In 14 oct. 1948, din Palma de Mallorca, Pamfil Seicaru ii scria generalului Radescu, lider respectat, alaturi de Printul Nicolae, fratele lui Carol al II-lea, al rezistentei romanesti din diaspora:

„Stimate Domnule General Radescu,

Eram hotarat sa nu intervin sub nici o forma in aceasta sinistra comedie care se numeste ‘Rezistenta romaneasca’ peste hotare, si daca ies din rezerva pe care mi-am impus-o, o fac pentru a raspunde sentimentului unanim al tarii, sentiment al carui ecou a ajuns pana si in aceasta indepartata insula, unde ma aflu de aproape trei ani. Am primit scrisori din tara si de la proaspat fugitii din tara, scrisori zguduitoare prin continutul lor, prin disperarea care le strabate, prin acel accent de revolta legitima impotriva comediei rezistentei. Suntem la jumatatea lunii octombrie, la noi acasa oamenii se pregatesc de iarna. Este a cincea iarna de ocupatie bolsevica. Citesc in ‘Gazette de Lausanne’ ca Home Fleet accelereaza preparativele de razboi, Amiralitatea britanica a dat ordin flotei britanice sa monteze pe bordul vaselor noile arme, iar in tot cuprinsul Angliei sunt puse in stare de functionare sirenele. Nici in ultimele zile ale lunii august 1939 nu exista aceasta febra premergatoare razboiului.

Si in Statele Unite, Cita Davilla a dezlantuit o campanie contra lui Grigore Niculescu-Buzesti et comp., o polemica ce continua cu violenta intre ziarele ‘America’ si ‘Lumina’. Iar din tara mi se scrie ca ofiterii sunt stransi in campuri de concentrare pe malul Prutului, in judetele Iasi-Falciu, iar de acolo, triati, sunt trimiti la Chisinau, unde sunt indicii sumbre ca se prepara un Katyn romanesc. Palmuitor contrast intre dezgustatorul spectacol al ambitiilor rezistentionaliste si groaznica suferinta a poporului roman, suferinta care, din nefericire, nu a impus nici unui asa-zis exponent al partidelor o tinuta decenta.

Aceasta insensibilitate morala palmuieste pentru vecii vecilor o categorie de politicieni improvizati, ai intamplarii, care folosesc momentul de confuzie ce exista atat pe plan national, cat si pe plan international. Cuvintele din scrisorile primite se infig in constiinta, te urmaresc obsedante, ca strigatul de ajutor al unei fiinte care se ineaca.

Ma adresez Dv., care in toata aceasta abjecta, triviala forfoteala de ambitii, de interese tainice, de arivism vulgar, reprezentati o constiinta onesta, un biet suflet romanesc zbuciumat de o reala grija pentru nefericita Patrie. Eu nu reprezint un partid, mi-ar fi sila sa invoc in asemenea imprejurari o asemenea ofensatoare calitate, eu reprezint un animator al opiniei publice romanesti, dominat de imperativul national al clipei de fata.

Circula in Paris, Londra si Washington o serie de indivizi care isi permit sa vorbeasca in numele poporului roman. Cine le-a dat acest mandat? Si sunt oare acesti domni calificati sa mai reprezinte altceva decat calitatea de acuzati de inalta tradare?

Cantaresc indelung cuvintele si nici un rand din aceasta scrisoare nu este zvarlit sub precipitarea unor resentimente.

Fiindca v-ati situat pe plan democratic, nu puteti contesta nici unui cetatean roman sa-si utilizeze unul din drepturile fundamentale ale democratiei, dreptul de a-si exprima liber opinia.

Am sustinut razboiul contra Rusiei Sovietice, pentru ca poporul roman nu putea sa ratifice prin resemnare felonia Moscovei din 1940. Nu ma surprinde ca exista o colectie intreaga de ticalosi care ignora voit actul marsav al Rusiei Sovietice din iunie 1940 si evita cu o grija suspecta sa pomeneasca de Basarabia si Bucovina. Asa de mare a fost grija acestor strategi ai denigrarilor nationale, acestor perfizi acuzatori ai tarii si zelosi sustinatori ai tezei rusesti, ca nici in asa-zisul memoriu al rezistentei, prezentat in octombrie 1946 Conferintei de Pace de la Paris, nu s-a pomenit de Basarabia si Bucovina, nici de atacul Rusiei Sovietice din 1940. Recititi ‘La Roumanie devant la Conference de la Paix’, memoriu al carui autor intre altii este si [Alexandru] Cretzianu, cumnatul lui Niculescu-Buzesti. Va intreb pe Dv. daca constiinta de roman va ingaduie sa va solidarizati cu asemenea indivizi? Eu stiu ca natiunile care nu mai reactioneaza si raman inerte cand li se desprind bucati din trup sunt sortite pieirii, asa cum sunt oamenii bolnavi de lepra. Natia noastra nu sufera de asemenea infirmitate si a probat-o in formidabilul ei efort militar.

Am crezut in razboiul dus impotriva Rusiei Sovietice, am crezut si cred in dreptatea cauzei romanesti. Cartea mea ‘Pax americana sau pax sovietica’, despre care banuiesc ca veti fi aflat, poarta ca dedicatie aceste randuri: ‘Ofiterilor si soldatilor romani, cazuti pe campiile Rusiei Sovietice, in apararea drepturilor sfinte ale Patriei lor’.

In mai 1946, cand am terminat cartea, persista in politica internationala nefasta iluzie ca totusi o pace de compromis ar fi fost posibila. Ce ar fi insemnat o asemenea pace pentru Romania este usor de verificat azi, citind cartea lui Walter Lippman, ‘Buts de guerre des Etats Unis’, aparuta in 1944, imediat dupa Yalta. Fara indoiala ca o asemenea pace este imposibila, atunci cand conflictul este mai profund si de proportiile unei crize istorice. Astazi se vorbeste de razboi ca unica solutie de a iesi din acest impas in care se gaseste omenirea.

Razboi contra cui? Contra Rusiei Sovietice. Deci evenimentele vin sa ratifice razboiul nostru. Mormintele celor ce au cazut in aceasta epopee menita sa insemne o eroica introducere la o noua faza a istoriei noastre, mormintele profanate de toti cei care au cutezat sa numeasca exact ca si rusii razboiul nostru un razboi criminal incep sa-si capete adevaratul lor sens.

In 1877, Partidul Conservator, precum stiti, s-a declarat impotriva participarii Romaniei la razboi, propunand retragerea armatei in munti. Cand armata romana a trecut Dunarea, Mihai Eminescu, redactor la ‘Timpul’, oficiosul Partidului Conservator, a scris un articol inspirat, preamarind liric faptul invierii armatei romane, facand sa tresalte in morminte Basarabii si Musatinii. Era o atitudine neconforma cu pozitia luata de partid. Alexandru Lahovary, unul din conducatorii Partidului Conservator, a venit furios la redactia ‘Timpului’ si a cerut socoteala lui Eminescu, pentru indrazneala de a fi elogiat trecerea Dunarii. Raspunsul lui Eminescu a fost pe un ton de o violenta exceptionala: ‘Putoare greceasca, tu nu poti sa simti ceea ce simt eu ca roman, cand incepem sa traim in istorie’. Intamplarea a fost povestita de Slavici si strigatul lui Eminescu este valabil si astazi, cand atatia indivizi, cu pretentia de a fi exponentii poporului roman, se leapada de patetica epopee a natiei, ca si cand ar fi rusine sa lupti, si o glorie sa fii las. Sunt aceiasi oameni care preamaresc in fiecare an actul capitularii de la 23 august [1944], ca o serbare glorioasa a natiei, pe cand [in] Finlanda ziua armistitiului este o zi de doliu.” (Va urma)

Nota redactiei: Pentru ca scrisoarea lui Pamfil Seicaru e foarte lunga, am ales sa o public in 2 episoade, care impreuna fac o radiografie completa a tradarii regale de la 23 august 1944.

Sursa: historiaincomoda.blogspot.com.