Alin Cristian – Bunii noștri nebuni

Într-un eseu anterior valorizam gestul dizident făcut de păstorul mioritic și cântat, cumva vertebrant, de neamul românesc până nu demult: ieșirea din drumul bine bătut întru deschiderea unuia alternativ urmașilor. Pentru păzitorii turmei bipede — ciomăgarii ocupați cu normalizarea — a dialoga c-o vedenie-auzenie e un simptom de alienare mintală. Ultimul cuvânt în chestiunea umanului țin să-l aibă „știutorii” cu diplomă sau vână de bou, serios îngrijorați de rătăcirea lumii pe alăturea cu drumul „cel bun”, trasat de ei din ce în ce mai clar și supravegheat din ce în ce mai draconic.

A face necunoscutul de dincolo de zare să apară neatrăgător, dacă nu chiar înfricoșător, e meșteșugul dresurii de oameni numit eufemistic inginerie socială. Așa cum oile sunt împiedicate să se risipească de câini specializați pe rol, amatorii de trăiri mai proaspete și exotice, provenind din depărtare, sunt descurajați să se avânte într-acolo prin imagini proiectate pe fundalul zării de așa-ziși știutori. Educația are, între altele, și rolul de a face cunoștință oamenilor cu necunoscutul mai înainte ca ei să se lanseze singuri către el și tocmai ca să n-o facă. Răspunsurile primite din jur la marile întrebări existențiale au scopul să descurajeze investigațiile pe cont propriu, în stare să modifice paradigma de ansamblu a funcționării sociale — o legare laolaltă a umanului numită chiar religare. Căci, înainte de a ne re-lega de sacru, alteritate, sau transcendență, religia ne leagă mult mai sigur între noi, în cadrul unei campanii de îmblânzire și omogenizare comportamentală ce ne face guvernabili. Astfel masificat, materialul uman devine coeziv, gata să primească formă și strălucire din mâna ctitorilor politici. Pasivitatea-i obedientă ispitește drăcește ucenicii într-ale dumnezeirii, trezindu-le faraonice apetituri de mărire: dacă lumea a fost creată de meșterul divin, menținerea ei în stare de funcționare le revine calfelor lui umane, luminate de el anume în scopul  conlucrării. Pretenția de iluminare divină justifică sângeroase intervenții disciplinare. Caricatura clasică a acestui activism dement în slujba binelui e Don Quijote.

Motiv pentru care azi vorbim generic de onto-teo-logie, sau manipulare în scop lucrativ a mulțimii prin intermediul logosului (discursului filozofico-științific) dominant. Ca orice material, umanul nu poate fi instrumentalizat fără o oarecare coeziune ideologică între indivizi, în stare să le împiedice cât de cât dispersia. Nu-i de mirare că monoteismul conferă mulțimii o uniformitate și previzibilitate cu mult superioare politeismului, iar asta indiferent cât de eterogen sau omogen, personal sau impersonal, ar fi realul „în sine”, încă neatins de prehensia categorială a intelectului.

Cine se abate de la calea trasată lumii de îndrumătorii ei e, dacă nu rătăcit de-a binelea la minte, atunci cel puțin răuvoitor, retiv, îndărătnic, antisocial. Dezobediența civilă evoluează între casa de nebuni și cea de corecție: oaia neagră a societății are, pe sub pielea-i drăcească, malefica putere de a întuneca și alte minți, atrăgându-le pe urmele ei prin hățișurile obscure ce flanchează drumul de urmat. Ceea ce duce la diminuarea efectivelor turmei bipede și, implicit, a prestigiului păstorilor ei. Căci, conform versiunii oficiale de împlinire existențială, prin viață marii maeștri se preumblă în fruntea unor falnice alaiuri de emuli, ce-și sorb admirativ din ochi și urechi mentorii. Solitarul e decretat ipso facto ratat — un negustor fără clientelă, în pragul falimentului social.

Într-adevăr, volens-nolens piața ne-a uns pe toți piețari: evaluarea noastră oficială se face după volumul de vânzări-cumpărări realizate, ce reflectă succesul lucrativ al individului. Ori (ne) vindem și cumpărăm c-o molipsitoare vervă mercantilă, ori, dacă acest unic joc promovat oficial nu ne tentează, suntem marginalizați, întrucât nu doar încurcăm locul, ci mai dăm și un exemplu negativ — prudență circumspectă, chibzuință dubitativă — celor revendicați până la descreierare de circulația mărfii și banilor. Ștergerea diferențelor dintre indivizi, amalgamarea lor într-o masă socială nedistinctă, promite să crească numărul tranzacțiilor comerciale în unitatea de timp, câtă vreme încurajarea libertății individuale de gândire suspendă comerțul în nesiguranță. Când stă să se gândească mai bine, omul își dă seama că n-are realmente nevoie decât de prea puține din cele cumpărate și vândute inerțial, necritic, la limita inconștienței, într-un rit de conformare cu ceilalți ce servește de minune interesele promotorilor săi politici. Deasemeni, celui ce gândește liber i se poate năzări că o viață bine trăită se sustrage suveran acestui joc stupid, dar larg prizat, organizat de „luminați” știutori ai rostului vieții: cu cât mulțimea își dispută mai deznădăjduit atributele de statut social, cu atât cei de pe margine sunt târâți mai irezistibil în maelstrom. Piramida socială și dubiosul joc purtător de același nume se reflectă reciproc cu înaltă fidelitate.

Gândirea independentă dăunează consumatorismului (pieței) în măsura în care își rezervă dreptul să suspende potențiale tranzacții comerciale; o minte ce nu subscrie automat, c-o evlavie cvasi-religioasă, la imperativele celui mai vulgar materialism îl stânjenește cel puțin în principiu. Piața nu-i cu adevărat liberă până nu se eliberează de aleatul gândirii individuale, ce-i poate pune sub semnul întrebării axiomatica de bază. Intoleranța pieței la adresa liber-cugetătorilor vizează o izolare a prezentului de contextele mai largi — cultural, existențial, spiritual — ale comerțului, în stare să-i relativizeze drastic importanța acestuia. „Consumu-i sensul ultim al vieții”, tună piețarii jupiterian și foarte pe înțeles, măguliți să se descopere în asentimentul mulțimii și cu convingerea imbatabil întărită de larga ei adeziune. De ce să nu simplifici monstruos umanul când el răspunde cu un monstruos apetit de simplitate? Ce argument ar putea avea mai mare forță de convingere ca numărul aplaudacilor, ce-i confirmă individului validitatea propriilor vederi? În același timp, ce-i mai ușor de neglijat ca mâna de cârtitori ce întorc scârbiți capul când se oficiază ritul de ungere a individului cu „titlul” de om în rândul lumii, extraordinar de… ordinar?

„Cu cât mă dau mai fără rezerve pe calea cea bună, trasată de învingători, cu atât devin eu însumi mai incontestabil un învingător prin asociere cu ei”, socotește omul simplu, cu înțelegerea limitată de orizontul prezent. A-i cere să distingă în cele prezente semnele inevitabilei decăderi și descompuneri viitoare e prea mult pentru el, ca și exigența de a ține minte tezaurul de alternative primite moștenire de la antemergători. A se alătura din timp viitorimii ce-i va înlătura de la putere pe potentații actuali mai devreme sau mai târziu e o victorie ce nu-l tentează fiindcă nu e validată de recunoașterea mulțimii prezente. Fără aprobarea ei, cel sărac cu duhul, sau mai bine zis sărăcit de autorități printr-o metodică îngustare a orizontului său de simțire și gândire (spălare viguroasă la creier) n-ar face un pas.

Și totuși, în ciuda inhibițiilor lui provinciale și a căciulelilor levantine dinaintea știutorilor larg aclamați de gloată, el rămâne un traficant de influență peste orizontul prezent — un purtător de semne din trecut în viitor și invers, un mediu imprimat incognito cu sensuri, prin care se pune efectiv la cale destinul posterității. Ca dealtfel și noi, cântăreții leproși ce ne lăudam, prin gura lui Blaga, că „fiicele noastre vor naşte pe Dumnezeu / aici unde astăzi singurătatea ne omoară”. Prin mediul social cel mai umil își croiesc drum cele mai nobile lucrări destinale. Nu mai e necesar să subliniem că marginalitatea îi conferă individului poziția optimă pentru receptarea și transmiterea în prezent a semnelor din depărtare, unde se pregătește mereu următoarea deconstrucție diluviană a lumii cunoscute — „vuietul unor ape mari”, în limbajul metaforic al Apocalipsei.

Orice pactizare cu puterea prezentă e o lovitură dată celor ce o vor înlocui mâine și orice semn de nesupunere la adresa ei o contribuție la inexorabila victorie a oponenților. Cei ce fac pe nebunii în prezent netezesc, după puterile și priceperea lor, calea mai bunilor și multașteptaților schimbători de drum din viitor. Legea conservării energiei spirituale a umanității prevede ca nici un efort subversiv să nu se piardă, deși aceste semințe simbolice de schimbare s-ar putea să aibă de așteptat binișor mai înainte de a fi luate în seamă și încolți în fapte atestabile obiectiv. Nebunii ce pun piedici puterii actuale sunt cei pe care viitorimea îi va numi, cu recunoștință, străbuni, sau pur și simplu buni. Negreșit, nebunii de azi sunt bunii de mâine; și atunci, la ce să mai pomenim de omorul pus la cale împotriva lor de divin, sau imitatorii lui tereștri? Nu sunt ei oricum născuți pentru a muri? Ce mai contează că mor de moarte bună, sau nebună? Nu e infinit mai important „faptul” de pură credință că moartea, cât e ea de mare, n-are puterea să le zădărnicească lucrarea — facerea de semn către viitorime —, ci cel mult să le-o mai întârzie și, prin asta, să-i sporească valoarea? Dacă nu s-ar lăsa așteptată ucigător de mult, salvarea ar mai trezi, oare, un viu interes? Pasul ce ne ucide cu târâșu-i lent, de melc, ne și (re)învie totodată interesul muribund pentru cele de peste orizont, cu termen de gestație foarte lung și cufundate încă în latența lor embrionară. Cu cât exasperăm de strâmbătatea lumii din jur, cu atât ne îndreptăm mai necesar atenția către viitor, deschizându-i astfel calea de venire în prezent. Cârtitorii împotriva ordinii actuale deschid porțile cetății dinaintea cotropitoarei ordini viitoare (bineînțeles, desemnate ca dezordine de denigratorii ei aflați azi la putere).

Astfel apar cele ale veacului privite sub specie aeternitatis. Omorul plănuit în „Miorița” e trecut cu vederea ușor și explicit de cel vizat, ca și cum n-ar fi vorba decât de-o nouă găinărie din partea mediului său social, nedemnă de menționat în analele devenirii. Aura-i de seninătate deloc știrbită de veste — strălucirea-i lăuntrică de invidiat, ce-l singularizează ca ortoman posesor de-o incalculabilă încredere în lume și puterile alterității ce guvernează lumea — e scoasă în evidență, nu eclipsată, de „coțcăria” criminală a tovarășilor săi. În tot cazul, ortomanul limbii române își ia privarea-i de viață preconizată de semeni în sens metaforic: evenimentul evenimentelor, ce pe noi ne strivește cu copleșitoarea-i greutate fantasmată, e pus la punct — de fapt, între ghilimele — de el ca o fiară în cușcă. Tătânele fără carte al cărturarilor români simte că realul cel mai indubitabil e serios gogonat, adică potcovit cu nouăzeci și nouă de ocale imaginare pe care Derrida le numea supliment de origine. Și, încredințat că pasul ce ne cutremură cu apropierea-i e, pe cât de real, pe atât de lestat cu pondere suplimentară de docți „știutori”, cel înștiințat nu se pierde deloc cu firea. Întrebarea e dacă seninătatea sa la gândul intrării în așa-zisa beznă ultimă îi atestă, sau nu, ieșirea din minți.

Extragerea individului din voracele nisipuri mișcătoare ale socialului e Calea mioritică, al cărei deschizător trece cu bun-simț sub tăcere un „lasă-i să moară proști!” la adresa semenilor săi neasemenea. Dar critica lui e cu atât mai incisivă cu cât rămâne nerostită. A abandona dezarmant de simplu și firesc, ca pe-o sculă defectă amintind de ciocanul heideggerian, întregul echipament al supraviețuirii — cu tot cu posturile marțiale asortate și vicleniile cerute de utilizarea lui — are darul de a înstrăina vertiginos omul. Tocmai fiindcă renunță la obșteasca mobilizare întru ripostă, ori la atitudinea naturală față de lume, cum o numea Husserl, păstorul mioritic apare nelumesc de străin. Și foarte suspect de alienare mintală. Aflând că i s-a pus gând rău, el se înarmează doar cu o infinită răbdare — cel puțin dezarmant, dacă nu nebunește de ineficace. Trupul său nu caută să se prelungească defensiv „decât” cu infinitul însuși. El nu cere ajutorul nimănui și nu se grăbește să-și ia singur măsurile de apărare cuvenite. De parcă, mai la îndemână ca mâna-i însăși, lui i-ar veni atingerea virtuală a nemărginirii, mai de nădejde ca orice bâtă, sau altă armă. Dacă, așa cum se spune, Dumnezeu nu bate cu parul, de ce omul animat de suflul divin s-ar repezi să pună mâna pe par?

Nici reacțiile și nici măsurile bunului nostru înaintaș nu-s comune. Dacă dincolo de buni, de normali, de puși la respect conform directivelor în vigoare — într-un cuvânt, de cei „îmbinați corect” cu viziunea de bine a știutorilor, cum ne propunea nestrălucit acum un sfert de veac unul din epigonii lui Noica — începe domeniul nebunilor, se înțelege de ce omul mioritic neliniștește. Cel gata să lepede lumea din jur ca pe-o sarică gunoită și expirată, umplută de paraziți sângeroși, e prea radical pentru omul de rând. Radix fiind numele latin al rădăcinii, străbunul nostru evocat de-un neam întreg e dispus, asemeni ei, să coboare în pământ, la temelia unei lumi de care nu se simte foarte atașat și pe care intuiește că ar putea-o cutremura deconstructiv mult mai eficace din afara ei. Că moartea l-ar face mai tare și, așadar, mai util lumii, mai bine plasat pentru corectarea ei prin lovituri impersonale atribuite soartei. Nu-i nebun de legat cel gata să încheie o învoială cu neființa pentru a da o dură lecție din exterior ființei? Cel care, izgonit pe nedrept din cetate, trece de partea dușmanilor cetății spre a-și pierde izgonitorii de mai ieri? Sofocle îl numește hypsipolis apolis — înstrăinatul, marginalizatul, desțăratul ce revine vindicativ asupra cârmuirii vinovate de alienarea-i. Și nu doar neobosit, ci refăcut de cufundarea-i în beznă mai ceva ca un nou-născut!

Dar eroul „Mioriței” nu lasă să transpară absolut nici o tentație revanșardă la adresa celor ce vor să-l elimine, sau a lumii ce-i rabdă în mijlocul ei. Nimic altceva decât o anormală ușurință a desprinderii de ea, alături de mențiunea anodină a unirii nupțiale cu neființa. Și cine se prindea cu moartea în dansuri macabre pe la sfârșitul Evului mediu dacă nu o lume cu mințile rătăcite de războaie, molime și injustiții sociale? Clar, mențiunea „mândrei crăiese” ce ne așteaptă cu brațele deschise la capătul voiajului nostru prin lume nu-i de natură să ne liniștească privitor la sănătatea mintală a eroului mioritic. El întrece măsura comună dătătoare de normă și vervă normativă celor din jur. Că ne place sau nu, bunul nostru cochetează necuminte cu nebunia. Numai de-ar cădea ea fără rest de partea răului, într-o „îmbinare corectă” pe placul lui Liiceanu, și n-ar sări rebel gardul parcă în bătaie de joc la adresa bunei așezări promovate de autorul peratologiei…

Linia de demarcație dintre bine și rău, corect și incorect, rațional și irațional, bun și nebun se erodează impetuos de când cu raționalismul cartezian și a lui exigență de claritate și distincție. Comparativ, Leibniz amortizează șocul schimbării de polaritate calitativă printr-un infinit tampon de diferențiale cantitative, iar Spinoza întrevede seninătatea substanței infinite prin contururile ce înconjoară fragmentele ei finite. Pentru cartezieni însă, linia ce desparte și unește bunii de nebuni n-a făcut decât să se subțieze hiperrealist, mistuită de-o poftă de fidelitate din ce în ce mai aprigă. Știința izgonește nedeterminatul din lume ca ursul din stână în numele unui control cât mai strict, ce depinde direct de claritatea și distincția percepției. În frusta, dar elocventa formulă a lui Lenin, cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Lumea își dezvăluie la tot pasul muchii incisive, ce o fac să pară ostilă, fiindcă e abordată c-o intransigență de cruciați, într-un proiect nebunesc de luare a ei sub control. Și, având în vedere că ezitarea stârnește bănuieli, spre a nu fi suspectați de dezacord cu gloata pusă pe normat și normalizat, îi îngroșăm concesiv rândurile. Intimidarea ține, și de ce ține, de-aia e folosită mai intens. În fond, și nebunii diagnosticați, și cei doar făcători pe nebunii, tulbură deopotrivă ordinea, deranjând astfel somnul cu ochii deschiși al unei rațiuni încrezătoare  în zdrăvenia-i dincolo de dubii^[1]. Ca și în misiunea ce îi revine de a da rătăciții pe brazda revelată ei chipurile de Dumnezeu însuși. Cu alte cuvinte, cruciadă să fie, că metode s-or găsi — dacă nu religioasă, atunci științifică, iar dacă nici științifică, atunci ontologică, prin simulacru generalizat, ce înlătură chiar putința distincției. Îmbrobodeala de azi — ecranul total, cum îi zicea Baudrillard — e lințoliul viilor, adică un fel de sicriu permeabil, perfect mulat pe trup, în care se poate merge mult și bine, fără însă a ieși vreodată din el. Către ce anume avansăm nu contează atâta vreme cât îndeplinim ordinele, mărșăluind frumos încolonați, în pas de defilare și intonând cântece de slavă cârmuirii.

Așadar, de-o parte nebunul ce fuge de normă și normalizare în creierii munților și chiar în brațele morții, iar de cealaltă, cei ce se cred luminați, clarvăzători, unși mari preoți de Dumnezeu însuși: care nebunie e mai… nebunească? Fiindcă mai nebun ca nebunul se spune c-ar fi cel ce-și pune mintea cu nebunul, înverșunat să-l vindece complet, să-i bage sub piele, în măduva oaselor, cămașa de forță a unei discipline cât mai stricte și mai sufocante. Suntem vizați de perfecționiștii normalității, ce se încordează să detecteze până și cele mai slabe tendințe de abatere de la normal și să le reprime ferm într-un stadiu incipient — maeștrii infamelor preemptive strikes, sau lovituri de preîntâmpinare. Nota bene: suntem în plină cruciadă împotriva mișcatului rebel în front, adică împotriva vieții în ceea ce are ea mai viu și mai rezistiv la darea pe brazdă. Nu ne rămâne de ales decât între epurarea pusă la cale cu metodă tehnico-științifică de cârmuire, ori iepurarea prin vreo mirabilă galerie de ieșire din carcerala realitate prezentă.

Totul ca și cum nebunii s-ar împărți în două tagme principale, despărțite de pătura din ce în ce mai subțire a indecișilor: unii fug de frica tratamentului, iar ceilalți de frica de a nu rămâne singuri și fără rost pe lume. Între mania persecuției și paranoie delirăm cu toții despre o libertate ce ne bântuie libertin — unii ca să aibă senzația c-o posedă deja, iar alții ca să se convingă că nu-s încă încălecați de ea și c-o țin eficace la respect. În orice caz, să concedem că nebunia a alăptat geniul ca o doică duioasă, fără de care n-am fi avut nici Hölderlin, nici Eminescu, nici Nietzsche, nici van Gogh și nici Artaud, între mulți alții; asta ca să nu mai vorbim de fapte vitejești inspirate de furor heroicus, ce nu-i deloc dincolo de suspiciuni. În momentele sale cele mai bune, nebunia ne-a lărgit orizonturile, răpindu-ne din seraiul egocentric prin opere de-o seducătoare stranietate, după cum, în cele mai rele, ne-a tras forțat în bârlogu-i corecțional pentru a ne viola cu lumina ei luciferică, rece și moartă, absolutizată cât se poate de derezonabil de proxeneți ai rațiunii cu aere de zei.

Don Quijote e caricatura nebuniei coercitive, inspirate de cruciade și, la rândul ei, pornite într-o furibundă campanie contra răului, pe câtă vreme curioasele personaje întâlnite de Alice în Țara minunilor sunt ipostaza eliberatoare a „rătăcirii” mentale, dezvăluind realul din perspective inedite: nu nebuni, ci altă specie de buni, altfel fasonați de percepția lor diferită. Sau, dacă doriți, neadaptați la normalitate, neintrați în marea formație normativ tropăitoare. Din această categorie face parte și păstorul mioritic, gata să alunece în brațele morții ca Alice în lumea-i minunată mai degrabă decât să joace vulgarul joc al conformării. De parcă socialul ar fi mediul unor competiții maladive de hipertrofiere a eului, în care câștigă mai mult cel ce refuză intrarea în ele, consensul, contaminarea cu fantasmele de larg consum. Dirijându-și atenția dincolo de obștescul orizont, în larg, individul intră în raport cu forțe ce-i tulbură definitoriu echilibrul: libertăți anormal de mari storc făptura anormal de mult, uneori peste puterile-i de refacere. Prinderea în alt joc oferă, dar și solicită, după alte măsuri; șansa creșterii miraculoase e acompaniată necesar de riscul diminuării până la dispariție.

Cu atât mai nobil în discreția-i ne apare gestul păstorului mioritic, nici măcar pornit să-și denunțe greșiții, sau să îndemne puterea la pocăință ca profeții israeliți. Acolo unde Alice e luată prin surprindere de întâlnirea cu extraordinarul, el pare să știe de existența alterității și minunilor ei mai înainte de a le fi întâlnit efectiv. Înainte vreme, pe când puricele realului se potcovea bine cu nouăzeci și nouă de ocale suplimentare de ficțiune ca să nu se volatilizeze în năzdrăvanele lui salturi, științei i se spunea gnoză (de fapt, preștiinței dobândite prin inițiere și pregătind individul pentru ieșirea în decor). De notat că bunul nostru nebun nu se grăbește să-și trâmbițeze publicitar preștiința, deși face niște semne subtile înspre viitorime sub forma dispozițiilor testamentare, ce-l leagă de un orizont mult mai îndepărtat, și totuși cosmic, lumesc. Literalmente, înainte de a fi dat pe mâna mândrei crăiese de care amintește, el își leagă viața de cele mai durabile — soarele, luna și stelele —, făcând prin ele semne încoace, înspre noi. Prin cele finite, însă de drum mai lung ca al omului, el ne leagă de sine, care, așa cum scriam mai sus, trebuie să-și fi simțit veșnicia mai la îndemână ca propria-i mână și mai de nădejde ca propria-i bâtă. Incalculabila încredere în sine și lume, ce-l ține drept și solitar afară din gloată, ne e transmisă ca urmă a lui (sepultură simbolică).

În câteva din tablourile lui Grigorescu, păstorul mioritic — altul decât cel din baladă? — apare sprijinit în bâtă ca într-o cruce cu brațele retezate. Chiar dacă legătura individului cu obștea e compromisă de exercițiul puterii, șansa lui rămâne intactă. Sprijinul ultim îi vine din încrederea nemărginită în devenire: bâta mioritică nu e doar cât intră în tablouri, ci se prelungește, prin nadir și zenit, într-un cerc al eternei reîntoarceri, ce depășește necesar orice cadru vizibil. Altfel spus, și dacă fiicele noastre nu îl vor naște pe Dumnezeu, nepoatele noastre o vor face fără greș, sau dacă nici ele, atunci strănepoatele, sau odraslele lor, sau odraslele odraslelor lor. Ceea ce contează e că de loviturile meritate nu scapă nimeni: dincolo de domeniul puterii ce ne prigonește astăzi începe domeniul prigonitorilor ei, cărora ne vom alătura fatalmente în urma excluderii brutale în decor.

Astfel încât, în ajunul Zilei naționale, ce-ar fi de dorit greu încercatei Românii? Nu vis de răzbunare eminescian, „negru ca mormântul”, ci o seninătate de gnostic mioritic, cu urechile deja mângâiate de vuietul apelor mari și vindicative ale devenirii.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. Anul acesta se împlinește o jumătate de veac de la apariția filmului Zbor deasupra unui cuib de cuci în regia lui Milos Forman și după romanul lui Ken Kesey, ce pe mulți i-a inspirat la forțarea ieșirii din nefastul internat comunist. Aici nu contestăm, ca Thomas Szasz în The Myth of Mental Illness, realitatea nebuniei, ci doar ne întrebăm dacă obsesia normalității — Tournier vorbea de o supraadaptare [suradaptation] — nu e mai rea, căci mult mai larg răspândită, decât nebunia anti-normă. Un flagel e judecat după virulența lui, iar normalitatea maniacală, conformismul hi-fi, de competiție, ce merge până la dispariția individualității în voracea turmă bipedă, s-ar putea să țină de o moarte a sufletului dusă pe picioare și în mod deliberat nediagnosticată de forurile medicale oficiale. Se moare înainte de moartea atestabilă clinic, prin renunțarea cvasi-cadaverică la zbateri și evitarea pornirilor rebele, prin adoptarea unui rigor vitalis confundabil cu nemișcarea materiei neînsuflețite.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!