gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Trăim în contemporaneitate și nu gândim liber

În contemporaneitate, suntem permanent bombardați cu îndemnul mefistofelic de a prinde clipa, de a fi oameni „întregi”, care nu hoinăresc să adune știință.

Sub tirania imperativului de a „prinde” clipa, ne plasăm într-o buclă repetabilă, în care ne pierdem perceptia timpului, deposedați fiind de amintirea a ceea ce am trăit și visat în ultimii ani și blocați în privința idealurilor si planurilor de viitor. Devenim, treptat, oameni ai prezentului continuu, adolescenți care, crezându-se nepieritori și pretinzând ca sunt adulți, vor totul și vor acum. Trăim o infantilizare în masa, menită a ne impiedica sa deschidem larg ochii la ceea ce achiziționam*, dar si o alienare dintre cele mai grave din istoria umanitatii – în lipsa memoriei si a idealurilor, o parte consistentă a sufletului omului, la nivel individual si la nivel colectiv, deopotrivă, se pierde, în modalitate faustiană.

Fără proprietate, băltind într-o iluzorie libertate și o butaforică egalitate de șanse, dependent de stat sau de structuri private, fără o centură de siguranță reprezentată de economii, fără o plasă de siguranță socială reprezentată de reglementarea supra-îndatorării în vederea reducerii poverii sau a ștergerii acesteia pentru imposibilitate de plată, omul prezentului continuu este încurajat să se îndatoreze, să achiziționeze, să își satisfacă toate dorințele ne-naturale, răsfățul și viciile, mai ales pe datorie.

Reclamele și celelalte capcane comerciale folosite cu titlu de persuasiune îl îndeamnă să își trăiască visul/basmul acum, căci viitorul este irelevant.

Omul prezentului continuu nu mai vede nimic rău în faptul că își transformă în sclav eul viitor, cel care va munci următorii 25-30 de ani pentru a rambursa creditele făcute acum. Doar pentru că vrea acum şi aici lucruri (care nu îi sunt neapărat utile, dar care pot fi afişate, pentru a se vedea că are, pentru a-și putea face un selfie şi a-l pune pe Instagram, ca îl vadă „prietenii” şi să îl invidieze), își amanetează viitorul, uitând să fie el însuși, golindu-se pe dinăuntru pentru a face loc sosiei sale, albina-lucrătoare a stupului, captivă ţelului de a achita creditul la bancă. Atunci când se împrumută pe 25-30 de ani pentru orice, omul prezentului continuu se joacă de-a călătoria în timp, aducându-și în prezent veniturile viitoare pentru a fi grevate (uneori în proporţie de 100%), în favoarea creditorului financiar, care îşi va vrea înapoi „banii” creaţi din nimic, chiar și prin executare silită. Sub cuvânt că îi feresc de acest risc, profesionistul persuasiunii îl va determina să se golească de el însuşi şi să se umple cu fantomele creditorilor. Nimic nu distinge lumea financiarizată, pusă la picioarele bancherilor, de lumea digitalizată, aseptică, distanțată social, a Big Tech și Big Pharma. Totul este „pentru siguranța” omului prezentului continuu. Chiar și tentativele de segregare socială pe criterii sanitare sau de avere.

Din această continuă și fără scăpare manipulare, care transformă omul prezentului continuu într-un captiv, nu câștigă nimeni decât temporar, la fel ca Faust sau ca spectatorii magiei performate de Woland și asistenții săi, din Maestrul și Margareta, de Bulgakov.

Deşi este posibil ca mulţi să îşi să îşi tatueze pe corp mesaje mobilizatoare emoţionale, ca cele pe care şi le afişează starurile de cinema sau sportivii de performanţă, ceea ce realmente contează pentru omul prezentului continuu este bunăstarea, care poate fi obţinută chiar și folosind sau exploatând alţi oameni (în aparenţă liberi, dar legaţi cu tot felul de lanţuri juridice de cei care deţin resursele şi avuţia) și sănătatea, care poate fi menținută chiar și obligându-i pe alții la tratamente preventive sau segregare socială pe criterii sanitare.

Omul prezentului continuu este „ultimul om” din scrierile lui Friedrich Nietzsche (Aşa grăit-a Zarathustra) sau Francis Fukuyama (Sfârşitul istoriei şi Ultimul om). Deviza lui este: să bem și să mâncăm, căci în viitor oricum vom muri**.

* Caveat emptor, un principiu juridic antic, înseamnă, în traducere liberă, „cumpărătorul să deschidă larg ochii”.

** Parafrază a lui Emmanuel Carrere, dupa 1 Corinteni, 15. A se vedea Împărăția cerurilor, ediția în limba română la editura Trei, București, 2016.

A consemnat pentru dumneavoastră Gheorghe Piperea.

nae ionescu, gandirea, metafizica, constiinta nationala

Nae Ionescu - Discursul contemporan

…Istoria indică mai degrabă de-alungul anilor, diferite tipuri de cultură, având fără îndoială puncte de contact, dar nu asemănări esențiale. A fecondat spiritul grec lumea romană? Nu. Caracteristica culturii romane rămâne ideia de drept. Ce a înflorit pe pământul Romei sub influența greacă a fost hibrid și neviabil; cum e de pildă filozofia. Și mai departe, cum s’ar putea pune în aceiași categorie spirituală cultura grecoromană cu cea germanică a Europei occidentale?

Că diversele culturi sunt impenetrabile, s’ar putea vede dealtfel și din fenomenul migrației lor; orice nouă epocă spirituală e întovărășită de o deplasare în spațiu: Grecia, Roma, nord-vestul Europei. Ca să nu vorbim decât de cele apropiate.

Iată în câteva indicațiuni, destul material pentru reflecțiile celor care au protestat împotriva valorificării făcută de mine lui Spinoza. Mai e nevoie să stăruesc acum pentru a lămuri ce e o cultură națională? „Cultură națională” e un pleonasm. Cultura nu poate fi decât națională. Dacă nu este însemnează că nu e o cultură autentică; ci numai încercări timide înspre cultură – sau aparițiuni hibride, fără o „a doua zi”

…Mă gândesc adesea că inventivitatea minții omenești nu e fără margini; prea se repetă situațiile pas cu pas; și prea aceleași vorbe se aruncă în cumpăna discuției. Știți cum scria pe vremuri Eunominus către Grigore cel Mare? „Voi cuteza a gândi imposibilul”. Căci vai! nici Grigorie nu prea stăpânea „legile elementare ale logicei!”

Logică – de sigur nu avem, sau mai bine, nu avem logică unde nu e nevoie de ea. Iată de ce întâmpinarea tuturor pseudo-creștinismelor raționaliste nu se rușinează. De la ortodocși la protestanți deosebirea este fundamentală; noi întrebăm dacă trebuie să ne gândim așa; ei, dacă pot să gândească așa. Drumurile noastre merg pe la Ghetesmani, prin grădina jertfei acceptate; credo, quia absurdum este doar durerosul sacrificiu al intelectului; pe care orice creștin trebue să-l facă: senin și cu convingere; căci e sacrificiul trupului.

Cred, cu toate că e absurd; cred tocmai pentrucă e absurd; căci în dușmănia mintii față de credință, eu văd tocmai putința unei vieți mai înalte.

Nu e nimeni așa de pedepsit de Dumnezeu ca să disprețuiască cunoștința. Dar care cunoștință? Pe cea dată de „regulele elementare ale logicei?” E prea puțin în genere; iar aci nu e nimic. Credo, quia absurdum, asta a spus-o Tertullian. De ce nu se citează cu aceeaș asiduitate Anselm de Canterbury? Căci al său credo ut intelligam este împlinirea istorică și logică a celui dintâiu. E mai puțin cunoscut? Mă îndoiesc. E mai puțin comod pentru o argumentare ad-hoc? Se poate, dar nu ar fi un motiv. Motivul este altul: când ai pornit pe drumul rațiunii, ți-e frică să mergi până la capăt, căci nu știi unde poți să ajungi.

Vrem să cunoaștem; dar nu după „regulele elementare ale logicei” – ci după îndurarea lui Dumnezeu, așa cum stă scris: videmus nunc per speculum in aenigmate; tunc autem facie ad faciem. Nunc cognosco ex parte; tunc autem cognoscam, sicut et cognitus sum. (I Cor. XIII. 12).

Iar pentru aceasta, mărturisim hotârât: credo quia absurdum!

Quia absurdum!

…Ortodoxia noastră țărănească nu e atât o religie cu o biserică chezășuitoare a credinței, cât un fel de cosmologie, în care elementele de dogmă strict ortodoxe se hipostazează în realități concrete; de ce, cu alte cuvinte creștinismul a coborât la noi în realități imediate ale zilei, contribuind la crearea unui univers specific românesc, obiectivat așa de caracteristic în folklorul nostru.

Iar mai departe, aceasta explică de ce o credință așa de vie și de susținută nu s’a completat în chip necesar cu o ierarhie bisericească puternic închegată, cum a fost de pildă cea rusă sau cea romano-catolică; precum și dece slăbiciunea împinsă uneori până la inexistență a acestei ierarhii nu a fost în stare să primejduiască fermitatea religiozității noastre țărănești.

Iată realitatea istorică. Poate ceva cam brutală; dar realitate. (…) Creștinismul face parte integrantă din ființa noastră națională. El închide în potențialitate o concepție de viață și o disciplină. Dar potențialitățile acestea rămân paralizate, atâta timp cât concepția de viață nu e formulată, ca să poată deveni isvor de valori culturale, iar disciplina nu se exteriorizează într’un aparat ierarhic care să o impună.

Spre un sistem filozofic cu bază ortodoxă, și spre o biserică mândră, curată și puternică, au mers, într’o nedesmintită continuitate, timp de ani sforțările noastre. Nu ca înspre niște idealuri inventate de o conștiință desrădăcinată din vremea ei și neliniștită, ci ca înspre o necesitate impusă organic de tradiția și structura rasei noastre…

Iertare! Iertare creștină. Cuvântul a fost prea des pomenit… Dar la înțelesurile lui câți dintre noi se vor fi gândit cu dinadinsul? Și totuși el trebuie lămurit.

Creștinismul este religia iubirii, a milei și a iertării. Religia celor slabi deci? A sclavilor! A, nu! Ci mai de grabă a eroilor. A eroilor umili și anonimi; a celor care s’au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui lui Dumnezeu.

Cine nu mai cere nimic pentru el – e creștin.

Cine nu mai există prin el – e creștin.

Cine s’a omorât în trupul lui, în ambițiile și poftele lui, dar trăește în spiritul și în legea lui, care e a lui Dumnezeu, e creștin…

Înseamnă însă aceasta că un creștin nu există, nu cere nimic, nu vrea nimic, nu luptă pentru nimic? Deloc. El este, luptă și cere împlinirea legii lui Dumnezeu.

De-ți va greși aproapele tău nu de șapte ori, dar de șaptezeci de ori câte șapte, iartă-l pre el. De sigur. De-ți va greși ȚIE! De-ți va greși ție, nu ai niciun drept să-l osândești; căci cine te-a pus pe tine judecător în propria ta cauză: și de unde vei lua puterea să osândești, și hotărârea să execuți?

Cum de poți aduna atâta tărie în sufletul tău, încât să iei asupra ta păcatul grozav de a te înscăuna ca stăpân peste oameni? Deci iartă-l. Dar noi mai știm ceva: Știm că batjocorit, scuipat, pălmuit și spânzurat pe cruce, Christos a gemut îndurător: Iartă-le lor, Doamne, că nu știu ce fac. Dar tot Christos îndurătorul a toate e cel care a luat biciul și a gonit pe zarafii și negustorii cari spurcau casa Domnului. De ce se uită așa ușor lucrurile acestea?

De ce nu ne dăm seama că blasfemăm și că batjocorim tocmai ce e mai cutremurător de sublim în creștinism atunci când bagatelizăm iertarea creștină făcând din ea o mușama cu care să acoperim păcatele ce se fac împotriva „legii”?

Căci tocmai asta e sublim în religia noastră: desrădăcinarea subiectivismului și a sentimentalismului obicinuit să centreze toate întâmplările asupra noastră înșine – și punerea noastră absolută în slujba unei realități transcendente nouă. Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: pentru că noi neexistând ca „noi”, insulta ce ni se face nu are obiect, nu există pur și simplu. Iertarea greșalelor greșiților noștri echivalează cu indiferența față de răul care ni se face pentru că acest rău noi nu-l simțim, nu trebue să-l simțim. Așa fiind iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală.

Dar atunci iertare pentru păcate împotriva legii nu există pentru noi; ea nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur poate Dumnezeu să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăsneală, și orgoliul acesta ne-ar pierde.

Încetați deci, mielușei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate; NON DE RE TUA AGITUR!

29 Noemvrie 1926
Nae IONESCU

expozitie temporara reptile vii, muzeul antipa

Muzeul Antipa vă prezintă fascinanta lume a reptilelor vii

Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” vă invită să vizitați „Reptilia”, expoziția temporară de reptile vii, găzduită în această perioadă în Sala Multimedia de la parterul Muzeului Antipa!

Mamba neagră, cobra scuipătoare, vipera de Gabon, pitonul reticulat sau anaconda sunt doar câțiva dintre oaspeții de seamă ai expoziției care pune la dispoziția vizitatorilor informații despre obiceiurile lor, despre cum se adaptează la mediul înconjurător și rolul pe care îl joacă în ecosistem.

Alături de animale vii, în expoziție pot fi admirate și valoroase specimene din colecțiile științifice ale Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”!

„Reptilia” este deschisă în programul normal de vizitare al muzeului, iar prețul unui bilet de intrare este de 10 lei pentru copil/student/pensionar și 15 lei/adult. Copiii cu vârste mai mici de 3 ani au gratuitate. Vă așteptăm cu drag!

Citește mai departe:
https://antipa.ro/