Caloianul este una dintre cele mai interesante manifestări folclorice româneşti de tip arhaic. Întâia consemnare a Caloianului o datorăm lui Gheorghe Săulescu, la mijloculul secolului al XIX-lea:
„Când nu plouă, femeile şi mai cu seamă fetele efigiază o statuie de argilă, mare de o palmă, pe care o numeau Caloian; îi fac un sicriu de scoarţă, îl învelesc în giulgiu şi, ducându-l la un mormânt făcut înadins, fetele înmormântează pe figurantul Caloian şi apoi, făcându-i comândarea, se ospătează”.
Termenul sub care apare în genere obiceiul în literatura de specialitate Caloian nu pare sã fie cel mai răspândit în mediu folcloric, deşi el a produs cele mai numeroase derivate: Scaloian, Calaiman, Coliean, Caluian, Caliean, Iene, Ene şi altele. Caloianul (Scaloianul) este o păpuşă confecţionată din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcate în hăinuţe de cârpă. Acesta este o efigie a Marii Zeiţe neolitice, asimilată cu Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Zâna Caloiana sau cu personaje menite să oprească ploaia, Mama Secetei, Tatăl Soarelui. Moartea şi renașterea naturii, aducerea sau oprirea ploilor se face printr-un rit funerar: abandonarea cadavrului sau aruncarea acestuia într-un loc dosnic, sfărâmarea şi împrăştierea prin holdele semănate, imersiunea într-o apă curgătoare sau într-o fântână, înhumarea, incinerarea.
De obicei Caloianul este supus la două sau mai multe rituri funerare: înhumarea şi deshumarea, părăsirea şi aruncarea pe apă. Dacă, iniţial, se practica în a treia săptămână după Paşti, în prezent este o practică ocazională, efectuată în timp de secetă. Confecţionarea şi înhumarea Caloianului avea loc într-o zi de marţi, pentru ca joia să fie dezgropat şi reînhumat (sau abandonat pe câmp sau depus pe o scândură pe ape).
Caloianul – Obicei arhaic
Ca purtător al mesajului către divinităţile ploii Caloianul este iniţiat, ca şi mortul, prin bocete:
„Iani, iani / Caliani / Ia ceriului torţile / Şi deschide porţile / Şi porneste ploile, / Curgă ca şuvoaiele, / Umple-se pâraiele / Printre toate văile / Umple-se fântânile / Să răsară grânele / Florile, verdeţile, / Să crească fâneţele, / Să s-adape vitele, / Fie multe pitele.”
În calendarul tradiţional popular, Caloianul a fost tot o sărbătoare cu dată fixă, practicându-se în cadrul unei sărbători populare. Potrivit chestionarelor întocmite la începutul secolului al XX-lea, Caloianul se practica „în joia a treia după Paşti”, „la trei săptămâni” , „joi de lângă 8 mai”, „miercuri în a şaptea săptămână după Paşti”.
Contradictorii sunt şi informaţiile legate de finalitatea obiceiului: fie era menit să aducă ploaia, fie să îngroape seceta. Ceremonialul obiceiului cuprinde următoarele secvenţe rituale:
- formarea alaiului Caloianului (fetiţe sau fete nemăritate şi uneori femei însărcinate);
- naşterea – confecţionarea Caloianului;
- moartea năpraznică – găsirea trupului după căutări îndelungate, stropitul cu apă (scalda rituală), gătitul cu flori, coji de ouă roşii, aşezarea în „sicriu”;
- înmormântarea după obiceiul înmormântării tinerilor nelumiţi;
- dezgroparea (amintind de Înviere), după trei zile – scufundarea sau abandonarea Caloianului, pentru a ajunge la destinaţie.
Ospăţul funerar ce se încheie cu Hora Caloianului Caloianul este la origine un rit consacrat zeului naturii şi vegetaţiei, rit cunoscut în strãvechime pe o arie geogarficã extrem de întinsã, care includea şi teritoriul pe care s-a nãscut şi dezvoltat mai târziu poporul român, tracii având şi ei o asemena zeitate.
Bibliografie:
- Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
- Ghinoiu I., Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2002.
- Miclui-Pop O., Universul ritualurilor românești, studiu de etnologie și folclor muzical, Editura Arvin Press, București, 2006.
- Caloianul – obicei arhaic practicat în Sudul Moldovei.
A consemnat pentru dumneavoastră prof. George Pascal.
Unlock with Patreon