Cristian Horgoș – Ultimul haiduc sau „pripag” moroșan, fotografiat de etnograful Tache Papahagi

Din Gazeta de Maramureș aflăm că pribegii maramureseni au existat de cand lumea. Azi sunt mediatizați mai ales cei care au luptat în munți contra Securității, in anii 1948-1958. Dar ce însemna, de fapt, un „pribag”?

Tache Papahagi

„Pribagul” era un răzvrătit contra legilor din vale care, din varii motive (omor din greșeală sau cu voie, fugă de armatî, sau drag de haiducie), se replia în munți. Primii pribegi moroșeni au fost amintiți în veacul al XIV-lea. Ultimul din „vechea generație” (înainte de cei anticomuniști) a fost Todor Tincu. În 1923, etnograful Tache Papahagi a stat de vorbă cu pribeagul Todor Tincu, făcându-i și o fotografie extraordinară. Tincu s-a născut în anul 1830, în Sat Șugatag (Maramureș). Cel considerat a fi „ultimul pribag din vechea generație” s-a stins în 1924, anul acesta împlinindu-se 101 de ani de la moartea sa. Rândurile de față sunt dedicate vitejiei sale și a tuturor celorlalți pribegi care au bătut codrii Maramureșului la fel cum Iancu Jianu bătea codrii Olteniei.

Iată ce i-a povestit Todor Tincu etnografului Tache Papahagi:

„În 1848 am mers în bătaie cu ungurii. Apoi o vinit rusu’ de la Dorna şi m-o luat cătană, în ’52. Am slujit 12 ani, am vinit acasă unde am stat şase săptămâni, şi m-o cerut honvezii să mărg cu iei. Atunci m-am dus în pădure şi am umblat şesă ani pă la stâne. N-am făcut rău… Pă soţul mieu cu care am pribegit şesă ani, Puţ Pătru, l-o puşcat în pântece pandorii, în Crăceşti. Am fugit iară în pădure şi comisarii o luat oameni din tri sate şi 18 plăieşi să mă prindă. Am fugit în Negru şi m-am băgat în Grădinuţa Fetei Pădurii, în flori. Şi o vinit tri fete, şi mi-o zâs că m-or omorî, fierbe şi mânca. Şi le-am zâs că nu mă tem. Apoi am vinit din Negru în sat, am luat merinde şi am plecat la honvezi unde am stat patru ai (între anii 1870-1874. n.n.). După ce am zinit din bătălie din Bosnia, m-am bătut cu unu’ în sat, şi l-am omorât cu o piatră. Am mers la Varmeghie, la Sighet şi mi-o dat tri ani de temniţă. Am stat la Segedin cu 1900 de robi şi cu popa Lucaciu din Şiseşti (marele patriot Vasile Lucaciu, n.n.). Am vinit apoi acasă şi am purtat lemne în Săpincioare. Am făcut avere, apoi m-am hrănit de sat şi am plecat. Am stat la oi, în Călineşti cinci ani, boar tri ani, apoi am şezut 13 ani în Preluca Iurii. Amu îs pă drumuri de un an, şi nu-s bun de nimic.”

Aceasta reprezintă unica autobiografie a unuia dintre ultimii haiduci maramureşeni.

Iar sus, pe munte, se află o stâncă numită „Piatra lui Tincu”, după numele unuia dintre cei mai cunoscuţi pribegi ai Ţării Maramureşului.

Tache Papahagi – Graiul și folklorul Maramureșului 2017

Teza de doctorat a lui Tache Papahagi, despre Maramureș

Tache Papahagi a fost primul etnograf român care a susţinut o teză de doctorat cu o cercetare de teren asupra Maramureşului. El a cutreierat aproape toate satele din zona Maramureşului istoric (satele şi cătunele de pe lângă Sighet şi grupările Borşei, satele situate de-a lungul Văilor Vişeu, Iza, Mara, Cosău) între anii 1920-1925, stând câte 2-5 săptămâni, periodic – în toate cele patru anotimpuri, pentru a cerceta obiceiurile agricole din satele şi din stânele din munţi, înregistrând şi fotografiind.

În cele patru capitole ale lucrării: Consideraţiuni generale, Folklor, Graiul, Etnografia istorică a Maramureşului autorul descrie satele, prezintă starea economică, situaţia politică şi etnografică, viaţa bisericească, viaţa oamenilor, caracterul, portul, graiul, folclorul urmate de o antologie de texte din toate domeniile (teme muzicale, doine, legende, credinţe şi superstiţii, bocete, rugăciuni, colinde ş.a.).

Descrie fenomenele lingvistice fiind una dintre cele mai importante lucrări din domeniul dialectal, prima care descrie aria dialectală a Maramureşului. Lucrarea este completată de textele transcrise fonetic.

Un studiu introductiv al lui Ioan-Mircea Farcaş asupra lucrării lui Tache Papahagi poate fi găsit aici: https://bslr.ubm.ro/files/2018/50.Vanca_Aurelia-Gabriela_(503-505)_BSLR_2018.pdf.

Dar mult mai interesantă este galeria de poze vechi cu explicații, din lucrarea lui Tache Papahagi, consultabilă aici: https://teofil-ivanciuc.weebly.com/fotografii-vechi-din-maramure351-de-tache-papahagi.html.

Trecem în revistă doar câteva legende foto:

– „Vâltoarea”, joc iniţiatic pentru adolescenţi care era performat în ziua de Paşte. Săpânţa, 1923.
– Traversarea Marei cu „Boii Sângeorzului”. Acest obicei a persistat până pe la finele anilor 1960, când a fost rebotezat („Tânjaua”), transformat în festival şi mutat pe mititelul pârâu Dărasca de la Hoteni. Sat Şugatag, 1928.
– Spălatul rufelor („zolit”) cu „leşâie”, în „bărbânţă” şi „ciubăr”. Sat Şugatag, 1929.
– Pereche de vâltori la Sat Şugatag, 1928.
– Naturaleţe aparent sălbatică la o stână din Crăceşti (azi Mara, sat rebotezat de comunişti), 1920.
– Joc de copii: „de-a scroafa în oraş”. Observaţi pălăriile (exemplu de varietate a costumului maramureşean). Sat Şugatag, 1928.
– Balanţă primitivă cu greutăţi din piatră. Sat Şugatag, 1929.
– Obicei „tradiţional” transmis în multe locuri până azi, din lipsa podurilor promise degeaba de către politicieni: traversatul râului cu căruţa, direct prin albie. Sat Şugatag, 1929.
– Învârtind la râşniţă. Sat Şugatag, 1928.
– Cu ghiozdanul de lemn la şcoală. Sat Şugatag, 1929.
– „Azi încrustarea dispare cu ochii” spunea Papahagi la Corneşti, în 1926. Acum, aproape un secol mai târziu, încă mai apar în fiecare an câteva porţi noi încrustate…
– Purtătorii „Tânjalei” de la Şugătag, muiaţi după baia din râul Mara…1928,
– Exact ca la borşeanul ori giuleşteanul de mai sus, şi la acest bărbat din Săpânţa se simte un aer nobil de încredere în sine (care azi a devenit o raritate). Observaţi fizionomia, frizura, brâul de sub chimir şi forma opincilor. Per ansamblu, pare o bună ilustraţie pentru a susţine teoria originii
– „Îmblătitul” mălaiului. Sat Şugatag, 1928.
– Femeie desculţă torcând. În fundal apare modernul: pereţii tencuiţi şi văruiţi ai casei, precum şi gardul din plasă de sârmă! Sat Şugatag, 1928.
– „Tânjaua” înconjurând ţarina sărbătoritului. Sat Şugatag, 1928.
– Cioban desculţ purtând puşcă şi o trâmbiţă lungă. Giuleşti, 1921.
– Vrăjitoare din Vad. 1921.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!