Gheron Netta s-a născut la 22 martie 1891 în Drobeta Turnu Severin. Provine dintr-o familie de intelectuali şi politicieni evrei cu vechi tradiţii şi care au jucat un rol important în viaţa spirituală şi politico-administrativă a judeţului Mehedinţi. A absolvit Liceul «Traian» din Drobeta Turnu Severin. Licenţiat al Academiei de Înalte Studii Economice din Bucureşti.

În anul 1912 s-a în scris la Universitatea Comercială din Leipzig pe care a absolvit-o în 1914 cu o lucrare de diplomă cu titlul „Handelsbeziehungen zwischen Leipzig und Ost- und Südosteuropa bis zum Verfall der Warenmesse” (Relaţiile comerciale între Leipzig şi Europa de sud-est până la decăderea târgului de mărfuri). În anul 1921 a abosovit şi cursurile Universităţii din Zürich, pentru studii în ştiinţele economice.

A fost profesor universitar şi om politic.

A deţinuţ funcţia de ministru de Finanţe în Guvernul Ion Antonescu, în perioada 1 aprilie – 23 august 1944. Un evreu în guvernul „antisemit” al „criminalului de război” Ion Antonescu?! (Pentru „cetățenii îngrijorați”, pardon, turnători – n.red.) Iată un paradox despre care nu se vorbește câtuși de puțin. Iar motivul este lesne de înțeles: ar putea afecta, eroda teoria generală a antisemitismului visceral al „călăului” Antonescu, care face din România o țară de slujitori și contributori neți la „cultul Holocaustului”, teorie „istorică”, de fapt propagandistică, care nu poate fi atinsă decât… cu lacrimi, cu emoție, cu senzații, impresii, fantezii, orice din sfera sentimentală, dar nu cu rațiune.

Prin decizia nr. 27 din 6 februarie 1948 a Curţii de Apel Bucureşti Gheron Netta a fost condamnat la temniţă grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii. A executat pedeapsa la Penitenciarele Uranus, Văcăreşti şi Aiud. A încetat din viaţă la Penitenciarul Aiud la 28 august 1955. Un destin tragic, cu atât mai mult cu cât regimul care l-a condamnat era unul al coreligionarilor Ana Pauker și Teohari Georgescu…

Pe 17 ianuarie 2000, un complet al Curţii Supreme de Justiţie l-a reabilitat pe Gheron Netta.

Așadar, ministru de Finanțe în guvernul Ion Antonescu a fost Gheron Netta. El a fost, astfel, superiorul ierarhic al lui Mircea Vulcănescu.

După război, amîndoi au fost condamnați pentru crime de război. De comuniști.

Se știe foarte bine și se poate stabili clar că niciunul dintre ei nu a fost vinovat pentru nicio moarte și nici măcar de incitare la violență.

Amândoi, evreul și românul, au murit la Aiud, Mircea Vulcănescu în 1952, iar Gheron Netta în 1955.

În anul 2000, Curtea Supremă de Justiție l-a reabilitat pe Gheron Netta. În urma reabilitării, fiicele lui au primit drept moștenire două blocuri cu 76 de apartamente.

Mircea Vulcănescu nu a fost reabilitat nici astăzi, iar fiica Măriuca nu și-a recăpătat nici măcar casa părintească. Prin demersurile, de fapt hotărârile, urmașilor comuniștilor care au adus teroarea în România pe tancurile sovietice și care apoi, în regimul așa-zis „democratic” au făcut „procesul comunismului” numele lui Mircea Vulcănescu nu poate fi purtat nici de un liceu, statuile și chiar busturile sale sunt interzise.

De unde această deosebire de tratament?

Dar e evident, din faptul că Gheron Netta era evreu și Mircea Vulcănescu român. Chiar dacă evreul a slujit regimului „criminal” al lui Ion Antonescu dintr-o funcție mult mai importantă decât Mircea Vulcănescu. Prin urmare, este mult mai vinovat, sau responsabil.

Evreul Alexandru Florian, care stabilește astăzi tot ce este „antisemit” pe pământurile țării și ce trebuie să dispară, și ce trebuie să fie iertat nu a protestat niciodată față de reabilitarea ministrului criminal de război Gheron Netta. Față de secretarul de stat Mircea Vulcănescu a fost însă intransigent.

Din jurnalul de la Arsenal al filosofului-martir:

22.05.1946 – pe la 6

„Să scrii ceva despre asta la fetițe”

„Pe scăriţa din fundul ţarcului în care suntem închişi, cineva dintre deţinuţii de drept comun a aruncat câteva coji de mămăligă.

Împreună cu Gheron Netta privesc cum vin vrăbiile să le ciugulească. Vin. Se lasă repede de sus, săr de pe o treaptă pe alta, vă umplu gușa și o zbughesc în plopul de peste drum, unde prin a-și avea cuibul, căci eo scutură în el de parcă i-ar merge fulgii… O vrabie a venit cu doi pui. Ia lăsat cu două trepte mai jos decît cea din urmă coajă. Suie pe trepte până sus, voi umple gușa și cooară la cei doi pui, că le da să mănânce. Puii îi ciugulesc din cioc. E duios. Gheron Netta îmi spune: ‘Să scrii ceva despre asta la fetițe’.

(…) Seara însă au venit şobolanii. Şi e la fel, şobolancele s-au urcat pe scări, au adunat în bot cojile de mămăligă uscată, din care păsările nu mai ciuguleau şi le-au cărat repede sub scară, unde le aşteptau puii”.

„La 1 iulie 1933, s-a născut, la Bucureşti, Maria Ioana Vulcănescu, fiica Margaretei şi a lui Mircea Vulcănescu. Din cauza împrejurării ingrate, că l-a avut tată pe strălucitul intelectual, viaţa Măriucăi, căci aşa o numeau apropiaţii, avea să intre în zodia represaliilor bolşevice.

Mircea Vulcănescu a fost arestat în 1946, pe când Măriuca avea 13 ani. Cât timp a fost în arestul preventiv de la Arsenal, Măriuca a avut voie să-şi viziteze tatăl. Putea să-l vadă în fiecare zi, mergând cu de-ale gurii. Acolo îşi petrecea timpul ascultând poveştile tatălui. A luat aminte la tot ce a auzit în acele zile, simţind că Vulcănescu incerca să o întărească pentru viitorul care o aştepta. Deşi era pe atunci doar o copilă, a observat cum, slăbind foarte tare, starea tatălui se degrada pe zi ce trece.

La 9 octombrie 1946, Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniţă grea. A fost trimis la Văcăreşti, apoi la Aiud. De atunci, Măriuca nu şi-a mai văzut tatăl niciodată. În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952, la domiciliul familiei, Securitatea a descins pentru o percheziţie amănunţită. Margareta Vulcănescu avea să le predea de bunăvoie securiştilor pumnalul de paradă al soţului ei ‘cu lama lucioasă, dar boantă şi cu cap de vultur semeţ’. Percheziţia s-a întins pe durata nopţii, familia fiind obligată să părăsească locuinţa din Strada Popa Soare, fără să poată să ia vreun lucru, oricât de mic, din casă. Spre dimineaţă, Măriuca Vulcănescu este invitată la Securitate, chipurile, pentru o ‘simplă declaraţie’, dar e luată şi dusă la colonia Ghencea, un fost Iagăr de tranzit pentru prizonierii germani, devenită colonie, pentru indezirabilii autohtoni. Va fi internată disciplinar 24 de luni, considerând că ‘menţinerea sa în stare de libertate ar aduce prejudicii intereselor statului’. Măriuca avea pe atunci 19 ani.

A trecut prin mai multe locuri de detenţie: Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera, Dumbrăveni. La început, Măriuca Vulcănescu a fost trimisă la munca câmpului, împreună cu alte 40 de femei, în colonia Popeşti-Leordeni, fiind repartizată într-un grup format din rude de foşti poliţişti sau rude ale luptătorilor anticomunişti. Odată cu venirea iernii, femeile au fost transferate în colonia Ghencea, iar Măriuca Vulcănescu a fost mutată în primăvara anului următor la colonia Pipera. Aici le-a întâlnit pe Gabriela Moţa, Marion Cantacuzino, Mihaela Catargi, Lili Jora, Lena Constante.

În urma unui protest venit din străinătate, care a dezvăluit faptul că Măriuca nu fusese condamnată penal, a fost repartizată alături de alte deținute la penitenciarul Dumbrăveni. Condiţiile dure din penitenciar, suprimarea dreptului la vorbitorul Iunar, iarna cumplită din acel an şi-au pus amprenta puternic pe sănătatea ei. În Iagăr fiind, a primit ştirea decesului lui Mircea Vulcănescu în temniţa Aiudului. Chiar dacă această veste era mai mult un zvon, Măriuca, care-l visase într-o noapte că o mustra părinteşte cu degetul, a văzut în acest semn un ultim mesaj de la tatăl ei.

După expirarea celor 24 de luni de pedeapsă, Măriuca Vulcănescu a fost eliberată pe 19 aprilie 1954. În toamna aceluiaşi an, împreună cu familia, a plecat la Aiud spre a găsi mormântul tatălui. Căutările trupului s-au dovedit zadarnice, drept care au ridicat o cruce simplă de fier, undeva pe Dealul Robilor.

În anii următori, Măriuca a reuşit să se angajeze preparatoare la o catedră a Institutului de Mine. Apoi a fost mutată la catedra de Mecanică şi Rezistenţă, condusă de Gabriela Ţiţeica. Cu sprijinul inimoasei profesoare, Măriuca a reuşit să se înscrie la Şcoala Tehnică de Arhitectură, după ce ii fusese refuzat accesul la Facultatea ‘Ion Mincu’.

Dar periplul rătăcirilor de la o instanţă la alta nu avea să se încheie, căci Măriuca purta stigmatul de a fi copila tatălui. În consecinţă, s-a angajat la un institut de proiectare, pentru ca apoi să renunţe la proiectarea industrială în numele vocaţiei culturale. Aşa a ajuns desenatoare în cadrul Institutului de Etnografie şi Folclor, lucrând la întocmirea Atlasului Etnografic al României. Dar campania bolşevică de eliminare a indezirabililor a luat-o din nou drept ţintă, Măriuca trezindu-se iarăşi pe drumuri. Aşa se face că a ajuns în atelierul de machete condus de arhitectul Dan Bota, de unde s-a pensionat în 1990. Chiar dacă a avut posibilitatea să părăsească ţara, sora ei fiind mutată la Paris, a ales să rămână în Bucureşti, în apartamentul din cartierul Titan.

În anii 2018 — 2019, Măriuca Vulcănescu a cerut ca o instanţă judecătorească să constate caracterul politic al condamnării tatălui. Tribunalul Bucureşti i-a dat câştiga de cauză, însă ulterior Curtea de Apel Bucureşti a respins definitiv solicitarea. Au fost două decizii contradictorii, fără precedent pe rolul instanţelor din România.

Dacă în cazul lui Mircea Vulcănescu solicitarea a fost respinsă, în schimb, pe data de 17 ianuarie 2000, un complet de nouă judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-au reabilitat pe Gheron Netta, ministrul finantelor în Guvernul Antonescu. Completul de nouă judecători a admis un recurs în anulare declarat de procurorul general al României. De ce Gheron Netta, superiorul ierarhic al lui Vulcănescu, a fost reabilitat, iar Mircea Vulcănescu, un amărât de subsecretar de stat, aflat în subordinea ministrului Netta Gheron, continuă să fie persecutat? Motivul e simplu: Gheron Netta era evreu, iar Vulcănescu era român. Amândoi au fost declaraţi criminali de război şi amândoi au murit la Aiud. Iată cum unul este mumă şi celălalt este ciumă!” – Sorin Lavric