Mihaela Fășie Cudalbu – Perechea unui artist nepereche: Nicăpetre – Un nou Brâncuși la Toronto?

Acest titlu ar putea părea unor cititori a fi bombastic, incredibil și poate chiar iluzoriu. Dacă există un artist în lume care încă nu și-a aflat perechea, acesta ar fi desigur Constantin Brâncuși, deschizătorul de drumuri artei moderne și artistul cu care România se mândește cel mai mult alături de George Enescu.  Și totuși, povestea unui rătăcitor prin lumea mare, care și-a aflat a doua casă pe tărâm canadian, aducând cu el dorul de patria mumă, „pictează” un alt adevăr. Acest portret este dedicat unui dintre cei mai români dintre canadieni, desenatorul, sculptorul și ilustratorul Nicăpetre, considerat nu doar unul dintre fondatorii, dar chiar și simbolul grupului Observatorul al comunității române din Toronto, Ontario. Fără a ști exact cine era, l-am cunoscut undeva prin 2003 la una dintre șezătorile grupului, unde fusesem desemnată să reprezint teatrul Ars Nova; m-a intimidat atunci figura-i statuară, barba-i brâncușiană care abea acoperea săpăturile vieții pe obrazul aspru, ca și privirea-i arzătoare și adâncă. Mi-a părut desprins dintr-o sculptură monumentală ceea ce avea să se adeverească imediat ce i-am aflat identitatea. Am dorit încă de atunci să aflu mai multe despre el și să-mi împărtășesc impresiile lăsate de această întâlnire scurtă; câteva decade mai târziu, iată-le!

Așadar, cine a fost Nicăpetre? Născut la 27 ianuarie 1936 la Brăila, pe numele adevărat Petre Bălănică, s-a afirmat încă de la o vârstă tânără, pe vremea studenției la Institutul de arte plastice Nicolae Grigorescu prin ilustrațiile create pentru cărți ca Poeme de Theodor Balș, Libertatea de a trage cu pușca de Geo Dumitrescu, Veșmânt și culoare de Cristina Anghelescu, ori Coloana fără sfârșit de Mircea Eliade. Doar la cinci ani de la terminarea studiilor avea parte de prima expoziție personală la Galeria Simeza în 1969, multe altele urmând apoi la Galeria Apollo, Galeriile de artă din București, cele din Bacău sau Galateea. Orientarea către arta monumentală a venit odată cu expoziția permanentă de la tabăra de sculptură de la Măgura (proiect artistic care a rezultat între anii 1975 și 1985 într-un muzeu în aer liber, unde peste 160 de artiști români și-au expus peste 250 de monumente devenite curând o atracție turistică în județul Buzău). Anul 1980 încheia o primă perioada din activitatea și viața sa, fiind în același timp anul părăsirii meleagurilor natale. Această perioadă ar putea fi considerată  căutarea (și implicit găsirea) identității artistice a sculptorului care vedea natura și originile românești arhaice în dimensiuni copleșitoare și decorative. După wikipedia, plecarea din România i-a fost favorizată de invitația la Simpozionul de sculptură în marmură de la Skironio (Grecia), organizat de soția sculptorului Costas Polichronopoulos, în memoria acestuia.

A urmat o perioadă scurtă petrecută în Grecia și Italia când Nicăpetre își petrecea nopțile în adăposturi pentru emigranți. Ajuns în fine la Toronto, Ontario, Canada, ca orice român de nădejde, sculptorul care își câștigase faima europeană sculpta pietre funerare sau tăia și modela lemnul pentru diverse construcții pentru a-și câștiga existența.  Dar artistul trăia ascuns în dulgherul care folosea timpul liber pentru modelarea lemnului de copac, un material mai la îndemâna sa decât piatra ori marmura; iar printre picături desena (ciclul Artistul și Natura), scria (volumul autobiografic Brăilița – Downtown – via UAP), ori culegea trunchiuri de copac dezrădăcinați de furtuni, pentru a-i ciopli). Și iată că șansa i-a surâs încă o dată, parcă recunoscând în temerarul urmaș al dacilor pe marele artist care va fi recunoscut și onorat pe trei dintre continentele lumii. În 1982  expunea la Columbus Center din Toronto, iar în 1985 (anul obținerii cetățeniei canadiene) deschidea prima expoziție personală la Goethe Institute. Perioada aceea e dominată de neliniște, regăsită în lucrarea Rugăciune pentru fiul rătăcitor, fără discuție o creație de natură personală și poate chiar autobiografică.  Dar artistul se va regăsi repede, în 1993 câștiga Marele Premiu la Concursul Internațional de Sculptură din Birmingham, Statele Unite cu sculptura în lemn Invocație, iar în 1995 participa la Osaka, Japonia cu lucrarea Devenire, la expoziția Trienală. Din perioada canadiană a artistului român rămân lucrări dintre cele mai bogate ale expresiei sale artistice, când toate inspirațiile sunt topite în pasta modelatoare a unui meșteșug artistic matur, echilibrat, în care structura materialului brut este prezervată în vitalitatea finală a creației. Tot Wikipedia ne oferă o listă a monumentelor sale aflate în diverse spații culturale ale lumii: Iubirea mea… despre tine (1974), marmură, la Villany (Ungaria), Marea Umbră (1980), marmură, la Skironio (Grecia), Orgă de liniște (1988), granit, la Straubing (Germania), Acrotiri (1993), marmură, la Krastal – St. Paul (Austria), Devenire, lemn (1994), la Saint-Jean-Port-Joli (Quebec), Păstaie (1996), lemn, la Kirkfield (Ontario). Nicăpetre își exersa arta creativă în propria-i grădină din Scarborough, Ontario, devenită atelier de lucru, loc de întâlnire cu prietenii și expoziție permanentă până la moartea sa. De asemenea, a creat pentru Centrul Cultural Românesc din Hamilton, Ontario o serie de portrete stilizate care demonstrază capacitatea de înțelegere a caracterelor modelate de mâna sa: Mihai Eminescu (în 1989) și Nae Ionescu (în 2000), ambele în marmură, bustul literatului Horia Stamatu (în 2001) în marmură, portretele lui Aron Cotruș (în 2002) și Mircea Eliade (2005) în bronz.

Dincolo de măiestria unei arte care, nu am nici un dubiu acum, îl va păstra în memoria timpul ca al doilea Brâncuși al României, sculptorul Nicăpetre a făcut demonstrația unui caracter integru, vertical, și inspirator. Mai mult, deși fugit din țara natală, dorul de ea a fost permanent exprimat în oricare dintre acțiunile sale de-a lungul anilor petrecuți în Canada. Așa cum afirmam anterior, a participat la fondarea grupului Observatorul care va deveni curând nucleul cultural al comunității române din Toronto, directorul ei, Dumitru Puiu Popescu  afirmând că a fost un om special pe care am avut șansa să-l cunosc în diferite momente la vieții. O prietenie de neuitat care ma onorează. Mărturiile amprentei sale asupra comunității noastre din Toronto sunt încă vii în amintirea membrilor ei. Viorica Pavel Lerner scria despre întâlnirea cu artistul în 2001: Deși Nicăpetre spunea că sculpturile trebuie să vorbeascã singure, fără explicatiile artistului n-aș fi știut să pătrund în intimitatea dintre artist și materie. Prezentarea a fost o lecție de înțelegere a sculpturii. Cuvintele au luminat propriile sale opere. Cum sa nu fi fost nevoie de cuvintele lui? Artiștii de geniu sunt în avans față de contemporanii lor și rămân deseori neînteleși. Dar când un asemenea artist are pe lângă talentul de sculptor și harul vorbei și scrisului, cum le avea Nicăpetre, se naște posibilitatea unei mai mari apropieri între artist și privitor. (Observatorul)

Previous Next

Revenit în țară pentru o scurtă perioadă în 2004, mai precis în orașul natal, Brăila, modela bustul filosofului Petre Andrei și publica cartea Nicăpetre despre Nicăpetre.

În 2006, la împlinirea vârstei de 70 de ani, Nicăpetre primea diploma de onoare a comunității române din Toronto, chiar din mâna prietenului său Puiu Popescu, în fața a peste 300 de români care l-au aplaudat și i-au adorat arta. Doar doi ani mai târziu, aceeași membri ai comunității îi cântau prin telefon mulți ani trăiască de ziua nașterii unui Nicăpetre emoționat și trist, prea bolnav pentu a putea fi prezent fizic la cenaclurile pe care le iubise. La doar trei luni după acel eveniment, Nicăpetre se stingea din viață la Toronto în aprilie 2008, lăsând în urmă o artă alcătuită din sute de exemplare cu valoare incomensurabilă, opt cărți și albume de artă, toate lansate la cenaclul care încă îi poartă numele. La dorința sa, casa memorială de la Brăila, devenită muzeu în Anul Internațional Brâncuși primea prin donație 763 de desene și 85 de sculpturi și alte materiale documentare, prin care un artist român de talie internațională din diaspora canadiană, revenea acasă. Fotografiile expuse în acest articol (obținute prin curtoazia scriitorului româno-canadian Dan Pally) sunt doar o frântură a unei arte care stabilește o punte peste Atlantic, reunind pe românii de pe ambele coaste ale oceanului  întru admirația către artistul Nicăpetre.

A consemnat pentru dumneavoastră de la Toronto,

Mihaela Cudalbu

Muzicolog și Profesor de Muzică

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!