Entries by Tudor Urse

Cafeluța Culturală: Prima femeie neurochirurg din lume a fost o fată din Fălticeni – Sofia Ionescu Ogrezeanu

/0 Comments/in , /by

Într-o vreme în care femeile nu aveau voie nici să intre în amfiteatre medicale fără a fi privite cu suspiciune, o tânără din Fălticeni a avut curajul să-și urmeze visul: să opereze creierul uman. Numele ei era Sofia Ionescu și avea să devină prima femeie neurochirurg din lume. S-a născut în 1920, într-o familie modestă. Tatăl era funcționar, mama casnică. De mică, Sofia se juca „de-a doctorul” cu copiii din vecini, iar mama îi spunea râzând: — „Of, Sofio, mai bine te-ai face învățătoare, că știi să vorbești frumos.” Dar Sofia nu visa la catedră. Visa la bisturiu. A absolvit liceul în plin război mondial și s-a înscris la Facultatea de Medicină din București. În acei ani, capitala era bombardată constant. Sirene, praf, spitale pline, tineri medici care lucrau până la epuizare. Într-o zi din 1944, un copil rănit grav de o schijă a fost adus la spital. Nu era niciun neurochirurg disponibil. Sofia, studentă în anul V, s-a oferit voluntar: — „Dacă nu-l operez, moare. Dacă-l operez, poate trăiește.” Operația a durat ore întregi. Cu mâinile tremurând, cu asistenți care plângeau, Sofia a reușit imposibilul — copilul a trăit. Avea doar 24 de ani. A fost momentul care i-a schimbat destinul. Profesorii au remarcat-o, iar după război a fost angajată la Spitalul de Neurochirurgie din București, unde avea să lucreze peste 47 de ani. „Într-un domeniu dominat de bărbați, Sofia Ionescu n-a cerut niciodată favoruri. Doar bisturiul și pacientul”, spunea unul dintre colegii ei. A operat mii de oameni — copii, soldați, victime ale accidentelor, bolnavi de tumori cerebrale. Nu a plecat niciodată din România, deși i s-au oferit posturi în străinătate. „Pacienții mei sunt aici”, spunea simplu. Colegii o descriau ca pe o femeie cu o precizie extraordinară și o blândețe rară. În sala de operații era tăcută, concentrată, dar după intervenții rămânea adesea lângă pacienți, până când se trezeau. A fost nu doar prima femeie neurochirurg din lume, ci și un model de curaj, disciplină și umanitate. Într-o epocă în care femeilor li se spunea „nu poți”, ea a demonstrat că poate. Și a făcut-o într-unul dintre cele mai dificile domenii din medicină. A murit în 2008, la 88 de ani, după o viață întreagă petrecută printre pacienți, bisturii și speranțe. Pe peretele secției de neurochirurgie din București, o placă mică îi poartă numele. Nu are monumente grandioase, nu are filme sau biografii hollywoodiene. Dar are o moștenire de vieți salvate și un exemplu care inspiră generații de femei medic din toată lumea. „N-am vrut să fiu prima”, spunea ea odată. „Am vrut doar să fiu bună.” Și a fost.

Castelul Corvinilor din Hunedoara, cel mai important monument de arhitectură gotică din România

/0 Comments/in , /by

Castelul Hunedoarei, numit şi Castelul Corvinilor, al Corvineştilor sau al Huniazilor, este cetatea medievală a Hunedoarei, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România. Este considerat unul dintre cele mai frumoase castele din lume, fiind situat în „top 10 destinaţii de basm din Europa”. Castrul regal Prima fortificație de piatră de la Hunedoara, a fost datată de majoritatea cercetatorilor în secolul XIV (Gheorghe Anghel), deși există specialiști care atribuie castrul regal primei jumătăți a secolului XV (Elemér Mályusz, Adrian Andrei Rusu, Radu Lupescu). Această primă fortificație avea o formă elipsoidală, cu capetele de nord și sud ascuțite, marcate de piatra de talie. Zidurile, cu grosimi de pâna la 2 m, au fost construite din blocuri de calcar dolomitic și piatră de râu, direct pe stânca nativă. Cercetările anterioare primului război mondial au arătat faptul că în zona nordică au existat două încăperi de formă triunghiulară, unul dintre acestea fiind probabil un turn donjon, cu analogii în zona franceza și germana a secolelor XIII-XIV. Castelul din secolul XV Ioan de Hunedoara inițiază, după 1440, construcții de mare amploare vizând transformarea cetății într-un castel, prima etapă cuprinzând ridicarea a două curtine în jurul vechii cetăți, construite din blocuri de calcar dolomitic, prevăzute cu creneluri la partea superioară. Aceste ziduri de curtină erau flancate de turnuri circulare și rectangulare, primele constituind o noutate pentru arhitectura militară a Transilvaniei secolului XV. Turnurile circulare (Turnul Capistrano, Turnul Pustiu, Turnul Toboșarilor), cu excepția turnului pictat (Turnul Buzdugan), erau prevăzute cu un parter din zidărie plină, urmat de două niveluri, cele de la partea inferioara fiind utilizate ca și camere pentru puscași, iar cele de la partea superioară ca și zone de locuit și/sau zone de apărare. De notat faptul că turnul Capistrano cuprinde singurul șemineu gotic (restaurat) din monumentul hunedorean. Turnul pictat (Turnul Buzdugan) are un singur nivel de aparare și este pictat în frescă la exterior cu motive geometrice și guri de tragere, cu corespondențe tipologice în spațiul german. Turnurile rectangulare plasate în zonele de nord-vest, respectiv sud-est ale castelului (turnul vechi de poartă, turnul nou de poartă) erau prevăzute cu intrări carosabile și niveluri de apărare, gândite atât pentru arme cu coardă cât și pentru arme de foc. Intrările propriu-zise în castel se făceau prin intermediul unor poduri, susținute de piloni de piatră, ultimele tronsoane ale podurilor fiind mobile. Un punct de interes în castel îl reprezintă fântâna, săpată în spațiul dintre curtina veche și cea nouă. Se admite, în general, faptul că prima etapă de construcție a castelului se încheie înainte de 1446, moment la care Ioan de Hunedoara devenit guvernatorul regatului Ungariei, modifică planurile de edificare ale castelului, în sensul creșterii ponderii construcțiilor civile. Una dintre cele mai interesante construcții datate în această perioadă o reprezintă capela, plasată pe latura estica a castelului. Nava de formă dreptunghiulară, este precedată de un pronaos, deasupra căruia este sprijinită pe stâlpi hexagonali o galerie cu tribună. Particularitățile constructive ale altarului, regăsite la alte construcții ecleziastice din zonă sunt legate de arhitectura gotică locală. Palatul propriu-zis, amplasat pe latura vestică, este compus din Sala Cavalerilor, Sala Dietei și scara spirală, și reprezintă un exemplu unic în spațiul transilvanean de arhitectură civilă de un rafinament ridicat. Ambele săli au un plan dreptunghiular, fiind divizate în două nave cu cinci piloni octogonali din marmură, cu nervuri în cruce și console ornamentate, cu chei de boltă în stil gotic, faza târzie. Funcționalitatea acestor săli ne este sugerată de corespondentele tipologice din mediul teuton, respectiv de sala de mese la ocazii festive pentru Sala Cavalerilor și de sala de festivitati pentru Sala Dietei. O notă distinctă este dată de amplasarea pe partea vestică a sălii Dietei a unei galerii cu burdufuri, sprijinită pe console, element unicat pentru arhitectura civilă transilvaneană, cu analogii în spațiul german. O altă construcție unică de factură militară este reprezentată de galeria și turnul Ne Boisa (Nu te teme), denumire impusă probabil sub influența mercenarilor sârbi, aflați în garnizoana castelului. Turnul propriu-zis, alcătuit din 5 niveluri de apărare, este prevazut cu deschideri pentru arme de foc. Legatura cu castelul este asigurată prin intermediul unei galerii suspendate, lungă de peste 33 m, galerie ce se sprijină pe stâlpi masivi, din calcar dolomitic. A doua fază de construcție încetează odată cu moartea lui Ioan de Hunedoara și cu începerea luptelor pentru ocuparea tronului regatului ungar. Probabil că, după 1458, se inițiază lucrări, în zona nordică a castelului, rezultând așa-numita aripă Matia, compusă din logii, pictură cu subiect laic existentă aici fiind un unicat. Se admite, în general, faptul că finalizarea lucrărilor la castel încetează în jurul anului 1480, monumentul fiind comparabil cu castelele din vestul Europei, prin amploare și fast. Castelul în secolul XVI De aceasta perioada se leagă puține construcții civile, identificate în zona turnului vechi de poartă cu ocazia ultimelor lucrări de restaurare. Castelul în secolul XVII În secolul XVII, principele Gabriel Bethlen, modifică în spiritul vremii, părți din castel, modificări dictate atât de necesități civile cât și militare. Se construiește pe latura estica, peste fundații mai vechi, un corp de clădire, denumit Palatul mare dinspre oraș, compus din două niveluri, respectiv camere de locuit și o sufragerie. Tot în plan civil, Sala Dietei este reamenajată, prin demontarea întregii arhitecturi gotice de piatră, și compartimentarea ei, rezultând încăperi cu functionalități diverse. De menționat este faptul că la primul nivel, rezultat în urma acestei interventii, se pastrează urmele unei picturi în frescă, ce prezintă nobili și reprezentări de fortificații ale vremii. Și aspectul interior al capelei a fost modificat substanțial în vremea lui Gabriel Bethlen. Astfel, sunt înlăturate bolțile gotice, ferestrele sunt trasformate într-unele rectangulare prin îngroparea părții lor superioare în molozul de egalizare din pod; de asemenea este deschis un pasaj de legătura între aripa Bethlen și aripa Matia. Lucrările de factură militară sunt reprezentate de construirea Turnului Alb și a Terasei de Artilerie. Turnul menționat este de forma semicirculară, prevăzut cu trei niveluri de apărare, sprijinite pe bârne de lemn și deschideri pentru arme de foc. Terasa de artilerie funcționa ca

Istoria Bucureștiului: Palatul Șuțu – O poveste vie neogotică bucureșteană

/0 Comments/in , /by

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Ţara Românească înregistrează apariţia primelor palate boiereşti şi domneşti construite după planurile unor arhitecţi străini. Dintre aceştia s-au remarcat austriecii Johann Veit şi Konrad Schwink, care au înzestrat Bucureştiul cu unul dintre cele mai frumoase edificii: Palatul Suţu. Palatul a fost construit între anii 1833-1835 de către postelnicul Costache Suţu (1799-1875) pe terenul adus, ca zestre, de soţia sa, Ruxandra Racoviţă, în momentul căsătoriei. Aceasta primise casa şi terenul de la tatăl său, marele clucer Ioniţă Racoviţă, care cumpărase moşia în 1763, de la urmaşii marelui paharnic Mihai Bărbătescu. La cererea comanditarului Costache Suţu, arhitecţii Johann Veit şi Konrad Schwink au realizat o construcţie în stil neogotic, specifică arhitecturii romantice a epocii. Clădirea reprezenta – în opinia arhitectului Grigore Ionescu – „primul edificiu important conceput în spiritul unui romantism primar”. Acelaşi istoric al arhitecturii româneşti descrie astfel reşedinţa familiei Suţu: „Planul, de formă dreptunghiulară, este compus simetric în raport cu două axe perpendiculare una pe alta. Intrarea se găseşte pe latura lungă, dispusă în axul transversal. Distribuţia interioară se caracterizează prin prezenţa, la fiecare cat a câte patru salonaşe octogonale, dispuse în capetele laturilor înguste, două câte două de o parte şi de alta a câte unui salon oval. Aceste salonaşe, formând mici ieşinduri din planul dreptunghiular al clădirii, se exprimă în faţadele laterale ca nişte turnuleţe de citadelă, încheiate în partea de sus cu o cornişă pe console de ceramică. O cornişă asemănătoare – înlocuită cu prilejul unei restaurări către sau curând după 1880 cu una nouă – încorona, la un nivel puţin mai jos, toate faţadele care, cu acest prilej, au fost refăcute. Elementele de detaliu – profile, bosaje şi rame de ferestre, cu excepţia brâului de teracotă şi a tâmplăriei originale, croită în forme clare, neogotice – sunt de factură clasicizantă, rezultat al mai sus amintitei refaceri”. Şi pentru unii dintre contemporani, clădirea amintea de romantismul caracteristic începutului de veac XIX. „Cu aspectul său de castel romantic flancat de patru turnuri – îşi amintea Constantin Argetoianu – palatul Suţu minuna lumea şi trecătorii se opreau să caşte gura în faţa soarelui poleit, înconjurat de raze ca la Versailles, pironit deasupra porţilor masive de fier”. În timpul lucrărilor, au apărut, însă, unele probleme, motiv pentru care Costache Suţu s-a adresat – la 25 mai 1834 – Vorniciei poliţiei Bucureştiului reclamând încălcarea contractului de către cei doi arhitecţi. Vornicia a însărcinat cu un control al calităţii lucrării pe arhitecţii Ioja şi Hartl, precum şi pe Paraschiva, starostele dulgherilor. La 14 iulie 1836, comisia a răspuns Vorniciei că meşterii „au prefăcut bolta dă al doilea” şi că trebuie ca şi „zidarii ce au făcut sobile rele” să le îndrepte. Împrejmuirea întregii curţi a palatului Suţu cu zid de cărămidă, în 1832, l-a dus pe proprietar la un conflict cu autorităţile, datorită încălcării altor proprietăţi. La 29 martie 1832, comisarul Urdăreanu îi comunica lui Costache Suţu recomandarea Agiei poliţiei să urmeze „cu împrejmuirea de zid a grădinii spre răsărit şi fiind tot în linia curţii şi închiderea grădinii fireşti, urmează să se păzească tot acea linie”. Un alt meşter, austriac, Escher (Eser), a realizat, în 1836, un mare policandru de aramă „întocmai ca cel de la biserica Sfântului Ioan Nou”, cu douăzeci şi patru de sfeşnice. Meşterul austriac a primit de la Costache Suţu, 100 de ocale de aramă şi 25 ocale de tutea, el trebuind să termine lucrarea în decembrie 1836. La 21 octombrie 1836, Escher a încasat, de la comanditar, 15 galbeni sau 470 de lei „în socoteala tocmelii ce am făcut pentru lucrul policandrului”. Când, în Capitală, a fost introdus iluminatul cu petrol lampant (1857), postelnicul Costache Suţu a fost unul dintre primii aristocraţi care s-au intersat de acest nou mijloc de iluminat. Un deceniu mai târziu, în 1867, primarul Bucureştiului, C. Panait, a încheiat un contract cu o firmă engleză pentru iluminatul pe bază de gaz aerian. Costache Suţu a optat imediat pentru iluminarea nocturnă a palatului său cea mai recentă invenţie a vremii: lămpile cu gaz aerian, care au constituit principala atracţie pentru bucureşteni. Tehnica folosită de proprietarii palatului pentru iluminat ne este explicată de un nepot al Irinei Suţu, Emanoil Hagi-Mosco (1882-1976), care a cunoscut foarte bine istoria acestei case: „De-a lungul celor două balcoane ale palatului erau instalate ţevi de fier, pe toată întinderea lor, cu găurele apropiate, prin care ardea gazul, având aceeaşi pâlpâială de fluture. În mijlocul balconului, un soare de mari dimensiuni, ale cărui raze erau făcute din asemenea ţevi laminate de gazul ce ieşea prin ele. Tot astfel, în spatele leilor şi soarelui de peste cele două porţi de la intrarea în curte, un dispozitiv la fel lumina emblema. Nu ştiu – dar este mai mult ca probabil – dacă nu exista acelaşi sistem de iluminat şi de-a lungul gardului”. Pentru a căpăta însemnele unei reşedinţe princiare, postelnicul Costache Suţu a ordonat montarea, pe frontonul palatului, a blazonului vechi al familiei, ce conţinea însemnele heraldice ale celor două provincii româneşti: vulturul Munteniei şi zimbrul Moldovei. Acest gest a dus la crearea unui conflict cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a cerut demontarea blazonului, ordin în faţa căruia Costache Suţu a trebuit să se supună. Situaţia a revenit la normal după abdicarea lui Cuza, în 1866, şi venirea pe tron a domnitorului Carol I, care a încuviinţat remontarea blazoanelor pe frontispiciul ambelor faţade ale palatului, unde au dăinuit până în 1950. În acel an teribil al distrugerilor de patrimoniu dirijate de autorităţi, nici palatul Suţu nu a scăpat nedevastat. Emanoil Hagi-Mosco îşi amintea că „odată cu stricarea gardului, au fost cioplite cu ciocanul şi complet sfărâmate. Stema care se vede în ziua de azi, precum şi leii cu soarele în gheare, au fost reproduse şi aşezate, din nou, la locul lor, odată cu restaurarea clădirii. Stema a fost perfect reprodusă după cea veche, atât ca dimensiuni, cât şi conţinutul său. Execuţia, însă, a leilor cu soare nu corespunde originalului, cu toate indicaţiile în scris ce le-am dat”. Pentru realizarea confortului dorit de familia

Istoria Bucureștiului – Vila „Nicolae Malaxa”, o bijuterie interbelică realizată după planurile arhitectului Petre Antonescu

/0 Comments/in , /by

Vila Nicolae Malaxa este amplasată pe un teren de colţ la intersecţia străzilor Aleea Alexandru şi Ermil Pangrati şi face parte din Lotizarea Filipescu, una dintre cele mai ample şi coerente ansambluri urbanistice şi arhitecturale ale oraşului. În martie 1912, Alexandru I. Filipescu, proprietarul unui mare teren de pe Şoseaua Jianu nr. 18-20, astăzi bulevardul Aviatorilor, înainta spre aprobare comisiei tehnice a primăriei un plan de parcelare al terenului semnat de arhitectul belgian O. Van Rysselberghe. Planul este aprobat la 16 aprilie 1912. Anul începerii construcţiei clădirii nu a putut fi încă stabilit, totuşi silueta vilei poate fi descoperită în fotografia aeriană a Lotizării Filipescu, realizată la începutul anilor ’20. Clădirea de la numărul 38 a fost ridicată după planurile arhitectului Petre Antonescu pentru inginerul şi industriaşul Nicolae Malaxa. După instaurarea regimului comunist, vila va deveni proprietatea statului prin naţionalizare. În 1990, in imobil va funcţiona sediul Fundaţiei Culturale Române, iar din 2003 până în prezent, în urma reorganizării fundaţiei, se va înfiinţa şi îşi va desfăşura lucrările Institutul Cultural Român. Prin volumetria propusă, Petre Antonescu valorifică poziţia de colţ a terenului: un turn monumental constituie capătul de perspectivă atât al Aleii Alexandru cât şi al străzilor Pangrati şi Rabat. Demersul arhitectului este acelaşi ca şi în cazul vilelor precedente: o volumetrie compusă din asamblarea mai multor pavilioane scoase în rezalit având diferite înălţimi şi gabarite, acoperişuri înalte cu streaşini late, arhitectul propunând şi diferenţe de jumătăţi de nivel între corpuri. Totuşi, simplificarea unor detalii de arhitectură, unele rezolvări funcţionale, relaţia spaţiul privat – spaţiul urban, sunt tratate mai modern, trădând realizarea mai târzie a clădirii. Rezolvarea intrării în casă, care se face direct din stradă, demonstrează atitudinea mai urbană a arhitectului, caracteristică anilor ’20. Plastica faţadelor este mult mai epurată faţă de lucrările precedente: un soclu înalt până la nivelul glafurilor ferestrelor din parter, placat cu piatră de talie din cariera de la Albeşti (Câmpulung), un registru al ferestrelor din parter delimitat de un glaf din piatră în partea inferioară şi o profilatură rotunjită în partea superioară. Turnul de colţ, tratat auster, prezintă pe toate laturile, numai la partea superioară, imediat sub streaşină o înşiruire de ferestre rotunjite, a căror ancadramente din ciubuce sunt similare cu cele folosite de Petre Antonescu la ferestrele din registrul superior de la banca Marmorosch Blank 1915 – 1923, de pe strada Doamnei, o lucrare începută probabil înaintea celei de faţă. Faţada dinspre curte nu prezintă profilaturi. Elementul principal îl constituie logia deschisă către grădină cu arcade în plin cintru susţinute de coloane robuste cu capiteluri stilizate şi bolţi în cruce despărţite de arce dublou, o preluare a logiilor de la palatele Cantacuzine şi Brâncoveneşti. Planul vilei este special. Clădirea este astfel concepută încât toate camerele sunt grupate în jurul unei mari săli de expoziţie desfăşurată ca înălţime pe două nivele. Astfel, prin vestibulul şi galeria de la parter se poate fie urca la etaj pe o scară monumentală din lemn sau se poate intra printr-un hol în sala de expoziţie sau în biroul prelungit cu un spaţiu amenajat pentru bibliotecă. Din sala de expoziţie care avea şi funcţia de salon al vilei, se putea intra în sufragerie. Aceasta era legată printr-un oficiu de cămară şi de scara care ducea la demisol la bucătăria casei şi la alte spaţii de serviciu. Pe latura de nord-vest a casei, funcţiona un apartament format din două dormitoare, un budoar, dressing şi baie, prelungit printr-o logie către grădină. Apartamentul comunica şi cu sala de expoziţii. La etaj în lateralele sălii de expoziţie erau prevăzute încă două apartamente. Sala de expoziţie gândită şi ca spaţiu pentru concerte având o mică scenă în capătul opus intrării, prezintă o arhitectură foarte eclectică. Pe de o parte peretele despărţitor între sală şi hol placat integral cu onyx de culoare ocru prezintă trei arcade în plin cintru tratate foarte modern fără ancadramente, pe de altă parte pereţii laterali ai sălii sunt ritmaţi de coloane adosate cu fusurile canelate şi capiteluri ionice, integral din bronz. Plafonul este conceput a fi un mare luminator de sticlă desfăşurat pe toată încăperea prevăzut cu un sistem de brise-soleil din plăcuţe subţiri de alamă, un design foarte modern pentru epoca respectivă. Holurile de la parter şi sala de expoziţie mai păstrează încă pardoseală originală din marmură de culoare bej cu venaturi roşietice. Un element cu totul special în parter probabil cerut de comanditar îl constituie uşa glisantă de intrare în birou, din bronz cu tăblii sculptate inspirată după Poarta Paradisului de la Baptisteriul din Florenţa. Casa scării ce adăposteşte scara din lemn formată din două rampe inegale este la etaj prevăzută pe cele trei laturi cu câte trei arcade semicirculare sprijinite de colonete subţiri din lemn sculptat cu capiteluri compozite şi fusuri canelate care susţin o calotă sferică, totul degajând o atmosferă orientală dar de o acurateţe remarcabilă. Vila Nicolae Malaxa este o creaţie mai târzie a arhitectului. Chiar dacă a fost concepută ca locuinţă, are monumentalitatea clădirilor publice realizate de Petre Antonescu şi poate fi considerată un exemplu de tranziţie în evoluţia stilului romănesc din perioada imediată după Primul Război Mondial. Modernitatea şi epurarea exteriorului contrastează cu discursul eclectic al compoziţiilor neoromâneşti din interior. Astfel folosirea cupolei pe pandantivi şi a stâlpilor din lemn sculptaţi pentru casa scării contrastează cu modernitatea limbajului arhitectural a unor pereţi placaţi integral cu piatră sau a arcadelor fără ancadramente, a capitelurilor stilizate a coloanelor de la etaj, din sala pentru expoziţii. Sursa documentare:  https://www.icr.ro/roma/istoricul-cladirii. Prezentare grafică și colaj foto: Arh. Cireșica Micu.

Sfinții martiri brâncoveni și stilul arhitectonic brâncovenesc

/0 Comments/in /by

La sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, în arta românească apare un stil nou, deosebit şi anume „stilul brâncovenesc”, stil ce poartă numele domnitorului român Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Perioada brâncovenească reprezintă o adevărată mişcare de emancipare spirituală, atât social cât şi artistic. Din punct de vedere structural aceasta perioadă a artei româneşti este finalul artei postbizantine într-o perioadă în care arta balcanică îşi avea filonul în tradiţia ortodoxă. În această vreme domni precum Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu realizează o amplă operă de reactualizare a tradiţiei bizantine. Lor li se alătură erudiţii vremii – literaţi precum fraţii Greceanu, Radu Popescu etc. Fiind un mare iubitor de cărţi, domnitorul Constantin Brâncoveanu reuneşte la curtea sa unii dintre marii învăţaţi ai vremii precum stolnicul Constantin Cantacuzino ce învăţase la Padova, Antim Ivireanul, Hrisant Notarra – viitorul patriarh al Ierusalimului, fost şi învăţător ai fiilor domnitorului. La curtea domnească a Ţării Româneşti are loc o adevărată Renaştere bizantină. Ea reprezintă o îmbinare a tradiţiilor artistice locale, valahe, cu tradiţiile bizantine dar şi influenţe orientale şi chiar forme occidentale ale Renaşterii, cum ar fi şcoala italiană. Arta manifestă tendinţe de eliberare de sub influenţele bizantine şi orientale şi o apropiere de cele , adoptând motive vegetale şi florale specifice Renaşterii şi barocului. Noutatea este dispariţia stâlpilor de susţinere şi a contraforturilor. Ancadramentele de la uşi şi ferestre au decoruri pictate de un stil aparte. Pridvoarele construcţiilor bisericeşti masive şi greoaie sunt acum împodobite de stilul brâncovenesc. În secolul al XVIII-lea, stilul brâncovenesc devine stil naţional şi se răspândeşte în toată Ţara Românească ajungând chiar şi în Transilvania. Stilul arhitectural brâncovenesc este recunoscut astăzi ca fiind „primul stil românesc”. Punctul culminant al artei brâncoveneşti este sculptura în piatră la care se adaugă motivele ornamentale reprezentate de florile şi frunzele de acant, floarea soarelui dar şi o serie de flori de primăvară – lalea, bujor, narcisă. Stilul brâncovenesc născut la Hurezi – unde se află principala ctitorie de cult a domnitorului Constantin Brâncoveanu şi, totodată, cel mai vast ansamblu de arhitectură monastică din Ţara Românească (1690-1697) – se încheie tot acolo, cu foişorul. Faţadele sunt tencuite şi decorate cu arcaturi, registrul superior al faţadelor având în centrul un element circular, simbolizând o cunună. Elementele florale în culori vii dau culoare numeroaselor scene biblice din biserică. Pentru această construcţie religioasă, grandioasă şi fastuoasă în acelaşi timp, domnitorul Constantin Brâncoveanu şi-a ales cei mai pricepuţi meşteri: Pârvu Mutu, Manole, Caragea, Istrate, cărora le impune crearea unui stil nou, original, cu adevărat românesc. Fresca de la Mănăstirea Hurezi este unică în tot spaţiul răsăritean, pentru că îmbina foarte bine iconografia religioasă cu compoziţia cu caracter laic. După moartea lui Constantin Brâncoveanu, stilul românesc brâncovenesc va fi continuat prin edifiicile religioase: Mănăstirea Antim, Mănăstirea Văcăreşti, Bisericile Stavropoleos şi Kretzulescu.

Arh. Toma T. Socolescu – Halele Centrale din Ploiești unul din simbolurile orașului Ploiești, monumente istorice ce prosperă și astăzi

/0 Comments/in /by

Necesitatea vânzării centralizate a alimentelor, tot mai mult resimțită de un oraș în plină dezvoltare, a determinat, în anul 1925, inițiativa construirii unor mari hale. Primăria a încredințat lucrarea arhitectului Toma T. Socolescu (20 iulie 1883 – 16 octombrie 1960), după ce îi înlesnise o călătorie de documentare în străinătate și alesese un loc în mijlocul orașului, lângă fostul Obor. Săparea temeliilor a început în 1929, iar lucrările propriu-zise în 1930, desfășurându-se cu intensitate mai ales în 1934—1935, când Halele au început să funcționeze, deși finisajele și dotările au continuat și în anul următor. Hala propriu-zisă este așezată în centrul complexului și are un plan pătrat, cu latura la parter de 50 metri. Legătura acestui parter cu subsolul (depozite, instalații frigorifice și de pasteurizare a laptelui) și cu etajul-balcon (destinat standurilor de brânzeturi, mezeluri și lăptărie) o făceau patru scări și patru lifturi pentru mărfuri. Parterul era destinat standurilor de cărnuri și zarzavaturi, în mijloc se găsea o tonetă circulară, etajată și ornamentată, pentru vânzarea florilor, iar deasupra se ridica o mare cupolă de beton și sticlă. Alături se găsește o altă construcție, de 50 x 10 m, concepută pe un singur nivel, ca o încăpere de trecere, numită „hala țărănească”, pentru că era destinată vânzării produselor sătenilor. O a treia construcție, și aceasta având supantă, era „hala de pește”, având deasupra un luminator de sticlă, iar în mijloc o fântână cu bazin de ciment.   În exterior se află, de jur împrejur, magazine, iar la etaj încăperi pentru birouri (în trecut există aici și un laborator), în colțul de sud-vest se ridică un corp cu mai multe etaje, din care pornește un turn cu plan-pătrat, încununat cu un orologiu și terminat cu o terasă. Halele Centrale au fost reparate radical în anii 1982—1983. Construcția Halelor, monumentală și unitară, cu fațadele de cărămidă roșcate și beton, dominată de marea cupolă și de turn, a devenit unul dintre simbolurile orașului. Prezentare grafică și selecție colaj foto: Arh. Cireșica Micu.

Limba dacilor așa cum o vedeau cei din vechime

/0 Comments/in /by

„Dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă latină”. (Horațiu, marele poet roman (65 î. Chr. – 08 î. Chr.) – Odele, I, 20 (afirmație făcută cu aproape un secol și jumătate înaintea cuceririi unei părți din Dacia). „Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc”. (W. Schiller, arheolog american) „Limba lor (românilor) n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă”. (Antonio Bonfini 1434-1503, umanist italian care a scris despre istoria Ungariei) „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi, s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi și dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai”. (D`Hauterive, «Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei») „Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici”. (Miron Costin, 1632-1691, «De neamul Moldovenilor») „De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinești, adecă acei corecte, totuși dacă vom avea a grăi, limba românească e muma limbrii cei latinești”. (Petru Maior, «Istoria pentru începutul românilor în Dacia», p. 316, 1812) „Acești volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”. (Schlözer, «Russische Annalen» – sec. XVIII) „Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară așa de tot și luară a romanilor, aceasta nici să poate socoti, nici crede…” (Constantin Cantacuzino, 1639-1716) – «Românii despre care am mai spus că sunt daci») Strabon, în «Geografia» (secolul I d.Hr.): „Dacii și geții vorbesc aceeași limbă”. Strabon, în «Geografia»: „Și în vremea noastră Aelius Catus a strămutat în Tracia (zona balcanică – n.red.), din cealaltă parte a Istrului (de la nordul Dunării – n.red.), 50.000 de oameni de la geți, un neam de aceeași limbă cu dacii”.  „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră, precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră, tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspirația noastră momentană, ci după ideea în genere și în amănunte, care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească”. (Mihai Eminescu)

Badea Cârțan, „țăranul cărturar”, unul dintre cei mai mari promotori ai culturii și identității românești

/0 Comments/in /by

Badea Cârțan, pe numele său real Gheorghe Cârțan, s-a născut la 24 ianuarie 1849 în satul Cârțișoara, județul Sibiu. A rămas în istorie drept unul dintre cei mai mari promotori ai culturii și identității românești, un simbol al devotamentului față de neam și limbă și al unirii românilor din Transilvania cu cei din Vechiul Regat, dedicându-și întreaga viață acestui scop, deși era doar un simplu țăran. Lupta pentru limba română Într-o perioadă în care românii din Transilvania se aflau sub dominația austro-ungară, iar limba română era marginalizată, Badea Cârțan a devenit un adevărat luptător cultural. În ciuda lipsei de educație formală, el a înțeles importanța cărților și a culturii în păstrarea identității naționale. Cu eforturi uriașe, a transportat peste 200.000 de cărți din România în Transilvania, trecând Munții Carpați pe jos sau cu ajutorul animalelor de povară. Aceste cărți erau distribuite în școli, biserici și familii, pentru a sprijini învățarea limbii române și pentru a consolida spiritul românesc într-un context ostil. Sacrificiul său era imens, deoarece aceste acțiuni erau ilegale și extrem de periculoase pentru că erau un instrument esențial în educația și conștientizarea identității naționale a românilor transilvăneni. Pelerinajul la Roma Una dintre cele mai cunoscute povești despre Badea Cârțan este călătoria sa la Roma, în anul 1896. Motivul acestei călătorii era dorința de a vedea cu ochii săi Columna lui Traian, simbol al originilor latine ale poporului român. Badea Cârțan a mers pe jos până în Italia, parcurgând mii de kilometri. Ajuns la Roma, a dormit la baza Columnei, iar dimineața a fost găsit de trecători, care l-au descris ca „un dac coborât de pe Columnă”. Viața sa a fost marcată și de alte călătorii impresionante prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt, Germania și Ierusalim, având ca scop principal vederea locurilor asociate cu istoria și strămoșii poporului român. Moștenirea sa Badea Cârțan a murit la 7 august 1911 în Sinaia, dar moștenirea sa rămâne vie. A fost un simbol al rezistenței culturale și al mândriei naționale, demonstrând că, prin voință și credință, chiar și un om simplu poate schimba lumea din jurul său. Până la sfârșitul vieții sale în 1911, la vârsta de 62 de ani, Badea Cârțan a rămas un susținător fervent al ideii de unire a tuturor românilor, visul său neîmplinit de a vedea România unită. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său scriindu-se: „Gheorghe Badea Cârțan Doarme Visând Întregirea Neamului Său”. Astăzi, casa lui din Cârțișoara este un muzeu dedicat vieții și activității sale, iar povestea sa continuă să inspire generații întregi. Badea Cârțan a fost mai mult decât un țăran – a fost un luptător pentru identitate și un exemplu al spiritului românesc neclintit.

Tudor Urse – Schitul Ostrov (Mănăstirea dintre Ape): Cel mai vechi schit de maici din țară

/0 Comments/in /by

ȘTIAȚI CĂ cel mai vechi schit de maici din țară este OSTROV? Avem mânăstiri cu carul. Iar județul Vâlcea dispută primul loc cu județul Suceava pe numărul de biserici, schituri și mânăstiri de nu mai ști de fapt cine a construit ultimul lăcaș de cult. Și nici nu trebuie să ne batem capul cine ocupă primul loc. De fapt, ce contează este sa le vizităm în număr cât mai mare. Pentru că fiecare din ele reprezintă o părticică de puzzle istoric care face întreg tabloul a ce numim cultura și istoria României. Astăzi vă prezentăm un astfel de loc și evident vă invităm să-i pășiți poarta, sau mai bine zis, în acest caz, podul. Este vorba despre schitul Ostrov din orașul Călimănești. Schitul Ostrov se află în staţiunea balneo-climaterică Călimăneşti, la o distanţă de 5 km de halta CFR Călimăneşti-Jiblea, pe insula din mijlocul Oltului, pelerinii care vin aici traversând podul pentru a intra în parcul secular, de o frumuseţe deosebită, şi apoi în incinta propriu-zisă a mănăstirii. Ctitoria de la Ostrov urmează celei de la Curtea de Argeş, fiind construită din piatră şi cărămidă. Astăzi se mai păstrează bisericuţa cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Aceasta a fost construită pe fundația unei alte bisericuțe de lemn, datând după cercetări pe la sfârșitul sec XIV. Astfel actuala biserică este ridicată în timpul domniei lui Neagoe Basarab și a soției sale Despina. De altfel, numele doamnei Despina este strâns legată de acest loc prin faptul că după moartea voievodului, aici s-a călugărit luându-și numele de Platonida. De asemenea și fiica acestora Stana se călugărește aici. În plus, tot aici și mama lui Mihai Viteazul, după asasinarea sa, se călugărește cu numele de Teofana. Este înmormântată la Cozia. De la 1890 devine schit pentru călugărițe, devenind astfel cel mai vechi schit de acest fel de la noi din țară. Din timpul lui Neagoe Basarab ne-au rămas 3 icoane – Sfântul Nicolae, Coborarea de pe cruce și Sfântul Sava, toate de o mare valoare artistică, în prezent aflate în custodia Muzeului de Artă al României. Astfel acestea se înscriu printre cele mai vechi icoane din țară. Sfântul Nicolae pare să fi fost patronul spiritual al voievodului ctitor. Icoana care înfăţişează pe Sfinţii Simion şi Sava, patronii sârbilor (doamna Despina era de neam sârbesc), o arată pe doamna îngenuncheată în faţa Sfântului Simion, îmbrăcat în haină aspră călugărească. La picioarele Sfântului Sava, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, stau îngenuncheate cele două fiice ale Despinei, Stana şi Ruxandra. Referitor la icoana Coborârii de pe Cruce, izvorul de inspiraţie al acesteia îl aflăm din cartea de învăţătură a lui Neagoe, către fiul său, Teodosie: de o parte, Maica Domnului Îl privea îndurerată pe Fiul său mort, în partea opusă, o altă mamă îndurerată, Despina, doamna lui Neagoe, îndoliată, purtând pe braţe pe fiul său mort, Teodosie, îmbrăcat în costum domnesc, având coroană pe cap, o roagă pe Maica Domnului să primească sufletul lui Teodosie. Cele trei icoane, prin subiectele lor originale, prin elementele profane îmbinate în compoziţia lor şi prin valoarea artistică rămân unice în iconografia noastră creştină. Iniţial, biserica din Ostrov nu a fost pictată. Situaţia este asemănătoare bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, care la sfinţire nu era împodobită cu pictură murală. Se pare că fresca actuală este realizată în anul 1760, neputându-se şti dacă a mai existat o pictură anterioară. Pictura este realizată în stil bizantin, tehnica fresco. O mare atracție o reprezintă tâmpla aurită din lemn de tei care datează se pare de la construcția bisericii. Restul picturilor au fost realizate la 1790 de către Ioan Zugravul. De-a lungul timpului, construcţiile Schitului Ostrov au suferit o serie de reparaţii, mai ales în ultimul secol, fără a le influenţa însă stilul. Restaurările din 1940 au fost impuse de incediul din 1939; au urmat îmbunătăţiri şi reparaţii între anii 1956-1959 şi 1962-1963 prin grija Episcopiei Râmnicului şi Argeşului de atunci, când se reacoperă biserica cu şindrilă, sunt restaurate clădirile anexe, se împrejmuieşte grădina schitului cu grilaj de fier, iar curtea devine un parc cu flori. În perioada 1979-1988 începe un alt val de renovări. Astfel, datorită creșterii nivelului apei, de pe urma construcției barajului Călimănești, insula a fost ridicată 6 metri pentru a preveni inundația locului. Până în 1997, schitul Ostrov aparține ba de Cozia, ba de Mânăstirea Turnu. Apoi cu venirea unei noi starețe, aceasta devine proprietară a insulei și din anul 2000 începe renovarea locului. Astăzi, pe lângă aspectul său deosebit de frumos, a plimbării pe faleză cu iz de mare, a celor 47 de arbuști deosebiți, oamenii vin și pentru a fi ascultați și a se vindeca de problemele lor. Multă lume ce a trecut pe la Ostrov, a dat mărturie de puterea de vindecare a icoanei Maicii Domnului care îi ajută pe toți cei aflați în suferință, dar și a măicuțelor care se îngrijesc cu multă răbdare de cei veniți. În loc de încheiere, vă lăsăm și o legendă pentru a vă grăbi vizitarea acestui superb locaș religios. Se zice că pe vremea lui Neagoe Basarab, într-o sâmbătă noapte, un muntean se întorcea de la câmp, cu carul încărcat de târguieli. Ajuns în dreptul Călimăneştilor, cam grăbit de un cer ameninţător, aude clopotele unei mănăstiri din apropiere şi-şi dă seama că e ceasul Vecerniei de sâmbătă. Opreşte carul, dejugă boii, le dă de mâncare, mănâncă şi el ceva şi se culcă. În curând, vine dinspre munte o ploaie mare. Apele Oltului se umflă, năvălesc şi ameninţă drumul în marginea căruia se afla omul. Creştinul însă nu se clinteşte, îşi face semnul crucii şi aşteaptă. Apele se întind ocolindu-l, el rămâne pe uscat până luni dimineaţa, când îşi urmează drumul. Vodă aude de această minune şi hotărăşte să ridice acolo o biserică. Legenda e simplă, dar are un caracter moralizator. Dumnezeu îl ocroteşte pe creştinul evlavios, care păzeşte sărbătorile. Via ziarullumina.ro. A consemnat pentru dumneavoastră, Urse Morega Tudor Alexandru

Tudor Urse – Aurora Gruescu, „Doamna Pădurilor”, prima femeie inginer silvicultor din lume

/0 Comments/in /by

Puțină lume mai știe, cine a fost cu adevărat doamna Aurora Gruescu. De asta suntem aici, să vă aducem aminte. Un zâmbet fin, o prezență impunătoare care a rămas în istorie, punând România DIN NOU la loc de cinste la nivel internațional! Aurora Gruescu a fost prima femeie inginer silvicultor din lume! De asemenea este și prima româncă ce creează un program de împădurire la nivel național. Dar haideți să vedem împreună povestea ei. Se naște în 1914 la Oituz, județul Bacău, într-o familie de dascăli. De când era mică i-a spus tatălui ei că vrea să se facă pădurar. Dar cum se întâmplă adesea, familia credea că era o altă joacă tipic copilărească, însă fetița de doar 10 ani știa de pe atunci că asta îi va fi vocația. Pe când era mică, tatăl ei organizează o excursie, împreună cu alți copii cu scopul de a-i integra mai ușor pe cei mici în natură. În excursie, copii au poposit într-un luminiş din pădure pentru un picnic. Vrăjită de frumuseţea acelui loc, Aurora şi-a jurat că atunci când se va face mare va lucra în pădure. A urmat după liceu Facultatea de Medicină. O opțiune aleasă de părinții săi, dar care o ținea în continuare cu gândul la meseria de pădurar. A intrat la Medicină, însă a susținut în același timp examen la Facultatea de Silvicultură. Evident că a intrat printre primii. Ușor, ușor s-a îndreptat spre meseria de inginer silvicultor, plină de obstacole, într-o perioadă când femeile nu erau bine văzute în meserii considerate doar de bărbați practicate. Astfel, ajunge să fie singura femeie care alege această meserie în anul 1933, dintr-un grup de specializare format numai din bărbați. Respinsă la Silvicultură La facultate începe greul. Avea 130 de colegi, toți băieți. Decanul Vintilă Stinghe, deranjat de prezența unei femei la Silvicultură, îi influențează pe restul să o marginalizeze. Fapt ce a durat o perioadă destul de lungă. Doamna Aurora spune așa despre această perioadă într-un interviu: „Doi ani nu mi-a vorbit colegul meu de bancă, zicea că n-are ce să discute cu o fată despre probleme care sunt ale bărbaţilor. Atunci, prejudecăţile se manifestau foarte puternic şi printre intelectuali. De-abia când am avut primul post la Casa Pădurilor Statului am simţit că sunt tratată altfel, deşi aveam un salariu mai mic decât o pensie.” Trece cu brio peste toate aceste prejudecăți și termină facultatea. Apoi începe imediat să lucreze pe postul de inginer silvicultor. Practic visul ei devine realitate. A lucrat 35 de ani în domeniul Silviculturii unde a adus contribuții importante. Spre exemplu, când spunem Aurora Gruescu, spunem de fapt primul proiect de împădurire națională coordonat în timpul lui Carol al II-lea. Acesta era propus pentru suprafața de 100.000 de ha. Lucru nemaiîntâlnit la acea vreme dar care și astăzi rămâne unic ca proiect de împădurire. Tot ea a condus și lucrările de a combate prin procedee avio-chimice dăunătorii ce afectau pădurile infestate din jurul Bucureștiului. Astfel, datorită muncii sale, ajunge membru de onoare al Societății Progresul Silvic, filiala Prahova, al Asociației Generale a Inginerilor din România și al Ministerului Apei, Pădurilor și Protecția Mediului. Cu așa realizări pentru mediu, a meritat deplin! Perioada neagră A lucrat din 1938 până în 1973. Astfel o mare parte din munca sa a fost și sub perioada neagră postbelică. Evident că datorită originii sale nesănătoase este stabilit ca dușman de clasă și a fost expropriată. Rezistă cu brio acestei perioade, unde după o perioadă de timp, același regim ticălos,  disperat în căutare de intelectuali și specialiști care să susțină propaganda „muncii de clasă”,  o decorează și o atrage să devină membră de partid. Ea respinge acest lucru. Un record recunoscut abia în 2000 În anul 1997, The American Biographical Institute o nominalizează pe doamna Gruescu pentru titlul de personalitatea anului. La noi în țară, este recunoscută pentru meritele sale abia 3 ani mai târziu. În anul 2000, vicepreședintele Societății Progresul Silvic, dr.ing. Cristian D. Stoiculescu îi trimite o scrisoare unde este confirmată ca prima femeie inginer silvic din țară și din lume! Astfel, într-un mod neaoș comic putem spune, mai bine mai târziu decât niciodată! În anul 2005, doamna Aurora Gruescu moare exact lângă locul pe care l-a iubit toată viața – PĂDUREA!            Să nu o uităm, și mai ales, să ne aducem aminte cine a fost cu adevărat această doamnă, atunci când mai vorbim de minunile naturii din România. A consemnat pentru dumneavoastră, Urse Morega Tudor Alexandru