Obiectul de studiu al ştiinţei economice, considera Manoilescu în spiritul doctrinei protecţioniste clasice, îl forma economia naţională, care era privită atât ca o sumă a forţelor de producţie, cât şi ca un conglomerat de agenţi economici individuali.

Dintre forţele naţionale de producţie, locul principal îi revenea muncii, în raport cu care capitalul şi celelalte forţe de producţie aveau o importanţă secundară.

Ştiinţa economică era chemată să cerceteze atât fenomene şi procese de regularitate şi repetiţie, care determinau ori influenţau activitatea economică pe termen lung şi în proporţii de masă, cât şi fenomene şi fapte individuale, izolate.

Faptele de repetiţie se pretau la abstractizări şi generalizări, în timp ce faptele individuale erau explicate prin metode empirice.

Gânditorii economici români aveau datoria să studieze trăsăturile şi direcţiile de dezvoltare ale economiei româneşti, evitând, pe cât posibil, să împrumute teorii şi modele din gândirea economică universală, care nu-şi găseau aplicare.

În ce-l privea, Manoilescu considera că datoria sa ca om de ştiinţă era ca, pornind de la datele realităţii, să formuleze reflecţii teoretice şi recomandări practice privind accelerarea dezvoltării economice a ţării noastre.

Propunându-şi să elaboreze o teorie generală a protecţionismului, care să depăşească neajunsurile semnalate, Manoilescu a utilizat un instrumentar metodologic şi conceptual propriu.

Premisele metodologice ale demersului său ştiinţific sunt următoarele:

• problematica era abordată din perspectiva strict economică, fără luarea în considerare a factorilor sociali, psihologici, politici şi filosofici;
• comerţul intern (desfăşurat înăuntrul statului naţional, privit ca o entitate economică) era rupt de comerţul internaţional, desfăşurat între entităţi economice diferite;
• preţurile mondiale erau considerate, în mod convenţional, drept mărimi fixe, corespunzând unei situaţii de echilibru permanent între volumul cererii şi cel al ofertei. Principalele concepte introduse sau, după caz, redefinite de Manoilescu sunt: beneficiul naţional, producţia netă şi productivitatea muncii.

Pe baza datelor statistice internaţionale privind evoluţia productivităţii muncii, Mihail Manoilescu a desprins următoarele constatări şi concluzii:

– în interiorul fiecărei ţări se manifestau diferenţe apreciabile ale productivităţii muncii, atât între întreprinderi, cât şi între ramurile economice. Decalajele cele mai mari se înregistrau între productivitatea muncii din industrie şi cea din agricultură. Raportul dintre productivitatea muncii din industrie şi cea din agricultură reprezenta o mărime relativ constantă, denumită ulterior „constanta Manoilescu”;
– în ţările agricole sau, în general, mai puţin dezvoltate economic, majoritatea populaţiei lucra cu o productivitate a muncii scăzută, în timp ce în ţările industrializate, majoritatea populaţiei lucra cu o productivitate a muncii ridicată;
– în comerţul internaţional, produsul muncii unui lucrător industrial se schimba cu produsul muncii mai multor lucrători agricoli. În general, pentru a realiza valori de schimb echivalente, ţările agricole erau nevoite să utilizeze un volum de muncă considerabil mai mare comparativ cu ţările industriale. Această concluzie a fost acceptată de economiştii radicali R. Prebisch, C. Furtado şi alţii, şi contestată de economiştii de orientare liberală şi keynesiană P. A. Samuelson (care o califica drept „ilogică”), M. Blaug şi alţii.

Pe baza constatărilor şi a concluziilor arătate, Manoilescu a susţinut că ţările industrializate, dispunând de o productivitate mai mare a muncii naţionale, exploatau în comerţul internaţional ţările agricole, dispunând de o productivitate mai redusă a muncii naţionale.

Pentru ţările agricole, participarea la comerţul internaţional, departe de a prezenta avantaje, determina pierderi de venit naţional. Teza lui Manoilescu se înscria în cadrul teoriilor centrate, pe relaţiile economiei inegale, de exploatare, dintre capital şi muncă la nivel atât micro- cât şi macro- şi mondo-economic.

Chiar dacă ea fusese formulată anterior de diverşi alţi autori din gândirea economică universală, între care F. List şi K. Marx, economistul român are meritul de a fi adus noi argumente în susţinerea acestei teze.

Pentru remedierea acestei situaţii, ţările agricole şi, în general, mai puţin dezvoltate, aveau atât datoria, cât şi posibilitatea să îşi dezvolte forţele naţionale de producţie, în principal, pe calea industrializării.

Procurarea bunurilor economice, afirma Manoilescu, de către ţara agricolă era posibilă pe două căi:

• calea indirectă (sau comercială), care consta în importul unor produse cu o productivitate a muncii inferioară mediei naţionale;
• calea directă (sau industrială), care consta în producerea în interiorul ţării a unor mărfuri cu o productivitate a muncii superioară mediei naţionale. Pentru a determina dacă o marfă trebuia importată sau produsă în ţară, era necesar să se compare productivitatea muncii aferente respectivei mărfi cu productivitatea medie naţională.

Teoria protecţionistă a lui Manoilescu era menită să reprezinte o componentă esenţială a doctrinei economice corporatiste şi prin aceasta, suportul teoretic al politicii economice a statelor corporatiste. Cu toate acestea, din diferite motive, teoria sa nu a fost aplicată în niciunul din statele corporatiste europene.

În România, ideile economice ale lui Manoilescu au fost respinse de principalele curente de gândire, ca şi de forţele politice din timpul vieţii sale, nefiind puse în aplicare. După Al Doilea Război Mondial, desprinsă din contextul social-politic corporatist, teoria protecţionistă formulată de Manoilescu avea să exercite o influenţă durabilă asupra gândirii economice de orientare radicală.

Economistul român este considerat în numeroase lucrări de specialitate, apărute în întreaga lume, drept cel mai însemnat precursor al curentului economic radical latino-american.