Tudor Urse, Author at Revista România Culturală

About Tudor Urse

This author has not written his bio yet.
But we are proud to say that Tudor Urse contributed 271 entries already.

Entries by Tudor Urse

Prezentări, Stiri

Tudor Urse – Campania Haideți la Piață! Susținem micul producător local!

Tudor Urse - Campania Haideți la Piață! Susținem micul producător local!

Mă încântă tare mult mersul la piață.

Si asta o am de când mergeam cu tata când eram mic și îmi dădea să ronțăi un ardei gras.

Mi-a rămas întipărit gustul.

Acuma merg la rândul meu cu ai mei copii să cunoască, guste, și să înțeleagă că la piață găsesc legume și fructe de calitate.

Avem mare noroc cu ei!

Așa că haideți cu toții să ne vedem la piață pe 1 noiembrie.

Azi o zi mâine o săptămână poimâine toată luna.

Să facem să devină o obișnuință mersul la piață. Mai ales că avem de ce.

Haideți la piață!

21/10/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

IN MEMORIAM: Dr. Alexandru Pesamosca (14 martie 1930 – 1 septembrie 2011) – A operat peste 50.000 de copii: „Astea-s împliniri domnule, nu vile și mașini!”

IN MEMORIAM: Dr. Alexandru Pesamosca (14 martie 1930 - 1 septembrie 2011) - A operat peste 50.000 de copii: „Astea-s împliniri domnule, nu vile și mașini!”

Medicul chirurg Alexandru Pesamosca s-a născut la 14 martie 1930, la Constanța, într-o familie cu origini italiene.

Și-a efectuat studiile primare la Școala Italiană din Constanța și a absolvit Liceul „Mircea cel Bătrân” din localitate.

În copilărie visa să ajungă marinar, ca tatăl lui. În 1948, când toți cei din Marina Regală au rămas fără loc de muncă, s-a hotărât să încerce la Medicină. A învățat și a intrat printre primii. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București, în 1945.

A fost repartizat la Niculești-Jianu, un sătuc de lângă Fetești, unde a profesat în perioada 1954-1957.

Din anul 1957, s-a transferat la București, unde a lucrat în domeniul chirurgiei pediatrice la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu”, între anii 1957-1984, fiind șef de clinică o mare parte a acestei perioade. A muncit fără încetare, fără să-și ia concediu, cu o mare abnegație și credință în Dumnezeu, insuflată de mic copil de către mama sa.

În anul 1984, s-a transferat la Spitalul Budimex (în prezent „Marie Curie”), fiind șeful clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică (1984-2000). În tot acest răstimp, a efectuat un număr uriaș de operații (după unele estimări, în jur de 45.000, după propriile calcule ajungând la aproape 50.000), cu un mare devotament față de meserie, cu har și o mare o iubire față de copiii încercați de boli grave (unexxdori considerate incurabile). Unele dintre operațiile efectuate de medicul Alexandru Pesamosca au constituit premiere mondiale. A operat cazurile cele mai grele venite din toată țara, multe și din străinătate: China, Franța, Italia, Republica Moldova ș.a.

Cu mulți ani în urmă, au venit la profesorul Pesamosca părinții unui copil grav bolnav. Erau din Ardeal și fuseseră la zeci de medici din țară. Chiar și medicul Pesamosca a rămas uluit. Micuțul Radu avea numai șapte ani, iar esofagul lui era plin de formațiuni tumorale benigne, iar copilul se putea sufoca în somn în orice moment. Cazul era deosebit de grav, doctorul a înțeles că n-are de ales. A acceptat să-l opereze fără nicio ezitare. S-a apropiat de iconița din peretele cabinetului, a spus o rugăciune și a intrat în sala de operație, deși nu știa ce avea de făcut pentru a-l salva pe copil.

„În momentul în care l-am deschis am simțit așa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mângâiere caldă pe creștet. Ce putea să fie chestia asta dacă nu o influență divină, o inspirație providențială? Dumnezeu mi-a dat atunci forța să iau poate cea mai grea hotărâre din viața mea. I-am înlăturat tot organul bolnav și-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouț. Totul într-o singură operație. Așa ceva nu s-a mai făcut niciodată”, povestea profesorul Pesamosca într-un interviu.

Alexandru Pesamosca în 1989

Au fost zeci de ani în care a uitat cu totul de el. Gândurile lui erau doar la copii, iar unicul rost a fost să-i facă din nou să zâmbească. Fericirea lui supremă era să-i vadă pe copii după operație, cum se ridică din pat, îl apucă de pantaloni și îi spun „tata Pesi”. Așa îl strigau toți copiii, iar pentru el nu exista o bucurie mai mare.

Un alt caz deosebit a fost cel al unei fetițe de 9 ani, cu o infirmitate cumplită – se născuse fără sfinctere, cel anal și cel ureteral. Profesorul Pesamosca era deja după două nopți nedormite, a ațipit cam o oră, apoi a intrat la sala de operații. A reușit să ia din pulpa fetiței un mănunchi de fibre musculare, din care a „confecționat” două noduri pe care le-a prins, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul ureterului. Operația a fost filmată, fiind vorba de-o premieră mondială. După niște ani, medicul a primit o invitație la un botez. Era vorba despre copilul nou născut al acelei fetițe operate când avea 9 ani.

„Astea împliniri, domnule. Nu vile, mașini sau mai știu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădești și să-i cârpești tendoanele și ligamentele și să-l faci biped și sănătos tun, să alerge la tine și să te strângă în brațe, asta înseamnă fericire!” – Alexandru Pesamosca.

În anul 1993, a devenit membru al Academiei de Științe Medicale din București.

Din 1999, de când a murit soția sa (de la care a avut doi fii, ambii decedați), a locuit într-o rezervă de 10 metri pătrați a Spitalului „Marie Curie”. Aici, în cămăruța cât o chilie de mănăstire, se afla toată averea lui de-o viață. Sute de cărți, studii de medicină, teze de doctorat, registre, diplome, suveniruri, fotografii, scrisori, discuri de pick-up, toate îngrămădite în jurul lui, ca într-un „templu” al amintirilor. În cămăruța aceea consulta, mânca și dormea. Apoi, zi și noapte, opera. A început să rămână în spital din 1984, la început, doar pe perioade, pentru a fi aproape de copiii pe care-i opera sau pentru a ajuta colegii mai tineri sau rezidenții. După ce au murit, rând pe rând, copiii și soția, s-a mutat definitiv în spital.

Alexandru Pesamosca în 1989

La acest spital a fost șeful Clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică până la pensionare, în 2006.

„Eu nu mai am ce să aștept. M-am pregătit demult pentru Judecata de Apoi. Am iubit mult copiii, toată viața m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operații. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toți aveau aceeași reacție. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranță. Și milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Și totuși, n-aveam voie să greșesc, eram obligat să ignor orice emoție.(…) Da, am iubit mult copiii. Măcar și doar pentru asta mă rog la Dumnezeu să fie mai îngăduitor cu mine și să-mi mai ierte din păcate” – Alexandru Pesamosca.

În spatele unui caracter „care radia lumină”, Alexandru Pesamosca era un om foarte exigent. Spitalul de pediatrie nu era un loc de joacă. Cu rezidenții se purta în consecință. Îi pregătea, ținea „cursuri foarte frumoase”, dar cerințele sale profesionale erau atât de dure, încât foarte mulți medici tineri n-au rezistat alături de dânsul, spune medicul chirurg Gheorghe Burnei, care a fost rezident și ulterior colaborator al profesorului Pesamosca.

„Puțini au fost cei care au rezistat, dar el îi iubea pe toți. Avea o duritate cerută de rigurozitatea și severitatea cazului respectiv și de dificultățile pe care le întâmpină un chirurg” – Gheorghe Burnei.

Profesorul Pesamosca impresiona de nenumărate ori în sala de operații, prin faptul că lua decizii covârșitoare cu o claritate stupefiantă. „Nu era intervenție pe care să n-o abordeze. Avea un repertoriu extrem de larg, era de o ingeniozitate pe care greu ți-o poți imagina fără să vezi cu ochii tăi. Și avea niște rezultate extraordinare. De multe ori te afli în fața unor situații așa de dificile, încât trebuie să aduci inovații. L-am văzut personal cum a inventat tehnici în domeniul chirurgiei de malformație, al malformațiilor elementelor toracice, al malformațiilor tubului digestiv” – Gheorghe Burnei.

El și-a amintit cum, treptat, vârsta nu i-a mai permis profesorului Pesamosca să folosească bisturiul cu precizie. Dar nu s-a plâns niciodată. Și-a asumat însă imediat rolul de mentor, de sfătuitor. În sala de operații, multă vreme s-a auzit vocea lui indicând chirurgilor mai tineri: „Aici trebuie să faci așa, aici altfel”.

„Și totul mergea ca și cum intervenția ar fi fost făcută de el însuși. S-a transformat din ce era înainte, adică mentor și chirurg, în mentor și atât. Era ca un fel de duhovnic, ca un fel de patriarh al tuturor celor care aveau nevoie de el” – Gheorghe Burnei.

Amenințat cu evacuarea din rezerva unde locuia, intervenția opiniei publice și a presei a făcut ca acest lucru să nu se întâmple. Aici și-a trăit ultimii ani ai vieții, aproape de pacienții, studenții și medicii pe care i-a iubit și i-a sfătuit până în ultima clipă a vieții sale.

Marele chirurg a fost unul dintre ctitorii bisericii cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al tinerilor și Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor, ale cărei lucrări au fost finalizate în februarie 1998, târnosirea bisericii având loc la 22 februarie 1998.

Alexandru Pesamosca bust

Medicul Alexandru Pesamosca (supranumit „îngerul copiilor”) se numără printre marile nume din istoria chirurgiei românești, rezolvând un uriaș număr de cazuri în chirurgia plastică pediatrică (fără să fie chirurg plastic), inclusiv în domeniul malformațiilor congenitale ale copilului, indiferent de tipul malformației. Cazurile operate de el au fost rezolvate definitiv, fără sechele.

Profesorul Pesamosca a murit în noaptea dintre 31 august și 1 septembrie 2011. În septembrie 2014 i s-a ridicat un bust în fața Spitalului de Copii «Marie Curie».

Micile plăceri ale profesorului

Profesorul Pesamosca avea micile lui tabieturi, pe care tot staful medical i le respecta. „Dimineaţa, la prima oră, vroia o cafea fierbinte, pe care noi acum încercăm să o facem în amintirea sa pentru parastasul de sâmbătă. De-a lungul timpului, prin rotaţie, toată lumea i-a făcut o cafea, indiferent de rang sau experienţă. Dar el nu se mulţumea doar să-i oferi cana cu cafea. Cafeaua nu e bună dacă nu e şi vorbită. Şi trebuie să recunosc, era un gurmand. Fiecare dintre fete, dacă făcea o mâncare bună acasă, îi aducea şi lui: mucenici, sarmale, câte un cozonac. Dacă acesta avea şi miros de scorţişoară zicea: ‘Este ca al mamei mele de la Constanţa’”, îşi aminteşte doctoriţa Petrovici.

O altă trăsătură a doctorului a fost incompatibilitatea lui cu şpaga: „Nici n-aveau curajul să-i ofere ceva, pentru că lumea deja ştia că nu e înţelept să se apropie de dumnealui cu plicul. Dacă prindea pe vreunul că-i oferă bani ţipa. Atunci era singurul moment când repezea omul”, îşi aminteşte una dintre asistente.

„Nu am niciun regret”

Chirurgul mai avea un obicei al lui, care-l făcea unic şi totodată îndrăgit de medici şi pacienţi deopotrivă, rememorează trecutul doctoriţa Nina Bratu: „Totdeauna era vesel, exceptând momentele în care era o operaţie grea. Atunci crea în jurul lui o atmosferă de ne ţinea pe toţi în tensiune şi cu atenţia la maximum, ca să fim pregătiţi pentru ce s-ar putea întâmpla mai rău în timpul intervenţiei. Când intervenţia chirurgicală se termina cu bine, domn’ profesor începea să cânte. Ăsta era semnul că operaţia s-a terminat. Cânta arii de operă. Îi plăcea muzica clasică. Preferata lui era Rigoletto, dar şi Aida. Ştia istorie, geografie, muzică. Nu ştiu când a avut timp să citească atât. Era o mare plăcere să stai de vorbă cu dumnealui.
I-am şi spus în glumă acum două săptămâni: ‘Dacă aş putea să iau cipul dumneavoastră şi să-l salvez, să rămână undeva’”.

Pe rezidenții care au avut șansa să-l întâlnească pe tata Pesi, cum îl numeau ei, i-a îmbolnăvit de meserie. Tata Pesi își iubea rezidenții. Și multi dintre ei nu l-au uitat.

„Eram foarte mândri la început, când ne primea cu el în sala de operație. Măcar să țin un depărtător în mână, dar să știu că am intrat în operație cu tata Pesi. Când am reușit să intru mâna a doua cu el la prima operație nu-mi reveneam din fericire. Tata Pesi știa să se comporte cu noi, încât îl iubeam cu toții, îl iubeam fără limite. Eram 14 rezidenți la număr în echipa din care făceam și eu parte” – doctorul Virgil Livadariu, medic specialist în chirurgie pediatrică la Botoșani.

„El are 50 de ani de carieră. Opera 1.000 de copiii pe an, ceea ce înseamnă o medie de trei operaţii pe zi. Pentru el nu era greu, ci o plăcere, o pasiune. A fost considerat de către toţi medicii drept cel mai bun. Atunci când nu ştiai de un copil ce diagnostic are întotdeauna spunea: ‘Haideţi să-l întrebăm şi pe profesorul Pesamosca’. Făcea cele mai grele operaţii. De cele mai multe ori şi când erau catalogate ca inoperabile, dumnealui încerca şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşea să le scoată tumorile şi să dea o şansă copiilor respectivi. A extirpat formaţiuni tumorale situate în torace, în abdomen, multe malformaţii congenitale ale tubului digestiv, ale plămânului, ale feţei. Aproximativ 3.000 de copii cu malformaţii de buze şi de palat a operat profesorul Pesamosca. A fost un profesor apreciat şi peste hotare. În Franţa, în 1971, a lucrat un an de zile, unde a şi operat, a fost la schimburi de experienţă în Elveţia, a fost şi John Hopkins, cel mai bun spital din SUA”.

„Vroia să opereze alături de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e cel mai mare chirurg şi tot ce făcea, făcea sub îndrumarea Lui şi sub ocrotirea Lui. Nu cred că intra vreodată în sală fără să-i fie Dumnezeu alături. Dânsul aşa spunea: ‘Lucrez cu Dumnezeu’, prin intermediul lui Dumnezeu. Îl simţea deasupra lui cum îi spunea: ‘Acum încearcă şi rezolvă!’. Astea erau cuvintele profesorului” – chirurgul Nina Bratu, care a operat vreme de trei decenii alături de profesorul Alexandru Pesamosca.

„Nu am niciun regret, dacă aș mai trăi o dată, tot asta aș face și tot la fel, iar cea mai mare realizare a mea e că am respectat bolnavul și la debutul meseriei, ca și astăzi…” – Alexandru Pesamosca.

Dumnezeu să-l odihnească împreună cu Drepții Săi!

01/09/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Tudor Urse – Astăzi în istoria noastră: asasinarea lui Mihai Viteazul

Tudor Urse - Astăzi în istoria noastră: asasinarea lui Mihai Viteazul

„Tinerii de azi să înveţe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului.”

Părintele Iustin Pârvu

Cronicarul maghiar István Szamosközy dă detalii asupra modului în care Basta a complotat (cu acodrul tacit al împăratului) contra lui Mihai Viteazul.

„De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni și le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioși împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el și-a pus în gând să ne piardă și să ia țara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se poruncește; răspunderea să fie a înălțimii tale și atât pe noi, cât și pe tine însuți să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără sunete de tobă și trompete, să încalece îndată toți valonii și nemții, ca și când ar vrea să năvălească asupra dușmanului.

După ce Basta și-a orânduit oastea în mare liniște, trimis-a trei sute de valoni și nemți asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuțeală au și înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câțiva, a pus mâna pe Mihai zicând: ești prins. Mihai i-a zis: ”Ba” și cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, țintind cu pușca a slobozit-o și l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împușcat în spate și astfel prăbușindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Și jefuindu-l și împărțindu-i toată prada ce o avea în cort și vitele de afară, i-au târât trupul din cort și a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, și astfel a stat capul acolo mult timp…”

09/08/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Prezentări

RRC Podcast – Ep. 41 – FILI, sau mai bine zis Revell de România, cu Tudor Urse

RRC Podcast - Ep. 41 - FILI, sau mai bine zis Revell de România, cu Tudor Urse

Bună seara, bună ziua sau bună dimineața, dragi români de pretutindeni! Pentru că ne întoarcem la origini așa cum ne-am obișnuit.

Astăzi stau de vorbă cu fratele meu Tudor, la un nou episod de podcast despre nimeni altul decât… FILI, sau Revell de România.

Cine sau ce este FILI?

Este un proiect de suflet al lui Tudor prin care vom realiza machete și figurine cu care vom recrea vechi evenimente istorice în care poporul român am participat (ca protagoniști sau producători ai evenimentelor respective), precum bătălii importante (de la Posada, Rovine, Călugăreni, ba chiar și din Războiul de Independență, Războiul de Reîntregire a Neamului, ba chiar vor fi machete și figurine cu rezistența anti-comunistă din munți).

Scopul proiectului este educațional cu atenție concentrată pe copii, începând cu clasa a 6-a, și mai ales concentrată pe joc.

Jocul, o activitate prin care putem să învățăm abilități, a fost mult lăsat în urmă și trecut pe zona digitală, a jocurilor pe calculator, însă cu mari lacune și incapacități în ceea ce privește educația completă a copiilor. Pe când eram noi înșine copii ne jucam și învățam prin joc, ba chiar recreația era cea mai importantă parte de timpului petrecut la școală. Multora dintre noi nu ne plăcea partea teoretică, intelectuală a învățatului în școală, așa că abia așteptam pauza. Ei bine, prin acest proiect cu numele de cod FILI (de la filigran, un arhaism care am văzut că înseamnă joacă, dar și țesătură artistică, sau marcă) ne propunem să recreăm (de la recreație, acea pauză bine-meritată prin care schimbăm centrii și lucrăm prin mișcare și emoție) bătăliile importante care acum se vor a fi uitate pentru că, nu-i așa, nu mai contează trecutul. Ei bine, pentru copiii noștri da, pentru că ne întoarcem la origini împreună cu ei. Altfel, nu mai avem viitor.

Astfel că vom crea aceste figurine din lut și rășină, în care meșterii olari de la noi vor juca un rol important. Vom face ateliere de recreație cu profesori istorici, părinți și copii prin care le vom preda bătăliile. Ei vor interacționa cu figurinele, vor învăța strategii între ei și vor juca în echipe. Mai mult, la îndrumarea istoricilor, vor putea să răspundă practic și pe macheta cu figurine la problemele pe care li le vor pune despre diferite lucruri care s-au întâmplat în respectivele bătălii. Astfel vor învăța istoria țării noastre prin joc, ceea ce va fi diferit de lungile ore de memorare a datelor istorice și îndesarea lor în minte cu de-a sila, pe care oricum nu le vor folosi niciodată în viața lor, căci, nu-i așa, trecutul oricum nu mai contează.

Dar în continuare să-l lăsăm pe Tudor să vă explice mai multe.

Acestea fiind spuse, vă urăm vizionare plăcută! Să ne revedem cu bine și la următorul episod! Toate cele bune, Doamne ajută, prieteni!

Vizitați pagina noastră de facebook: https://www.facebook.com/culturaromana.ro.

Grupul România Culturală: https://www.facebook.com/groups/2019168085024833.

Pagina oficială web: https://culturaromana.ro/.

31/07/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Stiri

Miron Manega – Arhivele Naționale cenzurează accesul la documentele istorice. Academia Română protestează

Miron Manega - Arhivele Naționale cenzurează accesul la documentele istorice. Academia Română protestează

La 26 mai 2022, pe website-ul Arhivelor Naţionale ale României, a fost postat un comunicat, prin care s-a anunţat faptul că, începând de la această dată, toate documentele solicitate sălilor de studiu ale Arhivelor vor trece printr-un filtru al cenzurii, urmărindu-se oprirea accesului la informaţiile clasificate, indiferent de creator, conţinut şi anul în care au fost create aceste documente, totul desfăşurându-se sub pretextul „respectării măsurilor cu privire la protecţia informaţiilor clasificate”. S-a mai menţionat şi posibilitatea ca unele dintre dosare să nu mai ajungă la cercetători. În urma acestei inexplicabile decizii, cu sinistră rezonanță în trecutul stalinist al istoriei noastre, un grup masiv de istorici, cercetători, arhiviști și cetățeni preocupați de soarta arhivelor, au semnat o scrisoare deschisă împotriva noii cenzuri. Iată câteva fragmente din comunicatul amintit:

„Consecințele acestei decizii sunt limitarea accesului istoricilor și cetățenilor la informațiile istorice și la cele de interes public. Precizăm că toate aceste documente nu prezintă vreun risc pentru securitatea României, ele fiind create înainte de 1989, iar unele în perioada celui de-al Doilea Război Mondial sau chiar și mai înainte. Multe dintre aceste documente conțin date și informații despre crimele și ilegalitățile comise de regimurile dictatoriale, care s-au succedat în România, în decursul secolului XX […].

Precizăm că articolul 24 al Legii 182/2002 prevede că nu pot fi clasificate, ca secrete de stat, informații, date sau documente ‘în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale persoanelor sau lezării altor interese legitime’ și nici documentele referitoare ‘la o cercetare științifică fundamentală’, care nu au ‘o legătură justificată cu securitatea națională’.

În același timp, Constituția României stipulează că ‘cenzura, de orice fel, este interzisă’, principiu care, în opinia noastră, este încălcat de recenta decizie administrativă a Arhivelor Naționale ale României. Apreciem că principalul efect juridic al acestei măsuri este generalizarea unei forme de cenzură, asupra tuturor dosarelor solicitate la sălile de studiu, odată cu filtrarea acestor materiale arhivistice și apariția posibilității ca unele dintre ele să nu mai ajungă la cercetător […].

Sperăm că actuala conducere a Arhivelor Naționale ale României va fi mai receptivă la semnalele de alarmă lansate de arhiviști, care au comunicat publicului distrugerea unor documente clasificate deținute de unele instituții locale sau centrale. Conducerea ANR ar trebui să denunţe impunerea unor decizii prin care se limitează dreptul constituțional la informație și se cenzurează activitatea de cercetare istorică. Așteptăm, din partea conducerii ANR, să găsească soluții, pentru declasificarea documentelor gestionate sau, cel puțin, să nu-și însușească punctele de vedere ale unor organisme, care nu au nimic în comun cu cercetarea istorică și arhivistica […].

Subliniem că decidenții au ignorat cu bună știință atât conținutul propriu-zis al documentelor, cât și alte reglementări în materie, cum ar fi Legea nr. 53/2019 privind unele măsuri pentru studierea istoriei comunităților evreiești din România. Potrivit articolului 1 al legii 53/2019, toate documentele referitoare la ‘comunităţile evreieşti şi/sau formele de organizare ale acestora, Cultul Mozaic, respectiv organizaţiile, societăţile, asociaţiile, aşezămintele, fundaţiile evreieşti/israelite/mozaice’, indiferent de creator, anul în care au fost create, conținut și locul de depozitare, sunt declasificate […].

În cazul Arhivelor Naționale ale României, însă, au fost semnalate cazuri bizare, ale unor cercetători care, după ce au publicat documente similare cu cele eliberate de CNSAS, au fost reținuți și interogați de DIICOT. Nu doar cercetătorii au fost interogați și li s-au confiscat toate laptopurile, stickurile, hard diskurile etc., ci și unul dintre arhiviști. Al doilea arhivist avut în vizor a scăpat deoarece adresa de pe mandatul de percheziție era greșită.

Apreciem că noile reglementări cu privire la cercetarea documentelor deținute de Arhivele Naționale ale României reprezintă, de fapt, un atac la adresa libertăților fundamentale, limitându-se dreptul la informație, unul dintre drepturile constituționale fundamentale. În același timp, reprezintă un reflex care apropie România de regimurile dictatoriale, fără a se consolida cu adevărat capacitatea de apărare a țării […].

Solicităm revocarea deciziei Arhivelor Naționale ale României din 26 mai 2022, ridicarea oricăror restricții cu privire la cercetarea documentelor deținute de Arhivele Naționale ale României și declasificarea de urgență a tuturor documentelor aflate în custodia acestei instituții, indiferent de creator, conținut și an.

Totodată, având în vedere informațiile vehiculate în spațiul public, referitoare la distrugerea unor documente clasificate în ultimii ani, solicităm Președintelui României, Parlamentului României, Guvernului României realizarea unei investigații, cu privire la incidentele semnalate de angajații Arhivelor Naționale.

Nu în ultimul rând, având în vedere asemenea incidente grotești, ce sunt departe de a fi singulare și care demonstrează, încă o dată, mentalitățile ce încă bântuie la nivelul Ministerului Afacerilor Interne, precum și subfinanțarea cronică a Arhivelor Naționale, solicităm analizarea posibilității ieșirii Arhivelor de sub tutela acestui minister […].

Comunicatul din care am extras fragmentele de mai sus nu a fost singura reacție. Recent a luat atitudine fermă și secția Cercetări Istorice și Arheologie a Academiei Române, printr-un amplu memoriu de protest adresat celor mai importante instituții ale statului român (Președinție, Parlament, Guvern, Ministerul Afacerilor Externe, Arhivele Naționale ale României):

„Secția de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române – scrie în memoriu – își exprimă profunda îngrijorare cu privire la această decizia prin care este restricționat accesul la documentele din Fondul Arhivistic Național, sub pretextul protecției informațiilor clasificate – se scrie în memoriu. Prin această decizie, indiferent de perioadă, documentele cu marcaje secretizate nu mai ajung în circuitul cercetării științifice ceea ce se traduce prin instituirea unei adevărate cenzuri asupra trecutului național”.

La acestea se adaugă și poziția distinctă a academicianului Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, care a adresat o scrisoare oficială lui Lucian Nicolae Bode, Ministrul Afacerilor Interne. Spicuim:

„Biroul Prezidiului Academiei Română a luat act cu îngrijorare de anunțul Arhivelor Naţionale privind posibilitatea restricţionării accesului la documentele (din depozitele proprii) cu marcaje de secretizare, din perioada comunistă și chiar mai vechi. Acest fapt constituie o lovitură gravă pentru cercetarea istoriei naţionale, în totală contradicție cu practica din ultimele decenii, cu precedentul creat de activitatea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România și cu recomandările organismelor europene privind accesul la arhive. Totodată, ne îngrijorează semnalările mediatice privind distrugerea unor documente publice la expirarea termenului legal de secretizare, fără evaluarea firească a conţinutului lor documentar-istoric de către specialiştii Arhivelor, fapt îndreptat ferm înspre prejudiciul ştiinţei istorice şi a identității naţionale […]. Solicităm, de aceea, autorităților publice implicate să intervină în cel mai scurt timp pentru eliminarea restricţiilor menţionate şi asigurarea integrității informației relevante pentru istoria acestei ţări. Este necesar ca prestigioasa instituție numită Arhivele Naționale ale României, principala depozitară a memoriei naţionale şi unica autoritate de reglementare în domeniul arhivelor, condusă nu de puține ori de-a lungul timpului de membri ai Academiei Române, să-şi păstreze rangul şi menirea, să fie modernizată, consolidată şi respectată, în acord cu practicile din Uniunea Europeană”.

NOTA ISPRAVNICULUI. Când într-un stat se întâmplă asemenea derapaje care, coroborate cu altele (subsidiare sau complementare) converg, toate, într-o singură direcție, lucrurile nu mai pot fi puse pe seama incompetenței. Incompetența este doar un instrument. Explicația o poți afla doar punând întrebarea corectă. Care, în cazul de față, nu este „de ce?”, ci: „cui folosește?”. Sau, și mai exact: cine are interesul să ascundă/șteargă istoria relativ recentă a României, în special perioada 1944-1965? Răspunsul, sau o mare parte din el, poate fi găsit în paginile revistei CERTITUDINEA…

Surse: hotnews.ro, g4media.ro, news.ro, juridice.ro, europafm.ro, adevarul.ro.

A consemnat pentru dumneavoastră Miron Manega.

24/07/2022/1 Comment/by Tudor Urse

Articole

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) – interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a șasea)

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a șasea)

„Liderii puterilor europene sunt niște prizonieri ai grupului de multi-miliardari khazaro-evrei de pe Wall Street care conduc lumea occidentală”, declară prof. univ. dr. Corvin Lupu

Tudor Urse: Domnule profesor, vă mai întreb ceva. Războiul din Ucraina continuă și mulți analiști din întreaga lume, inclusiv dumneavoastră, spun că ei cred că el va mai continua. Distrugerile sunt mari. Mor mulți oameni, se distrug fabricile, unitățile militare, infrastructură, clădiri publice și private, în număr foarte mare, ard câmpurile de cereale. Se fac cheltuieli exorbitante și Ucraina continuă să se îndatoreze mult, dar nu mai are economia capabilă să producă banii necesari dobânzilor și ratelor de restituire a creditelor. Mii de soldați ucraineni sunt luați prizonieri și, probabil, vor fi duși la muncă în Rusia, sau în teritoriile pe care Rusia le anexează în estul și sudul Ucrainei.

Suferința poporului ucrainean este mare. Ucraina este susținută foarte puternic de SUA și de încă 40 de state, inclusiv întregul NATO, dar nu poate opri bombardamentele. Distrugerile și pierderile, inclusiv teritoriale, continuă. În acest caz, apare întrebarea: de ce nu se predă? De ce nu vrea să facă nici o concesie și să încheie pacea? Nu cumva, Ucraina se sinucide?

Corvin Lupu: Eu aș reformula ultima dumneavoastră întrebare și aș spune: „Nu cumva conducătorii khazaro-evrei ai Ucrainei, slugile familiei khazaro-evreiești Rothschild, proprietara activelor statului Ucraina, și-au propus să distrugă poporul ucrainean, mai ales pe naționaliștii ucraineni, cei care mor în prima linie”?

Și mai pun și eu încă o întrebare, cu preambul. Cu câțiva ani în urmă, prim-ministrul israelian Netanyahu a fost invitat la Kremlin și i s-a predat o întreagă arhivă a fostului NKVD referitoare la crimele naționaliștilor ucraineni împotriva khazaro-evreilor din Ucraina, din perioada celui de al doilea război mondial. Atunci au fost omorâți 900.000 de khazaro-evrei. Este o cifră mare. Ulterior, actuala conducere a Ucrainei, alcătuită 80% din evrei, s-a insinuat pe direcția politică naționalistă, conducând această mișcare politică din Ucraina către (auto-)distrugere. Și acum întrebarea: Nu cumva, în subsidiarul cauzelor conflictului din Ucraina nu se află și dorința evreimii internaționale de a-i pedepsi pe urmașii biologici și de familie politică ai asasinilor celor 900.000 de evrei, în al doilea război mondial?

Această întrebare și răspunsul la ea generează o serie de alte întrebări. Nu cumva familia Rothschild, dacă va mai putea stăpâni ceva în Ucraina, dorește o Ucraină cu mișcarea naționalistă distrusă și compromisă? Nu cumva proiectul judeo-globalist de distrugere a naționalismului internațional se desfășoară în Ucraina prin implicarea evreimii în conducerea mișcării naționaliste?

Președintele Zelensky, prezentat în lumea euro-atlantică drept un erou, pare a fi altceva. Pare a fi chiar groparul Ucrainei. Așa va fi el receptat de istorie. În luna mai, sau iunie, la o adunare populară din Ungaria, când prim-ministrul Viktor Orban l-a pomenit în discursul său pe președintele Zelensky, mulțimea formată din mii de oameni, în bloc, a râs, ca de un clovn. În România, mulți români naivi îl consideră chiar un erou pe Zelensky. Asta este deosebirea dintre un popor mai bine informat de conducătorii săi și unul manipulat, cum sunt mulți dintre români.

Prin continuarea războiului cu Rusia, Ucraina se va depopula mult. Deja au părăsit țara șase-șapte milioane de oameni. Conducătorii khazaro-evrei ai Ucrainei nu-i iubesc pe etnicii ucraineni. Desigur, Occidentul, în mare criză de forță de muncă, se bucură să-i absoarbă. Ucrainenii sunt bine școliți. Sistemul de învățământ de tip sovietic, superior celui occidental, nu a fost grav afectat, cum s-a întâmplat în România și a produs specialiști de tot felul și muncitori bine calificați.

Invadarea Europei, inclusiv a României cu ucraineni este o nouă migrație, desigur mult mai puțin nocivă decât cea afro-asiatică, produsă în anii trecuți. Pentru România și pentru românism însă, după părerea mea, zecile sau, poate, sutele de mii de ucraineni care vin la noi nu sunt de bun augur. Vin cu privilegii ordonate din Occident pe care conducătorii României le aplică disciplinat, în dauna majorității românești. Ei presupun și cheltuieli mari ale statului și afectează majoritatea românească, mărind ponderea și așa prea mare de minoritari de toate felurile. Niciodată în istorie, minoritățile etnice nu au făcut bine majorității (încă) românești.

Dumneavoastră ați întrebat și de ce nu încheie Ucraina pacea. Pe lângă posibilele motive evreiești la care ne-am referit, mai sunt și altele. Conducătorii ucraineni sunt supuși familiei Rothschild. Când familia Rothschild va dori pacea, va cere acest lucru președintelui Biden, care, sunt sigur, se va conforma. Aceasta cu atât mai mult cu cât cu sprijinul sistemului condus de familia Rothschild s-a răspândit pandemia, care a făcut posibilă introducerea votului prin corespondență și acea uriașă fraudă care l-a adus la putere pe actualul președinte al SUA.

Dar faptul că Rothschild, SUA și conducătorii Ucrainei nu vor pace nu este cauza continuării războiului. În primul rând, Rusia nu vrea pace. Ea are niște obiective de atins, legate de sfera de influență pe care o consideră ca fiind a ei „de drept” și pe care SUA și Marea Britanie i-au recunoscut-o în trecut pentru eternitate. Aceste obiective sunt în curs de înfăptuire. Este o cursă de lungă durată. Nu s-a terminat și, din punctul de vedere al conducătorilor Rusiei, cursa nu se poate termina fără atingerea obiectivelor. Să nu uităm că președintele Putin a spus că operațiunea militară specială din Ucraina este „doar o etapă dintr-un proiect mult mai mare”. Degeaba ar dori (dar nu vor) Ucraina și SUA să facă pace, Rusia încă nu se oprește. Poporul ucrainean ar dori pacea, dar nu el hotărăște în Ucraina, ci familia Rothschild.

Pe de altă parte, războiul îi priește. Rusia își antrenează tot mai bine armata, neinstruită în condiții de războaie de la terminarea războiului din Afganistan, în 1988. În războiul din Siria, Rusia a participat doar cu aviația și cu artileria, mai ales navală. Trupele terestre care au luptat alături de aviația și artileria rusă au fost asigurate de Iran, în număr de 100.000 militari.

Apoi, cu ocazia operațiunilor militare din Ucraina, Rusia scapă (a scăpat deja) de cea mai mare parte din influența economico-politico-socială a oligarhilor. Rusia beneficiază din plin de scumpirea petrolului și gazelor. În luna mai 2022, a încasat cu 16 miliarde de euro mai mult decât în lunile precedente războiului, chiar dacă a vândut mai puțin în UE și a mărit exporturile în alte state din Asia. În mai 2022, exporturile Rusiei în China au crescut cu 55%!! După decizia Rusiei de a vinde materii prime și surse de energie doar în ruble, cu excepția unor state prietene, cum este Ungaria, valoarea rublei a crescut peste nivelul dinaintea războiului. Statele europene și SUA umblă cu limba scoasă să cumpere ruble. Pe lângă cheltuieli și pierderi pe care le-a suferit și le suferă asumat Rusia, războiul îi aduce și beneficii. Când ai aliați bogați și puternici, nu te lovește criza, cum au sperat în van occidentalii.

Dovada că nici SUA nu dorește pace, în acest moment, este faptul că la întrunirea G-20 din Indonezia secretarul de stat Antony Blinken a refuzat să se întâlnească cu ministrul rus de externe.

Rusia se deglobalizează. Când au început expulzările de diplomați ruși din statele supuse SUA și Rusia a început și ea să expulzeze diplomați din acele țări, ministrul de externe rus Lavrov, referindu-se la americani și supușii lor, a spus că, în viitor, „ne vom privi prin vizorul armei” și că, prin reducerea reciprocă drastică a diplomaților aflați la posturi, „va fi mai ieftin pentru toată lumea”. Într-adevăr, rețelele diplomatice și de spionaj internațional sunt scumpe pentru toată lumea.

Tudor Urse: Cum vedeți raporturile dintre Rusia și Occident, ca urmare a sancțiunilor împotriva Rusiei?

Corvin Lupu: Cum am mai spus și în alte rânduri publicate de revista dumneavoastră, din punctul de vedere energetic, sancțiunile aplicate Rusiei afectează cel mai mult Uniunea Europeană și cel mai puțin Rusia. Aceste sancțiuni sunt „autogoluri”! Ca urmare a crizei energetice, dar și de materii prime ieftine și bune din Rusia și din regiunile foste ale Ucrainei care sunt deținute de noile republici autonome care au cerut unirea cu Rusia, prețul petrolului și gazului, ca și a celorlalte produse ale economiei Uniunii Europene, va crește mult, foarte mult. Urmarea este că produsele economiei europene vor concura foarte greu cu produsele similare ale altor economii mondiale. Europa nu mai are tehnologii care să lipsească Rusiei + Chinei și aliatelor lor. Tehnologiile europene erau cumpărate în ultimii ani în număr mare din UE nu pentru că Rusia + China nu le-ar putea produce, ci pentru că erau ieftine și de bună calitate. Într-un discurs pe teme economice, președintele Putin a și spus că ruperea legăturilor economice cu Occidentul va avea printre urmările pozitive faptul că Rusia își va produce singură o serie întreagă de tehnologii pe care le importa în trecut. El a făcut și o comparație cu perioada blocadei economice a Occidentului împotriva Rusiei Sovietice, de după revoluția bolșevică, când economia Rusiei a fost obligată să se autarhizeze și s-a dezvoltat foarte mult. Din punct de vedere al informațiilor tehnologice de vârf, Occidentul nu mai are secrete pe care China + Rusia să nu le dețină. Repet, Rusia și China trebuie tratate „la pachet”.

Privitor la faptul că UE acceptă să fie grav afectată de sancțiunile impuse Rusiei, este o dovadă a realității faptului că liderii puterilor europene sunt niște prizonieri ai grupului de multi-miliardari khazaro-evrei de pe Wall Street care conduc lumea occidentală.

Occidentul continuă să facă o propagandă prin care să inducă în eroare opinia publică internațională cu ideea că el ar fi deținătorul unor tehnologii fără de care China + Rusia și numeroșii lor aliați ar fi „morți”. Nu este adevărat. În același mod, se induce ideea că Occidentul este indispensabil țărilor din Asia, Africa și America Latină, care s-au aliat și se aliază în continuare cu adversarii Occidentului colonialist, atât de decăzut moral și care dorește să supună popoarele unor experiențe cumplite.

Pandemiile care se induc din Occident, începând cu virusul HIV și până la virozele noi din zilele noastre, lupta împotriva civilizației tradiționale a popoarelor, distrugerea culturilor naționale în folosul unei culturi potrivnice spiritului național, legislațiile discriminator-pozitive față de minorități în general, în dauna majorităților, legislațiile care impun cu forța raporturilor sexuale nefirești, respectiv legi favorabile homosexualilor, lesbienelor, căsătoriilor homosexuale, drepturile acestora de a înfia copii, legislațiile care condamnă negarea unor idei și impun cu forța anumite interpretări istorice, cum ar fi de exemplu problematica suferinței evreilor în timpul celui de al doilea război mondial, numită impropriu „holocaust”, menținută forțat în actualitate, impunerea cu forța a unor materii de învățământ care să promoveze toate aceste linii directoare judeo-globalisto-neomarxiste, promovarea unor forme culturale cu impact educațional negativ, promovarea intereselor minorităților în dauna intereselor majorităților, care sunt împinse către fundalul social, toate acestea creează mari nemulțumiri în rândul popoarelor din sfera occidentală de influență.

Pentru a înfrânge spiritul național moștenit genetic de majoritățile popoarelor, un grup de scelerați de la vârful lumii occidentale iau măsuri distructive pentru popoare întregi. Acum intenționează să inducă o criză alimentară mondială, care se presupune că va debuta în Orientul Mijlociu și Apropiat, și în Africa, criză care va genera foamete și valuri de milioane de noi emigranți care să se reverse peste popoarele europene și să le distrugă unitatea etnică și culturală, să le creeze probleme sociale importante, să afecteze forța naționalistă a popoarelor europene, cu scopul evident de a submina suveranismul național din statele europene. În paralel, se acționează pentru reducerea populației globului, prin măsuri variate.

În general, în mass-media se vorbește mult despre acest „grup de scelerați” neo-marxiști care impun soluțiile de dominare a popoarelor din sfera americană de influență într-un mod distructiv, dar foarte puțini îi nominalizează. Probabil că de teamă. Este vorba de marii bancheri de pe Wall Street și deținători prin interpuși ai marilor averi ale lumii, ai celor mai mari corporații din zona americană de influență, care dețin o mare parte din bănci, din Big Pharma, din industria militară etc. Da, este vorba de marile familii, întâmplător toate evreiești, Rothschild, Morgan, Rockefeller, Warburg etc., care apar rar în public, dar care au o serie de supuși ai lor foarte activi, care le promovează liniile, cum ar fi George Soros sau Bill Gates, ca să-i numesc doar pe cei mai cunoscuți. În ochii suveraniștilor din întreaga lume, aceștia sunt cei numiți „scelerați”, capii principalelor răutăți din lumea euro-atlantică. Toți aceștia sunt astăzi în război cu Rusia, iar Papa de la Roma a numit acest război început în Ucraina ca fiind Al Treilea Război Mondial.

Tudor Urse: Vă mulțumesc. Interviul nostru întins pe șase dialoguri a abordat o gamă largă de probleme de actualitate care cred că îi interesează pe cititorii noștri.

12/07/2022/1 Comment/by Tudor Urse

Articole

Dan Berindei – Modernizarea Bucureștilor în secolul al XIX-lea

Dan Berindei - Modernizarea Bucureștilor în secolul al XIX-lea

În veacul al XIX-lea a avut loc cel de-al III-lea miracol produs în istoria românilor, după cel dintâi – formarea și rezistența lor ca popor romanic la marginea Europei, departe de celelalte popoare romanice și cel de-al doilea – compromisul realizat în relația cu puternicul Imperiu Otoman, datorită căruia și-au păstrat statalitatea, o existență autonomă și credința. Acest al III-lea miracol l-a constituit strângerea românilor într-o singură entitate statală, modernizarea și neatârnarea, totul dobândit în condițiile neprielnice ale dominației zonei de trei mari imperii. Bucureștii au reprezentat centrul acestui proces istoric.

În secolul al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea, în plină perioadă fanariotă, care a însemnat și o orientalizare a orașului, Bucureștii se afirmau ca cel mai mare centru din zona creștină europeană dominată de sultani. Era locul unde își puteau găsi adăpost creștinii sud-dunăreni supuși nemijlocit stăpânirii otomane și în care mulți dintre ei și-au dobândit stări materiale prospere. „Din frunte, ca din răsărit, scria în acea vreme grecul Chesarie Daponte, apar străluciții București, auriții București, dulcii București, mândrul și prea însemnatul și prea slăvitul tron al domnilor.”¹

Secolul al XIX-lea a fost veacul marilor schimbări, cel al trezirii naționale, dar și al modernizării. În privința orașului și mai ales a centrului său, se depuseseră silințe pentru o sistematizare a sa. În ultimele decenii ale domniilor fanariote, s-au amenajat piețe în oraș „deschise pentru obștescul folos și trebuința politiei”², pentru înlesnirea circulației și pentru apărarea orașului de incendii. În 1814 se înregistrează și începuturile iluminatului public pe Podul Mogoșoaiei, din șapte în șapte case.³

Când Vladimirescu deschide cu sabia poarta viitorului, Bucureștii se află în centrul acțiunii, iar în etapa domniilor pământene restatornicite, încep a se vădi semnele modernizării urbane. Cea dintâi grijă este acordată marilor căi de circulație, podurilor, care se pavează „cu piatra cea mai tare aflată în munții Țării Românești”⁴, în locul podinelor. „Cu puțin înainte de 1828, scria martorul francez Béchamp, nu mai era trebuință de a avea felinar spre a eși seara din casă… Da, sub Grigore Ghica se respira, se trăia într-o viață nouă, barbaria se retrăgea, aspirându-se din ce în ce la un viitor mai bun.”⁵

Încep să fie construite și noi edificii, chiar din timpul domniei pământene a lui Grigore Ghica și mai ales în perioada regulamentară; se reconstruiește vechiul spital Colțea și se deschide noul spital Brâncovenesc cu instrumente chirurgicale de la casa Charrière din Paris, spital care ajunge să numere în 1861 200 de paturi.⁶ La Colentina se ridică, în anii 20 ai veacului, palatul lui Grigore Ghica, mai apoi casa lui Dinicu Golescu de pe podul Mogoșoaiei este transformată în „palat de țeremonii”.⁷ În perioada regulamentară se vor construi și cazărmi.

În primăvara anului 1830, generalul Kiseleff constituie o comisie „pentru înfrumusețarea și îndreptarea politiei”, din care fac parte mari boieri, dar și ingineri, „arhitectoni” și medici.⁸ Se fac proiecte, dar se și adoptă unele măsuri pentru salubritatea orașului, ba chiar se elaborează un plan pentru transformarea Dâmboviței în râu navigabil, iar un francez se oferă să concesioneze iluminatul străzilor „ca la Londra”.⁹ Printr-un Regulament pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în poliția Bucurestilo se prevede: limitarea extinderii orașului, stabilirea unei rețele de străzi principale și lărgirea celor prea strâmte, degajarea Dâmboviței și îndreptarea malurilor, scurgerea bălților, stabilirea de piețe, plasarea exterioară a cimitirelor, iluminarea și promenadele, de asemenea construirea a cinci mari canale de scurgere, unele boltite, a 50 de cișmele, a unui teatru și a unei grădini publice.¹⁰ Se aliniază clădiri, se nivelează străzi, se închid ulițe și ulicioare „netrebnice”. Paradoxal, marele incendiu din 1847 va ajuta la opera de sistematizare și modernizare a orașului.

Marele incendiu din București din 23 martie 1847.

La capătul domniei lui Bibescu ființau în București printre edificiile publice: Curtea administrativă, Curtea de Justiție, Statul major, Casa Sfatului orășenesc, Colegiul Sf. Sava, Cazarma de infanterie, Cazarma de cavalerie, ca și palatele Ghica și Știrbei, ori clădiri impozante cum erau casele Meitani, Oteteleșeanu, Lenș etc.¹¹ Din 1846 au fost pornite și lucrările de construire a Teatrului Național, care va fi încheiat și inaugurat sub Știrbei în 1852.

O comisie de înfrumusețare va lucra și în timpul domniei lui Barbu Știrbei și comisii similare acesteia și celei din anii ’30 activează în oraș începând din 1859. De data aceasta s-a luat în discuție formarea unui „bulevard interior” care să despartă orașul de „foburguri”, amenajarea unor artere late de 20 m, având menirea de a uni centrul cu barierele orașului, rectificarea Dâmboviței și construirea de cheiuri, refacerea pavajului cu piatră regulată, canalizarea străzilor.¹² Planurile depășesc cu mult realizările efective, dar schimbările sunt evidente. Circulația în oraș devine mai lesnicioasă, transformări vizibile au loc în domeniul construcțiilor și a dotărilor edilitare. În 1860, ființau în București 16283 clădiri din zid, față de 2184 clădiri din lemn și 4991 din chirpici.¹³ Cele de zid reprezentau jumătate din totalul clădirilor similare din Țara Românească (34750)! De asemenea, în 1860 se întâlneau în București 58 de clădiri cu trei caturi și 1327 de clădiri cu două caturi!¹⁴ Producția de cărămizi se intensifică și este controlată, impunându-se dimensiuni-tip ale acestor materiale de construcție de bază.

Treptat, rețeaua de străzi pavate se extinde, dar evident marele beneficiar rămâne centrul orașului. Din 1834 străzile capătă denumiri, punându-se tăblițe cu numele lor. Grădinile publice se adaugă grădinilor orașului: „Aleiul” de la Mitropolie, grădina Filaret, cea de la Colentina Ghiculeștilor, grădina Kiseleff – Șoseaua și Cișmigiul. Desființarea morilor de pe Dâmbovița se realizează cu mare greutate și inundațiile pun în primejdie rivedarii; inundațiile din 1864 și 1865 au marcat destinele orașului, problema se va rezolva în anii 80 când se realizează sistematizarea cursului râului. În mai 1846 s-a pus piatra fundamentală a lucrărilor a lucrărilor de alimentare a Bucureștilor cu apă din Dâmbovița, prin conducte. Dar în 1859 erau alimentate 23 de fântâni publice și doar 13 case particulare.¹⁵ În 1861 se cerea ramificarea rețelei de apă, ceea ce s-a realizat treptat. Marile canale colectoare de scurgere se realizează și ele cu multă greutate. Iluminatul face progrese. În 1833 funcționau 280 de felinare, în 1855 erau 777 de felinare în funcțiune, iar din 1856 s-a introdus iluminarea cu „idrocarbură” – gaz lampant.¹⁶ În 1859 se cerea dublarea numărului felinarelor ca să nu rămână doar „uliți privilegiate”.¹⁷

Iluminatul stradal în București în sec. XIX.

Din 1862 orașul București devine capitala statului național și în aceste condiții dezvoltarea i se accentuează, atât pe plan economic cât și edilitar. Sunt înființate diverse întreprinderi, din care nu lipsesc cele din domeniul metalurgic; de asemenea, se dezvoltă mari ateliere ale statului și îndeosebi ale armatei. În 1871, este inaugurată uzina de gaz aerian la Filaret. În 1872 este introdus tramvaiul cu cai, iar în 1869 și 1872 orașul este legat prin căi ferate de Giurgiu și Târgoviște, fiind dotat cu Gara Filaret și apoi Gara de Nord. După adoptarea legii de încurajare a industriei în 1887, se ajunge ca în oraș să ființeze în 1893 115 întreprinderi care beneficiau de prevederile acestei legi. Banca Națională este înființată în 1880 și în oraș se va dezvolta o rețea de instituții bancare.

Între 1880 și 1883 s-a rezolvat problema regularizării cursului Dâmboviței, procedându-se la rectificarea cursului și la adâncirea albiei, ca și la construirea unor poduri moderne. De asemenea, s-au deschis marile bulevarde din centru reorientate vest-est și nord-sud. Construindu-se uzinele electrice de la Grozăvești și apoi de șa Filaret a putut fi extins iluminatul modern, electric, iar în 1894 tramvaiul electric pe linia Obor-Cotroceni. În 1890, a apărut telefonul.

București. podul peste Dâmbovița, 1886.

O serie de edificii publice au fost ridicate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și la începutul veacului următor – amintim dintre ele: Ministerul de Finanțe (astăzi Muzeul Colecțiilor), Banca Națională a României, Palatul Justiției, Monitorul Oficial (astăzi Arhivele Statului), Ministerul Instrucțiunii Publice, Palatul Poștelor (astăzi Muzeul de Istorie Națională), Facultatea de Medicină, Muzeul de Istorie Naturală, Institutul geologic, Palatul Casei de economii și consemnațiuni, Ministerul Agriculturii, Ministerul Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Generală a Capitalei). Edificiilor publice li s-au adăugat clădiri private. Amintim, printre altele: Palatul Cantacuzino, casa Crețulescu de pe Știrbei Vodă, casa Assan din Piața Alexandru Lahovari, casa Monteoru de pe Calea Victoriei.

În ansamblu, toate aceste construcții, adăugate celor existente de mai înainte, au contribuit ca orașul să dobândească aspectul de Mic Paris, denumire dată mai întâi de vizitatori străini. Denumirea se referea mai ales la partea centrală a orașului, înzestrată edilitar, cu edificii și construcții comparabile cu cele ale unor mari orașe apusene, beneficiind și de o rețea de magazine comparabile celor pariziene prin mărfurile pe care le desfăceau, dar ea avea în vedere și modul de viață al protipendadei bucureștene. Dacă mai avem în vedere și dezvoltarea vieții culturale, în care ființa o viață teatrală de înalt nivel, în orașul unde în 1864 se înființase Universitatea, iar doi ani mai târziu Academia Română, înțelegem și mai bine că denumirea își avea justificarea.

Oricum, între 1821 și sfârșitul veacului al XIX-lea procesul de modernizare a orașului, dar și cel de creștere – în 1831 circa 70 000 de locuitori, inclusiv flotanții, în 1859-1860 121 754 de locuitori (45% din populația urbană a acelei vremi din Țara Românească), iar 1903 289 184 locuitori – a fost aproape uimitor. Orașul s-a transformat, s-a îmbogățit și mai ales s-a modernizat, în limitele epocii respective. Veacul al XX-lea avea să-i rezerve noi etape de creștere spectaculoasă și de dezvoltare, mai ales după ce avea să devină capitala unei Românii cu hotare desăvârșite.

„Modernizarea Bucureștilor în secolul al XIX-lea”, Dan Berindei, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie vol. XXIV”, pag. 9, editat de Muzeul Municipiului București, 2010.

Note:

1. Scrisoarea lui Chesarie Daponte către C. Dudescu („Biserica Ortodoxă Română”, XVIII [1894-1895], p. 858).

2. A. V. Urechia, Istoria românilor, București, vol. VIII, p. 681.

3. Ibidem, vol. X A, p. 716.

4. Nestor Urechia, Primele pavele de piatră în București, în „Propilee literare”, II (1927), p. 23-24.

5. Apud C. Moisil, Bucureștii vechi. Schiță istorică și urbanistică, București, 1932, p. 37.

6. Dan Berindei, Orașul București reședință și capitală a Țării Românești (1459-1862) București, 1963, p. 243.

7. Ibidem, p. 244.

8. Ibidem, p. 236.

9. Ibidem, p. 237.

10. Ibidem.

11. Victor Papacostea, Un observator prusian în Țările Române acum un veac, București, 1942, p. 71-72.

12. Dan Berindei, op. cit., p. 240.

13. „Anale Statistice”, 1860, p. 124-125, 128-129.

14. Ibidem, p. 124-125.

15. Dan Berindei, op. cit., p. 253.

16. Ibidem, p. 255-256.

17. Ibidem, p 256.

01/07/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) – interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a cincea)

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a cincea)

„Raporturile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană trebuie să fie abordate ținând cont de experiența României, căreia Occidentul i-a luat toată economia, resursele naturale și umane și întreaga suveranitate de stat”, declară profesorul Corvin Lupu (partea a V-a a interviului despre războiul din Ucraina)

Tudor Urse: Domnule profesor, în articolele anterioare ați abordat o gamă foarte largă de aspecte privitoare la războiul Rusiei împotriva Ucrainei, aceasta din urmă susținută de 40 de state aliate ale SUA, inclusiv întregul NATO. Ați vorbit despre manipularea extraordinară a evenimentelor în întreaga zonă euro-atlantică, despre importante aspecte ce țin de istoria relațiilor internaționale, legate de conflictul din Ucraina, despre modul în care este condusă actualmente Federația Rusă, despre promovarea național-suveranismului rus, despre lupta actuală a rușilor împotriva globaliștilor occidentali, conduși de marii bancheri evrei din SUA, despre modul în care se deglobalizează Eurasia, despre deposedarea de putere a oligarhilor evrei din Rusia, despre criza Uniunii Europene pe care a generat-o războiul din Ucraina și despre multe alte aspecte.

În continuarea interviului nostru, v-aș ruga să ne mai spuneți câteva lucruri.

Cum vedeți dumneavoastră discursul de la Forumul Economic Mondial de la Davos al faimosului fost secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, ale cărui critici la adresa politicii SUA și a Occidentului, în general, au stârnit mari nemulțumiri în rândul elitelor oligarhice occidentale?

Corvin Lupu: Da, este importantă poziția lui Kissinger. De aceea ea a fost trecută cu vederea de presa sistemului din cea mai mare parte a spațiului euro-atlantic, bineînțeles și din România. Ce i-a deranjat pe mai marii zonei de influență în care am ajuns și noi după 1992 este faptul că Henry Kissinger este un membru de vază al comunității mondiale evreiești, membru al Bilderberg și al Comisiei Trilaterale.

Kissinger este autorul Doctrinei Diplomației Triangulare. Această doctrină recomandă ca Washingtonul să facă tot ce poate pentru a împiedica o apropiere a Moscovei de Beijing. China este văzută ca fiind principalul inamic al SUA și acest lucru a fost consemnat și în Strategia Națională de Securitate a Statelor Unite. Ca urmare, în viziunea lui Henry Kissinger, Statele Unite trebuie să acționeze diplomatic în așa fel încât să fie în relații mai bune atât cu Rusia cât și cu China, decât sunt relațiile directe dintre Rusia și China.

Kissinger a spus că SUA și aliații/supușii lor „s-au înșelat” când au acționat de așa manieră încât să provoace Rusia să atace și când nu au mai ținut cont de Doctrina Diplomației Triangulare. El a declarat că războiul purtat de SUA împotriva Federației Ruse prin interpuși face China mai puternică, obligând Rusia să strângă relația cu China. Kissinger a spus că cu cât se va strânge relația Chinei cu Rusia, puterea Americii va scădea, Zona Non-Dolar se va extinde și ea, iar dominația comercială mondială a SUA va fi înlocuită de comerțul mondial al Rusiei și Chinei, bineînțeles alături de numeroasele state aliate ale lor.

Kissinger nu a făcut doar o critică a politicii administrației Biden, ci a lansat și avertismente sumbre, legate de viitorul Lumii Occidentale. El a numit războiul din Ucraina ca fiind „păgubos”. El a spus că strategia SUA trebuie schimbată, în caz contrar SUA și aliatele ei vor avea de suferit pierderi mari pe termen lung.

Eu fac însă o remarcă la adresa doctrinei diplomatice a lui Kissinger. Această doctrină de relații internaționale făurită de Kissinger a fost gândită într-o perioadă în care la Moscova oligarhii evrei erau foarte puternici și influențau deciziile diplomației ruse și altor instituții ale statului. În timp, naționaliștii ruși au eliminat tot mai mult din influența evreiască. Nu știu dacă astăzi lucrurile mai pot sta cum le-a gândit Kissinger, în momentul în care conducerea naționalistă a Rusiei face război deschis împotriva khazaro-evreimii americane și a eliminat de la puterea economică și influența politică pe oligarhii evrei din Rusia. Cred că unii actuali decidenți americani nu mai contează deloc nici pe Rusia și nici pe China. Este posibil ca la Casa Albă să se fi gândit că războiul va fi inevitabil și cu cât trece mai mult timp, cu atât Rusia plus China și aliatele lor se întăresc mai mult, iar Occidentul pierde putere și influență pe plan internațional, restrângându-și controlul asupra unui areal tot mai puțin întins.

Oricum, discursul lui Kissinger a descumpănit Lumea Occidentală. Indirect el a dat clar de înțeles că de vină pentru războiul din Ucraina este administrația de la Washington. Către ea arăta marele om politic evreu cu degetul. Poate nimeni altul nu ar fi fost capabil să clarifice erorile Occidentului mai bine decât el. În același timp, toți l-au ascultat și nimeni nu-l poate contesta pe el de a fi un stâlp al Lumii Occidentale, pe care a slujit-o o viață întreagă cu un foarte mare devotament. Asta nu l-a scutit însă de criticile mai marilor Lumii Occidentale care se cred infailibili, iar discursul lui Kissinger a pus sare pe rănile destul de adânci ale Occidentului. Cel mai supărător pentru mai marii Lumii Occidentale este faptul că discursul lui Henry Kissinger a năruit toată propaganda prin care s-a încercat să se inducă ideea vinovăției exclusive a Federației Ruse pentru războiul din Ucraina. Kissinger le-a spus drept în față planificatorilor americani ai războiului că „s-au înșelat”.

Tudor Urse: În SUA s-a spus explicit că trebuie purtat un război de durată împotriva Rusiei, până la înfrângerea ei totală, dezmembrarea ei și desființarea ei ca stat. Va accepta Rusia să dispară fără să tragă după ea întregul Glob pământesc, întreaga omenire?

Corvin Lupu: Întrebarea dumneavoastră o mai completez și eu cu niște întrebări: Ce mare putere a Lumii ar accepta așa ceva? Este acest proiect de distrugere a Rusiei unul înțelept? Este acest proiect unul viabil/posibil? Este dorința marilor bancheri khazaro-evrei din SUA de a distruge Rusia un proiect democratic, pus în slujba păcii?

Sunt convins că cititorii noștri cunosc răspunsurile firești la aceste întrebări și de aceea voi spune doar că eu cred că Rusia se va lăsa distrusă și desființată ca stat doar „de gât” cu întreaga lume. China și ceilalți aliați militari importanți ai Rusiei din Organizația de Cooperare de la Shanghai vor susține Rusia „trup și suflet”. Toți știu că dacă Rusia va pierde războiul, le va veni și lor rândul la a fi distruși și transformați în colonii ale Occidentului. China a mai trecut prin aceasta și uriașele suferințe ale poporului chinez din acea perioadă sunt vii în conștiința publică. Faptul că la începutul războiului unii „analiști politici” că China nu va fi de partea Rusiei, ci de cea a Occidentului, i-a descalificat în bloc.

Apoi, războiul acesta mai are o miză: dacă Rusia pierde, suveranismul național ar intra în agonie, iar globalismul colonial khazaro-evreiesc s-ar consolida, ceea ce cea mai mare parte a lumii nu dorește.

Tudor Urse: Cum vedeți viitorul relațiilor Rusiei cu Uniunea Europeană?

Corvin Lupu: Din momentul în care statele Uniunii Europene au intervenit în conflict de partea Ucrainei, sprijinind-o cu arme, bani, echipament militar, luptători voluntari, instructori militari, ofițeri, informații etc., Europa s-a transformat dintr-un client prioritar al Rusiei într-un dușman. Uniunea Europeană s-a dovedit o amenințare la adresa Rusiei, iar urmarea imediată este că Rusia va continua să își reorienteze relațiile economice către Asia, America Latină și Africa. În același timp, treptat, Rusia va îngrădi accesul statelor Uniunii Europene la materiile prime și sursele de energie ale sale, iar ceea ce va mai vinde în UE se va vinde mai scump decât prețurile oferite de Rusia oricărei alte țări din lume. În timp, Uniunea Europeană va suferi foarte mult din această cauză. Ea va trebui să producă mai scump, va concura mai greu cu produsele pe piața mondială și va fi nevoită să-și restrângă numeroase activități productive. Nivelul de trai în UE va scădea continuu. Europa a intrat într-o recesiune de lungă durată.

Putin a declarat deja că Federația Rusă nu se va mai pune într-o poziție în care să devină din nou dependentă de Uniunea Europeană. Acele zile au trecut. Aceasta a fost alegerea Uniunii Europene, făcută la cererea/ordinul SUA, în dauna Europei. Rusia redirecționează fluxurile energetice și de materii prime importante către China, India și mai departe.

Aceste urmări ale războiului vor crea în timp mari nemulțumiri în rândul popoarelor europene, ceea ce va fi o încercare pentru regimul politic euro-atlantic, deja aflat în criză. Statele din UE și din NATO care nu vor achiesa la promovarea unei politici anti-ruse, cum sunt de exemplu Ungaria, Serbia, Turcia, Austria, vor avea de câștigat în raporturile economice și de altă natură cu Rusia și vor fi susținute cu materii prime și energie, ieftine și înalt calitative, ceea ce le va susține mult economia. În timp, acest exemplu poate fi contagios și pentru alte state…

Este posibil ca Rusia să trateze diferit statele din vestul Europei, față de cele care sunt în fosta sa zonă de influență din centrul și estul Europei, acestora din urmă fiindu-le oferite contracte economice mai bune.

Tudor Urse: Cum vedeți situația din Republica Moldova? Credeți în posibilitatea reunirii ei cu România, prin orice formă, adică fie prin unire directă, fie prin unire în cadrul UE?

Corvin Lupu: Republica Moldova este în mod eronat asimilată provinciei românești Basarabia, cea care s-a unit cu România la 27 martie 1918. O porțiune din nordul Basarabiei și întregul sud, Bugeacul, au fost arondate Ucrainei, la cererea acesteia. Transnistria, n-a fost a Basarabiei. Transnistria este industrializată și deține surse de electricitate pentru întreaga țară. De economia Transnistriei depinde toată Republica Moldova. În Transnistria trăiesc peste 220.000 de etnici ruși. Alți ruși, numeroși ucraineni și găgăuzi trăiesc de asemenea în Republica Moldova. Există și un număr apreciabil de evrei, care dețin pârghii economico-sociale și politice importante. Toți aceștia se împotrivesc unirii Republicii Moldova cu România. Etnicii români, numiți „moldoveni”, s-au împuținat foarte mult. Când au primit dreptul la cetățenia română, s-au înghesuit toți s-o obțină și au fugit la muncă în Occident cu sutele de mii… Rusofonii nu părăsesc Basarabia.

Din sondajele făcute de către institute din siajul UE, 65% din populația Republicii Moldova se opune unirii cu România. În aceste condiții, nu văd rostul discursurilor politice românești de unire a celor două țări, chiar dacă Basarabia este pământ românesc. Cele peste două secole de stăpânire rusească și ucraineană au afectat tare românismul din teritoriile românești ocupate de slavi.

Grupările unioniste românești din Republica Moldova au elaborat toate proiectele lor de țară în adversitate cu Federația Rusă. Românii din Basarabia nu au căutat niciodată să elaboreze un proiect de țară de conivență cu Rusia, nu s-au oprit niciodată din a arunca vorbe grele împotriva Rusiei. Rusia i-a identificat pe acești unioniști români cu inamicii ei. Românii unioniști nu au putut gândi niciodată în mod superior, cu gândul la viitor, deasupra diferendelor moștenite din istorie dintre basarabeni și Rusia țaristă/URSS/Federația Rusă. Unioniștii din Moldova de peste Prut s-au bazat totdeauna pe himera americană, sperând că influența SUA va fi decisivă și proiectul unionist va învinge. Românii noștri, altfel de bună credință, sperau că americanii se vor preocupa de libertatea și de aspirațiile poporului din Basarabia. S-au înșelat amarnic. În 2016, ambasadorul SUA la Chișinău, James Petit, a făcut o declarație publică prin care a subliniat că unirea Moldovei cu România nu este ceva care va face lucrurile mai bune în Moldova, că unirea nu se recomandă, că Moldova trebuie să aibă propriul ei drum, altul decât cel al României. Eu am văzut în această declarație eșecul total al proiectului unionist basarabean în forma în care a fost el promovat de moldoveni până atunci.

În perioada următoare, convingându-se că Republica Moldova nu va fi lăsată să se unească cu România, mișcarea unionistă s-a aruncat cu arme și bagaje, necondiționat, în brațele Uniunii Europene, acceptând ca vârf de lance al ei pe globalista soroșistă Maia Sandu. La începutul războiului din Ucraina, pe care Rusia nu-l recunoaște a fi război, Maia Sandu a făcut publică neutralitatea Republicii Moldova, care a fost o măsură înțeleaptă. Ulterior, poziția Republicii Moldova s-a modificat. Uniunea Europeană s-a implicat în acest război. Statele care compun UE livrează arme, voluntari, informații și oferă numeroase alte ajutoare Ucrainei. Din această cauză, cererea adresată în acest moment istoric de Republica Moldova de aderare la Uniunea Europeană, nu a fost un gest politic de neutralitate, ci este văzut la Moscova ca un gest politic de adversitate, ceea ce nu este deloc de bun augur pentru conducerea de la Chișinău și pentru securitatea Republicii Moldova.

Ca să continui răspunsul la această întrebare, repet faptul că prin propria Constituție, Federația Rusă se consideră a fi continuatoarea fostei Uniuni Sovietice, deci consideră că Moldova este a Rusiei și este foarte posibilă, unii specialiști apreciază că este chiar probabilă, o operațiune militară specială și în Moldova. Acțiunile militare pe spațiul pe care Rusia îl consideră a fi în sfera ei de influență nu sunt numite războaie, ci operațiuni speciale. Se gândește faptul că nu faci război împotriva teritoriilor care îți aparțin sau care sunt în zona de influență obținută/negociată.

Din alt punct de vedere, eu am spus și la Chișinău, în cadrul unor simpozioane, că raporturile Moldovei cu UE trebuie să fie abordate ținând cont de experiența României, căreia Occidentul i-a luat toată economia, resursele naturale și umane și întreaga suveranitate de stat. Negocierile guvernanților de la Chișinău cu UE, în această perioadă de pre-aderare, trebuie să fie unele prin care să se protejeze interesele fundamentale ale țării. Altfel, li se va lua absolut totul.

Pe de altă parte, eu nu cred că Moldova va ajunge în UE și nici în NATO, iar personal cred cu tărie că aceasta nu este nici un fel de pagubă. Fac această afirmație, ținând cont de experiența României și situația generală din UE. N-am nici un motiv să cred că Republica Moldova ar fi respectată mai mult decât România la Bruxelles. Bineînțeles că în perioada în care UE și companiile multinaționale occidentale ar dori să le ia moldovenilor pământurile roditoare, cramele (cele mai mari din lume) și întreprinderile, „de la butoane” se va ridica pentru scurt timp nivelul de trai al poporului, fapt care va fi derutant pentru opinia publică, așa cum a fost și în România. Despăgubirile pentru presupusul holocaust, pensiile pentru evreii trimiși în Transnistria, legile anti-moldovenești etc, acestea vor veni mai târziu, în cazul Moldova va ajunge membru al UE sau, mai grav, al NATO. Dar acestei împrejurări eu îi dau șanse minime.

România și Republica Moldova nu au nici un proiect de țară pentru recuperarea teritoriilor Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța, eventual a Maramureșului istoric. Polonia a acționat în acest sens al recuperării teritoriilor care i-au fost smulse de URSS și date Ucrainei. Prin posibila uniune statală dintre Polonia și Ucraina, posibil învinsă, cu ce teritorii îi vor rămâne acesteia din urmă, Polonia dorește să-și recupereze aceste teritorii. Desigur, acestea sunt doar proiecte în fază incipientă. Nu știm cum va evolua războiul și cum se vor face aranjamentele la sfârșitul său, știm doar că va mai dura și că Rusia vrea înapoi ceea ce consideră că îi aparține de drept.

Republica Moldova a vrut totdeauna să păstreze în interiorul granițelor sale Transnistria, cu a sa Armată a XIV-a rusă și, în același timp să se rupă de Rusia să se unească cu România sau să adere la UE, eventual la NATO. Nici una, nici alta nu sunt posibile. Cred că proiectul de țară al Republicii Moldova va trebui modificat în viitorul apropiat și pus în acord cu calcule mult mai realiste. Oricum, la sfârșitul războiului actual, pe care Papa de la Roma, Francisc I, l-a numit „al treilea război mondial”, situația Republicii Moldova va fi stabilită de învingători. Pe moldoveni, ca totdeauna în istorie, nu-i va întreba nimeni dacă sunt sau nu sunt de acord cu soarta care li se va impune.

Tudor Urse: Vă mulțumesc!

(Va urma!)

28/06/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Cristian Troncotă – Abuzuri și crime ale evreilor împotriva românilor, un document al SSI ignorat (a doua parte)

Cristian Troncotă - Abuzuri și crime ale evreilor împotriva românilor, un document al SSI ignorat (a doua parte)

„Lumea-i cum este, și ca dânsa suntem noi!”

Mihai Eminescu

În legătură cu antisemitismul, trebuie menționat că renumitul Institut Van Leer de la Ierusalim¹, care oferă studii de cultură și civilizație ebraică și mediteraneană, a elaborat și publicat Declarația de la Ierusalim, din 2018, semnată de 200 de savanți evrei, profesori și cercetători renumiți de la mari universități și institute din întreaga lume. Documentul ne oferă următoarea definiție: „Antisemitismul este discriminarea, prejudecățile, ostilitatea sau violența împotriva evreilor ca evrei (sau instituțiile evreiești ca evrei)”². Prin urmare, a-ți exprima opinia despre holocaustul din România nu reprezintă antisemitism. Orice altă interpretare încalcă dreptul la libera exprimare, un drept al omului înscris în Declarația drepturilor omului a ONU din 1948³.

Mareșalul Ion Antonescu

Mareșalul Antonescu nu a ordonat niciodată vreunui tanc al armatei române să deschidă foc asupra unei tabere de evrei în care erau adăpostiți copii sub protecție internațională. Dar guvernanții de la Tel Aviv au săvârșit nesăbuința de a ordona tancurilor israeliene atacarea unei tabere ONU din Fâșia Gaza în care se aflau copii palestinieni la școală, 13 iulie 2014⁴. Nu mai contează numărul morților: „peste 800 de morți, aproape toți fiind civili palestinieni și 32 de soldați evrei”; „practic nu există nicio casă în Fâșia Gaza care să nu fie afectată de măcelul israelian” – consemnează jurnaliștii de investigații independenți⁵. Greu de imaginat că se poate întâmpla o asemenea ticăloșie pe lumea aceasta. Și exemplele pot continua.

Fatou Bensauda

Procurorul general al Curții Penale Internaționale de la Haga, doamna Fatou Bensauda, a demarat o anchetă privind presupuse crime de război comise de armata israeliană pe teritoriile palestinienilor. O astfel de decizie îndreaptă efectiv atenția tribunalului asupra a două politici esențiale israeliene din ultimii ani: „Operațiunile sale militare repetate împotriva militanților palestinieni din Fâșia Gaza, care au culminat cu războiul devastator din 2014 și extinderea așezărilor evreiești în Ierusalimul de Est și în Cisiordania ocupată”⁶. Israelul nu recunoaște acest tribunal, creat în 2002, cu statut permanent, menit să judece crimele de război și crimele contra umanității care se petrec în lume atunci când guvernele locale nu pot sau nu vor să intervină. Instanța internațională de la Haga nu are în vizor state sau guverne ci persoane. În cazul de față sunt vizate două persoane: fostul premier Benjamin Netaniahu și generalul Benny Gantz, șeful armatei israeliene. Cei doi erau în funcții în timpul evenimentelor din 2014.

Benny Gantz

Și încă un alt aspect ce vine, de asemenea, dintr-o istorie nu prea îndepărtată, ce ar trebui să-i situeze pe români și pe evrei pe aceeași baricadă și în nici un caz să-i dezbine. Pe vremea lui Nicolae Ceaușescu nici un istoric, diplomat sau politician evreu sau pro-holocaustolog nu avea curajul să vorbească despre „acțiunile antievreiești ale românilor” din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De ce? Pentru că România socialistă refuzase să semneze Protocolul de la Moscova din 9 iunie 1967, deci cu o zi înainte de semnarea păcii în urma războiului de șapte zile, între Israel, pe de o parte și Egipt și Siria de cealaltă parte. Prin acest Protocol statele socialiste din Tratatul de la Varșovia alături de Iugoslavia condamnau agresiunea israeliană și erau îndemnate să rupă relațiile diplomatice cu Israelul. Israelienii i-au mulțumit lui Ceaușescu pentru această atitudine, adică de „sfidare” față de Moscova. Ba mai mult, i-au cerut acestuia care avea bune relații cu lumea arabă să medieze conflictul israeliano-arab, prin care arabii cereau Israelului să se retragă din teritoriile ocupate (Fâșia Gaza, Cisiordania și Înălțimile Golan), în vreme ce Israelul cerea arabilor ca, pentru a se retrage, să recunoască Statul Israel. O astfel de grea și delicată misiune nu putea fi încredințată decât unui om în care puteai avea deplină încredere. Și el nu era oricine, ci conducătorul unui popor cu care evreii au trăit de secole împreună și în bună înțelegere în spațiul carpato-danubiano-pontic. Iar Ceaușescu a fost executat mișelește chiar în ziua de Crăciun tocmai pentru că sfidase Moscova. Că vin acum unii „deștepți”, în realitate adevărați propagandiști antiromâni, să afirme că românii au fost „mai tot timpul antisemiți”, cu precădere în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX⁷ este o cu totul altă problemă, ce ține nu numai de cultură și bune intenții, dar mai ales de educație. Într-adevăr, cumplite timpuri, numai că unii uită că prietenii la nevoie se cunosc, după cum ne spune un mai vechi proverb românesc.

Benjamin Netaniahu

A reconstitui doar „jafurile și atacurile populației românești îndreptate împotriva comunităților evreiești”⁸ fără să amintești și de suferințele românilor provocate de evrei e ca și cum ți-ai propune să analizezi incidentele mărunte fără urmări și semnificații în politicile publice. A face istoria faptelor neimportante și a neglija cu premeditare pe cele cu impact major asupra evoluției și conștiinței colective a comunităților umane, care au făcut posibilă devenirea lor istorică de astăzi, nu înseamnă altceva decât falsificarea mesajului istoric.

Prin urmare, ar fi cazul să se manifeste mai multă decență din partea celor care și-au făcut o adevărată profesie de credință în a arunca cu noroi în tot ceea ce este românesc și s-a făurit de-a lungul istoriei cu sacrificii și vărsare de sânge. Pentru cei neinformați sau care preiau inconștienți slogane și stereotipii ale propagandei susținute cu atâta mărinimie financiară de clanurile de pe Wall Street pilotate de familia Rothschild, îi sfătuim să dea dovadă de mai mult echilibru. Nu de alta, dar trebuie să fie pregătiți pentru momentul când roata istoriei se va pune în mișcare. Ignoranța sau rea-intenția te pot face uneori să comiți involuntar greșeli fatale. Vreau să spun că dacă cineva își permite să întindă la nesfârșit coarda nesimțirii, riscă să ajungă într-o bună zi să nu mai poată fi înțeles și iertat, poate chiar de nimeni.

Dacă mi-am permis o astfel de analiză comparativă, fie ea și fugitivă, asta nu înseamnă că mă situez pe poziții antisemite sau că, ferească Dumnezeu, aș nega valorile, cultura și civilizația evreilor, adică nu doresc să dau de lucru fără motiv „Centrului pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului din România”⁹. Dimpotrivă, am făcut-o din respect, atât pentru adevăr, despre care sunt convins că îi animă pe toți evreii de bună credință, dar mai ales pentru optimismul ce mă caracterizează, în sensul de a spera că oamenii, indiferent de etnie, religie, concepții politice sau valori culturale, pot găsi împreună căile de a trăi în pace și înțelegere. Deci respectul trebuie să fie reciproc.

Moshe Dayan

Pentru a scoate în evidență și mai mult respectul pe care autoritățile de la Tel Aviv îl aveau față de șeful statului român să mai consemnăm și un alt aspect. La 4 aprilie 1978, Moshe Dayan, la acea vreme ministru de externe al guvernului israelian, a avut o întrevedere la București cu omologul său din România, Ștefan Andrei și cu președintele Nicolae Ceaușescu. Iată ce a declarat demnitarul israelian cu acea ocazie: „Doresc să folosesc acest prilej pentru a vă exprima ceea ce am comunicat și ministrului Dvs de externe, profunda noastră recunoștință pentru modul în care s-a realizat emigrarea evreilor de aici în Israel. Vă transmit de la președinte, mulțumirile țării noastre. Știm că aproape 80 la sută din cei aproape jumătate de milion de evrei, aflați în România după cel de al Doilea Război Mondial, sunt în Israel. Ei reprezintă cel mai constructiv element al țării. Sunt doctori, ingineri, specialiști, cea mai bună parte a populației țării. Pentru toate acestea vă suntem profund recunoscători”¹⁰. Într-o emisiune pe postul de televiziune Antena3, dl Radu Ioanid se întreba cu malițiozitate, unde sunt evreii din România, în sensul că unde au dispărut, sugerând evident holocaustul. Suntem convinși că dacă ar fi fost un istoric corect și ar fi consultat declarația lui Moshe Dayan, ar fi aflat. Momentan, dl Radu Ioanid este ambasadorul României în Israel, fapt pentru care este lesne de înțeles că a fost atent la declarația președintelui Israelului, Reuven Rivlin susținută în Parlamentul României, la 9 iulie 2021, în care a amintit de faptul că 600 000 de israelieni sunt de origine română (poeți, scriitori, rabini, oameni de știință, gânditori și oameni de stat). Și a mai spus ceva care ar trebui reținut, în special de cei care studiază holocaustul: „Ca orice democrație, Israelul acceptă critica la obiect”.

Reuven Rivlin

Oricum, vocile cele mai autorizate sunt ale personalităților din rândul comunităților evreiești. Bunăoară, fostul prim rabin neolog al Clujului, din perioada septembrie 1935 – mai 1944, spunea: „Evocând barbariile anilor 1940-1941, consider însă că este o datorie morală elementară ca să nu uităm să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o oază de umanitate de care au beneficiat evreii. O rază de umanitate, ca și mod de gândire și de acțiune opuse formulelor antisemite, dominante în Europa”. Iar despre mareșalul Ion Antonescu, Moshe Carmilly apreciază că: „Neinterferându-se în emigrarea evreilor, închizând ochii, ne-a ajutat. Pe când eram implicat în salvarea evreilor din Ardeal a trimis scrisori către diferite misiuni românești din lume, anunțându-le: «Azi un vapor plin cu refugiați evrei a părăsit portul Constanța». A fost neutru, dar o neutralitate pozitivă”¹¹.

Moshe Carmilly-Weinberger

Să nu omitem că în actualul context politic internațional și așa destul de complicat, creștinii și iudeii de află pe aceeași baricadă a luptei contra mega-terorismului suicidar, care produce pe lângă teroare și mii de cadavre în rândul civililor nevinovați, adevărate crime contra umanității, pe care le mai putem numi cu un termen generic: tragediile lumii globalizate.

Concluzie: istoria trebuie cercetată cu bună credință, în spiritul obiectivității și al adevărului. Formulele care ascund interpretări interesate, uneori chiar antiromânești nu fac bine nimănui, nici măcar unor tineri istorici în curs de afirmare, cum sunt cei de la institutele de studiere a holocaustului din România. În România nu există antisemitism, cel puțin la ora actuală sau nu mai mult decât antiromânismul, dar și unul și altul ar putea fi provocat prin falsurile istorice rostogolite de media într-un mod irațional și paroxistic de cei interesați să creeze dezbinare în loc de liniște și securitate. Și toate acestea din interese absolut meschine.

Dar mai bine să-i lăsăm pe cititori, ca după parcurgerea acestui document, să-și formeze singuri propria opinie despre adevărul istoric, despre cine este bine sau rău intenționat și, mai ales, despre cum s-a putut falsifica istoria prin omitere, ori prin utilizarea unor termeni cu destinație propagandistică dar neatestați în documentele de epocă. Documentul se pliază perfect pe cele scrise de mareșalul Ion Antonescu în scrisoarea adresată doctorului Filderman, aproape un an mai târziu de la producerea tragediilor: „Avem dovezi [despre comportamentul evreilor față de populația românească după cedarea Basarabiei – C.T.]”. Iată-le! A ignora acest document înseamnă a te transforma din istoric în „holocaustolog” interesat politic, adică antiromân.

Notă

SSI

10 octombrie 1940

ATROCITĂŢI SOVIETICE

ÎN BASARABIA ŞI BUCOVINA DE NORD

(de la ocupare până în prezent)¹²

Prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 și acceptat de guvernul român la 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord urma să se facă cu respectarea următoarelor clauze:

Clauzele ultimatumului

În termen de 4 zile, cu începere de la 28 Iunie 1940, orele 14, teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele şi autorităţile române;
Pe de altă parte, în mod succesiv, acelaşi teritoriu va fi luat în stăpânire de către forţele Armatei Roşii;
La 28 iunie 1940, forţele Armatei Roşii vor ocupa punctele Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă;
Autorităţile vor trebui să predea în perfectă stare şi în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel, întreprinderile industriale etc.;
Se va constitui o comisie mixtă plenipotenţiară, care va reglementa formalităţile predării.

Evacuarea a început în ziua de 28 iunie 1940, orele 14.

Comportarea trupelor şi autorităţilor române

Trupele şi autorităţile române au căutat să execute întocmai aceste clauze, luând toate măsurile în consecinţă; constatându-se – însă – că evacuarea în acest termen nu se va putea executa complect, s-a cerut o prelungire de două zile, ceea ce a şi fost acceptat de guvernul sovietic.

COMPORTAREA SOVIETELOR ÎN TIMPUL RETRAGERII

ARMATEI ŞI AUTORITĂŢILOR ROMÂNE

Guvernul sovietic nu a respectat clauzele ultimatumului, considerându-le ca pe nişte noţiuni sterile pentru opinia publică internaţională, deoarece cuvântul de ordine dat şi executat de armata şi autorităţile sovietice a fost:

a) Ocuparea armată dintr-o dată a întregului teritoriu basarabean şi bucovinean în cel mai scurt timp şi cu toate mijloacele avute la dispoziţie.

În acest scop, unităţile sovietice s-au infiltrat mult în spatele trupelor române, care se retrăgeau conform planului prestabilit, ocupând diferite localităţi şi noduri importante şi vitale de comunicaţie, fie prin înaintarea rapidă a unităţilor motomecanizate, fie prin debarcare de paraşutişti, fapt care a împiedicat şi dezorganizat măsurile luate de autorităţile române pentru evacuare, blocând reţeaua de comunicaţie şi ocupând punctele principale locale de legături şi transmisiuni, făcând astfel imposibilă efectuarea evacuării diferitelor depozite de armament şi materiale ale Armatei.

În acelaşi timp, aviaţia sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.

b) Instigarea şi înarmarea maselor evreieşti, elemente ostile şi tulburente locale, prin agenţi comunişti infiltraţi pe tot teritoriul cedat odată cu înaintarea unităţilor motomecanizate şi debarcarea paraşutiştilor.

Aceştia au format bande de terorişti, dedându-se la acte de sabotare şi teroare, împiedicând evacuările, executând arestări şi sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, degradând reţeaua de comunicaţii şi transmisiuni şi dezarmând autorităţile române locale pentru menţinerea ordinii.

Toate aceste acte erau executate cu sprijinul în încurajarea trupelor sovietice infiltrate.

c) Dezarmarea unităţilor române izolate de către trupele sovietice regulate

Dat fiind că unităţile motomecanizate şi paraşutiştii sovietici s-au infiltrat în spatele trupelor române şi au ocupat diferite localităţi şi noduri vitale de comunicaţie, blocând gările şi oprind plecarea trenurilor, transporturile nu au putut fi dirijate la timp conform planurilor de evacuare.

Profitând de această situaţie critică, trupele sovietice motomecanizate sub comandă au înconjurat formaţiunile mici române şi sub ameninţarea mitralierelor de pe tancuri şi autoblindate, le-au dezarmat, le-au luat mijloacele de transport, au arestat şi degradat ofiţerii şi subofiţerii, punându-le astfel în imposibilitate de a-şi continua evacuarea.

În continuarea operei de terorizare a acestor unităţi, trupele sovietice au obligat, sub ameninţare, pe ofiţerii şi soldaţii români să strângă armamentul rezultat din dezarmare şi să-l depoziteze în locurile fixate de ei.

După aceasta, trupa a fost lăsată la voia întâmplării, soldaţii basarabeni fiind obligaţi să plece în localităţile de origine cu rechiziţiile (animale, cai, căruţe), soldaţii din Vechiul Regat lăsaţi fără comandanţi, hrană şi mijloace de transport, iar ofiţerii expuşi – mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarceraţi.

d) Desfăşurarea unei intense propagande de denigrare a Armatei şi autorităţilor române, de falsificare a situaţiei politice din România şi de proslăvire a regimului comunist din Uniunea Sovietică.

Pentru aceasta, agenţii comunişti, plasaţi dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi cei veniţi odată cu primele trupe de infiltraţie, au făcut aprecieri jignitoare şi de ponegrire a Armatei Române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească incapacitatea şi lipsa de gospodărie a conducătorilor şi starea de mizerie a populaţiei în comparaţie cu situaţia din URSS.

Totodată, agenţii sovietici au afirmat că în România este o mare sărăcie, că a izbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria au declarat război României ocupând Transilvania şi Dobrogea şi că trupele germane au ocupat Bucureştii pentru a restabili ordinea.

În acelaşi timp, agenţii au căutat să descrie regimul de liberate şi prosperitate din Uniunea Sovietică, promiţând basarabenilor şi bucovinenilor acelaşi regim de bunăstare.

Toate acestea au avut de scop, pe de o parte să inducă în eroare populaţia, înşelându-i buna credinţă, ascunzând contrastele dintre viaţa din teritoriile cedate şi cea din URSS şi pe de altă parte să provoace un spirit de ostilitate faţă de România. Scopul principal – însă – era să determine pe cei care voiau să se repatrieze de a renunţa la această idee.

COMPORTAREA SOVIETELOR DUPĂ RETRAGEREA ARMATEI ŞI AUTORITĂŢILOR ROMÂNE

Comportarea faţă de ofiţerii arestaţi

În general, arestările ofiţerilor români s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate. Acest lucru se constată din declaraţiile ofiţerilor repatriaţi, în care sunt expuse – în general – următoarele motive invocate de organele sovietice cu ocazia arestării lor:

a) Primul motiv şi cel mai grav pentru organele sovietice, invocat împotriva celor arestaţi, este faptul că erau ofiţeri români şi educaţi – deci – împotriva URSS şi regimului de acolo;
b) Al doilea motiv, tot atât de grav, este faptul că au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anticomunist şi antisovietic;
c) Al treilea motiv este faptul că ofiţerii români au tolerat maltratarea soldaţilor basarabeni de sub comandă;
d) Al patrulea motiv este că au executat ordinele guvernului român de a face lucrări şi a se pregăti pentru un eventual război împotriva URSS;
e) Al cincilea motiv, este faptul că ofiţerii români au făcut propagandă antisovietică printre soldaţi şi populaţia civilă;
f) Al şaselea motiv constă în faptul că ofiţerii au făcut şi ordonat rechiziţii de la populaţia basarabeană şi bucovineană;
g) În sfârşit, al şaptelea motiv este bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României.

Interogatoriile şi cercetările ofiţerilor se făceau sub continui ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte, ofense şi înjurături. Unii ofiţeri în stare de arest au fost chiar şi loviţi.

În general, toţi ofiţerii erau forţaţi – sub ameninţări să semneze declaraţii, al căror conţinut – ticluit de organele anchetatoare – nu era cunoscut, deoarece declaraţiile erau redactate în limba rusă şi nu aveau interpret oficial recunoscut de ambele părţi. De asemenea, erau obligaţi – sub ameninţări şi insulte – să recunoască depoziţiile false făcute de indivizi puşi de către organele anchetatoare.

Ofiţerilor li se propuneau – sub ameninţări, presiuni şi maltratări morale – să dea informaţii asupra organizării, dotării şi comandamentului armatei române. Au fost obligaţi să declare domiciliile lor şi rudelor lor din România.

Totodată, majoritatea ofiţerilor au fost obligaţi să dea [o] declaraţie – pe cuvânt de onoare – că vor servi statul sovietic, dând informaţii asupra intenţiilor probabile ale Germaniei faţă de URSS şi că nu vor spune nimănui tratamentul la care au fost supuşi în timpul arestării şi anchetării.

De asemenea, unor ofiţeri români li s-a propus să rămână în serviciul armatei sovietice cu aceleaşi grade sau altele mai superioare.

Tratamentul în timpul deţinerii

Toţi ofiţerii au fost încarceraţi la un loc cu criminalii şi infractorii de rând, fiind puşi să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale şi să cureţe closetele cu mâinile.

Erau cazaţi câte 16 – 18 persoane în celule de 4,50 x 1,80 x 4 metri, care în mod normal nu puteau adăposti decât trei delicvenţi. Dormeau pe pardoseală de ciment, fără nici un fel de cazarmament, din care cauză ofiţerii erau nevoiţi să-şi aştearnă hainele pe jos.

Hrana era mai mult decât insuportabilă şi preparată în condiţii infecte, constând în general dintr-o apă fiartă, murdară, în cele mai multe cazuri fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame pâine neagră şi rău preparată pe zi, supe de arpacaş sau hrişcă, fără grăsimi şi, uneori, ciorbă de varză şi sfeclă furajeră sau supă de macaroane. Seara, hrana consta din acelaşi ceai sau apa de la macaroane. Masa se servea la ore nepotrivite, uneori ceaiul la ora 12, prânzul pe la ora 16 sau 18, iar masa de seară pe la ora 23 – 24 sau la mic interval după masa de prânz.

Vesela consta exclusiv dintr-o strachină de lut şi o lingură de lemn, în care se servea atât masa cât şi ceaiul şi apa.

Ofiţerii nu erau scoşi din celule decât pentru cercetări – numai noaptea – şi la closet de două ori pe zi – la ora 4 şi 18 – restul timpului fiind petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros pestilenţial, pline de ploşniţe şi paraziţi şi într-o temperatură aproape insuportabilă, unde mai erau nevoiţi să-şi facă nevoile în hârdău.

Ofiţerilor nu li s-a permis să aibă sau să-şi procure rufărie, săpun şi cele mai elementare lucruri şi materiale pentru higiena corporală. Baia se făcea o dată la 20 de zile, într-un timp foarte limitat, cu care ocazie îşi spălau şi cămaşa de pe ei. De asemenea, nu li se permitea să aibă obiecte de bărbierit, fiind tunşi şi bărbieriţi cu maşina de tuns.

Din cauza promiscuităţii în care se aflau, la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societăţii şi din cauza lipsei de îngrijire igienică, toţi s-au umplut de paraziţi, unii îmbolnăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei şi necurăţeniei. Asistenţa medicală era inexistentă, lipsind atât medicii cât şi medicamentele strict necesare. Vizita medicală era făcută – o dată la 3-4 zile – de câte două surori de caritate, absolut nepregătite, iar medicamentele administrate constau din sare amară, chinină şi tinctură de iod.

Cercetările aveau loc numai noaptea, la diferite ore, cu scopul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu în plus la cele existente. Paznicii închisorilor şi santinelele aveau o comportare faţă de ofiţeri mai jignitoare decât faţă de criminalii şi infractorii de rând, înjurându-i, molestându-i, îmbrâncindu-i, ofensându-i şi forţându-i să spele podelele, să cureţe closetele cu mâinile şi să care hârdaiele cu murdării.

Cererile ofiţerilor în legătură cu procurarea de obiecte de higienă, rufărie şi alimente erau nesocotite şi luate în derâdere. În timpul arestării, ofiţerilor şi subofiţerilor li s-au luat toate obiectele de preţ şi bagajele fără a li se da vreo dovadă. Multe din aceste lucruri au fost restituite la repatriere, însă toate erau devalizate de către soldaţii sovietici. Ofiţerii – la eliberare – au fost însă obligaţi să semneze declaraţii că au primit toate lucrurile.

Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în judecată.

Prin toate cele arătate mai sus, se urmărea demoralizarea şi maltratarea morală a ofiţerilor pentru a-i forţa să recunoască învinuirile făcute de anchetatori, de a da informaţiile cerute şi de a primi propunerile de a face servicii statului sovietic.

ATITUDINEA FAŢĂ DE POPULAŢIA CIVILĂ

Faţă de populaţia civilă, atitudinea autorităţilor sovietice, în special NKVD, era mai mult decât intolerantă. Foştii funcţionari erau arestaţi şi supuşi aceluiaşi tratament ca şi ofiţerii. Averile lor au fost confiscate şi lăsaţi pe drumuri fără nici un mijloc de trai.

Intelectualii români erau, de asemenea, arestaţi şi duşi în interiorul URSS, mulţi fiind executaţi sub învinuirea şi bănuiala de a fi ostili regimului sovietic. Toate acestea de mai sus [s-au produs] numai în urma denunţurilor făcute de evrei şi a informaţiilor culese anterior de către agenţii sovietici trecuţi clandestin pe teritoriul român.

Ţăranii au fost obligaţi să predea totul organelor sovietice şi în caz de refuz s-a răspuns cu arestarea, executarea sau deportarea în interiorul URSS.

Persoanele care doreau să se repatrieze au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurile lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că, după sosirea în România, vor activa în favoarea serviciului de spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostatici. Multora li se propunea să rămână pe loc, promiţându-li-se funcţii înalte în administraţia sovietică.

Foştii parlamentari români – în special cei care făcuseră parte din Sfatul Ţării şi Frontul Renaşterii Naţionale – au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de trădare şi pactizare cu autorităţile române.

Prigoana cea mai mare – însă – a fost întreprinsă, mai ales, împotriva legionarilor români (Garda de Fier), unii fiind împiedicaţi să se repatrieze, iar alţii arestaţi şi supuşi la suplicii aproape inchizitoriale. De asemenea, foştii ofiţeri şi subofiţeri din armata albă au fost până la unul executaţi fără nici un fel de judecată.

Mulţi foşti funcţionari români, care nu au fost arestaţi în primele zile după desăvârşirea ocupaţiei, au fost obligaţi să continue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de sabotaj.

Bisericile au fost închise, preoţii batjocoriţi de evrei, unii arestaţi şi obligaţi să presteze alte servicii decât cel religios. Numai datorită intervenţiei populaţiei bisericile au fost redeschise, însă cei care le frecventau erau suspectaţi. Unele biserici au fost – însă – transformate în cantine sau sedii de Înalte Comandamente Militare.

La repatriere, autorităţile sovietice au oprit atât ofiţerilor cât şi populaţiei civile banii şi obiectele de preţ, lăsându-li-se numai câte 1.000 – 2.000 lei, pentru restul dându-li-se câte o dovadă în care se arată că sumele oprite constituiau o contrabandă de valută.

Comiţând aceste acte reprobabile, autorităţile sovietice urmăreau trei scopuri bine distincte:

a) În primul rând, se căuta determinarea populaţiei civile de a renunţa la ideea de repatriere, pentru că acest lucru ar fi aruncat o lumină urâtă asupra regimului sovietic;
b) În al doilea rând, prin teroarea dezlănţuită de organele Gugobez se urmărea ca cei repatriaţi să acţioneze în favoarea serviciului de spionaj sovietic, acesta interesându-se de situaţia armatei române şi de planurile probabile ale Germaniei faţă de URSS;
c) În al treilea rând, autorităţile sovietice căutau să determine populaţia civilă de a se transforma în agenţi de propagandă comunistă, în vederea întăririi cât mai urgente a regimului comunist în teritoriile cedate.

CAZURI CONCRETE

de atrocităţi, arestări, jafuri şi omoruri comise de

trupele sovietice şi bandele evreo-comuniste

Imediat după intrarea trupelor sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord, bande înarmate compuse din evrei şi comunişti, au pornit prigoana împotriva funcţionarilor, magistraţilor şi agenţilor de poliţie români, maltratându-i şi devalizându-le locuinţele. Cei care încercau să se opună erau bătuţi şi chiar executaţi de aceste bande. Astfel:

Anenii Noi, judeţul Tighina

– În ziua de 28 iunie 1940 trupele sovietice au capturat o coloană de chesoane cu muniţii, sub comanda căpitanului Vioreanu Eugen din Regimentul 5 Artilerie – Tecuci;

– De asemenea, trupele sovietice au mai arestat pe maiorul Nicolau, din Regimentul 24 Dorobanţi – Tecuci.

Bălţi

– În ziua de 28 Iunie 1940 bandele comuniste, conduse de ofiţeri şi soldaţi sovietici, au somat pe ofiţerii şi soldaţii români din trenurile de evacuare să depună armele şi să rămână în Basarabia. Soldaţii barasabeni au fost opriţi cu forţa să se evacueze:

– În aceeaşi zi, trupele motomecanizate sovietice au intrat în Bălţi;

– În ziua de 29 Iunie 1940 trupele sovietice au depăşit coloanele române în retragere, iar aviaţia sovietică urmărea unităţile române, forţându-le retragerea;

– Un grup de comunişti au cerut să se predea oraşul;

– În ziua de 31 Iunie 1940, fostul sublocotenent A. Kaciarovski, din armata rusă albă, a fost arestat şi executat fără nici un fel de judecată.

Basarabeasca (Gara)

– În zilele de 29 şi 30 Iunie 1940, unităţi din regimentele 28 Dorobanţi, 3 Vânători, 24 Infanterie şi 52 Infanterie, precum şi din Detaşamentul 21 Săpători au fost dezarmate de către trupele sovietice, după ce – în prealabil – au fost înconjurate de unităţi blindate sovietice şi ameninţate cu mitralierele. Cu această ocazie, au fost arestaţi toţi ofiţerii şi subofiţerii cărora, în faţa populaţiei, li s-au rupt epoleţii şi însemnele gradelor, precum şi decoraţiile, de către soldaţii sovietici. Tuturor li s-au devalizat bagajele de către soldaţii sovietici şi populaţie.

Trupa, împreună cu toţi ofiţerii, au fost apoi obligaţi să adune şi să depoziteze pe rampa gării armamentul şi materialele părăsite, sub ameninţarea trupelor sovietice.

Ofiţerii superiori, căpitanii şi unii ofiţeri interiori au fost arestaţi şi transportaţi la Chişinău, pe motiv că vor fi repatriaţi, iar trupa fiind lăsată liberă fără comandanţi şi hrană. Soldaţii basarabeni au fost trimişi în localităţile de origine, [iar] ceilalţi obligaţi să plece pe jos spre frontieră.

Dintre ofiţerii menţinuţi arestaţi, cunoscuţi până în prezent, sunt următorii:

– Colonel Burducea Dumitru – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Locotenent-colonel Oarză Gheorghe – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Maior Epureanu Gheorghe – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Maior Focşan Hanibal – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Căpitan Bălan Ilie – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Căpitan Pânzaru Ion – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Sublocotenent în rezervă Olăreanu Silviu – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Plutonier în rezervă Popescu I. Radu – Regimentul 28 Dorobanţi;

– Locotenent-colonel Langa Ion – Regimentul 3 Vânători;

– Locotenent-colonel Făgărăşanu Constantin – Regimentul 3 Vânători;

– Locotenent-colonel Ilieş Gh. Ion – Regimentul 3 Vânători;

– Maior Stoenescu Constantin – Regimentul 3 Vânători;

– Maior Landhauer Hubert – Regimentul 3 Vânători;

– Preot maior Buruiană Teodor – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Mihai Vasile – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Valter Jean – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Ţane C. Petru – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan în rezervă Dincă Ion – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Damian D. Cristea – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Grosu Constantin – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Voinea Ion – Regimentul 3 Vânători;

– Căpitan Grigoriu Virgil – Regimentul 3 Vânători;

– Maior Budan Constantin – Regimentul 24 Infanterie;

– Locotenent Negru Vasile – Regimentul 24 Infanterie;

– Maior în rezervă Boteanu Mihail – Detaşamentul 21 Săpători.

Aceşti ofiţeri au fost încarceraţi la închisoarea centrală din Chişinău şi supuşi unui tratament barbar, devalizându-li-se şi bagajele. De asemenea, au fost forţaţi să dea declaraţii că au bagajele complecte. Repatrierea lor s-a făcut în ziua de 27 septembrie 1940, prin punctul Ungheni, unde li s-au luat toţi banii, lăsându-li-se numai câte 1.500 – 2.000 lei.

Următorilor ofiţeri li s-a propus să rămână în armata sovietică sau să facă spionaj pentru URSS:

– Locotenent-colonel Oarză Gheorghe – i s-a propus să rămână în armata moldovenească cu gradul de locotenent-colonel, dar a refuzat;

– Căpitan Pânzaru Ion – i s-a propus să rămână în serviciul sovietelor. Împotriva lui au fost luate declaraţii de la soldaţi, din care rezultă că a făcut propagandă antisovietică;

– Plutonier în rezervă Popescu I. Radu – i s-a propus să facă spionaj în favoarea URSS;

– Căpitan în rezervă Dincă Ion – i s-a propus să facă spionaj, să fie gazdă de spionaj şi să dea câteva adrese unde ar putea fi găsit de agenţii sovietici. I s-a cerut să nu spună nimănui despre ceea ce i s-a propus;

– Căpitan Grosu Constantin – a fost forţat să dea informaţii asupra aviaţiei şi carelor de luptă româneşti;

– Căpitan Grigoriu Virgil – i s-a propus să facă spionaj, promiţându-i-se gradul de colonel în armata sovietică atunci când trupele roşii vor ocupa România. I s-au dat diferite adrese unde să trimită corespondenţa;

– Maior Budan Constantin – i s-a propus să facă propagandă comunistă în România, promiţându-i-se gradul de colonel sau general. A fost obligat să arate misiunea ofiţerului cu informaţiile şi să nu spună nimănui ceea ce i s-a propus. De asemenea, i s-a spus modul cum va recunoaşte persoanele în solda sovietelor. I s-au dat câteva adrese pentru trimiterea corespondenţei. A fost torturat ca să primească aceste propuneri;

– Locotenent Negru Vasile – i s-au oferit bani sub ameninţare, dând chitanţă. I s-a propus să găzduiască agenţi sovietici şi să-i ferească de autorităţile române;

– Maior în rezervă Boteanu Mihail – i s-a propus să intre în armata moldovenească, dar a refuzat. Pentru acest motiv a fost bătut şi înjurat de un ofiţer sovietic.

Toţi aceştia au fost repatriaţi numai după ce au primit şi semnat declaraţii că vor executa misiunile propuse.

Bolgrad

– În ziua de 29 iunie 1940 a fost ocupat de paraşutişti, care au organizat manifestaţii şi bande teroriste. Aceştia au capturat două avioane româneşti;

– Paraşutiştii şi bandele teroriste au reţinut 5 trenuri militare, pe care le-au eliberat în ziua de 30 Iunie [1940], în urma intervenţiei Colonelului Dumitrescu;

– În aceeaşi zi, trupe regulate de toate armele au ocupat în întregime oraşul;

– De asemenea, în ziua de 29 iunie 1940, Escadronul 4 Roşiori, comandat de subofiţerul Goria, a fost dezarmat. Cu această ocazie, un general român a fost dat jos din maşină, pe care trupele sovietice au confiscat-o;

– Una companie de grăniceri, de sub comanda Căpitanului Taşcă, şi una companie de jandarmi, de sub comanda Căpitanului Timofte, au fost dezarmate de trupele sovietice şi bandele comuniste. Ofiţerilor li s-au rupt epoleţii, luându-li-se banii, bagajele şi materialele companiilor;

– În ziua de 30 iunie 1940 au fost debarcaţi noi paraşutişti pentru împiedicarea evacuării;

– De asemenea, în ziua de 30 iunie 1940, Căpitanul P. Sereda, din armata albă rusă, a fost arestat şi executat fără judecată.

Bulgărica, judeţul Cahul

– În ziua de 29 iunie 1940 au fost debarcaţi 25 paraşutişti pentru a împiedica evacuarea trupelor române şi a forma bande teroriste.

Braniştea, judeţul Bălţi

– În ziua de 29 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat înălţimile de la Sud-Est şi Nord-Est;

– În ziua de 1 Iulie 1940 trupe din Brigada 2 Cavalerie au fost şicanate de trupele sovietice şi bandele teroriste comunisto-evreieşti.

Bădiceni (pădure), judeţul Soroca

– În ziua de 30 iunie 1940 bande formate din civili şi soldaţi sovietici au atacat Regimentul 8 Roşiori în retragere, cu care ocazie au fost omorâţi 2 soldaţi români şi 20 grav răniţi. Colonelul Voisescu a fost somat să depună armele, ceea ce a refuzat. Trupele sovietice l-au urmărit şi au căutat să înconjoare regimentul.

Briceni, judeţul Hotin

– În noaptea de 28/29 iunie 1940 trupele sovietice au încercat să treacă Prutul.

Băneasa, Burgugea, Vaisel, Selioglu

– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice şi bandele de evrei au atacat şi dezarmat trupe române izolate şi unităţi de jandarmi, cu care ocazie Plutonier-major Ghiul a fost împuşcat.

Brătuşeni, judeţul Bălţi

– În ziua de 30 iunie 1940 un ofiţer sovietic conducând bandele de evrei comunişti a încercat să dezarmeze unităţi de grăniceri în retragere.

Berezina, judeţul Cetatea Albă

– În ziua de 30 iunie 1940 a fost arestat Locotenent în rezervă Luminosu Mihai (Regimentul 3 Vânători), apoi dus la Chişinău pentru încarcerare (vezi Basarabeasca).

Cernăuţi

– În ziua de 28 iunie 1940 trupele sovietice de toate armele au ocupat oraşul. Acestea au tolerat şi organizat bande teroriste, care au încercat să ocupe gara pentru a împiedica evacuările. Au arestat pe funcţionarii români şi au executat mai mulţi gardieni. De asemenea, au eliberat pe toţi deţinuţii;

– În aceeaşi zi, un detaşament comandat de un locotenent a fost dezarmat, iar generalul Constantinescu dezarmat şi insultat. Cu această ocazie au mai fost împuşcaţi 2 gardieni publici;

– De asemenea, bandele comuniste au devastat bisericile şi au împiedicat evacuarea funcţionarilor, cu care ocazie mulţi şefi de autorităţi au fost împuşcaţi;

– În ziua de 30 septembrie 1940 generalul pensionar Daşkevici şi colonelul pensionar Miron au fost arestaţi, sub învinuirea că îndeamnă populaţia să se răzvrătească şi să se repatrieze în masă;

– De asemenea, autorităţile sovietice au interzis următorilor legionari să se repatrieze: Teodorescu Ion, Huceac Ştefan, Romaniuc Nicolae, Puşcuţă Dumitru, Oprişanu Traian, Pavelovici Dumitru, Daniliuc Ştefan, Mândrescu Gheorghe, Cărăuş Vasile, Horoveţ, Vrăbicescu Aurel.

Cosăuţi, judeţul Soroca

– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice şi bandele comuniste au atacat escadronul comandat de Căpitanul Epure, încercând să-l dezarmeze. La opunerea Căpitanului Epure, acesta a fost împuşcat.

Chişinău

– În ziua de 28 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat oraşul, organizând manifestaţii care au avut drept urmare oprirea celor care voiau să se repatrieze. Comisarii Pascar Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol, care au încercat să restabilească ordinea, au fost împuşcaţi de bandele comuniste;

– Tot în acea zi au fost arestaţi Colonelul Simoni Goroki, Ilie Sârbu, Colonelul pensionar Popa Gheorghe, Constantin Stere – consilier la Curtea de Apel – şi magistratul Stelian Lupescu, pe motiv că sunt ofiţeri sau funcţionari români;

– De asemenea, în ziua de 30 iunie 1940, căpitanul Zirra Socrat a fost arestat de organele NKVD şi încarcerat la închisoarea centrală. După o deţinere de peste 3 luni, în care timp i s-a propus să facă spionaj, promiţându-i-se gradul de maior, a fost obligat să dea declaraţii că nu va spune nimănui cele discutate şi propuse, [precum] şi să dea informaţii asupra eventualelor planuri ale Germaniei faţă de URSS. A fost eliberat şi repatriat în ziua de 27 septembrie 1940, după ce – în prealabil – prin ameninţări şi maltratări a semnat un angajament că va furniza atare informaţii;

– În ziua de 4 iulie 1940 organele NKVD au arestat şi încarcerat pe colonelul farmacist în rezervă Cerchez Nicolae, din Compania 7-a Sanitară. A fost repatriat în ziua de 27 septembrie 1940, prin punctul Ungheni, unde i s-au luat toţi banii ce-i poseda;

– Din declaraţiile ofiţerilor repatriaţi rezultă că în închisoarea Centrală din Chişinău de mai găsesc 26 ofiţeri, 14 subofiţeri şi numeroşi civili – funcţionari, magistraţi, poliţişti şi proprietari – cunoscuţi personal, fără a mai vorbi de ofiţerii şi civilii neidentificaţi de ofiţerii repatriaţi;

– Este de remarcat că prin celule au fost plasaţi numeroşi evrei şi comunişti cu misiunea de a spiona şi a raporta organelor anchetatoare – la cercetări – comportarea şi discuţiile purtate de ofiţerii încarceraţi;

– În ziua de 30 iulie 1940 au fost arestaţi şi executaţi fără judecată N. Pavlovici – fost căpitan în armata albă rusă – şi Teodosie Voloşicin – fost sergent în aceeaşi armată;

– De asemenea, pe statuile Regelui Ferdinand şi Ştefan cel Mare au fost agăţate placarde cu cuvinte injurioase la adresa României şi acestor domnitori.

Cetatea Albă

– În ziua de 29 iunie 1940 bandele de comunişti au atacat populaţia care se evacua. În aceeaşi zi, întreg oraşul se găsea ocupat de trupele sovietice.

Cobeni (Pădure), judeţul Soroca

– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice au împuşcat un locotenent şi [un] sublocotenent român.

Cimişlia, judeţul Tighina

– În ziua de 30 iunie 1940 o sută de care de luptă sovietice au ocupat comuna, iar soldaţii au organizat bande teroriste care operau în oraş şi opreau populaţia – şi, mai ales, funcţionarii – să se evacueze.

Drochia, judeţul Soroca

– În ziua de 29 iunie 1940 trupele sovietice au oprit îmbarcarea unui batalion comandat de Maior Voicescu din regimentul 39 Infanterie şi au încercat să dezarmeze pe soldaţi.

Glodeni, judeţul Bălţi

– În ziua de 30 iunie 1940 bande de evrei comunişti, conduse de soldaţi sovietici, au atacat şi dezarmat pe Plutonierul jandarm Baciu împreună cu toţi jandarmii.

Gura Galbenă, judeţul Tighina

– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice şi bande comuniste au atacat şi arestat pe Căpitanul Eremia Manole, care a fost dus apoi la Chişinău şi depus la închisoarea centrală. A fost repatriat la 27 Septembrie 1940 după ce, în prealabil, i s-a propus să fie agent-rezident în Buzău.

Ismail

– În ziua de 29 iunie 1940 bandele comuniste, conduse de soldaţi şi ofiţeri sovietici, au împuşcat pe Locotenentul Alexandrescu şi Plutonier-major Jianu;

– În aceeaşi zi, Colonelul Ştefănescu a fost înştiinţat de către autorităţile sovietice militare că nu se mai permite evacuarea.

Lipcani, judeţul Hotin

– În ziua de 29 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat localitatea şi au atacat trupele române în retragere, cu care ocazie a fost omorât un soldat român.

Petriceni, judeţul Storojineţ

– În ziua de 1 iulie 1940 tancuri sovietice au ocupat localitatea, iar soldații, împreună cu bandele de evrei şi comunişti, au atacat populația care se evacua, furând bagajele și diferite obiecte de preț.

Rășcani, județul Bălți

– În ziua de 29 iunie 1940 cinci avioane sovietice au aterizat în localitate. De asemenea, pe linia Șapte Bani – Sturzeni – Bălani se aflau tancuri sovietice. Soldații sovietici au organizat bande de comuniști, care atacau și jefuiau populația și trupele române în retragere;

– În ziua de 30 iunie 1940 în această localitate au sosit 50 tancuri, 20 tunuri, 20 camioane și s-au debarcat parașutiști, care au căutat să producă panică printre populație.

Reni

– În ziua de 28 iunie 1940 s-au produs grave incidente între bandele comuniste și evrei, cu trupele române aflate în retragere;

– În ziua de 29 iunie 1940 avioanele sovietice au debarcat 800 parașutiști, înarmați cu mitraliere, puști-mitraliere, revolvere „Mauser”, organizând manifestații și împiedicând evacuarea populației, autorităților și armatei, cu care ocazie evreii au asasinat 2 marinari români;

– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat podul de peste Prut, interzicând trecerea în România;

– În aceeași zi, trupele sovietice au oprit plecarea trenurilor cu refugiați, iar un avion sovietic a mitraliat aceste trenuri. Evreii manifestanți, intrând prin vagoane, au jefuit pe evacuați, [iar] soldații și ofițerii români [au fost] dezarmați;

– În ziua de 1 iulie 1940 autoritățile militare sovietice au reținut în gară 400-500 vagoane cu refugiați, care – în urma unei hotărâte intervenții a unui colonel român – au fost eliberate;

– De asemenea, autoritățile sovietice au transformat în cantină Biserica Sf. Ecaterina.

Românești, județul Tighina

– În ziua de 29 iunie 1940, 47 avioane trimotoare de bombardament au aterizat în localitate producând panică printre trupele și populația în retragere.

Soroca

– În ziua de 28 iunie 1940 trupe de cazaci au ocupat orașul, arestând pe maiorul Voicescu Valeriu, sublocotenent în rezervă Donciu Mihail, subofițer[ul] Mocală și doi soldați, toți din Regimentul 39 Infanterie, precum și întregul personal al manutanței;

– În aceeași zi, comuniștii evrei, conduși de avocatul evreu Michel Fleshor, au ocupat Primăria și Poliția, cu care ocazie au împușcat pe Comisarul-ajutor Murafa și pe agentul Eustațiu Gabriel. Aceștia au mai rupt epoleții locotenentului Pavelescu și subofițerilor, împușcând pe subofițerul Ene;

– De asemenea, au atacat autocamionul cu tezaurul Administrației Financiare, reținând pe Administratorul Gheorghiu, rupând epoleții maiorului Vartic – comandantul Legiunii de Jandarmi Soroca –, căpitanului Ramadan și oprind numeroși preoți să se evacueze;

– Toate aceste acte au fost comise la îndemnul și sub conducerea soldaților și ofițerilor sovietici;

– Tot în ziua de 28 iunie 1940 bandele comuniste, conduse de soldații sovietici, au atacat Cercul de Recrutare, cu care ocazie au fost arestați căpitanul Georgescu Tiberiu, locotenent în rezervă Știrbulov, plutonier-major Borcea Vasile, plutonier Fărcășanu Constantin, plutonier-major Mitrea, avocat Stănescu Basil, gardianul Pătrașcu. Ofițerii și subofițerii au fost degradați, apoi duși la Chișinău și încarcerați la închisoarea centrală unde, timp de peste 3 luni, au fost supuși unui adevărat supliciu. Dintre aceștia, au fost repatriați, în ziua de 27 septembrie 1940, căpitanul Georgescu Tiberiu, plutonier-major Borcea Vasile și plutonier Fărcășanu Constantin.

Tighina

– În zilele de 28 și 29 iunie 1940 bande de comuniști și evrei au atacat pe jandarmi, le-au luat uniformele pe care le-au îmbrăcat și apoi au atacat populația civilă care voia să se refugieze.

Vijnița, județul Storojineţ

– În ziua de 28 iunie 1940 Dr. Veiner – directorul Spitalului – a interzis personalului să se evacueze;

– De asemenea, o bandă de evrei comuniști, în frunte cu căpitanul Rauperger, au atacat pe perceptor luându-i toți banii ce-i avea asupra sa¹³.

*Arh. NIC, fond PCM-SSI dosar 2/1940, f. 2-21.

Bibliografie

Arh. NIC, fond PCM-SSI dosar 2/1940, f. 2-21

Comisia internațională pentru studierea holocaustului în România, președintele Comisiei (International Commission for the Study of the Holocaust in Romania, President of the Commission): Elie Wiesel, editori (editors): Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu, Raport final, Editura Polirom, Iași, 2004

Damian, George, Atrocitățile sovietice în Basarabia și Bucovina de Nord din iunie1940, http://www.george-damian.ro/atrocitatile-sovietice-in-basarabia-si-bucovina-de-nord-din-iunie-1940-4755.html

Novac, Adrian, Liga Anti Defăimare: 30% dintre europeni îi acuză pe evrei pentru criza economică mondială, în HotNews.ro, 15 februarie 2009

Ofir, Jonathan, http://mondoweiss.net/2017/01/britain-israels-mother/ și în „Lumea”, 3/2017, pp. 39-41

Troncotă, Cristian, Documente SSI despre crimele comise de NKVD asupra populației românești din Basarabia și Bucovina, în Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, București, 2003

Troncotă, Cristian, Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete românești, Editura Roza Vânturilor, București, 1994

Troncotă, Cristian, România și frontul secret, Editura Elion, București, 2014

Troncotă, Cristian și Alin Spânu, în Documente ale Serviciului Special de Informații despre spațiul sovietic 1939-1944, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004

https://cultural.bzi.ro/misterul-scrisorii-maresalului-antonescu-catre-filderman-10358

http://www.alternativaromaniei.com/index.php?option=com_content&view=article&id=1375:evreii-trag-cu-tancurile-in-copiii-palestinieniholocaustul-evreiesc-impotriva-umanitatii-in-disperarea-lor-evreii-omoara-copiii-gazduiti-tabara-natiunilor-unite-din-gaza-genocidul-evreiesc-asupra-unor-oameni-ca-vor-sa-traiasca-demn-continua&catid=1:latest-news&Itemid=50

http://adevarul.ro/locale/botosani/de-i-au-urat-romanii-evrei-istoria-nespusa-antisemitismului-autohton-pornita-credinta-evreii-ucisi-timp-timp-pacatele-lor-1_56409e51f5eaafab2c701f35/index.html

http://antisemitism.ro/despre-mca-romania

http://www.hotnews.ro/stiri-international-5420270-liga-anti-defaimare-31-dintre-europeni-acuza-evrei-pentru-criza-economica-mondiala.htm

http://www.george-damian.ro/atrocitatile-sovietice-in-basarabia-si-bucovina-de-nord-din-iunie-1940-4755.html

[1] Este vorba despre The Van Leer Jerusalem Institute fondat în 1959.

[2] https://jerusalemdeclaration-org.translate.goog/?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

Vezi și Un grup de intelectuali evrei contestă. Definiția antisemitismului blochează libertatea de exprimare, în „Lumea”, nr. 2 – 2022, pp.12-13.

[3] Negarea Holocaustului – inclusiv a celui din România – este incriminată prin Ordonanța de Urgență 31/2002, ratificată de parlamentul României prin Legea 107/2006 și modificată prin Legea 217/2015. Articolul 6 al OUG 31/2002 prevede: „(1) Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”. Prin urmare, în România la ora actuală nu ai voie nici să contești nici să aprobi „holocaustul din teritoriile administrate de statul român”, ceea ce înseamnă că ne aflâm în fața unui tabu, pe care nu avem voie să-l comentem. Păi, nu înseamnă aceasta o încălcare gravă a drepturilor la liberă exprimare?

[4] La 3 martie 2021 Procurorul Curții Penale Internaționale de la Haga a emis o decizie privind începerea unei anchete oficiale asupra presupuselor crime din teritoriul palestinian, Fâșia Gaza, din 13 iunie 2014.

[5] http://www.alternativaromaniei.com/index.php?option=com_content&view=article&id=1375:evreii-trag-cu-tancurile-in-copiii-palestinieniholocaustul-evreiesc-impotriva-umanitatii-in-disperarea-lor-evreii-omoara-copiii-gazduiti-tabara-natiunilor-unite-din-gaza-genocidul-evreiesc-asupra-unor-oameni-ca-vor-sa-traiasca-demn-continua&catid=1:latest-news&Itemid=50.

[6] https://www.g4media.ro/premierul-israelian-benjamin-netanyahu-acuza-curtea-penala-internationala-de-antisemitism-dupa-ce-aceasta-a-demarat-o-ancheta-privind-comiterea-de-crime-de-razboi-impotriva-palestinienilor.html.

[7] http://adevarul.ro/locale/botosani/de-i-au-urat-romanii-evrei-istoria-nespusa-antisemitismului-autohton-pornita-credinta-evreii-ucisi-timp-timp-pacatele-lor-1_56409e51f5eaafab2c701f35/index.html.

[8] Ibidem.

[9] MCA România. Centrul pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului din România a fost înregistrată juridic în 2003, având ca fondatori pe: Rick Well, avocat M. Enache și Marco M. Katz. Este o organizație afiliată Ligii Împotriva Defăimării (ADL) din SUA. Activitatea ei se bazează pe voluntariat și nu primește bani din bugetul statului român. Interesant este faptul că ulterior înființării s-au mai alăturat și alți membri, dar ale căror nume nu sunt făcute publice „din motive de securitate”. Ce se poate înțelege din acest comunicat oficial? Că această organizație monitorizează în secret acțiunile românilor, prin finanțare și îndrumare din exteriorul României!? Un fel de „agenturilii”, ca să cităm un clasic regretat și hulit în aceeași măsură; vezi http://antisemitism.ro/despre-mca-romania. Să mai precizăm că Liga Împotriva Defăimării a fost fondată în 1913, este o organizație de luptă împotriva antisemitismului și dispune de 29 de birouri în SUA și trei filiale în afara statului american; vezi http://www.hotnews.ro/stiri-international-5420270-liga-anti-defaimare-31-dintre-europeni-acuza-evrei-pentru-criza-economica-mondiala.htm. Vezi și Adrian Novac, Liga Anti Defăimare: 30% dintre europeni îi acuză pe evrei pentru criza economică mondială, în HotNews.ro, 15 februarie 2009. Faptul că în România nu există antisemitism, dar funcționează o filială a ADL ne poate duce cu gândul că astfel de organizații ar funcționa după principiul „acolo unde nu este antisemitism trebuie să-l provocăm pentru a ne justifica activitatea”.

[10] Vezi Florian Banu, Martie 1979 Ierusalimul mulțumește lui Ceaușescu, în „Evenimentul istoric”, nr. 15, 19 aprilie-24 mai 2019, p. 53.

[11] Vezi Adrian Riza, Rețelele omeniei, Editura R.A.1, București, 1995, cap. Ajutorul României în acțiunea de salvare a evreilor în timpul nazismului, pp. 225-244.

[12] Documentul a mai fost publicat de Cristian Troncotă și Alin Spânu, în Documente ale Serviciului Special de Informații despre spațiul sovietic 1939-1944, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004. Documentul se află publicat parțial și de George Damian la adresa de pe internet http://www.george-damian.ro/atrocitatile-sovietice-in-basarabia-si-bucovina-de-nord-din-iunie-1940-4755.html, dar fără să se menționeze cota arhivistă, eventual volumul de documente care l-a publicat pentru prima oară. Lipsește, de asemenea, partea finală, circa 8 pagini, referitoare la Cazuri concrete de atrocități, arestări, jafuri și omoruri comise de trupele sovietice și bandele evreo-comuniste. Falsul istoric prin omitere s-a practicat încă de la începuturile regimului comunist din România. În lucrarea Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete românești, publicată în 1994, am demonstrat cum documentele așa-zisului proces al „marii trădării naționale” au fost publicate la Editura Mihai Eminescu în anul 1946 cu multe și substanțiale amputări, fiind scoase tocmai pasajele în care se explica în detaliu cum a fost posibil să se întâmple multe din tragediile populației evreiești din zona de purtare a războiului, precum și deciziile importante ale guvernării mareșalului Ion Antonescu.

[13] Foarte posibil ca astfel de evenimente petrecute în Basarabia și Bucovina de Nord, în zilele imediat următoare ultimatumului sovietic, ce a dus la raptul teritorial prin agresiune, să fi fost raportate și suveranului Carol al II-lea. Numai așa se pot explica „îngrijorările” regelui Carol al II-lea consemnate în lucrarea Însemnări zilnice (ediția 1996, vol. 2, pp. 208-211), după cum urmează: „s-au împușcat funcționari, s-au atacat și dezarmat chiar unități militare”; „agresiunile se fac mai ales asupra ofițerilor, care sunt adesea bătuți și degradați. Evreii și comuniștii s-au purtat într-un mod oribil (sublinierea aparține lui Cristian Troncotă). Asasinate și molestări ale ofițerilor și ale acelora care voiau să plece”.

05/06/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Cristian Troncotă – Abuzuri și crime ale evreilor împotriva românilor, un document al SSI ignorat (prima parte)

„Lumea-i cum este, și ca dânsa suntem noi!”

Mihai Eminescu

Cristian Troncotă

Vă prezentăm o altă serie de adevăruri incomode semnată de nimeni altul – istoricul prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă. Domnul profesor Troncotă semnalează pe baza unor documente de referință (și din păcate ignorate de așa zișii holocaustologi din România) cum a fost falsificată istoria privind tratamentul populației evreiești de către Armata Română.

Documente susținute și de evrei români de seamă!

Așadar vă invităm din nou către reflecție și înțelegere.

Pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța, în urma ultimatumurilor sovietice din 26 și 27 iunie 1940 înseamnă, ca reper cronologic, începutul unui șir de tragedii, cu urmări care și astăzi marchează conștiința colectivă a poporului român. S-au petrecut fapte grave, de ambele părți ale baricadei, care cu greu sunt recunoscute de istoriografia oficială. S-au făcut și încă se mai fac comentarii interesante, în care miza politică joacă, de regulă, un rol determinant. Iată de ce, în anumite circumstanțe, ca cele ale epocii pe care o trăim, este mai bine să se facă apel la documente, mai ales la cele ignorate cu sau fără bună intenție, pentru ca adevărul să iasă la iveală, să se impună și să fie respectat de toți. Napoleon Bonaparte spunea, și cred că nu greșea deloc, că „Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acord”. Desigur că istoricii se pot pune de acord asupra unor evenimente, cu condiția să aibă la dispoziție aceleași documente.

Pactul Ribbentrop-Molotov

Despre „Iadul de peste Prut”, adică tratamentul de deznaționalizare și teroare pe care românii l-au primit din partea autorităților sovietice, în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, în teritoriile cedate, am avut ocazia să mă refer mai pe larg și pe baza unor documente inedite în alte lucrări dedicate serviciilor secrete românești¹. Revin acum, cu un document elaborat de SSI la 10 octombrie 1940, care aduce foarte multe detalii, cazuri concrete, descrieri de evenimente care nu pot fi contestate. Ele demonstrează o bună cunoaștere de către autori, adică ofițerii de teren și analiștii SSI a tot ceea ce s-a întâmplat imediat după ordinul de retragere al autorităților și armatei române din teritoriile cedate. Ne aflăm și de data aceasta în fața unui profesionalism de bună calitate a ceea ce putem numi intelligence-ul românesc.

Sunt ferm convins că autorii „Raportului final”, dacă ar fi cunoscut acest document, nu s-ar mai fi hazardat în formularea următoarelor fraze: „Un clișeu dominant în istoriografia românească despre perioada 28 iunie – 3 septembrie 1940 este cel potrivit căruia evreii din Basarabia și nordul Bucovinei s-au comportat vexatoriu față de autoritățile și de trupele române în retragere. Această credință, deși falsă, a fost folosită pentru a justifica acțiunile ulterioare antievreiești ale românilor”²; „nu există probe (sic!) că evreii au luat parte la acțiuni contra autorităților românești sau a administrației românești”³; „puține situații și nume concrete”⁴.

Autorii utilizează expresia „mareșalul fascist Antonescu”, ceea ce le demască bunele intenții, dar mai ales lipsa de cunoaștere profundă a istoriei românilor. Îi informez pe distinșii istorici că mareșalul Ion Antonescu nu a avut nimic de-a face cu fascismul italian. De asemenea, nu a avut nici o legătură cu ideologia național-socialismului german. Nu a avut nici o convenție de război cu Italia sau cu Germania. După cum a declarat la așa-zisul „proces al marii trădări naționale”: „Doar nu era să stau cu mâinile încrucișate și să privesc cum Germania eliberează teritoriile (Basarabia și Bucovina de nord) cedate fără luptă cu un an înainte”. A fost, prin urmare un război paralel pe care România l-a purtat alături de Germania contra URSS, dar fiecare cu obiective diferite, Germania pentru a accede la zonele bogate în resurse ale Uralilor, iar România pentru a-și reface unitatea național-statală. Din această cauză, războiul României contra URSS s-a mai numit în epocă și „războiul sfânt al reîntregirii”. Și așa va rămâne în sufletele și memoria adevăraților români.

În ceea ce privește o altă expresie utilizată de autori: „regimul de teroare și deznaționalizare a evreilor”, le aduc aminte două lucruri, fundamentale. În primul rând, în perioada 1941 – 1944 a apărut în București și a circulat în toată țara „Gazeta evreiască”, săptămânal al comunității evreiești din România, singura publicație evreiască din lume la acea vreme. Cine parcurge colecţia „Gazeta evreiască” din acei ani poate constata cu ușurință că pentru fiecare zi era anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă. În al doilea rând, a funcționat fără întrerupere Teatrul Barașeum al comunității evreiești, de asemenea, singura instituție de cultură de acest gen din Europa în acel timp. A funcționat pe toată durata războiului cu două săli arhipline, una la București și cealaltă la Iași. Din martie 1941 și până în toamna anului 1944 pe scena acestui teatru au fost montate 40 de piese de diferite genuri. Tot aici a fost jucată în premieră, începând cu luna aprilie 1942 piesa Steaua fără nume, a lui Mihail Sebastian (Iosif Hechter), scriitor și dramaturg român de origine evreu!

Mai mult. Unul dintre cei mai reputați scriitori evrei din acea perioadă, Marius Mircu a făcut o declarație publică la Ierusalim, la începutul anilor ’50 în care s-a referit la următoarele aspecte ale situației evreilor din perioada 1940-1944:

„– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;

– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;

– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechiziţionate de armată;

– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;

– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;

– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcăminte şi medicamente;

– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospodăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;

– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani;

– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…)”⁵.

Wilhelm Filderman

Să mai consemnăm și un alt document memorialistic. Iată un fragment din declarația lui Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat în 1955 în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., în care se menționa: „…Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol. – Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică…”⁶.

Tratatul de la Haga

Parcurgând aceste documente de necontestat ne întrebăm cu îndreptățire unde este deznaționalizarea și regimul de teroare? A nu se confunda, așa cum fac intenționat cei de la Institutul pentru studiul Holocaustului din România, erori grave, cu tragice consecințe în tentativele de a disloca comunități civile cu preponderență evrei fără cetățenie română, din zona frontului cu Programul hitlerist al „soluției finale”. Dislocările de populație din zona de purtare a războiului era o obligație înscrisă în sistemul de drept internațional, respectiv Tratatul de la Haga (din 1889 și1907) și Tratatul și Convențiile de la Geneva (1864 și 1925) privind purtarea războiului, precum și Declarația Societății Națiunilor din 1938 pentru protecția populațiilor civile împotriva bombardamentelor din aer în caz de război, atunci în vigoare. Ce s-a întâmplat la Odessa în octombrie-noiembrie 1941 a fost o tragedie, ca de altfel cam tot ce s-a întâmplat în războaiele mondiale (primul și al doilea) sau în oricare alt război. Termenul de holocaust a fost utilizat de evrei abia în anii ’60, deci nu este un termen operabil pentru evenimentele din al Doilea Război Mondial, asta dacă vrem să reconstituim cu obiectivitate istoria. Dacă dorim să o falsificăm, fie prin omitere, fie prin utilizarea unor termeni neîntâlniți în documente, dar inventați din motive politice, propagandistice sau de altă natură, nu facem nimic altceva, decât să repetăm ceea ce au făcut comuniștii.

Știm că noțiunile de comuniști și evrei în zona Moldovei și a Basarabiei, în epoca respectivă, se cam confundau, după cum rezultă și din documentul pe care-l reproducem mai jos. De aici și expresiile foarte des utilizate de intelectualii Legiunii, dar și de analiștii SSI, de „iudeo (evreo)-comuniști”. Acesta este un termen utilizat în epocă pentru a desemna o anumită categorie de oameni, care au avut de suferit în timpul operațiilor militare pe frontul de est, dar care la rândul ei a produs o serie de acțiuni reprobabile, printre care crime și jafuri, contra autorităților și armatei române în retragere. Aspecte pe care renumiții „holocaustologi” fie le ignoră, fie le ridiculizează sau le trece la capitolul de aspecte „minore”, „neînsemnate”. Documentul de mai jos este cât se poate de limpede și vine să stabilească cu claritate adevărul istoric.

În același timp, documentul atestă că afirmațiile mareșalului Ion Antonescu formulate cu claritate și echilibru ori pe „un ton dur” după alții, în scrisoarea de răspuns adresată lui Wilhelm Filderman, președintele Uniunii Comunităților Evreiești din România, la 21 octombrie 1941 publicată în presa vremii, erau adevărate și se bazau pe fapte: „Ce-ați făcut Dumneavoastră, anul trecut când ați auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia și Bucovina, au scuipat ofițerii noștri, le-au smuls epoleții, le-au rupt uniformele și când au putut au omorât mișelește soldații cu bâte. Avem dovezi”7.

Reconstituind cu precizie firul cronologic al evenimentelor, să consemnăm faptul că mai întâi a fost comportamentul „oribil” (expresia îi aparține regelui Carol al II-lea) al evreilor și comuniștilor din Basarabia la retragerea armatei și autorităților civile românești în urma ultimatumului dat de URSS, în 26-27 iunie 1940, așa cum atestă și documentul din anexa acestui studiu, pentru ca la 26 iunie 1941, bombardamentul aviației sovietice asupra Iașului, zonă de război germană, la care populația evreiască și-a adus contribuția prin semnalizările pe timp de noapte, a produs o adevărată catastrofă în rândul populației civile, 600 de morți, din care 38 evrei. Acesta a fost adevăratul motiv pentru care comandamentul armatei germane a ordonat evacuarea persoanelor periculoase (sabotori și spioni comuniști-evrei) din zona Iașului. Autoritățile statului român nu erau pregătite pentru o asemenea dislocare masivă de populație. La ordin german s-au organizat la repezeală trei garnituri de tren formate din vagoane de marfă, utilizate până atunci la trasportul vitelor. Fiind vară, căldura era insuportabilă, la fel și condițiile de transport, fără apă și asistență sanitară. În urma perchezițiilor făcute în zonele locuite de evrei au fost reținuți 207 evrei „întrucât posedau lanterne sau obiecte din pânză roșie”, folosite probabil la semnalizare. Întrucât, sistemul de drept internațional la acea vreme prevedea că pe timp de război spionii și sabotorii pot fi executați imediat, militarii germani i-au executat pe cei arestați și aflați în curtea Prefecturii. Numărul total al celor decedați în urma pogromului de la Iași, inclusiv în cele trei garnituri de tren l-am întâlnit într-un document SSI care indică cifra de 13 266, dintre care 40 de femei și 180 de copii⁸. Documentul explică și cum s-a ajuns la această cifră. Doi agenți SSI, în iulie 1943, când se împlineau doi ani de la tragicele evenimente, ocazie cu care evreii își pomeneau morții, au copiat toate tabelele din sinagogi care comemorau pe cei dededați. Cum se explică numărul așa de mare a celor atestați de acele pomelnice? Exista obiceiul la evrei, la fel ca și la creștinii ortodoxi să treacă în pomelnice pe toți morții din familie, nu numai pe cei care decedaseră cu doi ani în urmă.

Basarabia, Bucovina de nord şi Herţa, sub ocupaţia sovietică

Greșeala autorităților și armatei române, recunoscută și asumată de altfel și pentru care s-a plătit cu vârf și îndesat, este că nu au fost pregătite, nici pentru cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a ținutului Herța, dar nici pentru dislocarea în zone ferite de conflict a populației civile din Transnistria, teritoriu sovietic intrat în administrația armatei române. Populațiile respective, iudeo (evreo)-comuniste cu cetățenie sovietică au fost dislocate din zonele de purtare a războiului și internate, de regulă, în fostele cazărmi părăsite de armata sovietică. Oricine cercetează „Monitorul Oficial” se poate convinge că în timpul regimului autoritar al mareșalului Ion Antonescu, din perioada războiului, nu s-a organizat sau construit niciun lagăr de concentrare, nici pentru evrei, nici pentru țigani sau alte minorități. Mai mult, este binecunoscut faptul că autoritățile statului român nu au fost de acord să predea armatei germane populația evreiască din vechiul regat, deși au fost chiar evertizări severe de la Berlin în acest sens, sub motivația că „politica noastră în problema evreiasă este să-i lăsăm să plece liberi în Palestina”. Și într-adevăr documentele atestă în jur de 35 000 de evrei care au plecat prin portul liber Sulina, spre Palestina, în perioada 1938-1944.

Eugen Cristescu

Holocaustologii antiromâni falsifică responsabilitățile în legătură cu pogromul de la Iași. Cel care s-a apropiat cel mai mult de adevărul istoric a fost Eugen Cristescu, șeful SSI în perioada noiembrie 1940 – august 1944. În ancheta de la Moscova, Eugen Cristescu a declarat: „Încă din primele zile ale campaniei [de pe frontul de Est, 29-30 iunie 1941- C.T.] a avut loc la Iași un conflict grav provocat de germani. Un număr de circa 3000 evrei au fost adunați spre a fi mutați din Iași în Muntenia, deoarece armata pretindea că nu are siguranța spatelui ei. Germanii, și după informațiile din acea vreme împreună cu legionarii au înscenat că acești evrei ar fi atacat trupele germane din Iași cu focuri de arme și în urmă au tras în acești evrei omorând cea mai mare parte din ei. S-au făcut cercetări, a urmat un mare scandal între Comandamentul român și cel german, dar fără alte urmări”⁹. A avut totuși o urmare, mareșalul Ion Antonescu a comunicat generalului Eugen von Schobert, comandantul Armatei a XI-a germană, că dacă se mai repetă astfel de masacre va retrage armata română de pe front.

Eugen von Schobert

Pentru reconstituirea și înțelegerea corectă a istoriei este necesar și un arc peste timp. În ziua de 24 august 1959 guvernul Germaniei de Vest a recunoscut că de pogromul de la Iași s-a făcut vinovată armata germană și a acceptat să plătească despăgubiri. Cu acea ocazie ministrul de finanțe din guvernul de la Bonn a anunțat că se vor plăti compensații către familiile și persoanele care au înregistrat pierderi în acele evenimente. Acordul acoperea, de asemenea, și plata unei compensații către moștenitorii evreilor uciși în trenurile morții cu care au fost transportați evreii evacuați din Iași. Cu toate acestea, autoritățile din Bonn au declarat că „refuză să-și asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuție a evreilor în timpul ocupației naziste a României”¹⁰. Din datele pe care le-am obținut în timpul cercetării rezultă că guvernul vest-german ar fi plătit nu mai mult de 1900 de subvenții (ajutoare în bani) familiilor care au suferit pierderi de vieți omenești în acele tragice evenimente. Din 1952 guvernul vest-german a plătit aproximativ 90 de miliarde de dolari persoanelor fizice pentru suferințele și pierderile rezultate în urma persecuțiilor evreilor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Mai mult, în 2022 guvernul german a hotarît să plătească încă 720 de milioane de dolari pentru a oferi îngrijire la domiciliu și servicii de sprijin pentru supraviețuitorii vulnerabili ai Holocaustului, în număr de aproximativ 120 000¹¹.

Un alt aspect, în zilele de 28-30 iunie 2006, Institutul „Elie Wiesel”¹², care studiază holocaustul în România, a organizat mai multe manifestări „științifice” dedicate comemorării tragicelor evenimente petrecute cu 65 de ani în urmă, printre care și o sesiune de „comunicări științifice”, inserate ulterior într-un volum¹³. Acestea au fost organizate cu sprijinul financiar al guvernului României (guvernul Tăriceanu) care a avut și reprezentanți de vază printre care Traian Băsescu (președintele României), Răzvan Mihai Ungureanu (ministrul de Externe) și Claudiu Săftoiu (directorul SIE). Ei bine, nu numai că nici unul dintre cercetătorii holocaustologi nu a amintit de faptul că guvernul german își asumase să plătească despăgubiri, încă din 1959, dar nici universitarii de la Iași, care au fost gazde ori nici „marii guvernanți” ai României nu au făcut-o, deși era de datoria lor să se informeze. Cum s-au simțit acești oameni politici români în momentul când l-au auzit și au citit alegațiile unui Jean Ancel*, cercetător la Yad Vashem¹⁴, Israel, despre răspunderea în exclusivitate a românilor în legătură cu pogromul evreilor de la Iași? Acesta vorbea despre „lanțul de comandă al persoanelor și organelor (de stat românești – C.T.) care au planificat, pregătit și executat Pogromul de la Iași” (sic!), punând la dispoziție tot felul de liste inventate cu vinovați și vinovății și formulând concluzia că populația Iașului, aproape în totalitate (sic!) se făcea răspunzătoare. Să notăm în treacăt faptul că în acel an, conform datelor statistice oficiale, aproximativ 50% din populația Iașului era de origine evreiască.

Evident că astfel de interpretări, pe care ni le propun unii cercetători ai holocaustului din România, nu au nimic în comun cu adevărul istoric. Pe de altă parte, este, cred, cel mai edificator exemplu de antiromânism promovat din totală ignoranță și susținut din nepăsare la cel mai înalt nivel de chiar conducătorii, e adevărat temporari, ai poporului român. Cine urmărește cu foarte mare atenție explicațiile oferite la Muzeul holocaustului din Berlin, pe care l-am vizitat de două ori până acum, constată că holocaustul din România a constat, în realitate, în dispariția celor 131 639 de evrei, inclusiv femei și copii din Transilvania de nord-est, aflată sub administrația regimului condus de Ferenc Szalasi (15 octombrie 1944-ianuarie 1945) de la Budapesta, care au fost mai întâi ghetoizați în orașele mari și în comune și apoi înbarcați în vagoane și deportați la Auschwitz pentru a fi exterminați¹⁵. La această cifră, stabilită de cercetătorii de la Institutul Yad Vashem din Israel, mai trebuie adăugați alți 15 000 – până la 18 000 evrei deportați în 1941 de către autoritățile de la Budapesta. Iar despre progromul de la Iași, Muzeul holocaustului din Berlin nu ezită să-l pună, desigur, în responsabilitatea armatei germane.

Ferenc Szalasi

În dorința lor arzătoare de a scoate adevărul la lumină, istoricii obișnuiesc să mai facă și analize comparate. Hai să comparăm regimul mareșalului Antonescu din perioada războiului cu regimul de apartheid, adică de colonialism rasist promovat de guvernele israeliene în teritoriile ocupate în urma războiului de șase zile (5 – 10 iunie 1967), acolo unde palestinienii nu au drept de vot pentru că nu au dreptul la cetățenie israeliană și alte încălcări flagrante ale drepturilor omului, cum ar fi de exemplu punctele militare de control, „zidul rușinii”, demolarea caselor și alungarea palestinienilor din așezările și de pe pământurile lor¹⁶.

Este foarte adevărat că regimul Antonescu i-a discriminat pe evreii cetățeni români, interzicându-le să se înroleze în armata română, practic scutindu-i de a-i umili și expune, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi obligat să lupte pe front cot la cot cu militarii germani contra iudeo–comuniștilor necetățeni români. În știința politică se numește „discriminare pozitivă”. Și tot ca „discriminare” le-a aprobat, după cum am menționat anterior, funcționarea unui teatru evreiesc, a unei gazete evreiești și a unei Uniuni a Comunităților Evreiești, instituție al cărui șef, era dr. Wilhelm Filderman. Acesta era primit în audiență la mareșalul Ion Antonescu ori de câte ori considera că era nevoie de intervenții pentru a aranja situația evreilor din România. În ciuda acestor „măsuri rasiale”, în urma războiului au rămas în viață pe teritoriul României nu mai puțin de 400 000 de cetățeni români de religie mozaică. Câți dintre aceștia ar mai fi rămas în viață dacă li s-ar fi permis să participe la campaniile militare ale armatei române? Astăzi, în teritoriile locuite de palestinieni există teatru palestinian, gazetă palestiniană, vreo uniune de comunități palestiniene sau există dreptul palestinienilor de a se înrola în armata israeliană? Sau șeful comunității palestiniene din Israel este primit de șeful statului israelian pentru rezolvarea curentă a problemelor palestiniene la orice oră din zi sau din noapte? Nici pomeneală. Ba dimpotrivă, guvernele de la Tel Aviv încalcă sistematic toate rezoluțiile ONU privind teritoriile repartizate palestinienilor precum și drepturile lor umanitare.

Mai mult, din 2008 s-a cristalizat pe plan internațional o mișcare de boicotare, renunțare la investiții și sancțiuni contra Israelului, așa numita BDS (Boicot, Dezinvestire și Sancțiuni), prin care se încearcă aducerea în fața tribunalelor internaționale a celor din guvernele de la Tel Aviv care se fac vinovați de crime de război (mii de civili necombatanți au fost uciși), dar mai ales pentru faptul că au încălcat deciziile ONU privind împărțirea Palestinei¹⁷ sau ilegalitatea construirii zidului de securitate de-a lungul Cisiordaniei. Până și evreii religioși boicotează Israelul pentru aceste nelegiuiri. BDS s-a extins în ultimii ani în multe țări de pe glob, mai deloc în România, ceea ce spune mult în legătură cu adevăratele sentimente ale românilor față de evrei. De altfel, în ultimii ani tot mai mulți evrei, cu dublă cetățenie (română și israeliană), și-au cumpărat proprietăți și se reîntorc în România. Prin urmare, dacă ar exista antisemitism în România s-ar mai petrece acest fenomen?

Note:

Cristian Troncotă, „România și frontul secret”, Editura Elion, București, 2014, pp. 296-301; idem, „Documente SSI despre crimele comise de NKVD asupra populației românești din Basarabia și Bucovina”, în „Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944)”, Editura Nemira, București, 2003, pp. 117-121.
Comisia internațională pentru studierea holocaustului în România, președintele Comisiei „Elie Wiesel”, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu, „Raport final”, Editura Polirom, Iași, 2004, p.79.
Ibidem, p. 76.
Ibidem, p. 80.
Teșu Solomonovici, „România iudaică”, București, 2021, vol I, p. 389-392.
Textul mi-a fost pus la dispoziție de prof. Ion Coja, căruia îi mulțumesc și pe această cale.
https://cultural.bzi.ro/misterul-scrisorii-maresalului-antonescu-catre-filderman-1035
Cristian Troncotă, „Omul de taină al mareșalului. Destinul unui mare român”, ediția a III-a, Editura Paul Editions, București 2020, p.211.
„Lotul Antonescu în anchetă la SMERȘ, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB”, Ediție îngrijită de Radu Ioanid, Editura Polirom, Iași 2006, p. 221.
http://www.cunoastelumea.ro/institutul-elie-wiesel-lovit-in-moalelecapului-de-un-ziar-evreiesc-din-sua-care-spune-ca-pentru-pogromul-de-laiasi-si-au-asumat-responsabilitatea-germanii-in-1959/.
Este vorba despre Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, fondat prin Hotărârea Guvernului României nr. 902 din 4 august 2005.
Vezi George Voicu, „Pogromul de la Iași (28-30 iunie 1941) – prologul Holocaustului din România”, Editura Polirom, Iași, 2006.
*Jean Ancel (n. 1940 la Iași, România – d. 30 aprilie 2008 la Ierusalim, Israel) a fost un istoric israelian de origine din România. În timpul Pogromului de la Iași, avea un an și se spune că a scăpat, fiind ascuns într-un subsol, iar tatăl său, Șmil Ancel, a fost supraviețuitor al „trenurilor morții”. Și-ar fi pierdut aproape întreaga familie în acele tragice evenimente, nu mai puțin de 27 de rude. În mod logic, ar fi trebuit să știe că guvernul R.F.G. a început să plătească, din 1959, despăgubiri familiilor celor care au înregistrat pierderi în Pogromul de la Iași. Cu toate acestea a păstrat tăcerea, necomentând acest aspect în lucrările sale. De ce? Iată o întrebare la care, din respect, nu ne propunem să răspundem.
Yad Vashem este denumirea Memorialului Victimelor Holocaustului, din Ierusalim instituție oficială a Statului Israel, constituită în 1953 în urma unei hotărâri a parlamentulului (Knesset-ului) israelian.
https://www.yadvashem.org/yv/pdf-drupal/en/report/romanian/1.10_Northern_Transylvania_%20revazut%20 gina.pdf.
A se vedea pe larg Jonathan Ofir, http://mondoweiss.net/2017/01/britain-israels-mother/ și în „Lumea”, 3/2017, pp.39-41.
Începând din 1975, ONU a declarat Israelul un stat rasist și intolerant. Așa se explică și apariția expresiei „naziștii-sioniști” pentru a desemna în media antievreiască pe cei ce promovează politici aruncate de mult la lada de gunoi a istoriei.
(Va urma!)

02/06/2022/0 Comments/by Tudor Urse