Alin Cristian – Indispensabilii lui Biden

Cine râde cel mai tare azi va râde și la urmă.

F. Nietzsche, Amurgul idolilor

Pe 19 octombrie curent, la vreme de mare restriște, Joe Biden și-a îmbărbătat națiunea cu cuvintele fostei secretare de stat Madeleine Albright, ce vedea-n americani indispensabilii lumii [the indispensable nation]. M-a pufnit un râs de licean repetent pe viață și, printre violentele-i scuturături, mi-am zis, cu cântecul, fir-ai tu de inimă candrie, că nu vrei deloc să-mbătrânești și să te-astâmperi! Și-nghiontești cugetul deplasat, pe șapte cărări, a oaste iepurească luând cu asalt un câmp semantic minat de hohote! Dac-ar bănui restul lumii de ce cioace se ține limba română, ar vorbi mai cu băgare de seamă.

Fără vreo legătură cu indispensabilii lui Joe Biden și ai Madelenei Albright—de grozăvia unei proprietăți comune asupra lor se sparie rău gândul—eu mi-am amintit, cumințel, de-ai mei; cu care am făcut cunoștință în armată. Culoarea cerului senin, fără nori… Culmea-i că, aidoma unor trimiși ai cerului pogorâți direct pe piele, ei m-au ocrotit superlativ—nu numai de postavul frust al uniformei de iarnă, ci mai ales de-un necenzurat contact al sinelui cu (el) însuși. Numit tehnic auto-afectare, iar colocvial îngroșare a pielii la scatoalcele de control social. Nu glumesc: cu tact îngeresc, discreții fâlfâitori au împiedicat semețirea-n mine a unei aureole de nesfânt—o nesimțire țepoasă și zbârlită la lume ca însuși rânjetul neantului.

Sufla dinspre stepa calmucă un crivăț aprig, înverșunat să mă pătrundă până-n oase, și cu grave consecințe identitare, de nu s-ar fi opus vajnicii indispensabili. Chezașii neatârnării mele de străinătate. Căci, deși omul datorează largului mai mult decât intră-n calcule, deseori își uită, ingrat, de datorii. Adevărat scutec pentru adulți, indispensabilii mi-au ecranat hăul fără fund al atârnării, revelându-mi clar sursa binefacerii, curmându-mi oroarea de vid și spulberându-mi astfel anxietatea. Balsam, nu alta! Bată-i vânturile să-i bată, cu ce blândețe formativă nu mi-au intrat ei în curtea interioară—drăgăstos, dar ferm. Și pe deplin edificator. Prin intermediul lor, partidul aflat atunci la putere m-a ajutat să-mi înțeleg atârnarea de el, supremul (cadru) regulator al unei existențe aruncate-n lume cam în dorul lelii și înfășate in extremis, salutar, de materna rufă. Pe care mi-am însușit-o în dubla-i calitate de textilă și text—fundație, temei social urzit de harnice țesătoare și strecurat tovărășește între mine și însumi, ca să nu mă rătăcesc tot bâjbâind prin lenjeria de fată morgană a solitudinii. Puțini ghicesc ce subtile delicatețuri se insinuează în intimitatea asprei cătănii…

Conform teoriei postmoderne, forul intim individual conține elementul social mediator al limbajului, ce-i permite aventura dialectică peste genunea lăuntrică—schimbarea jocului, ieșirea din matricea unui scenariu rigid prescris de alții. Suntem curtați de autodepășire printr-o serie de roluri, în care intrăm după nevoile momentului, bogăția fanteziei și talentul actoricesc personal. Cameleonul își modifică aspectul pielii, iar omul reprezentarea de sine. Din perspectiva puterii, însă, metamorfoza cu pricina—liberă în limitele amintite—ridică probleme de control; ia astfel naștere rolul de semeni indispensabili, al căror rost e să supravegheze alunecarea celorlalți pe sub diverse piei—pasă-mi-te, întru prevenirea derapajelor. Fie că se autointitulează cârmaci înțelept, fie națiune indispensabilă, supraveghetorul e muncit de aceeași grijă: să se înconjoare de-o falie în continuum-ul social, de-o diferență sacrosanctă de nivel, îndărătul căreia puterea să băltească luxuriant. Cu adevărat indispensabilă pentru „indispensabili” e asimetria socială—barajul ce permite exercițiul în sens unic al puterii: amontele apasă, iar avalul cedează ori de teama, ori de rigoarea strivirii efective.

Pentru că suntem înzestrați cu capacitatea de a lepăda chip după chip ca pe tot atâtea piei cu valabilitate expirată, apare preocuparea politică de a recunoaște și trage la lumină/răspundere ceea ce nu doar umblă cu dedesubturi, ci este prin natura-i dedesubt—sub-iect, sub-stanță, fie ea de-un pur formalism transcendental, kantian. Bineînțeles, intrarea pe un rol subversiv e declarată rău absolut, de evitat printr-o sporire a controlului; ca și cum dispensarea de… indispensabili s-ar confunda cu lepădarea noastră de umanitate și regresiunea la stadiul subuman, demonic chiar. Cu cât omul își asumă mai plenar libertatea garantată lui de jocul imaginației transcendentale, cu atât cenzurarea ei e mai indispensabilă puterii. Iar cea mai sofisticată cenzură are loc prin deghizarea cenzorului în costumul de lumină al aparițiilor divine—radioși indispensabili de culoarea cerului senin, în care însă bezna pulsiunilor necurate se adâncește impenetrabil. Aspirația la atotputere îi cere puterii să pătrundă tot fără a se lăsa, la rându-i, pătrunsă; firește, deci, că indispensabilii ne scindează intimitatea ocolită sfios de cuvinte precum un sine al nostru mai bun, dar ignorat.

Ceea ce face din viața în comun un poker pe dezbrăcate, unde nuditatea crescândă a părții adverse justifică atacuri din ce în ce mai necruțătoare împotriva ei. Iată textul contractului social disimulat în desimea hârtiei și semnat incognito de fiecare prin nonșalanta-i fojgăială cotidiană: „dacă îndrăzniți să vă dispensați de noi, indispensabilii ce vă acoperim, îndatoritor, obscenitatea, ne vom dispensa, la rându-ne, de orice scrupule la adresa voastră!” Diferența socială amenințată cu ștergerea se reface disperat, din răsputeri; dispensabilii se indispensabilizează de frica morții, maimuțărind divinul și învârtoșind histrionic la lume pătrunzătoru-i har. Cât de viril, ne întrebăm, de vreme ce un amplu arsenal militar e menit să sprijine autoafirmarea în cauză—un suport mai indispensabil ca indispensabilii înșiși, o proteză tehnică, un dubios și sine qua non apret? Și ce abracadabrantă scamatorie îmbățoșează bleaga textilă—ce sleight of mind, pe limba lui Biden?

Nu spălatul la creier ne tâmpește, cât clătitul lui cu lăturile altor creiere. Suntem născuți într-o îmbrățișare de menghină, ce post-partum caută să ne mențină capul îmbrobodit ideologic în necurățenia dependenței fetale: „fără noi, indispensabilii, vi s-ar încuiba neantul în cuta intimă, prăpădiților!” (deplorabililor, cum prefera Hillary Clinton, persecutoarea mașteră a națiunii așa-zis indispensabile). „V-am fost ca o mamă!”, mitralia delirant și Elena Ceaușescu înspre soldații plutonului de execuție—altă „indispensabilă”, alți „prăpădiți” făcători de prăpăd în carnea-i…

Poate că delirul potentaților caută să inducă în eroare, prin infantile schimbări de etichetă și costumație, o neînduplecare infinit de incisivă, lansată înspre ei odată cu nașterea și cumva ca vindicație pentru trădarea pe care venirea pe lume o implică. Poate că-i vorba de-o înfrigurată bâlbâială a lor sub amenințarea morții—un panicat încurcat de borcane, ca și cum glonțul ce nu dă niciodată greș i-ar întreba pe ei: „luminățiile voastre, încotro s-o iau?”. Categoric, a o îndruma pe hârca șefă e culmea șefiei și-a coțcăriei—suprema siguranță de sine, întărită și nu slăbită de convulsiile râsului insuperabil de la urmă. Dar și cea mai fantezistă, în măsura în care călăuzita sfârșește invariabil prin a-i ieși în cale, și deloc cu plin, călăuzei.

Contează în primul rând că eșalonul politic superior se ocupă cu domesticitul lucrativ al celor mai irealizabile fantasme, pe care le pripășește pe lângă înțelegerea comună—casa boborului, după Heidegger—până ce confuzia dintre real și ireal sporește îndeajuns pentru a ușura traficul de colo-colo. Vorba cântecului, „Pe negură și pe ceață / Atuncea caii se-nhață”. Cu alte cuvinte, în urma unei vătuiri și bumbăciri indispensabile a mediului, ce implică schimbarea pe șest a definițiilor—abureală retorică de sucit mințile neavizate. Trecerea furișată a chestiunii disputate dintr-o categorie în alta și din teză în antiteză presupune suspendarea posibilității de a-i atribui o poziție fixă. Cine situează contenciosul câștigă, devenind om cu situație. Actualmente, cârmuirea se confundă cu navigația pe un fond manipulat sofistic, adică într-un decor simulat (deconstruit și reconstruit de circumstanță). Abandonul referențialelor tradiționale a (re)instaurat relativizarea părtinitoare și legea celui mai tare. Totul învăluit în asigurarea narcotică, emanată de sus, că nimic necurat n-are de fapt loc și că a crede altfel e lucrătura gărgăunilor conspiraționiști. Ah, neprihănirea de cer senin a puterii…! Ah, izmeneala ei de niznai…!

Prăpădul ce prăpădește cel mai strașnic, precum glonțul dum-dum cu explozie la impact, e felul resemnat, lipsit de ripostă pumn-în-guristă, cum dispensabilii se lasă percepuți de pretinșii indispensabili. Cum stau, ovin, să le fie forfecată mița, cum se lasă definiți de designerii propriei aserviri. Zmeul care nu fură merele de aur pe nesimțite nu-i zmeul zmeilor, ci fușerist de duzină. Esse est percipi, ceea ce-nseamnă că zmeul neprins e respectabil negustor de viziuni și că sălașu-i trebuie căutat dincolo de claritate și distincție, în prăpastia unde ținta se dizolvă-n nedistinct. În domeniul simulacrului și-al lui uite-l nu-i, tras de tartor pe pielea-i ca un travesti azuriu. Mai grav e că adultul cu minte de copil, ce strigă, „zmeul e-n pielea goală!”, sfârșește culcat pe-un pat de spital, la pământ, sau sub brazdă; cancelled, în jargonul mineriadei atlantiste.

De reținut că percepția socială e sursa de primenire, sau năclăire—scutecul ce ne preia de la naștere, intrându-ne incognito peste tot și depunându-ni-se pe fundul cugetului în felul unui lut imagistic. Care nu doar ecranează liniștitor hăul fără fund ce ne paște, ci totodată și revendică prestigiul de suport ultim—strat ce împiedică risipirea în neant a vieții, adunând-o recuperator în fașa-i. Confundabile cu fundul, reprezentări de sine strecurate tehnic în întimitatea sinelui de băgăcioși indispensabili ajung să treacă drept însuși pur și dur ale respectivei existențe—albie factuală, obiectivă a ei, confirmată ca atare de-un tăvălug compresor de priviri anonime.

Râurim în josul unei văi pardosite cu reprezentări reificate de diverși cârmaci, tălmaci, caragialești traducători, îndrumători, călăuzitori și sforari târșâiți în trasul pe sfoară; ne aduc din condei abili falsificatori de ce ne e nouă scris și pus nu atât în, cât sub frunte. Noroc că percepția lor e reeducabilă: „indispensabilii” cu pricina pot fi ajutați să se dispenseze de neauspicioasa lor viziune asupra umanului într-o școală de corecție virtuală, perfect confundabilă cu lumea. Să existe vreo instituție mai nobilă ca spălătorul pe creier al… spălătorilor pe creier cu vocație? Sau vreo misiune mai sfântă ca revocarea vocației lor de șefi—răspopirea înaltei preoțimi a diferenței sociale, a tătucilor ce ni se urcă sisific în cap pentru a ne trasa, din fundul urechii interne, unde ne credem inviolabili, cu glasul lor autoritar și condescendent, liniile directoare ale devenirii? Cert e doar că, uitându-ne în gura lor, ne luăm singuri, prin chiar nefasta ascultare dată, cuminecătura purgativă a dispensabilității.

Și atunci, înapoi la lagărele de reeducare pe rupte a percepției sociale, ca niște incorigibili fără speranță ai istoriei? Ca să nu mai rămânem repetenți și anul acesta—și următorul, și-n vecii vecilor—ar fi poate indicat să ne amintim că, în schimburile sociale, hohotele sunt ca minele pe câmpul de luptă. Și că buna pregătire a terenului asigură cel puțin jumătate din victorie. Înțepatul răsunător al orgoliilor hipertrofiate promite să le dezumfle în fașă, descurajând astfel forme mai degenerate, fizice, de confruntare. Poceala simbolică e preferabilă celei trupești, fără a tăgădui că, asemeni oricărui remediu autentic, ea riscă și să exacerbeze tensiunile, nu doar să le reducă. Același pharmakon poate și vindeca, și omorî, iar zeflemeaua nu face excepție.

Cine nu trage din timp hohotitoarea apă pe moțații controlori ai interacțiunii sociale, convinși că fără ei lumea s-ar duce de râpă, va avea de luptat din greu, și cu arme mult mai crunte ca persiflarea, pentru tardiva recuperare a cârmei din ghearele lor. Luatul rutinier peste picior are meritul de a inhiba în stadiu embrionar o diferență socială altfel capabilă de-o expansiune babeliană, excesivă. „Cerul e limita”, promitea Ronald Reagan prin anii ’80 o deregularizare a vieții economico-sociale ce avea să reabiliteze legea junglei.

Cochetăria deocheată a omenescului cu supraomenescul—jocul de-a indispensabilii și dispensabilii, ce-i un hoții și vardiștii în versiune nouă—se cuvine ponderată, între altele, prin întinderea de probă pe jos a „indispensabililor”. Cât sunt ei de scurți. Calmarea jocului social ar consta în ajustări din ambele sensuri ale diferenței relevante—dialog democratic, duel echitabil al reprezentărilor prin încărcări și descărcări rizibile ale compoziției (caricatura nefiind altceva decât o asemenea încărcare, etimologic vorbind). Nu din invidie trebuie scurtat ceea ce se întinde nesimțitor cât nu-i e plapuma, ci din convingerea umanistă că tot greșitul merită șansa unei reevaluări a propriei percepții. În speță, prilejul de-a descoperi, printr-un revelator contact cu solul, incomensurabila distanță ce separă realul de ireal. De ce iubirea de semeni nu s-ar putea exprima și printr-o mijlocire glumeață a contactului lor cu realul—incisivă ca însăși mușcătura acestuia, pătrunzătoare, francă¹?

De unde întrebarea călăuzitoare a conjecturilor de față: să fie, în fond, simțul umorului și bunul simț o aceeași Mărie cu altă pălărie? Să depindă buna așezare—nicidecum egalitaristă—a socialului de libertatea fiștecui de-a declanșa un modic cutremur al lumii bătând din propriile-i coaste ca dintr-o pereche de aripi… lipsă? Dovadă clară că nu suntem îngeri? Sau să fie și bătaia de joc ruptă din rai—sfântă, și ca atare radios ieșitoare prin pielea omului, ca niște indispensabili de zestre ce ne ascund și dezvăluie optim goliciunea edenică? Coaja noastră de sublim, s-ar putea spune, cu rolul de-a împiedica încarcerarea protejatului între contururi mai clare și distincte decât se cuvine—transformarea-i hiperrealistă în țintă a pulsiunilor de dispensare „luminate”. A se citi, tulburluminate.

Cea mai pașnică strategie populistă de inhibat excesele guvernării constă, probabil, într-o dezîmbâcsire a „indispensabililor” de aerele viciate cuibărite-n ei. Și cum altfel decât scuturând convulsiv mediul prin contracția ritmică a intercostalilor și diafragmei? O bătălie a imaginilor, o deplasare caricaturală a trăsăturilor în stare să întârzie cealaltă bătălie, pe viață și pe moarte, a fragmentelor de real întruchipate în imagini. O lume ce-și refuză bătaia de joc ca profilaxie împotriva hipertrofierii strivitoare a diferenței sociale se îndreaptă fatidic înspre ochiul vârtejului de pulsiuni violente—omorul în masă, orbesc, complet degenerat, de care așa-zișii indispensabili ai lui Biden nu-s defel străini. Autorii măcelurilor în masă sunt de obicei tipi ce nu știu de glumă, și nu știu pentru că n-au fost învățați de mici cu ea—cu râsul sănătos și de alții, dar și de ei înșiși cot la cot cu alții.

Semn că respectul epurat de tangențe cu realitatea e culmea degenerării—o protecție prea generală pentru a mai respinge efectiv vreun atac specific. Când toți sunt decretați respectabili din oficiu, respectul nu mai înseamnă nimic, sublimându-se într-o abstracțiune golită de sânge, spectrală, complet indiferentă la verificare/falsificare. Apoteoza nesimțirii. De ce indispensabilii ne oferă o protecție mai cuprinzătoare, de aceea ea se confundă mai abitir cu abureala indusă de simulacrul generalizat, caracterizat de imposibilitatea unei distincții forte între apărat și atacat, îmbrăcat și dezbrăcat, informat și dezinformat.

Venim pe lume nu atât cu pluta, cât ca ea—cu gura plină de-un pumn, ce-o obturează ca un dop, împiedicând-o să (ră)sufle și să răstoarne astfel suprastructura edificată pe ea—„mândra corabie”, cum o numea un cantor de osanale politice acum vreo jumătate de veac. Abia părăsit, pântecul matern se reface faditic de părintește în jurul nostru, de astă dată în postură de arcă a salvării deja armată, dotată cu cârmaci înțelept și sforari de elită. Fie; dar chiar de neînlocuit?

Nu surprinde pe nimeni că ceata lui pițigoi visează la mălaiul esențialității. Mai interesant e că mălaiul se materializează efectiv în măsura în care visul de atârnare contaminează un public semnificativ de larg. Cumpărată avid, abureala capătă consistență reală. Profetica fanfaronadă se împlinește efectiv prin aceea că prinde la spirite sărace cu duhul, dintotdeauna foarte numeroase.  Ierarhia socială reproduce cu perdea jocul de piramidă Ponzi, în care noii membri îi susțin, prin naivele lor contribuții de încredere—moneda forte a schimburilor sociale—pe cei vechi, grăbiți să-și încaseze profitul în numerar. Dacă reușește să-și aspire/inspire o bază socială îndeajuns de solidă, ce fabrică de fum se sinchisește de-o mână de critici înverșunați să denunțe neajunsurile tehnice ale produsului său? Atâta vreme cât fumul se urcă la cap și încețoșează magic mințile, ce sens mai are referința aproape mitică la realitate? Verbul „a tămâia”—cu sensul de-a gâdila de la distanță, prin atingere indirectă, simțurile cuiva—e cum nu se poate mai adecvat pentru a descrie fumuria sforăraie puitoare în mișcare a socialului.    

În fine, la război ca la război: o putere ce divide pentru a stăpâni așteaptă fără știință un răspuns cu aceeași monedă—capabil s-o scindeze, s-o fragmenteze, să-i compromită ireparabil încrederea în sine. Căci doar vulnerabilitatea—dispensabilitatea resimțită acut ca nesiguranță—o face să se declare, pur compensatoriu, indispensabilă. Dacă nu s-ar ști pe ducă, deja în curs de ștergere din memoria colectivă, nu și-ar trâmbița atât de emfatic dorința de-a rămâne veșnic pe rol. Indispensabilitatea sfârșește reificată de cei ce cred în ea cu religiozitate, deși debutează doar ca simplă năzuință. Cât despre putere, dezbărând-o de unipolaritate și învățând-o cu zeflemeaua multipolară, ca să nu zic ubicuă, am putea descoperi un câmp de manevră acolo unde aparent el lipsește: în însuși sânul ei, la fel de gata să găzduiască neantul ca al oricui. În ce mă privește, un loc de întors mai indispensabil ca toți indispensabilii lumii laolaltă.

Note:

1. Etimologic, în ideea de franchețe se împletesc cel puțin două sensuri: acela de om liber, emancipat de atârnare (substantivul franc din franceza veche), și acela de suliță, sau lance eliberatoare (substantivul franca al englezei vechi). Așadar, o înțepătură de alungat complexa toropeală a percepției, ca Prâslea?

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!