Aglomerarea fondului construit se remarcă în special în inima oraşului (prin excelenţă o zonă comercială) şi de-a lungul principalelor artere de circulaţie numite „poduri domneşti”: „Uliţa Târgului de Afară” [Calea Moşilor], „Podul Mogoşoaei” [Calea Victoriei], „Podul Calicior” [sau Caliţei, azi Calea Rahovei] şi „Podul Şerban Vodă” [Calea Şerban Vodă]. În centru se afla târgul şi palatul domnesc. Să urmărim însă relatarea lui James Dallaway de la sfârşitul secolului al XVIII-lea:

„(…) această metropolă seamănă prea puţin urbanistic cu străzile continue din alte capitale, încât nu este cu nimic mai mult decât o aglomerare de sate lară nici o regularitate sau plan. Uliţele sunt podite cu bârne de lemn, slab fixate din care multe lipsesc, aşa că mersul pe jos este deosebit de greu. În apropierea centrului oraşului se află numeroase şiruri de prăvălii deschise, bazare în stil turcesc care sunt apărate de soarele de amiază printr-o streaşină de lemn, care se întinde dintr-o parte într-alta”^[7].

Este o descriere obiectivă, iar Dallaway reuşeşte să descifreze organizarea teritorială a oraşului pe mahalale sub forma de sate. Aspectul acesta de aglomerari rurale era dat în cea mai mare parte, aşa cum ne descrie alt călător occidental, de dispunerea caselor în cadrul loturilor în aşa fel încât „uliţele parcă ar fi pustii, căci aceste clădiri au grădini şi curţi mari în mijlocul cărora se înalţă”^[8]. Înţelegem din textul lui Dallaway că principalele drumuri erau încă podite cu bârne din lemn.

Formarea târgului din jurul Curţii Domneşti, şi a uliţelor care îl străbăteau, naşterea mahalalelor în jurul bisericilor şi a mănăstirilor, care implicau în acelaşi timp şi pe cea a drumurilor de acces, de cele mai multe ori de importanţă comercială, au condus de-a lungul timpului la adoptarea mai multor sisteme de pavare a acestora, care să corespundă noilor cerinţe, determinate în primul rând de intensificarea relaţiilor comerciale, dublate apoi de necesităţile nobilimii (vrăjită de mirajul oraşelor occidentale), care îşi aveau locuinţele pe uliţele principale. Înlocuirea pavajului din lemn, care se dovedise a fi costisitor, greu de întreţinut şi insalubru în acelaşi timp, datorită mizeriei strânse dedesubtul acestuia atunci când „savacul” (canal de scurgere) se înfunda, s-a iniţiat în timpul domniei lui Grigore IV Ghica (1822-1828) care apelează la inginerii vienezi Freiwald şi Harting, pentru pavarea cu piatră a celor patru „poduri” mari^[9], Mogoşoaia, Târgul de Afară, Caliţei, Şerban Vodă. Cei doi antreprenori, prin contractul întărit de domn la 1 aprilie 1824, îşi iau angajamentul să facă pavajul oraşului „cu piatra ce se va găsi cea mai bună şi mai tare în munţii Ţării Româneşti şi mai bun decât cel care este făcut în cetatea Braşovului, făcându-l cu toată orânduiala după meşteşugul ingineresc şi arhitectonicesc”^[10].

Modernizarea urbană, sinonimă cu occidentalizarea, se produce timid încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar se va accelera după pacea de la Adrianopol (1829), începând cu Regulamentul Organic.

Să luăm cazul croitorului P. D. Holthaus, care descrie Bucureştiul în 1830 ca fiind „murdar, cu străzi pline de gunoaie care, vara, răspândesc un miros foarte urât”; reîntors în capitala Ţării Româneşti remarcă că „înfăţişarea oraşului s-a îmbunătăţit simţitor. A căpătat un aspect mai civilizat şi mai nemţesc”^[11]. Aşadar, noile măsuri, pentru început doar edilitare, se puteau recepta la nivelul percepţiei vizuale, deşi nu trecuseră mai mult de 6 ani între cele două vizite ale croitorului. Procesul evolutiv de trecere de la „vechi” la „nou” este conţinut în afirmaţia entuziastă a lui H. Desprez:

„(…) în fiecare zi capitala Valahiei se dezbracă de caracterul său oriental pentru a lua aspectul oraşelor din occident”^[12].

Dacă la începutul secolului coexistau influenţe, în ceea ce priveşte moda, provenite din spaţiul german, rus şi francez, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea protipendada bucureşteană îşi îndreaptă atenţia exclusiv spre modelul oferit de oraşul Paris (începând de la vestimentaţie şi mentalitate, până la ideea unui mod raţional de locuire).

Sincretismul de elemente orientale şi occidentale care caracterizează prima jumătate a secolului este aproape hilar surprinsă în descrierea doamnei Christine Reinhard aflată în vizită la curtea lui Constantin Ipsilanti:

„Principesa lpsilanti [Safta Ipsilanti] era îmbrăcată într-o rochie de crep roşu, după moda franceză, şi aceasta în onoarea mea. (…) Veni înaintea mea şi mă sili să mă sui cu dânsa pe divan şi să mă aşez turceşte [s.n.]”^[13].

Conversiunea s-a realizat mai întâi prin importul limbii şi literaturii franceze, făcută posibilă mai ales prin înfiinţarea Consulatului francez la Bucureşti, care a reprezentat un punct de deschidere spre Occident şi succesul la noile idealuri burgheze. Un rol important în acest sens îl au domnitorii și funcţionarii stabiliţi in Principate, întemeietorii primelor biblioteci pentru uzul propriu, colecţionari de tratate ştiinţifice şi romane franţuzeşti. Apoi, tot mai mulţi studenţi români îşi definitivează studiile în Franţa, aducând de acolo modelul cultural francez aplicabil la toate domeniile ştiinţifice.

La nivel arhitectonic, Bucureştiul va îmbrăca rând pe rând haina neoclasică, romantică şi cel mai aproape de ceea ce se întâmpla la Paris, cea eclectică. Avem însă de-a face cu o arhitectură originală, o sinteză de elemente şi structuri orientale (post-bizantine) şi occidentale, lizibilă mai ales în cazul arhitecturii ecleziastice. De altfel putem citi şi astăzi în planurile de epocă vechea tramă stradală medievală, acele străzi sinuoase specifice oraşului fanariot medieval, păstrată în linii mari şi astăzi. Să luăm ca exemplu hanurile: construcţii tipic orientale dar care se înveşmântează în straie de factură neoclasică (Hanul Patria), romantică (Hanul Solacolu, Calea Moşilor) sau eclectică (Hanul lui Manuc, devenit Hotel Dacia). Această cortină stilistică s-a grefat pe o moştenire de forme post-bizantine, care păstrează şi astăzi o urmă de nmintire a caselor boiereşti dispuse în mijlocul unor grădini vaste. Chiar dacă loturile s-au îngustat iar clădirile s-au aliniat la stradă, grădina nu a fost sacrificată, ci locul ci a fost împins spre fundul lotului, accesul făcându-se prin „ganguri”. Este vorba de acea arhitectură originală, tipul de casă în formă de L sau U specific zonelor dens construite, cu gang de acces, curte interioară prin care se accede la o galerie deschisă sau închisă cu geamuri^[14].

În ceea ce priveşte ţesutul urban, putem citi şi astăzi în planurile actuale vechea tramă stradală medievală, acele străzi sinuoase specifice oraşului fanariot medieval, pastrată în linii mari şi astăzi.

Recursul la un model european

Printr-un interesant proces de tranziţie, nu fără mari eforturi, Bucureştiul va deveni la sfărşitul secolului al XIX-lea un oraş modem. Având ca model Parisul – proaspătul oraş reformat şi înfrumuseţat – edilii Bucureştiului s-au avântat în remodelarea tramei stradale, adoptând însă nu strategia unei continuităţi în ţesutul urban, care probabil s-ar fi dovedit cel puţin nu atât de străină încât să dea impresia unui colaj, ci printr-o strategie incisivă, aşa cum un bisturiu taie părţi dintr-un tesut, părţi ce nu mai pot fi recuperate. Aşadar, o abordare patologică, cu apel la operaţia chirurgicală, prin care oraşul trebuia vindecat. Problemele erau multiple şi legate în principal de igienă, de descongestionarea circulaţiei, şi nu în ultimul rând de înfrumuseţarea oraşului.

Această depurare se putea face în primul rând prin trasarea unor mari bulevarde prin care se descongestiona traficul pedestru şi cel al trăsurilor. Bulevardele, spaţii largi şi deschise, permiteau o mai bună aerare şi iluminare a fronturilor imobilelor, posibilitatea racordării la o reţea de canalizare şi apă curentă, şi jucau şi un rol estetic, completat prin plantarea de verdeaţă pe marginile trotuarelor, sau a plasării de monumente în nodurile (scuaruri) importante. Estetizarea oraşului constituia o altă problemă de primă importanţă, gândită ca strategie politică: dacă Parisul, capitala unei puternice naţiuni occidentale, se dorea a fi întâiul oraş al erei industriale, bucureştenii îşi doreau ca apelul făcut la arhitecţii francezi, aşadar la o arhitectură de împrumut a unei civilizaţii superioare străine, să constituie o legitimare irefutabilă a noii sale identităţi europene.

Decalajul faţă de urbele occidentale europene trebuia recuperat rapid, iar acesta s-a petrecut cu dificultăţi, fără acel traseu evolutiv firesc şi logic. Astfel, lucrările de modernizare s-au aplicat doar pe porţiuni, fiind începute şi terminate în perioade diferite^[15]. Unele dintre ele nu au fost duse la capăt niciodată. Acelaşi lucru se remarcă şi în privinţa lucrărilor edilitare minore. Iluminarea oraşului spre exemplu, se făcea cu cele mai noi soluţii de iluminare apărute, dar numai pe anumite străzi ale oraşului, lipsa fondurilor fiind principalul motiv.

Tipuri de intervenţii

Intervenţiile au constat în trasarea de străzi şi bulevarde suprapuse peste uliţele vechi, sau tăiate nou în ţesutul urban, în termeni de ordine şi salubritate. Prin implantarea celor două axe, după modelul oferit de „la grande Croisee” a lui Haussmann, se modifică configuraţia fanarioto-medievală a oraşului. În avântul dobândirii unei noi identităţi, ceea ce se câştiga pe de o parte, se pierdea pe cealaltă Legătura cu nucleul oraşului constituit din Curtea domnească, cu bazarul învecinat, şi dealul Mitropoliei, generatorul urban şi modelul pentru substructurile teritoriale, se pierde. Acelaşi lucru se petrece şi în cazul teritoriilor mahalalelor: străpunse de noile bulevarde îşi pierd unitatea teritorială. De altfel nici nu mai era nevoie de o asemenea organizare teritorială pe mici comunităţi, din moment ce bucureştenii visau la o metropolă în adevăratul sens al cuvântului.

Influenţa principiilor haussmanniene este evidentă dar ea se grefează pe o tramă stradată diferită de cea pariziană, aici fiind vorba de una spontană şi drept urmare „iregulară”^[16]. Axul N-S , adică bulevardele Lascăr Catargiu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, I. C. Brătianu preia fluxul de trafic care sufoca Calea Victoriei; la fel şi axul E-V: bulevardele Kogălniceanu, Regina Elisabeta, Carol I, Pache Protopopescu descongestionează traficul de pe Calea Moşilor, şi face legătura cu gara de Est^[17].

Un al doilea set de intervenţii îl contituie regularizarea ţesutului urban medievalo-fanariot: se încearcă alinierea fondului construit şi a străzilor şi a maidanelor, devenite apoi pieţe sau puncte de articulaţie a intersecţiilor dintre străzi, printr-o serie de acte normative şi regulamente de construcţie^[18]. Acest lucru s-a dovedit destul de anevoios, fapt dovedit de unele case păstrate azi care nu sunt aliniate la stradă.

Al treilea tip de intervenţie constă în integrarea unor mari ansambluri arhitectonice (Palatul Băncii Naţionale, Palatul Poştei etc.) în cadrul ţesutului urban. Structura aerată a ţesutului urban a fost modificată prin implantarea acestor volume masive care ocupă suprafeţe mari de teren, ale căror faţade pot fi vizualizate din cele patru puncte cardinale. Prin gabaritul masiv, acestea sufocă construcţiile învecinate, aşa cum este cazul Palatului Poştelor şi chiar al elegantului CEC. Edificiile publice, absolut necesare şi în acelaşi timp simboluri ale statului modem aflat în afirmare, trebuiau să fie în acord cu entuziasmul şi idealurile societăţii româneşti, aşadar au luat forma unor palate în adevăratul sens al cuvântului. Plus că lipsa unor monumente de factură occidentală a dus la o exagerare a proporţiilor „monumentale”. Amintim că acestea au luat locul programelor arhitecturale de sorginte orientală – hanurile.

Condiţiile impuse de natura diferită a ţesutul urban, apoi bugetul cu mult mai deficitar, precum şi contextul sociologic au făcut ca aceste operaţii să fie mult mai temperate faţă de „originalele” haussmanniene.

Voi încheia scurta prezentare cu descrierea părtinitoare a lui Roberto Fava care exprimă – deşi idilic – cel mai bine situaţia, caracterul oraşului şi aspiraţiile locuitorilor lui de la sfârşitul secolului al XIX-lea:

„Acest oraş poate fi considerat ca punct de diviziune între Orient şi Occident. Aici, în adevăr, cele două civilizaţii se confundă una într-alta. Nu au trecut încă multe zecimi de ani de când aspectul oraşului era cu totul oriental. Azi e cu totul altceva: influenţa civilizaţiei occidentale capătă teren pe fiecare zi, lăsând însă să subziste o mulţime de particularităţi variate şi curioase care dau oraşului acel caracteristic aspect care-l face aşa de simpatic şi de atrăgător.”^[19]

Concluzii

Bucureştiul secolului al XIX-lea face parte din acele oraşe pe care la o primă vizualizare pare să aparţină Occidentului. Reuşim să citim faţadale, care ne trimit imediat la arhitectura principalelor centre europene (Viena, Paris) din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dar la o privire mai atentă apar nuanţări. Structura urbană neafectată de modernizările urbane majore ale secolului al XIX-lea prezintă încă acel „iregular” al tramei stradale specific epocii medievale şi datorat sistemului de împărţire teritorială pe mahalale, cu toate aliniamentele aplicate după regulamente de urbanism.

După pacea de la Adrianopol (1829) şi prin Regulamentul Organic (1831) se deschid uşile spre occidentalizarea structurii urbane a Bucureştiului. Sunt tăiate străzi noi, uliţele mici se vor închide, conform regulamentelor de urbanism occidentale, idei aduse în ţară fie de arhitecţii români şcoliţi în spaţiul german/austriac sau francez, fie prin „importul” unor ingineri şi arhitecţi străini. Modernizarea a constat în corectarea ţesutului urban şi a construcţiilor prin regulamente urbane, pentru a se continua cu trasarea celor două mari axe, conform principiilor haussmanniene, şi prin implantarea colosalelor monumente publice.

Cu toate aceste schimbări estetice, Bucureştiul secolului al XIX-lea şi-a păstrat un anume specific, pe alocuri chiar rural.

A consemnat pentru dumneavoastră Ciprian Buzilă, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie, XXIV, 2010”.

Note biografice:

1. George Potra, Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVl-IXI), Bucureşti 1992, p. 145.

2. Stanislas Bellanger, apud Neagu Djuvara, p. 165.

3. Sanda Voiculescu, „Parohia ca spaţiu de agregare religioasă, socială şi urbanistică. Parohie-mahala-cartier”, în Valachica, Studii de Cercetări şi Istorie, XV, Târgovişte 1997, p. 310.

4. Curtea veche, foarte avariată, este părăsită în 1776, atunci când Alexandru lpsilanti construieşte noul palat din Dealul Spirii, cunoscut si sub numele de „Curtea Arsă”, datorită incendiului din 1812. Istoria oraşului Bucureşti, vol. I, sub redacţia lui Florian Georgescu, Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1965, p. 227.

5. Sanda Voiculescu, op. cit., p. 310.

6. Aurelie Ghika, La Valachie Moderne, Paris 1850, apud George Potra, op. cit., p. 194.

7. James Dallaway, apud G. Potra, op. cit., p. 1218.

8. Ludwig von Sturmer, ibid., p. 1816.

9. Plus podul din Curtea Veche, de la poarta de sus pâna la cea de jos, şi podurile peste Dâmboviţa, Beilic, Caliţa, Zlătari, şi unul peste râul Colentina, G. Potra, Documente… 1821-1848, doc. 78, p. 145.

10. G. POTRA, Documente… 1821-1848, doc. 78, p. 145.

11. Apud G. Potra, op. cit., 1992, p. 148.

12. Apud Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981.

13. Potra, Bucureştii…, p. 109.

14.  Acest tip de arhitectură este întâlnit in majoritatea oraşelor româneşti. Vezi C. Joja, Faţade de sticlă în arhitectura românească, 1700-1900, Editura Simetria, Bucureşti, 2003; Pentru evoluţia acestui tip de plan în cazul Bucureştiului vezi Cezara Mucenic, Un veac de arhitectură civilă, secolul XIX, Editura Silex, Bucureşti, 1997, p.17 şi urm.

15. Dana Harhoiu, Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident, Editura Simetria, Bucureşti, 1997, p. 64.

16. ldem, p. 59.

17. lbid.

18. Regulamentul Organic, Regulament pentru împărţirea capitalei Bucuresci în 3 ocoale şi Regulament pentru alinieri şi clădiri (1848), Regulamentul pentru construcţiuni şi alinieri, din 25 august 1878, Regulamentul din 1890. Vezi N. Lascu Legislaţie şi dezvoltare urbană, Bucureşti 1831-1952, Teză de doctorat, Bucureşti, 1997.

19. Roberto Fava, Amintiri din ţările române. Note dintr-o călătorie în Transilvania şi România, Bucureşti, 1894, apud G. Potra, op.cit., p. 257.