Alin Cristian – Transhumanță și transcendență

Trebuie că n-ai fost tare departe,

din moment ce te-ai mai întors…

—proverb kazah—

În dialectica individ-societate, transhumanța reprezintă o fază de retragere a socialului din imediatul individual și a individului din imediatul social în pregătire pentru marea despărțire așa-zis finală. Ca toate ale vieții, în fond. Prin repetatele lor duceri și întoarceri, păstorii transhumanți netezesc obșteasca noastră cale de ieșire în decor aparent fără întoarcere: pofta de drum a omului se deschide drumărind, iar cea de nesfârșit vine sfârșind de fapt etapă după etapă.

Eseul de față abordează transhumanța ca propedeutică la transcendență: încercând marea cu acel simțitor deget al ei, care-s drumarii profesioniști, o comunitate umană se descoperă trasă în larg de el. Legătura ei cu cei duși fără întoarcere se reface prin cei întorși; libertatea i se leagă (iar) în mod concret de exterioritatea cea mai profundă și mai puțin permeabilă voinței omenești. Re-legarea în cauză are în ea ceva și de religare religios, însă și de expulzare, de surghiun (ca în verbul a relega). Cu alte cuvinte, „degetul” riscat în exterior de comunitate nu se poate mânji cu o cunoaștere mai îndeaproape a profunzimii decât riscând să se piardă. Cufundarea îndelungată a transhumanților în albastrul zării le afectează condiția, schimbându-i la față și lăuntric, spălându-i de banalitate, înstrăinându-i, redându-le o lucire astrală pălită; aproape îngerindu-i, ce mai…

Individul și societatea: de remarcat că urma fiecăruia din acești cei doi poli ai experienței în celălalt nu doar dăinuie, ci și invită la tragerea-i afară din absență prin rememorare. De ambele părți, conturile ținute suferă o ștergerescriere (ștergere prin rescriere) ce erodează serios primatul prezentului în economia percepției și relansează starea de a fi împreună a omului—arca-i socială, s-ar putea spune—pe virtualele ape ale fluxului mnemic. Forma prezentă a relației dintre individ și obște e redată mediului (amniotic) din care provine spre a renaște îmbogățită de virtualitățile-i latente. Odată cu intrarea în absență a transhumantului, contururile imaginii lui se încredințează memoriei colective în care eventual să se înmoaie, redobândindu-și ceva din incertitudinea celei dintâi întâlniri. Deoarece atât dusul cât și rămașii au nevoie de noi șanse pentru a se elibera de o cunoaștere reciprocă excesivă, formulabilă ca „știm noi prea bine ce-ți poate pielea” și respectiv „știu eu la fel de bine de ce sunteți în stare”. De binecunoscut ce e alor săi, omul nu mai poate să devină, cel puțin nu în ochii lor; o cură de înstrăinare se impune pentru a le compromite știința.

Existențial vorbind, transhumanța ne apare ca modalitate a obștei de a-și acorda un răgaz suplimentar pentru deliberare, suspendând relația ei cu cel dus într-un „mai vedem”—și, culmea, mai vedem scormonind invizibilul! Un mecanism întârzietor, carevasăzică, o sincopă de regândit verdictul, un interval favorabil reconsiderărilor, o măsură de siguranță împotriva pripei: judecata de acum se lasă prudent pe mai apoi; imanența face loc de (re)venire în ea transcendenței.

Oricât ar părea de banal, omul mioritic arhaic tensiona fibra țesutului social în așteptarea inevitabilei ruperi, socotind probabil că doar solicitările, nu scutirea de ele, promit s-o întărească până la superlativul veșnicei pomeniri, ce-i singura imortalitate îngăduită umanului. Respectivele exerciții de rememorare sunt tot atâtea eforturi de a depăși metafizica prezenței, în spiritualitatea românească rezumată și păstrată sub forma zicalei „ce-i în mână nu-i minciună”. N-o fi minciună în totalitate, însă rămâne cel puțin botezat cu ficțiune, se cabrează incredulă intuiția autohtonă. Și într-adevăr, e vorba de o mitopoieză de demitizat și remitizat continuu, într-o bătălie a cântecelor cu sirenele de suprafață ale ideologiilor, ce umblă să ne piardă tăindu-ne accesul la vocile slăbite, căci depărtate, ale tradiției. „Te conducem noi, care știm calea cea bună!”, ne întâmpină zâmbitor cantorii la modă ai zilei, mereu dornici de o audiență și mai largă.

Între largul cel mai larg și intimitatea cea mai intimă a sinelui nostru se interpun autoritar semeni gata să ne înglobeze în turma lor și să ne păstorească lucrativ. Socialul e un cor de glasuri ce se acoperă unele pe altele încercând să subjuge individul—iată relevanța pentru prezent a unei practici pastorale ce se pierde în negura vremii. Orice prezent e o răscruce, unde se întretaie căile divergente ale unor turme bipede mânate din trecut în viitor de păstori și cu fluierul, și cu bâta; în ce direcție anume apucă individul depinde din ce în ce mai mult de presiunile exercitate asupră-i, și mai puțin sau deloc de gusturile sau hotărârile lui¹. Ceea ce, bineînțeles, constituie un motiv de luptat ciobănește cu forțele ce dirijează fluxurile în cauză: la fluierat se răspunde cu fluierături și la bâtă cu bâta. Cu toate pretențiile ei, în esență civilizația rămâne mult mai primitivă decât ne-ar place să credem.

În joc e însăși înțelegerea adevărului pe piciorul nostru de plai, unde urma înaintașilor în prezent e socotită irelevantă. Logica desfide istoria, ce la rându-i o desfide din interior, lucrând-o prin intermediul verbului a fi: contururile de definire ce înconjoară un lucru încep să vibreze viu și derutant atunci când el e reacordat la firul narațiunii, împiedicând astfel pronunțarea adevărat sau fals să capete greutate absolută. Enunțul rămâne adevărat sau fals, dar numai în limitele unei definiții anume, mereu discutabile, căci dependente de consensul comunității lingvistice în cauză. Povestea/istoria lucrului respectiv nu așteaptă decât să fie depănată suplimentar, dezvăluindu-l și totodată învăluindu-l în altă imagine, de descris în alte cuvinte. Ca un fir transparent de diamant intrat în implacabilele mecanisme ale logicii, ființa le roade dialectic, modificând la fiecare nouă rotire descrierea lucrului respectiv. Realul e o Șeherezadă despuindu-se verbal în așteptarea unui verdict ce, deși dat inițial, se dovedește în final inaplicabil celei care a diferit, între timp, de sine, și atât de convingător încât și-a îndoit, practic, gratiile închisorii (înțelegerea rigidă a sultanului). Vorbirea face și desface—nu regulile logicii, ci categoriile în care realul e perceput, adică însăși priza înțelegerii la el; narațiunea e lubrifiantul ce-i permite să scape din gheara preaștiutorilor.

De pildă, numind stânca în care susură un izvor „drăguță mioară”, omul intră cu ea într-o relație dialogică ce îl definește, ungându-se astfel om mioritic prin intermediul vorbirii. El își dă destinul prin felul său aparte de a conceptualiza realul: plecându-și ascultător urechea înspre cele aparent lipsite de grai omenesc, el le trage maieutic afară dintr-o tăcere ce poate că nu le învăluie decât placentar, superficial și protector, în așteptarea „moașei” hărăzite lor. Care e el. Prin trasu-i cu urechea neconvențional, are loc prelungirea creației divine după priceperea și puterile sale. Ca și cum Creatorul i-ar fi încredințat turma de entități prezente spre a o spori tot creator, asistându-i nașterile — devenirea — cu simțul răspunderii. Asta însemnând gata să răspundă cât mai inteligibil la solicitările neinteligibilului. În definitiv, nu scrie nicăieri că evoluția speciilor nu face parte din planul divin, ori că ajutorarea făpturilor mai dezlânate la vorbă, să zicem, nu intră în atribuțiunile omului. Ceea ce antica Pythie făcea cu aburii țâșniți prin fisurile oracolului delphic omul mioritic al începuturilor făcea cu nebuloasele apariții din creierii Carpaților, adică o înlânare a graiului lor dezlânat, o transpunere a lui în categorii inteligibile, o aducere a lor pe lumea raționalului. Omul mioritic a născut Miorița pentru că, la rându-i, se va fi simțit născut de ea dincolo de orice dubii carteziene. Cel tras în larg/înalt de o inspirație destinală a tras și el ca răspuns largul în vorbirea-i printr-o binecunoscută producție mitopoietică devenită certificatul lui de naștere culturală.

Plecarea individului din țarcul ridicat în jurul său de semeni începe cu plecarea receptivă a urechii sale la interpretabilul freamăt provenind de dincolo de îngrăditură; „pântecul” protector, dar opresiv, al gloatei cenzurează relația noastră cu exteriorul. În treacăt fie spus, cu rigiditatea ei minerală, peștera platonică e o izbutită metaforă pentru realitatea socială în ansamblul ei; nicăieri nu e ignoranța mai la ea acasă ca în sânul maselor. Doar că Platon își vede înțeleptul străluminat de o viziune exterioară, acolo unde omul mioritic simte în tălpi o mâncărime eliberatoare venind din aceeași direcție. Indiferent că e primită în registru vizual, sau tactil, revelația largului servește ca element diferențiator în sânul comunității: ceea ce conceptul reunește și asamblează la nivelul reprezentărilor pasul cuprinde și leagă la nivel corporal; același logos se exprimă diferit în medii diferite.

Așadar, transhumanța pare să răspundă tocmai unei chemări în culisele scenei prezente — unui „dă-ți oile încoace!” străin și totodată familiar — întru o mai bună înțelegere a situației. Căci anumite elemente ale ei se sfiesc mereu să apară, nefiind disponibile decât în urma unei acordări mai subtile la mediu, ce presupune ieșirea dintre limitele prezente. Există întotdeauna dezvăluiri suplimentare de făcut privitor la situația individului, însă ele nu se fac efectiv fără o investigație mai aprofundată din partea lui. Iar transhumanța e chiar strămutarea pe pășuni mai fremătătoare și dătătoare de inspirație, dacă nu de-a dreptul înzestrate cu grai omenesc. Binecunoscutul „dă-ți oile încoace!” mioritic articulează explicit apelul orizontului către individ, prin care acestuia i se cere să se pună în mișcare spre a obține o cunoaștere superioară. Că păzitorul oricărei turme de oi e totodată, într-un sens mai profund, și custodele „turmei” de sensuri numite tradiție culturală se înțelege de la sine; e limpede că ambele trebuie mânate înspre zare pentru a se reface și crește. Schimbarea orizontului ține de circulația universală a ideilor și trăirilor, fără de care omul pălește și se usucă între aceleași limite, lovit prematur de coincidența cu sine proprie cadavrului. Ieșirea din cripta funerară a repetitivului ține de o renaștere pe care numai singuri ne-o putem da efectiv, deși inspirația ei provine din alteritatea depărtării; soarta ei și-a noastră depinde de primire.

„Nu plec la drum până nu mi se revelează încotro să apuc”, se agață omul de sărăcia-i cu duhul ca de o plută de salvare. „Rupe tu întâi lanțul inerției și drumul ți se va deschide!”, sunt de părere cei deja urniți afară din statismul fatidic al rutinei. Dilema vizează ruptura însăși: să vină ea la mine sub forma unei viziuni profund mobilizatoare, sau să o fac eu cumva „la întâmplare”? „Fă-o și vei vedea!” pare să se opună mai prudentului „vezi bine ce faci înainte de-a face!”. Atari tergiversări, ce pot ține omul pe loc o viață întreagă, sunt în sine o umplere compulsiv-defensivă a intimidantei rupturi deja făcute, dar imediat desfăcute. Nu am putea face efectiv o ruptură dacă ea nu s-ar fi făcut deja virtual în noi și invers, ea nu ar apărea virtual ca reprezentare dacă nu s-ar fi făcut deja concret, la nivelul simțurilor, nu neapărat luată în seamă. Suntem permanent molfăiți de o gură/ruptură ce ne reciclează de la sine mai mult sau mai puțin perceptibil, sunetele generate în acest proces constituind limbajul barbar al lucrurilor însele, de transpus în grai omenesc, ori de ignorat. În tot cazul, „mioara” năzdrăvană ce rupe totul cu botu-i, producând astfel un fond sonor asortat, e devenirea — fragmentarea impersonală a tuturor celor alcătuite în elemente componente. Ruptura se face spontan, însoțită de un fel de murmur în care cei mai imaginativi disting indicații profetice. 

În rutina existenței arhaice, sărbătorile reprezentau ocazii de restabilire a contactului cu o ordine mai înaltă și greu inteligibilă, simplist asimilată cu haosul, sau dezordinea absolută, de cei înclinați spre dihotomiile tranșante, fără subtilitate. A întrerupe ordinea cea de toate zilele ține de igiena spațiului social, de purjat periodic prin schimbarea raporturilor interumane. Dar și ruperea contactului are virtuți regeneratoare: ochii ce nu se văd se umplu de viziuni imaginare înainte de a se uita. Motiv pentru care cutuma arhaică organizează „aerisirea” comunităților prin cufundare temporară în absență a membrilor lor mai dornici de umbră, după formularea mioriței din balada omonimă. Eforturi ce nu întârzie să-și găsească și justificarea economică, dat fiind că depărtarea prielnic adumbrită ne rezervă, pe lângă inspirație înaltă, sau primejdii nemaiîntâlnite, și beneficii materiale atrăgătoare.

Într-un fel sau altul, omul mioritic a păstrat, în memoria-i de maximă adâncime, instinctul cinetic al nomazilor din care provine, cumva înțelegând că gura de rai pe care s-a stabilit e numai o gură, adică pragul multvisatului domeniu, nu mai mult. Nu putem ști dacă economicul a fondat nomicul (regulile cutumiere de conduită), sau invers; teza că baza materială determină conștiința  trece muncitorește de superficial pe lângă chestiunea interpretării, unde spiritul își revendică tacit supremația. Important e că îmbăierea periodică a omului mioritic în albastrul zării a luat devreme forma transhumanței, care îi face, între altele, și promisiunea de revenire din călătorie cu un plus de valoare economică. Cel nerăbdător să scape o vreme de obștea lui va fi găsit în despărțirea cu pricina, pe lângă un prilej de schimbare la față a ambelor părți, sau aplanare a animozităților ivite între ele, și rațiuni economice de interes comunitar, indiferent de ordinea priorităților în fiece caz concret.

Păstrând proporțiile, pentru omul mioritic auroral plecarea turmelor la munte echivalează cu plecarea pe mare a flotelor comerciale europene în sec. XVI-XVII, sau pe uscat a caravanelor arabe încă și mai devreme. Aici ne interesează în primul rând constituirea inestimabilului capital de încredere pe care existența socială se bazează și a relației paradoxale, ce face ca mai demni de nădejde între toți să apară tocmai membrii mai puțin cunoscuți, căci mai ades și îndelung absenți, ai comunității. E vorba de primii bancheri ai tradiției românești, ținând cont că șeptelul — pecu pe numele-i latin, ce ne-a lăsat în vorbire termenii pecuniar și păcurar — reprezenta principala formă de capital, iar ducerea lui pe pășunile cele mai verzi, condiția de păstrare și creștere. Ca investiție rudimentară, reconducerea în sânul naturii a vietăților domesticite comportă riscuri și așteaptă în schimb profituri. Semnificativ, acest schimb—trafic?—peste orizont fondează și rugăciunea: mai înainte de articularea ei explicită, schimbarea șansei e cerută cu picioarele, plecând pur și simplu la drum. Puterile făcătoare de favoruri ale firii sunt invitate să inter-vină (să vină între picioarele desfăcute primitor de drumari); până să deschidă gura într-o invocație cuvântată a transcendenței, omul mioritic și-a deschis picioarele spre ea ca de luare în primire a darului deja făcut lui: lumea. Cum să-și ia în primire darul pare să-l preocupe mai mult decât cum să dobândească ceva în plus, conștient că Dumnezeu a dat destul, fără însă să bage și în sac, cum se spune; sau între picioarele greu de urnit la drum ale omului așezat, prea comod ca să alerge în lung și-n lat după noroc.

Între cei duși fără întoarcere și cei cantonați fără garanții în obștescul prezent — sedentarii lui îndârjiți — se preumblă cei duși pentru a reveni — sarea și piperul existenței sociale, cărăușii și ai turmelor, dar și ai unui excedent de sensuri capabil să susțină cu prospețimea lui vitalitatea cui i-a prins gustul. Fiindcă mintea omului, ca și oaia, nu dă lâna-i de douăzeci și patru de carate fără o afundare pe măsură în desimea necunoscutului, unde se disimulează sursele de supreme valori materiale și spirituale. Oricum, cei ce și-au dat într-acolo turmele și făpturile proprii după povața mioriței din baladă s-au trezit drenați de murmurul unor ape mari ca de-o a doua, dacă nu cumva chiar prima, natură — supranatură? — devenind neașezați cu state, trăgători cu urechea ai ființelor din neființă, purtători de cuvânt ai necuvântului, băutori inveterați de fluide ce stârnesc, în loc să potolească, setea. Pe scurt, călăuze către ieșirea salvatoare din comun.

De unde principala teză a eseului de față că, pe piciorul de plai românesc, transhumanții deschid cu picioarele calea emancipării de retentiva peșteră a ignoranței, confundabilă cu sânul maselor.

Ca pentru a ne întări convingerea, în balada meșterului Manole, pentru găsirea locului de ctitorie, voievodul însuși consultă un „Mândru ciobănaș / Din fluier doinaș” umblat prin lume și, de aceea, cunoscător al ei. Cei nestatornici pricep mai bine cum nu stau lucrurile — rostul ivirii și retragerii lor —, ca dealtfel și insesizabilele rosturi dintre lucruri — îngustele și întortocheatele căi de ieșire din labirintul material, în care singuri ne zidim de vii în numele siguranței. Bancherii în opinci și cioareci ai neamului știu parolele de deschis seifurile intime ale firii, din moment ce și reprezentantul puterii le cere fără jenă sfatul. Cert e că păcurarul de pe Argeș își îndrumă plin de solicitudine îndrumătorul politic tocmai acolo unde locul se dezlocuiește sfidător într-un frământ al pierzaniei — punctul necoincident cu sine, în care infinitul se izbește de finit ca valul mării de stâncă și ca dialectica de logică. Conducătorul e astfel condus înspre cel mai negeometric punct imaginabil, ce invalidează aprioric orice ecuație — afară, poate, de cea dintre ființă și neființă, ce ține de domeniul metaforei și poeziei.

Iată-ne ajunși la aporia fundamentală a socialului, care spune că, pentru a avea încredere într-un aproape, trebuie să ne învingem cumva neîncrederea inspirată de legăturile lui cu puterile străine și, de aceea, neliniștitoare ale firii. Cu alte cuvinte, că neîncrederea în alții se cere scoasă în primul rând din sine, unde se înrădăcinează. Ceea ce vechile comunități pastorale românești și fac prin încredințarea capitalului lor copitat cuiva cu o poftă de ducă superlativă. „Te-am trimite fără strângere de inimă dacă n-ai fi atât de gata să te duci”, glăsuiește logica prudenței; pe de altă parte, cineva care nu se simte la largul lui în lumea mare are mai puține șanse să revină cu succes la vatră decât cineva căruia îi sfârâie călcâiele să plece. Să reținem că dorul de ducă funcționează ca semnificant ambiguu, ce într-un fel indică încrederea în sine a candidatului, însă într-altul îi dă în vileag o îngrijorătoare afinitate cu străinătatea: dacă aceasta îl cheamă irezistibil, ce-o fi având să-i dea atât de prețios? Răspunsul cel mai simplu e: plusvaloare de tot felul.

Când are omul exact doza potrivită de neastâmpăr în călcâie, ne-am putea întreba? Există oare un asemenea nivel optim de deschidere a individului spre exterior — o „îmbinare corectă” cu el, cum ne propunea neinspirat unul din epigonii lui Noica acum un sfert de veac? Căci omul este în sine o dezbinare creatoare învelită în piele și pornită să desfacă înnoitor îmbinările pe care alții și le-ar dori definitiv valabile, inatacabile ca și gloria lor. Orice îmbinări rămân mereu de corectat prin susținute dezbinări. Numai cutremurând zdravăn construcțiile sociale ale păstorilor de turme bipede ne-am putea ulterior ameliora sordida arhitectonică socială în care lâncezim — „lumea asta cu dugheni”, cum scrie Bacovia.

Cu riscul de a ne repeta, un bancher potențial trebuie, pe de o parte, să se simtă suficient de la largul lui în lume pentru a răzbate la sursele de regenerare și creștere a capitalului, iar pe de alta, îndeajuns de inhibat de larg pentru a reveni cu cele încredințate lui. Dacă nu are încredere în sine, nu merită nici încrederea celorlalți, iar dacă are prea multă, trezește și suspiciunea clienților.  Într-adevăr, ce motiv ar mai avea să revină cel ce se simte acasă cam pretutindeni în lume? E bun cosmopolitul, nu încape discuție; numai de n-ar fi prea bun ca să se mai întoarcă într-o fundătură carcerală după ce s-a nărăvit îndelung la pajiștile însorite din afara peșterii platonice.

Recunoaștem în aceste tribulații dilema lui Ilie Moromete: spre a izbuti în afaceri, familia are nevoie de cel mai vrednic fiu, ce tocmai fiindcă e destul de capabil se arănește prin București, înșelând penibil așteptările alor lui. Încercând „îmbinarea corectă” între priceperea investitorului și oportunitățile pieței, Moromeții se dezbină ireparabil: insuficient de umblat prin lume și expus cântecului sirenelor, tatăl le va fi subestimat acestora puterea de seducție. Un mioritic „dă-ți oile încoace!” trebuie să fi auzit dinspre capitală și Achim cel sufocat pe întrecute de aerul îmbâcsit al satului natal și de paternalismul unui Ilie intrat pe rolul de conducător al familiei fără speranță de schimbare. Fuga de acasă a băiatului e de fapt a tuturor celor ce, simțindu-se prizonieri în lumea îngustă a originilor, s-au încredințat necunoscutului cu convingerea că se îndreaptă spre un acasă și mai originar decât cel familiar.

Punct de vedere foarte gnostic, din care viața pământească apare ca exasperantă pregătire de întoarcere la sânul familiar, dar uitat, al transcendenței. Cu implicația că binecunoscutul acasă ar fi făcut în principal din surzenie și indiferență la apelul celuilalt acasă, rămas în afara puterilor de rememorare comune. Se înțelege de la sine că asemenea frământări nu au loc decât în indivizi pentru care domesticitatea și-a epuizat puterea de seducție, lăsându-le atenția liberă să halucineze (ne amintim că, spre a fi perceput, un lucru e mai întâi preformat de imaginația transcendentală) eventuale chemări înecate în zgomotul de fond al lumii. Așa cum s-a întâmplat cu glasul atribuit mioarei de ascultătorul lui din baladă.

Numai în urma ruperii relația socială se poate reface pe baze mai echitabile, ce nu-i deloc totuna cu egalitare. Obștea trebuie mereu pusă la punct de individul ce știe că are de ales și e gata să dovedească asta. Respectul (în sens etimologic, de privire înnoită asupra sa) nu se dobândește decât în urma unei ieșiri în larg suficient de ample pentru a permite neantului să intervină robust, ștergând vechea cunoaștere veșnic prea grăbită să tragă concluzii și deja expirată înainte de a-și fi probat valoarea. Negarea obștei de către individ se exercită cel mai pașnic prin retragerea lui din prezentul comunitar și pornirea în căutarea altei comunități, absente, cu tot riscul pe care un atare salt în necunoscut îl comportă. Deși am fost învățați să privim socialul prin prisma tehnicii, ca pe o mașinărie cu nenumărate piese de schimb, substituția nu are decât un efect paliativ; în sens mai profund, doar paloșul ce a deschis rana o poate și închide la loc, cum spune Parsifal. Cât de unică e individualitatea o dovedește funcționarea defectuoasă a sistemelor sociale clădite de tehnocrați, unde entropia irumpe prin rosturile dintre golul lăsat în urmă de titular și umplutura înlocuitoare. De ce arca salvării sociale ia apă mai masiv, de-aia și peticele de avarie se succed mai galopant și mai ineficace; semn că e timpul de luat cu asalt puntea de comandă și de schimbat incompetentul vârf la ierarhiei—schimbătorii de așa-zise „piese” vorbitoare, dar reduse coercitiv la tăcere.

Că se întoarce, sau nu, în familie, fiul risipitor e mai drag tatălui decât cel ascultător, căci îi acordă părintelui o șansă să învețe mai bine cum e cu sinele și lumea. Lucru ce se poate spune și despre comunitățile pastorale credincioase în păstorirea omului de către om: abia din loviturile date lor de cei ca Achim, ce le lasă cu ochii în soare și golul în inimă, ele realizează că nu există garanții în raporturile umane și că individul rămâne liber să-și țină, sau nu, cuvântul dat. O lecție de umanism, așadar, de dat părintește celor mulți și naiv de încrezători în puterea numerelor mari de a face jocul social; o învățătură de minte, ce afirmă că omul nu poate fi nicicum transformat în piesă de „îmbinat corect” cu restul angrenajului social și că numai o grijă fraternă la adresa lui ar spori șansele de a-l face să conlucreze rezonabil cu cei printre care trăiește. De parcă ar fi în firea lui să rezoneze mai mult decât rezonabil la mesajele din mediu și orice comunitate prezentă le-ar lansa pe ale ei într-o inevitabilă competiție cu altele, absente, ce cheamă în depărtare cel puțin la fel de ademenitor ca prezenții în prezent.

În rezumat, umanismul adus din zare pe aripi de transhumanți sună astfel: sunt om numai în măsura în care pot rupe legătura cu cei prezenți și (re)lua legătura cu cei absenți, nu în măsura în care mă supun tâmp, ovin, unui aproape cu bâtă nerecunoscut de mine; aproape mi-e el, dar și mai aproape depărtarea.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. Gilles Deleuze vorbește de fluxuri — discursuri, capitaluri, sexualități, unelte, memorii etc. — ce se descompun și recompun permanent, alcătuind efemer un socius de natură profund eterogenă și dinamică.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!