audă rumăgând
Foaie verde și una,
Sus, Valeru’, no, tu dară
La stejarul cel cu ghindă
Se uită cerbu-n oglindă.”