Cetatea Piatra Șoimului din Șinteu este atestată documentar încă din anul 1306, într-un act emis de Capitlul orădean, însă începuturile sale coboară în timp, până în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. A fost construită imediat după devastatoarea invazie tătară din 1241-1242. Alegerea locului nu a fost întâmplătoare: o stâncă abruptă, greu accesibilă – un loc unde doar șoimii ajungeau. De aici și numele. Poziționată strategic, cetatea controla principalele rute de acces spre Transilvania, prin Valea Crișului Repede, dar și legătura spre nord, înspre Sătmar. De-a lungul veacurilor, a fost cetate de apărare, apoi sediu de sângeac turcesc, fiind râvnită de marile imperii ale vremii – Habsburgic, Otoman, dar și de voievozi români. Piatra Șoimului nu era doar o fortăreață. În jurul ei gravita un întreg ținut. Așezări românești precum Bulz, Remeți, Beznea, Borod, Cornițel sau Lorău făceau parte din moșia Șinteu, una dintre cele mai mari din comitatul Bihor. Acestea erau possessio walachalis – sate românești aparținând unei moșii nobiliare, dar păstrând un specific aparte, atât cultural cât și spiritual. De la Paul Geregye, la Ștefan Báthori, de la palatinul Iacob, la domni români precum Gavrilaș Movilă sau Constantin Șerban Cârnul, cetatea și domeniul său au fost în centrul unor lupte de putere ce depășeau miza teritoriului. Era o luptă pentru controlul unui spațiu sacru, cu o energie greu de definit și imposibil de ignorat. Trecerea vremii n-a adus pace. Fiecare nou stăpân a venit cu alt tip de jug. În veacul al XVIII-lea, reformele urbariilor impuse de Maria Tereza n-au fost decât un nou mod de a legaliza abuzul. Țăranii de pe Valea Iadului – oameni săraci, dar aprigi – s-au transformat în haiduci, luptători, revoluționari. Ei au fost printre cei mai loiali lui Horea, în marea răscoală din anul 1784. Mai târziu, în 1848, Avram Iancu a găsit aici susținători neclintiți. În 1904, țăranii din Bulz și Remeți s-au aflat în fruntea răscoalei de la Aleșd, aproape de Cetatea Piatra Șoimului. Sub gloanțele jandarmilor au căzut zeci de oameni. A fost poate ultima picătură dintr-un potir al suferinței care s-a umplut timp de secole. În 1711, cetatea a fost distrusă. Trupele imperiale habsburgice au aruncat-o în aer pentru a împiedica folosirea ei de către curuți, adversarii Imperiului. Un gest simbolic și brutal, prin care trecutul a fost șters cu dinamită. Dar nu și memoria. S-au finalizat jumătate din lucrări Primăria Aleșd a anunțat atingerea unui stadiu de execuție de 60% în cadrul proiectului de Consolidare și Reabilitare a Ruinelor Cetății Șinteu – Piatra Șoimului, finanțat prin PNRR, cu termen de finalizare estimat pentru 30 iunie 2026. Cu o valoare totală de 12,47 milioane de lei, proiectul urmărește revitalizarea unuia dintre cele mai importante monumente medievale din Crișana. Cetatea, situată în Situl Natura 2000 Muntele Șes. Lucrările deja realizate includ degajarea incintei, consolidarea zidurilor și stabilizarea structurală. Sunt planificate reconstruirea donjonului, amenajarea de spații pentru turiști și modernizarea traseului de acces. Proiectul are și o importantă componentă de dezvoltare locală, prin integrarea cetății în circuitul turistic „România Atractivă”. A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Râsu’-plânsu’ la unele postări ce îți apar automat pe Facebook dacă te-a „mirosit” că ai interes bunăoară față de Eminescu. Iată una, de toată pomina, de la o postare a grupului de Facebook „Știai că”: „Există afirmații care contestă originalitatea temei din Luceafărul, Eminescu ‘s-ar fi inspirat’, ca sa nu zicem plagiat, dintr-un basm german.” Autorul idioțeniei nu s-a obosit nici măcar să dea o simplă căutare ca să vadă că nu era vorba de un basm german, ci de un basm popular românesc cules de un german. Cu mențiunea că ar fi fost mai inspirat cuvântul „operă” în loc de „plăsmuire” spicuim, destul de edificator, dintr-un eseu publicat de Liceul German „Joseph Haltrich” din Sighișoara. „Cea mai de seamă plăsmuire eminesciană are ca punct de plecare un basm românesc: ‘Fata în grădina de aur’, cules de călătorul german Richard Kunisch. Eminescu a versificat acest basm, trecându-l prin variante succesive în care, punând la contribuție vasta sa cultură, întinsele sale cunoștințe de mitologie și filosofie, creează imagini cu sensuri noi, ce vor conduce la una dintre temele de predilecție ale poetului nostru și ale romanticilor în general: problematica geniului. Astfel se naște ‘Luceafărul’, capodoperă a literaturii române și universale.” Eseul integral poate fi lecturat aici. Dar, într-adevăr, putem găsi ușor, pe același libertin Facebook, o porta-voce a inepției. E vorba de administratorul grupului „Techirghiol Dobrogea. Jurnal independent și de documentare alternativă al Dobrogei”. Iar o postare discutabilă fi găsită aici. Pe scurt, Aurel Băjenaru (alias Dobrogea Techirghiol), alătură poeziei „La Steaua” de Mihai Eminescu poezia „Siehst du den Stern” scrisă în 1851 de elvețianul Gottfried Keller. Iată o traducere grosieră a poeziei lui Keller: „Vezi steaua? Vezi steaua în cel mai îndepărtat albastru, Ce tremură, aproape palidă? Lumina ei durează o veșnicie, Până când ajunge la ochiul tău! Poate acum o mie de ani deja, Steaua s-a transformat în cenușă, Și totuși încă îi vedem strălucirea frumoasă acolo, încă și departe. Esența unei astfel de străluciri, Care este și totuși nu este, O, iubire, ființa ta grațioasă, Când vei muri!” Aurel Băjenaru își escamotează opinia notând o concluzie, sic!, a Inteligenței Artificiale: „Deși există o temă comună legată de lumina stelelor și distanța cosmică, aceste idei nu sunt exclusiv proprietatea unui poet sau a altuia. Tema luminii stelare care ajunge la noi după ce steaua a dispărut este un concept științific și filozofic cunoscut și a fost explorat de mai mulți autori din diverse culturi și perioade. Prin urmare, poeziile reflectă probabil influențele culturale și științifice ale timpului, dar nu există suficiente dovezi concrete pentru a susține că Mihai Eminescu a plagiat poezia lui Gottfried Keller. Similaritățile sunt mai degrabă rezultatul unei teme comune, tratată diferit de fiecare poet în parte”. Îndoiala a fost însă semănată deci scopul ascuns a domnului Băjenaru a fost atins. Dealtfel postarea începe așa: „În urma articolului meu despre plagiatul lui Eminescu, am fost întrebat și despre un alt caz presupus plagiat, originalul fiind asemenea în germană. Nu m-am putut pronunța cu toate că asemănarea temei și a desfășurării ei este evidentă. Atunci am intrebat Inteligența Artificială căpătând iarăși un răspuns cu o analiză surprizător de competentă”. Ar fi interesant ca domnul Băjenaru să ne dezvăluie cine a a avut știință de poezia lui Keller ca să-l întrebe apoi de un posibil plagiat. Cred că mai onest ar fi fost să recunoască faptul că postarea a fost exclusiv inițiatica domniei sale. Căci ironiile ieftine ale domnului Băjenaru nu lipsesc din postarea sa inițială, ce poate fi găsită aici. Pe scurt, e vorba de vechea acuzație de plagiat adusă, în anul 1888, de Theodor M. Stoenescu lui Mihai Eminescu pentru un editorial semnat „E” în „Fântâna Blanduziei”. Situația e limpezită frumos, de pildă, în articolul „1888 Revenirea lui Eminescu în presă: Un editorial contestat”, de Dan Toma Dulciu, publicat în revista „Condeierul diasporei”. „În ceea ce privește atitudinea deontologică a redactorilor acestui jurnal putem face următoarele precizări. Dacă redacția ar fi avut o pregătire profesionistă, semnalând cu mijloace tipografice faptul că editorialul lui Eminescu conține un pasaj tradus, indicat prin litere italice sau prin semnele citării, nu ar mai fi apărut gravele acuzații de plagiat la adresa lui Eminescu. Aceste procedee redacționale incorecte au condus în unele cazuri la stabiliri eronate ale paternității unei opere eminesciene. În acest sens, de exemplu, s-a considerat inițial că opera Laïs ar reprezenta o creație originală a lui Eminescu, recunoscându-se ulterior că aceasta este de fapt o traducere genială din ‘Le joueur du flute’ de Emile Augier. Deasemenea, am arătat acum câțiva ani faptul că o creație folclorică* atribuită lui Eminescu, ‘Lună tu, luminătoare/stelelor strălucitoare’ este de fapt o poezie a lui Anton Pann. […] Categoric însă, putem arăta că poetul nu a plagiat, textul controversat fiind rezultatul juxtapunerii (alăturării) traducerii ‘Minciunilor Convenționale’ de Max Nordau cu părerileși opiniile finale ale lui Eminescu, redactorii greșind impardonabil, atunci când au acceptat tipărirea cu același format de litere atât a traducerii cât și părerile personale ale lui Eminescu. Orice altă concluzie, ce l-ar acuza pe Eminescu de plagiat, este exclusă, fiind o adevărată blasfemie!”, arată eminescologul Dan Toma Dulciu. Și, în plus față de eseul publicat de Liceul German „Joseph Haltrich” din Sighișoara despre inspirarea Luceafărului din basmul popular românesc „Fata în grădina de aur” readuc în atenție un articol deosebit de frumos și interesant al fizicianului Cristian Presură, care surprinde la Eminescu, îndeosebi în „Luceafărul” și „La Steaua” intuiții ale unor teorii științifice viitoare. E vorba de articolul „Eminescu vs. Einstein” al revistei „Știință și tehnică”. Vă invit din toată inima să-l lecturați. Deci după logica unor indivizi precum Aurel Băjenaru, Einstein l-ar fi plagiat en-gros pe Eminescu. A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.