Preambul despre Mica Unire, Alexandru Ioan Cuza, înființarea Statului Modern Real Dat fiind faptul că astăzi este 24 ianuarie, m-am gândit să scriu reflecțiile mele asupra acestui mic sau mare eveniment din viețile noastre ca români, care a avut loc în anul 1859. Se realiză Mica Unire, în ciuda faptului că mulți dintre noi o denumim Marea Unire, și astfel se înfăptui Statul Modern Român cu toate calitățile sale de care ne bucurăm și astăzi, de exemplu Constituția și Principatele Țării Muntenești (cunoscută cu numele de Țara Romănească) și Moldovei unite cu numele de România, pentru prima dată. Ca o notă subliniativă, înainte de această unire au mai fost câteva încercări, exemplu fiind și cea a Măriei sale Mihai Viteazu, la 1600. Personajul principal al acestor realizări a fost marele domnitor Alexandru Ioan Cuza care, după părerea mea, fiind ultimul mare domnitor de o valoare reală pe care țara noastră l-a avut. După aceea, am dobândit domnii străine care s-au dovedit a fi, de-a lungul anilor, de-a lungul „evenimentelor istorice”, elemente avantajoase dar și dezavantajoase, unele chiar majore și schimbătoare de destin, însă nu fără implicarea poporului, am putea spune. Despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în ciuda controverselor, s-au spus și scris foarte multe, atât de bine cât și de rău, atât pro cât și contra, însă mă voi limita la a reaminti avantajele acelor realizări din istoria noastră care sunt strâns legate de Măria sa. Documentele vor vorbi în cele din urmă. Pot, chiar, să afirm cu tărie că ele nu vor minți, nefiind măsluite în vreun fel. Evident, nu vom cunoaște totul despre domnitor și nici despre evenimentele în sine de atunci, dar esențialul îl putem obține și înțelege pentru a avea de unde să pornim. Alexandru Ioan Cuza și avantajele Unirii Înainte de toate, să cunoaștem câte ceva despre Alexandru Ioan Cuza. Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors, apoi, în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. În timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturdza s-a aflat şi Cuza reușind, apoi, să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Astfel că, are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3 la 15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina. Primul lucru pe care să-l avem în vedere a fost Unirea Principatelor Române sub un singur nume, România. Până atunci, cum spuneam, au mai fost încercări însă eșuate, sau parțial, atât de către Mihai Viteazu, Petru Rareș, și alții. Secolele XVIII și XIX au fost două secole în care s-a pus în plan distrugerea sistematică și fundamentală a Europei, secole predilecte pentru The New Establishment și arhitecții săi, începând cu baza sa care a fost Regatul Valahiei, cel care urma să devină Regatul României, începând cu 1859, care au eșuat în mare parte. Iată că Mama Europă încă mai există, în pofida tuturor loviturilor pe care copiii săi necredincioși și nerecunoscători i le-au aplicat. Secolul Revoluției Industriale a fost marcant pentru lansarea celor mai teribile și mai decepționante ideologii, doctrine socio-politico-economice, hibride între ele cu amestecuri de pozitivism și ceea ce urma să fie nihilismul, și creatoare de mare confuzie între popoare. Oamenii nu numai că nu le-au acceptat, dar le-au și adulterat în mare parte, întorcându-se, apoi, la vechile lor credințe. Să ne amintim de manifestul „Workers of the world, unite! (Muncitori ai lumii, uniți-vă!)” al lui Marx, dar și de „Sorry chaps, it was just an idea (Scuze, flăcăi, a fost doar o idee)”. Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Muntenească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate. Aici, poate a fost prima discrepanță ce urma să creeze anumite valuri de neacceptare a României Unite de către așa-zisele Mari Puteri din vremurile respective. Acest tip de neacceptare a culminat, mai târziu, cu crezurile geopolitice între a fi cu Europa și a nu fi cu Europa, ci cu Noul Establishment ca și renunțare la orice identitate orientală, în cazul acesta europeană, și a o lua-o de la capăt către Omul Nou, ultima mare decepție a unui cetățean rușinat de condiția sa de Fiu Rătăcitor. Iată o aruncare de privide în viitor, viitorul care astăzi este trecut deja. De asemenea, îmi aduc aminte de ultimele zile ale lui Cioran și condițiile în care a murit: uitând totul în afară de limba română. Semn al Providenței că nu poți uita cine ești și de unde vii. Dar să continuăm. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat. Iată care a fost Marea Unire. Și ne reamintim acest fapt istoric pentru că ne aflăm în anul centenar, 2018. Acest centenar este important pentru noi, deoarece ne re-responsabilizează ca și cetățeni ai familiei numită România. Îmi amintesc cu drag și putere de afirmare motto-ul României Culturale: „România nu este un loc, România este un popor (oriunde
