Entries by Tudor Urse

,

Liv Tu Visit… Your City vă prezintă Quest + Tur – Pe urmele lui Anton Pann (29 iulie 2023)

Salutare dragilor, Dacă aveți drum în data de 29 iulie în Râmnicu Vâlcea, nu uitați să mergeți la un tur inedit. Cum bine știm, sau trebuie să reamintim cititorilor noștri mai tineri, data de 29 iulie reprezintă pentru noi românii sărbătoarea imnului nostru. Un imn cu o poveste, care a fost creat de marele bard […]

LECȚIA DE ISTORIE: 2 iulie 1940 – Memoriul lui Nicolae Iorga cu privire la pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei

„Azi are loc ședința Comisiunei Afacerilor Străine a Parlamentului. De dimineață, Urdăreanu a fost la Iorga să-l roage să spuie că eu am fost pentru rezistență. A promis că va face ceva.”, scria Carol al II-lea în ziua de marți, 2 iulie 1940, pentru a adăuga, a doua zi, în Jurnalul său: „Miercuri, 3 iulie […]

Gabriel Constantin – Curtea Domnească din București în vremea lui Constantin Brâncoveanu

Gabriel Constantin - Curtea Domnească din București în vremea lui Constantin Brâncoveanu

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a însemnat perioada de maximă înflorire a Curții Domnești din București, fapt care, într-un cadru mai larg, s-a înscris în registrul bogăției edilitare a Capitalei lăsată moștenire de către Brâncoveanu.

Amprenta înnoitoare a operei brâncovenești s-a reliefat foarte sugestiv în bogata serie de ctitorii laice și religioase realizată de voievodul român, iar din aceste puncte de vedere Curtea Domnească din București prezintă și astăzi unele mărturii ale acestei opere.

constantin brancoveanuDeși a moștenit un edificiu pe care Ovary Janos îl găsise în 1678 „impunător și destul de strălucit”1, Constantin Brâncoveanu a inițiat totuși, încă din primii ani ai domniei sale, o serie de lucrări menite să dea și mai mult fast Curții Domnești din București. Astfel, cele dintâi lucrări au vizat terminarea paraclisului realizat de către Grigore Ghica, fapt pentru care noul ctitor „i-a făcut turnul și tinda bisericii, înfrumusețând biserica și cu tâmple și cu zugrăvituri și cu alalte toate împodobind-o”2. Fațada de vest a Bisericii a fost placată cu plăci de piatră de Albești prinse în perete cu copci de fier. A urmat „casa cea domnească ce iaste pe stâlpi de piatră și iaste cu trei cafasuri și cu toate ce se văd într-însa, care iaste despre Biserica cea mare”. Era de fapt ultimul corp de case de pe latura răsăriteană a Palatului la care s-a referit și secretarul lui Constantin Brâncoveanu, italianul Anton Maria del Chiaro3. Acesta din urmă ne-a lăsat și o foarte sugestivă descriere a încăperilor care alcătuiau acest remarcabil edificiu: „sălile erau mari și boltite, iar prima dintre ele are în mijloc un rând de coloane dar destul de scunde. Sala a doua servește pentru adunarea divanului unde se mai fac banchete în zilele solemne, altele sunt săli sau camere de audiență de unde intri apoi în iatacul domnului și de aici în cămările doamnei care în realitate sunt numai două și o cămăruță”. Partea de nord a ctitoriei brâncovenești a fost distrusă în momentul ridicării unor case în secolul al XIX-lea.

Biserica Buna-Vestire București

Biserica Buna-Vestire București

Toate aceste lucrări au schimbat înfățișarea Palatului. Latura de sud era străjuită de două foișoare legate printr-o loggia, împodobită cu coloane și capiteluri realizate în stilul brâncovenesc. Una din aceste piese a fost recuperată și montată pe actuala terasă a muzeului, alte două păstrându-se în Biserica Buna-Vestire.

Importante modificări au fost aduse și vechiului nucleu al Palatului în condițiile în care Constantin Brâncoveanu a dispus ca bolțile din secolul al XVI-lea – construite în timpul lui Mircea Ciobanul –, susținute pe stâlpi cruciformi, au fost dublate cu ziduri noi care au sporit puterea de susținere a structurii superioare, astfel încât, probabil cu această ocazie s-a adăugat un nou etaj. Aflată în imediata vecinătate a loggiei, sala tronului a dobândit o suprafață de 300 mp. Deși mărturiile arheologice ale acestei istorice săli, care s-au păstrat până astăzi, sunt foarte puține, totuși un fragment din peretele de nord ne dovedește că această încăpere era neobișnuit de înaltă, cu pereți completați cu arce în relief, cu ferestre spațioase ce dau spre culoarul de acces la paraclis. O ușă asigura legătura între sala cu lunete și divanul cel mare, iar spre vest se desfășirau câteva camere ocupate probabil de voievod.4

Mircea Ciobanul Voievod și Doamna Chiajna

Mircea Ciobanul Voievod și Doamna Chiajna

Alte lucrări care s-au desfășurat din porunca lui Brâncoveanu la Palatul din București au vizat refacerea clopotniței Bisericii Buna-Vestire, distrusă în urma unei explozii a prafului de pușcă (1692) provocată de un trăznet. Noua construcție era „mai bună de cum au fost întîi, puindu-i și ceasnic în clopotniță, făcându-i și horă împrejur care n-au mai fost înainte la alți domni”. O altă realizare a fost construirea unei băi domnești, pentru care s-au folosit marmură și meșteri veniți de la Istanbul. Cercetările arheologice au scos la iveală o încăpere octogonală de cca 3 mp, situată între latura de vest a Bisericii Buna-Vestire și casa parohială, care avea sub paviment camera pentru cuptorul care asigura, prin două orificii, aerul cald. Totodată, spațiul din fața Palatului voievodal a fost remodelat în sensul în care au fost amenajate terase care asigurau coborârea în trepte către Dâmbovița, iar pentru întreținerea acestui teren, ca și pentru grădina din zona actualei străzi Covaci, au fost angajați peisagiști cunoscători ai concepției horticole italiene.

În anul 1707, Constantin Brâncoveanu a înlocuit vechiul foișor de lemn din grădină cu unul din piatră, iar în 1712 a înconjurat întregul perimetru al Curții cu un zid de cărămidă, lucrare ce a ieșit la iveală în urma cercetărilor arheologice desfășurate în mijlocul curții Hanului lui Manuc și pe străzile Gabroveni și Șelari. În anii 1712-1713, au fost ridicate încăperi din piatră pentru seimeni precum și șoproane pentru trăsurile domnești.

Așadar, domnia lui Constantin Brâncoveanu a constituit perioada de maximă înflorire a Curții Domnești din București. Potrivit mărturiilor celor care au vizitat Palatul, acesta era construit din cărămidă, piatră și marmură; în interior, pereții erau împodobiți cu fresce, iar spre exterior erau acoperiți cu un strat de tencuială albă. Perdele de mătase și covoare orientale împodobeau sălile și culoarele, iar candelabrele aduse din Occident asigurau lumina palatului. Noua înfățișare a acestui loc a fost remarcată și de membrii delegației engleze care au vizitat Palatul Domnesc în aprilie 1702, în frunte cu ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol, lordul Paget. Astfel, epigrafistul Edmond Cheshull, care îl însoțea pe ambasador, descrie Palatul ca fiind „frumos și elegant, făcut din piatră, având apartamente după modelul creștinilor și fiind înconjurat de două vaste grădini”.5 Totodată, Cheshull mai amintește că „Palatul principelui, cu apartamentele și grădinile alipite, este nobil și măreț și mult preferabil celor în care turcii ignoranți atât de ambițios se complac”.

Înalții oaspeți au fost găzduiți în casele Brâncovenilor de sub dealul Mitropoliei, iar când au ajuns la Curtea Domnească au fost întâmpinați de către Constantin și Ștefan, primii fii ai voievodului, care i-au condus până sus în foișor unde se afla Constantin Brâncoveanu însoțit de marii boieri. „Când au intrat în spătăria cu stele s-au tras patru salve de tun în semn de omagiu”. „Discuția s-a purtat timp de două ore în camera ce adăpostea scaunul domnesc”, întrucât amintește cronicarul „vodă Constantin l-a așezat pe lord pe scaun, iar el a luat loc pe patul alăturat”6. Vizita s-a încheiat cu un copios ospăț, după aceea înalții oaspeți fiind conduși la Cotroceni de unde au putut să admire panorama Bucureștilor.

Sunt cunoscute condițiile în care Constantin Brâncoveanu a fost înlăturat de pe tronul Țării Românești și modul în care acesta și-a pierdut viața la Constantinopol. Consemnăm doar că cei care au urzit căderea domnitorului, Cantacuzinii, au continuat totuși opera lui Brâncoveanu. Astfel, Ștefan Cantacuzino, cel care a ocupat tronul țării după moartea lui Brâncoveanu, a edificat portalul de la intrarea Bisericii Buna-Vestire și a construit Palatul Doamnei Păuna, o locuință dedicată în exclusivitate cerințelor soției sale, doamna Păuna. Este vorba despre o clădire cu parter și etaj, cu ferestre largi, pereții fiind acoperiți cu motive florale roșii și galbene. O parte a acestui edificiu se păstrează și astăzi pe strada Soarelui.

În fapt, Palatul Doamnei Păuna a reprezentat ultima construcție realizată în perioada de apogeu a Curții Domnești din București, care, odată cu instaurarea domniilor fanariote, a cunoscut intrarea într-un proces ireversibil de decădere.

„Curtea Domnească din București în vremea lui Constantin Brâncoveanu”, Gabriel Constantin, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie vol. XXIV”, pag. 301, editat de Muzeul Municipiului București, 2010.

Note:

1. Cronica lui Radu Greceanu, în Cronicari munteni, II, p. 151.

2. Ibidem, p. 32.

3. Anton Maria del Chiaro, Istoria della moderne rivoluzioni della Valachia, Ed. Nicolae Iorga, București, 1914, p. 27.

4. P. I. Panait, Muzeul Curtea-Veche, București, 1973.

5. Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 45.

6. Ibidem, p. 52.

LECȚIA DE ISTORIE – 12 aprilie: Bătălia de la Doljești în urma căreia Ștefan cel Mare a devenit domnul Moldovei

LECȚIA DE ISTORIE - 12 aprilie: Bătălia de la Doljești în urma căreia Ștefan cel Mare a devenit domnul Moldovei

La data de 12 aprilie 1457 a avut loc Bătălia de la Doljeşti, în urma căreia Ştefan cel Mare ocupă tronul Moldovei, înlăturându-l pe Petru Aron, domnitorul care-l ucisese pe tatăl său, Bogdan al II-lea, la Reuseni în octombrie 1451. Dorind să răzbune moartea tatălui său, tânărul Ştefan pătrunde în Moldova, în aprilie 1457, cu sprijinul lui Vlad Ţepeş domnul Valahiei şi ajutat de boierii din Ţara de Jos, adună sub steaguri circa 6 000 de oameni cu care se îndreaptă spre Suceava pentru a-l da jos pe Petru Aron.

Confruntarea dintre Petru Aron și Ștefan cel Mare are loc la Doljeşti, pe pârâul Hreșca, afluent al Siretului, la data de 12 aprilie 1457, lupta încheindu-se cu înfrângerea lui Petru Aron, care fuge apoi în Polonia de unde va emite în continuare, pretenţii la tronul Moldovei și numai uciderea sa, în timpul unei expediți moldovenești în Transilvania, în 1468 va duce la consolidarea domniei lui Ștefan cel Mare.

A doua zi după bătălia de la Doljești, pe câmpul numit „La Dreptate” din apropierea Sucevei, Adunarea Țării îl va aclama pe Ștefan, iar mitropolitul Teoctist îi va da binecuvântarea și îl va unge ca domn al țării, cu acest prilej începând una dintre cele mai lungi și mai glorioase domnii din istoria Moldovei.

Trebuie amintit că lunga domnie de 47 de ani, a lui Ștefan cel Mare, a fost marcată de numeroasele lupte cu turcii, care deveniseră o amenințare pentru Europa şi pentru întreaga creștinătate, dar cea mai importantă victorie asupra turcilor, va rămâne cea obținută la Vaslui la 10 ianuarie 1475, această bătălie fiind considerată cea mai mare înfrângere a Islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit după această victorie „eroul creștinătății”.

A consemnat pentru dumneavoastră Lecția de Istorie.

Alexandru Țipoia (1914 – 1993), la 20 de ani de eternitate, o opera de constructor

Alexandru Țipoia (1914 - 1993), la 20 de ani de eternitate,
o opera de constructor

Artist exhaustiv, complex și complet, unic în genul său printre artiștii de frunte ai generației sale, Alexandru Țipoia a fost, înainte de toate, cu predilecție, un Constructor de imagini, un Arhitect al formelor plastice, un artist al Permanențelor, al Definitivului, al Eternului ca atitudine artistică.

Din panoplia sa artistică nu i-a lipsit nici o modalitate a exprimării. S-a manifestat cu dăruire și pasiune în Desen (toate tehnicile), Pictură (toate tehnicile), Gravură (toate tehnicile), Sculptură (tehnici variate), Artă decorativă (tapiserie, broderie, mozaic, ceramică etc.), Pictură Murală bisericească și Restaurare de pictură la Monumentele Istorice etc. Așadar, condiția sa artistică supremă a fost „Totalitatea”, „Întregul”, deci „Risipirea”, căreia să nu-i scape nimic, cea care i-a caracterizat „prea plinul” tumultului alcătuitor, tumult pe care n-a ezitat să-l facă vizibil de-a lungul unei vieți dăruite cu pasiune artei, așa cum niciunul din contemporanii săi nu a facut-o.

Alexandru Țipoia este un artist de un „cu totul alt tip” decât marii colegi ai generației sale, atât de bine cunoscuți, iubiți, apreciați și pentru că previzibili și mereu identici, cu ușurință clasificați.

This slideshow requires JavaScript.

Ceea ce caracterizează cu obstinență Opera lui Alexandru Țipoia este tocmai unicitatea ei ca Imprevizibilitate, imposibilitatea de-a o stăpâni cu ușurință din afară ca privitor, ca amator sau ca administrator profesionist al Fenomenului artistic.

Faptul că Operei nu-i putem găsi cu ușurință un sertăraș în care să o cazăm pentru a o clasifica, pentru a pune ordine în gândirea culturii noastre plastice, este un handicap pentru toți, căci ea Scapă în permanență unei ușoare conștientizări, unei rapide clasificări, iar omul nu iubește și nu se apropie de ceea ce nu controlează, de ceea ce îi scapă.

Faptul că Opera lui Alexandru Țipoia în ansamblul ei nu iese în întâmpinarea unor sensibilități și obișnuințe bine stabilite, ci din contră, rupe aceste obiceiuri, deconcertează, descumpănește, deranjează, dă de gândit, este o consecință a inadecvării demersului său plastic la modalitatea obișnuită a omului curent de-a înțelege și de a-și apropia percepția artistică. Dar nu artistul trebuie să urmeze gustul și nevoile societății, ci societatea trebuie să-l urmeze pe artist, dacă poate, în cercetările și cuceririle sale interioare.

Cu toate acestea, aș spune tocmai de aceea, Opera lui Țipoia se așează cu greutate și statornicie la întretăierea a trei mari curente ale artei românești, curente reprezentate în epocă de trei mari personalități ale plasticii noastre: Ciucurencu (n. 1903), postimpresionist; Baba (n. 1906), clasicizant; Țuculescu (n. 1910), expresionist și expresionist abstract.

This slideshow requires JavaScript.

Acestor atitudini plastice, Alexandru Țipoia le opune o viziune arhitectonică, de factură sintetică, abstrăgând esențialul din natură și redându-l ca pe o concluzie plastică, o dorință și o nevoie de organizare a spațiului (a suprafeței pânzei) diferită de cea a iluștrilor săi colegi. La el dorința era să răzbată calmul, reculegerea extatică, forța spiritului fără gesticulație inutilă, reducerea la maxim a mijloacelor utilizate, apropiindu-se oarecum de ceea ce s-a numit ulterior „arte povera”.

Această dorință de epurare a imaginii plastice din arta lui Țipoia, venea ca o replică, ca o opoziție la postimpresionism, din care s-a alimentat din belșug expresionismul, răspândite ambele în epocă în arta românească.

Dar cum nu te alcătuiești organic, ca ființă „contra” cuiva, ci ești emanația propriei tale structuri interioare, pictorul s-a lăsat sedus de puterea de convingere a unui mod de exprimare, preluând generos dar parcimonios, de pretutindeni, tot ce-i corespundea, fără prejudecăți, fără angoase, creându-și cu timpul un stil personal, recognoscibil, plin de o modernitate reținută și de o sobră intelectualitate.

Pânzele lui Țipoia sunt încâ de timpuriu „simple”, „epurare”, simple ca formă compozițională, dar complexe, concentrate ca un aforism, esențializate prin „stilizare”, ceea ce le apropie întrucâtva de cubism, amintindu-l, fără să fie însă cubiste, căci tehnica nu insistă pe volum, ci numai îl sugerează, cu discreție și rafinament.

Încă din 1937, de la vârsta de 23 de ani, Alexandru Țipoia se adună în jurul unui nucleu solid, plin de poezie și armonie al formelor, sugerând materialitatea „în plan”, punând „emoția plastică” în slujba unui concept al sintezei. Desenele sunt revelatoare pentru înțelegerea plastică a picturii sale în ulei. Ampla sa expoziție din 28 ianuarie – 20 februarie 1940 de la Sala Ileana (Cartea Românească), din București, este încununarea unui efort plastic deosebit și distanțarea netă de tot ceea ce pictura românească practica la acea vreme. În 1943, profesorul George Oprescu recunoștea într-un articol din Universul„Dna Rădulescu și Țipoia reprezintă la noi două din curentele ‘moderne’ cele mai Înaintate”.

Și totuși, în acel moment, nici Magdalena Rădulescu, nici Horia Damian nu ajunseseră la sinteza oferită de Al. Țipoia. Ambii iubind materia plastică, mai rătăceau prin secvențe subalterne: prima căutându-și reperele în arta etruscă, sub înrâurirea picturii lui Massimo Campigli, desigur fără a le găsi simultan, al doilea, aplecându-se spre interpretarea naturii imediate, parcă subjugat de farmecul ei dar și de viziunea lui Corneliu Baba, de la acea epocă. Ambii au părăsit România și s-au realizat în mod firesc, în lumea liberă a occidentului. Dar în timp ce ei plecau, așa cum au făcut-o atunci și Alexandru Istrati și Natalia Dumitrescu, prieteni cu Alexandru Țipoia, acesta făcea greșeala ireparabilă de-a se întoarce în 1947 din Italia, pentru a se găsi instantaneu, prizonierul pe viață, fără scăpare, al Gulagului roșu.

Drumul artistic al lui Al. Țipoia va fi marcat din acel moment cu brutalitate de „Starea de Captivitate”, de „Stressul permanent” și de „Exilul interior supus Terorii exterioare” în care artistul a trebuit să-și ducă viața și să-și elaboreze Opera.

Condițiile politico-sociale ale Comunismului și-au pus amprenta asupra sensibilității sale artistice excepționale, subminând-o, destabilizând-o, așa cum nu s-a întâmplat nici cu Ciucurencu, nici cu Baba, iar din cu totul alte motive nici cu Țuculescu.

Privind de unde s-a plecat și văzând unde s-a ajuns în opera sa, deci privind „traseul” creației, nici Ciucurencu, nici Baba, nici Țuculescu nu au avut un parcurs dintr-o „neliniște continuă”, dintr-o „nemulțumire continuă”. Condiția lui artistică este similară și extrem de apropiată cu cea a cercetătorului științific, numai că domeniul său de activitate este arta, transmiterea emoției sub formă de concluzie, printr-un limbaj plastic redus la esență. Lucru remarcat de altfel și de Ion Frunzetti, încă din 1946, la expoziția lui Țipoia de la Ateneul Român: „Departe de a fi ajuns la o formulă, pe care să o considere rețetă universală, confecționând la infinit după indicațiile ei, Țipoia preferă să păstreze fiecărui tablou caracterul de experiență”.

Și s-ar putea spune că neliniștea, nemulțumirea este condiția sa primordială: nemulțumirea, precum cea a omului de știință, pentru că numai ea poate mișca și împinge implacabila mașinărie a spiritului într-un efort continuu de autodepășire, până la paroxism.

Această nevoie interioară de depășire de sine, l-a salvat pe pictor, de-a lungul deceniilor de impus și constrângător „Realism socialist”, să eșueze într-un lamentabil formalism, într-o schemă artistică prestabilită, practicată de majoritatea artiștilor deceniilor 6 și 7 ale secolului XX.

În perioada cea mai neagră a istoriei României, după 1948, artistului îi cade în sarcină responsabilitatea întreținerii întregii familii formată din șapte persoane, nimeni nemaiavând nici un venit, prin confiscarea proprietății funciare, tatăl său având „domiciliul obligatoriu”, ca moșier, iar fratele său fiind închis, șapte ani și jumătate, până în 1956, pentru „activitate contra clasei muncitoare”. Alexandru Țipoia, ca artist necolaboraționist, din 1949 „tras pe linie moartă” până la Revoluția din decembrie 1989, face față onorabil terorii impuse în artă de autorități, începând cu Partidul Muncitoresc Român, apoi cu Partidul Comunist Român, în vederea creării „omului nou”.

Paralel cu arta „figurativă” din care trebuie să-și întrețină acum familia, gândește abstract în continuare, face artă pentru sine, fără să expună, își continuă cercetarea care îl va scoate din acest „impas” impus, care nu-i era nici propriu, nici firesc.

Cum fiecare individ în parte, a trebuit să plătească într-un fel sau altul, cu libertatea, fie ea și de expresie, gulagului comunist, pictorul a plătit-o cu arta sa „realistă”, dar nefăcând niciodată rabat la calitatea plastică propriu-zisă. Calitatea artistică a operei este salvarea sa întru eternitate.

După 1960, evoluția sa plastică își reia oarecum cursul inițial, constrânsă tot mai puțin de cerințe de ordin politic. Arta sa își continuă aventura cercetării pentru propria nevoie a existenței, materia se structurează iarăși după propriile nevoi spirituale ale sufletului artistului. Imaginile lucrărilor sunt acum mai sobre, evocând „teme abstracte”, cu „tentă” existențială, filosofică, dezvoltate pe cicluri mari, care acoperă două, trei decenii.

Așa au luat naștere ciclurile „Instrumentelor muzicale”, al „Cariatidelor”, al „Mișcărilor ondulatorii” etc.

Opera lui Alexandru Țipoia triumfă cu o apoteoză plastică de o infinită sensibilitate, de o calitate spirituală deosebită, marcându-și teritoriul său propriu, cu eleganță, discreție și forță, în spațiul spiritualității românești.

Încă necunoscută suficient, la nivelul pe care creația sa o merită și impune, opera sa este în continuare victima moștenirii mentalității comuniste.

Muzeul Național de Artă al României, spre rușinea sa, nu expune decât o singură lucrare, din 1941, pe când artistul avea 27 de ani, în timp ce opera sa acoperă mai bine de jumătate de secol de cercetare plastică, iar lucrări ale artistului se mai află în depozitele de la subsol ale muzeului. Trebuie, de asemenea, să subliniem faptul că Muzeul Național de Artă al României în noul său volum de prezentare al Galeriei de Artă Românească, editat în 2001, îl omite total pe Alexandru Țipoia. Nu numai că nu-i reproduce opera expusă în muzeu, dar nici măcar nu-i pomenește numele, printre celelalte citate (unele de-a dreptul nesemnificative pentru Istoria Artei Românești), ca și cum artistul n-ar fi existat, cu toate că Muzeul i-a organizat în 1998 o expoziție Retrospectivă, ce-i drept, care a durat foarte puțin timp pentru că era prea valoroasă și interesantă și nu convenea Direcției. Tot așa nu convenise nici vechii Direcții a Muzeului din regimul comunist, care a făcut totul ca Retrospectiva Alexandru Țipoia să nu aibă loc cu toate că era în „planul” muzeului, dar numai fictiv. Iată tradiția și moștenirea comunistă cum acționează și astăzi!

Cât de bogați suntem, pentru a ne putea permite să ignorăm operele capitale!

În același timp, Istoria adevărată a artei românești așteaptă răbdătoare să fie în sfârșit scrisă.

Text apărut în revista Căminul Românesc de la Geneva, septembrie, 2008.

Dumitru Puiu Rujan – La 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi

Dumitru Puiu Rujan - La 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi

Marea tragedie din 4 aprilie 1944, când Bucureştii, capitala României, au fost victima unui masiv ȘI UNIC bombardament al aviaţiei americane. Au fost vizate ţinte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar şi partea centrală a oraşului: Palatul Regal, Universitatea, Hotelul Athenee Palace, Ateneul Român, Hotelul Splendid etc. Ele nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iaşi-Chişinău, iar luptele încetaseră de la sfârşitul lunii martie. Ostilităţile aveau să se reia abia la 20 august, scria profesorul Ioan Scurtu. Practic, atacul americanilor a fost în sprijinul sovieticilor, care nu puteau rupe frontul spre România. Potrivit ziarului „Timpul”, faimoșii aviatori de vânătoare români şi servanţii bateriilor antiaeriene au reuşit să respingă totuși valurile de bombardiere americane. Astfel, în ziua tragică de 4 aprilie au fost doborâte 44 de aparate inamice, mai mult de o treime din numărul total cu care americanii ne-au atacat! A doua zi, deasupra Ploieștilor, numărul avioanelor doborâte a fost de 54!

Cum se vede, cât erau ei de americani, România nu prea era atunci „sat fără câini” (comandor aviator Tudor Greceanu – n. red.)… Adevărat, la 22 iunie 1941, România a intrat în război alături de Germania, având ca obiectiv eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ocupate de Armata Roşie cu un an inainte.

De menționat, mareşalul Antonescu nu s-a considerat în război efectiv cu cele două mari ţări occidentale (făcuse în Occident strălucite studii militare!), iar România nu a întreprins nici o acţiune militară împotriva acestora. Chiar dacă avioanele americane şi engleze au executat în 1942-1943 mai multe raiduri aeriene împotriva țării noastre, vizând cu precădere zona petroliferă din Valea Prahovei și uzinele de armament din Brașov (lamentabil, chiar în ziua de Paști!), rezultatele au fost mai curând modeste. De exemplu, la 1 august 1943, din cele 177 de avioane americane plecate din Libia, au fost doborâte de artileria antiaeriană si aviația română 41 „fortărețe zburatoare”, s-au întors la bază doar 88, dintre care 55 cu avarii importante (unele au aterizat pe parcurs). Au fost omorâţi 147 aviatori, iar 116 au fost luaţi prizonieri in România.

La 2 aprilie 1944, guvernul sovietic a declarat că intrarea Armatei Roşii pe teritoriul României „nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul acesteia, ci era dictată exclusiv de necesităţi de război.” Dar după două zile a avut loc, neașteptat pentru nimeni, marele bombardament american asupra Bucureştilor, soldat cu 3000 de victime civile!!

Mihail Sebastian

Mihail Sebastian

În ziua fatidica 4 aprilie 1944 un număr de 220 bombardiere B-17 (aceleasi Fortăreţe zburătoare) şi 93 bombardiere B-24 (Liberator) au intrat în spaţiul aerian al României, venind din Italia. Dezastrul din Gara de Nord şi din cartierul Griviţa a impresionat cel mai mult. Avioanele americane au vizat, cu precădere, Gara de Nord, instituţie civilă, în care se aflau sute și sute de oameni, mai ales refugiaţi din Moldova. Scriitorul Mihail Sebastian nota: „Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”

Gheorghe Zane

Gheorghe Zane

Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, au fost distruse importante bunuri materiale. Gheorghe Zane nota și el : „Bombardamentul din 4 aprilie n-a adus, cred, nici un folos militar anglo-americanilor; războiul era decis când ele au început, n-au adus, sigur, nici un folos politic. Opinia publică şi fruntaşii politici aveau la această dată atitudinile fixate. O serie de crime inutile, comise în numele eliberării Europei.”

Măruca Cantacuzino-Enescu

Măruca Cantacuzino-Enescu

Măruca Cantacuzino-Enescu şi-a scris memoriile la vreo zece ani de la acel bombardament: „Bucureştii, oraş înfloritor, zâmbind cu toate grădinile, cu buna sa dispoziţie, încrezător chiar în acel timp, oraş deschis, fără apărare anti-aeriană, ajuns în trei sferturi de oră în stare de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului preşedinte Franklin Roosevelt; în tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare şi revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă braţele Armatelor Roşii «eliberatoare» care înaintau, ameninţându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi şi bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud şi acum vocea lugubră şi tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean. Acelaş speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio Internaţional, dojeneşte ţările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», aşa cum îl numeşte Occidentul pe fostul său aliat din Est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesităţile cauzei lor.”

În acea zi de 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi. A fost un moment tragic, inexplicabil, cu victime nevinovate care nu trebuie uitat. (Citatele dintr-un studiu al prof. univ. Ioan Scurtu)

Un monument dedicat piloţilor americani aminteşte despre bombardamentele din 1944 asupra Bucureştiului. O vreme a stat în curtea Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I” din Bucureşti, ulterior fiind mutat cu onoruri în Parcul Cişmigiu. Acolo se află şi în ziua de astăzi.Monumentul este închinat de romani soldaților americani din Parcul Cișmigiu:

„Pentru americani, firesc, sunt eroi, pentru noi, nu. Este o glorie faptul că au bombardat şi au ucis civili? Nu putem să-i glorificăm după acele bombardamente”, a declarat istoricul şi colonelul în rezervă Ion Dănilă. „Monumentul este asemenea unei cărţi deschise pe care stă inscripţionat faptul că 378 de soldaţi americani au murit la datorie în România pentru libertatea Europei şi gloria SUA”. Adevarat, și 24 de piloți români, dar ei n-au fost (în istorie) învingători. Doar pe cerul Patriei…

A consemnat pentru dumneavoastră Dumitru Puiu Rujan.

,

EVENIMENT DE BUNAVESTIRE: Sâmbătă 25 martie 2023 – București – „Crini printre zăbrele. Femeile și detenția politică”

EVENIMENT DE BUNAVESTIRE: Sâmbătă 25 martie 2023 – București - „Crini printre zăbrele. Femeile și detenția politică”

Sâmbătă 25 martie, ora 17, la Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, str. Veseliei nr. 21, Sector 5, București, anunță frumosul eveniment Buciumul.ro.

„Luna martie este pretutindeni dedicată femeilor, iar în Occident a devenit ‘Luna Istoriei Femeilor’. Femeile au fost și ele victime ale celor trei dictaturi din secolul trecut. Fie că au făcut politică ori au fost soții de oameni politici, ele au umplut pușcăriile în rând cu soții, tații sau frații lor.”, scriu aceștia.

Despre implicarea femeilor în mișcarea naționalistă interbelică și despre prezența lor în temnițele și lagărele celor trei regimuri totalitare dintre 1938 și 1989 se vorbește foarte puțin, urmare a rigorilor corectitudinii politice. Și totuși, Istoria trebuie cunoscută în întregul lor. Am considerat că ne revine nouă misiunea abordării acestui subiect evitat cu prudență de istorici.

De Bunavestire, considerată zi a femeii creștine, vă prezentăm destinele a 10 femei, victime ale totalitarismului de stânga și de dreapta, în expoziția „Crini printre zăbrele”. Cu acest prilej, dna dr. Galina Răduleanu va vorbi, din proprie experiență, despre ce înseamnă ca o femeie să fie deținută politic în comunism. Iar d-na prof. Zoe Rădulescu va expune drama copilului născut și crescut până la vârsta de 2 ani în temnițele comuniste.

Haideți să ne vedem la Muzeul Rezistenței, un șantier memorial ce prinde viață sub ochii dvs.!

Detalii la Tel./WhatsApp +40722749249, Email: ogoranu@gmail.com, Florin Dobrescu.

Misterele de la Sarmizegetusa Regia – Cuiul dacic care nu ruginește și orașul subteran

Misterele de la Sarmizegetusa Regia - Cuiul dacic care nu ruginește și orașul subteran

Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei, continuă să ascundă mistere neelucidate. Dincolo de rolul templelor dacice, de ritualurile ieșite din comun ale lui Zamolxe și Deceneu, de miturile asociate cu originea geților, în ruinele cetății, ștearsă de pe fața pământului în urma unui cataclism necunoscut, au fost descoperite o serie de vestigii care uimesc lumea științifică, de la cuiul care nu ruginește la câmpul magnetic din aria cetății.

Sarmisegetuza Regia

Sarmisegetuza Regia

Sarmizegetusa Regia (cea regească) a fost capitala și cel mai important centru militar, religios și politic al statului dac înainte de războaiele cu Imperiul Roman. A fost nucleul unui sistem defensiv strategic format din șase fortărețe dacice din Munții Orăștiei, folosit de Decebal pentru apărare contra cuceririi romane.

Cercetările arheologice au dus la descoperirea a şapte temple (două circulare, cinci patrulatere) în Sarmizegetusa Regia, pe două mari terase: a X-a, respectiv a XI-a.

Andrei Vartic

Andrei Vartic

Dincolo de vestigiile clasice – de ziduri, temple și urmele locuirii acestei cetăți, publicistul Andrei Vartic (1948 – 2009) a descoperit, în anii 1990, un artefact învăluit în mister – „cuiul dacic care nu rugineşte”.

Andrei Vartic a descris cuiul dacic în mai multe lucrări științifice, publicate în Moldova. Cuiul dacic vechi de două milenii a fost cercetat la Institutul de Metalurgie de la Bălţi, iar experții au descoperit, cu uimire, că acesta nu ruginea, fiind alcătuit din alfa-fier pur de 99,97%.

Până la ora actuală sunt cunoscute în lume numai două exemple de astfel de fier antic: stâlpul de fier de la Delhi şi un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat atât în laboratoarele de la NASA cât şi la Universitatea Harvard. Specialiştii spun că procesul modelării unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decât obţinerea lui, dată fiind posibilitatea introducerii în el a unor impurităţi.
Cum de au avut acces dacii la o asemenea tehnologie, cum au reușit să aducă un asemenea procent de puritate a metalului rămâne în continuare un mister și după 2000 de ani.

Dacii ne-au lăsat mostre de „civilizaţie” extraordinară dintre care amintim de:

– Betoane perfecte nedistruse de timp, apă şi intemperii de peste 2000 de ani;

– Metalurgie mai avansată decât cea din zilele noastre – cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, când romanii nu puteau să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25 kg;

– Modelele matematice de la Grădiştea Muncelului şi desigur cele Topografice, prin aşezarea „aşa-ziselor cetăţi” din Munţii Sureanului, Cindrelului, Perșanilor (Racoş) într-o ordine perfect geometrică de invidiat chiar şi azi.

Grădiştea Muncelului

Grădiştea Muncelului

Câmpul magnetic de la Sarmizegetusa Regia

Napoleon Săvescu

Napoleon Săvescu

Un alt cunoscut cercetător, medicul Napoleon Săvescu, pasionat de dacologie, prieten al basarabeanului Vartic şi fondator al fundaţiilor „Dacia Revival International Society” şi „The Romanian Medical Society of New York”, lansa în anii 2000 teoria existenței unui camp magnetic în zona cetății.

În jurnalul său de călătorie din iunie 1998, Napoleon Săvescu afirma că a descoperit acest efect din întâmplare, în timp ce investiga ruinele de la Sarmizegetusa Regia.

„Coborâm spre Sarmisegetusa Regia, acolo unde m-a urmărit, nu de mult, blelstemul lui Zalmoxis: <>. Acolo unde casetofonul nu mai mergea, bateriile se consumasera aşa, peste noapte, filmul din aparatul de fotografiat se terminase si el <>, aparatul de fotografiat al lui Tudor <> și el, iar eu ma gândeam <>, cum de totul se strică tocmai la mine? De fel nu sunt superstiţios, aşa ca îmi rămăsese numai <> drept cauză, cu toate că se poate lua în considerare şi câmpul magnetic formidabil din zonă”, relata Napoleon Săvescu.

Sarmisegetuza Regia

Sarmisegetuza Regia

O altă teorie controversată, asociată Sarmizegetusei Regia, a fost enunțată de fostul general Vasile Dragomir care, în anii 1990, afirma existența unui oraş subteran care s-ar întinde pe 200 de kilometri pătraţi şi ar cuprinde şi celelalte aşezări antice din Munţii Orăştiei.

Vasile Dragomir

Vasile Dragomir

Într-o serie de articole scrise în presa vremii, Dragomir afirma că descoperirea ar fi fost făcută de armata română care căuta locuri pentru a construi unităţi militare.

„Aici se afla un colos al unei civilizaţii vechi de peste 10.000 de ani. Este o civilizaţie materializată prin ceva caracteristic numai lor. Eu mă pricep la două lucruri: ştiinţă concretă, în cazul meu, geodezie – cartografie, şi milităria. Eu odată am demonstrat, prin măsurători concrete, profesional făcute, cu aparatură precisă, că dacii aveau cunoştinţe astronomice, cum numai la maya le-am mai întâlnit. Capitala Daciei – Dragomir militaru vorbeşte -, este undeva de la Hîrtoape, niţel mai sus, spre Comărnicel, pe drumul lui Hud. Noi am găsit sus, la Hîrtoape, în afară de elemente militare construite pe teren, şi elemente subterane, care după părerea mea ii proiectează pe daci că ducând un fel de război ca în Vietnam! Dacii noştri erau foarte buni luptători şi pe dedesubt, de aceea, chiar dacă nu este numai părerea mea, se vorbeşte că în zona Cioclovina sunt nişte peşteri ciudate, interesante, puţin explorate. Am fost în unele..”, relata Dragomir, citat în jurnalul lui Napoleon Săvescu.

,

EVENIMENT: 9 martie 2023 – Marșul Memoriei martirilor închisorilor comuniste

EVENIMENT: 9 martie 2023 – Marșul Memoriei martirilor închisorilor comuniste

Motto: „Au încercat să ne îngroape, dar nu au știut că suntem semințe.”

În fiecare an, în data de 9 martie sunt comemorați foștii deținuți politici din România, din perioada 1944-1989, precum și toate victimele regimului comunist din acea perioadă. Conform AFDPR, în această perioadă, peste 2.000.000 de români au trecut prin gulagul românesc, incluzând persoanele încarcerate ori deportate.

Vă invităm alături de noi Joi, 9 martie 2023, la un scurt Marș al Memoriei, pentru a ne arăta respectul si recunoștința față de cei care au avut curajul să se împotrivească regimului comunist criminal, cu prețul libertății, sănătății și chiar cu prețul vieții lor, salvând astfel demnitatea neamului Românesc.

Marșul va începe de la Arcul de Triumf (zona stația RATB pe partea Parcului Herăstrău) la ora 19:00 și se va încheia la Monumentul Aripile din Piața Presei Libere. La monumentul dedicat Rezistenței Anticomuniste, se vor depune flori, se vor aprinde candele și se va rosti o rugăciune. Se va citi o lista simbolică cu 100 de nume de foști deținuți politic și se va ține un moment de reculegere. Vă recomandăm să veniți cu flori, candele și într-o ținută de culoare închisă.

Event facebook: https://www.facebook.com/events/3590430334559297/

Aiud sau Robi si Sfinți.
Pitești sau Răstignirea unei Generații.
Gherla sau Împărăția Morții.
Târgu Ocna sau Lumina din răni.
Jilava sau Pântecele Chitului.
Canalul morții.
Minele Cavnic si Baia Sprie sau Robii din Adâncuri.
Periprava sau Cimitirul de la Capăt de țară.
Rezistența din Munți sau haiducii Secolului XX.

Aruncați zeci de ani în temnițe ucigașe, împușcați în munți sau deportați în lagărele morții din Siberia, românii au pătimit pentru credința în Dumnezeu și în rostul creștin al acestui neam. Lupta lor n-a fost una politică. Ea nu s-a purtat, în ultimă instanță, cu ighemonii acestui veac, ci cu înseși puterile, începătoriile și stăpâniile întunericului. Și pătimirile lor i-au învrednicit de har, căci „suferințele pe cruce, celor răstigniți li se prefac în izvor de daruri neajunse pentru alții” (Arhim. Sofronie Saharov).

Ei sunt NOII MARTIRI ai pământului românesc.
(din albumul „Fericiți cei prigoniți, martiri ai temnițelor românești”)

„Sfinții Închisorilor”, alături de Asociația NEAMUNIT, vom întreprinde acest marș asemenea unei călătorii către noi înșine. Către trecutul nostru, dar mai ales către înțelegerea viitorului pe care suntem chemați să ni-l croim. În duhul tuturor mărturisitorilor, martirilor și luptătorilor Neamului Românesc din secolul XX, vă invităm la regenerare prin unitate și prin conștientizarea exemplului de curaj și credință al înaintașilor noștri.

Excelsior Patria!

Anghel Saligny, un întemeietor al ingineriei românești

„Știam că va ține!” – acesta a fost răspunsul pe care marele inginer Anghel Saligny l-a dat unui tânăr care se apropiase de el după spectaculoasa probă făcută la 14 septembrie 1895 podului de la Cernavodă: 15 locomotive grele trecuseră atunci peste maiestuoasa construcție metalică, fără să se producă cea mai mica defectiune.

Anghel Saligny a provenit dintr-o familie de origine franceză din Alsacia, iar tatăl său, pe numele lui complet Alfred Rudolf de Saligny, a călătorit în Prusia undeva spre anii 1850. Aici l-a cunoscut pe Mihail Kogălniceanu, viitor prim-ministru al României, care i-a povestit despre frumuseţile Moldovei, iar Ioan Ghica, care mai târziu avea să devină ministru de externe al ţării noastre, i-a făcut lui Saligny o ofertă inedită: să vină în Moldova pentru a preda limba franceză copiilor săi.

Nu numai că a acceptat propunerea, dar Alfred Rudolf s-a stabilit la Focşani, iar în 19 aprilie 1854 se afla în trecere prin localitatea Şerbăneşti din actualul judeţ Galaţi. Acolo, adăpostit într-un han pe o ploaie torenţială, s-a născut al doilea copil al familiei, Leon Anghelus, care ulterior avea să fie cunoscut drept Anghel Saligny.

Anghel Saligny a urmat gimnaziul la Focșani și liceul la Postdam, după care s-a înscris la Universitatea din Berlin, unde a urmat inițial astronomia. Atras, însă, de știință inginerului constructor a trecut în anul 1871 la cunoscuta Școală Politehnică de la Berlin-Charlottenburg – pe care a absolvit-o cu succes, devenind inginer constructor la numai 20 de ani, în 1874. Aici s-a evidenţiat rapid prin rolurile de inginer ordinar de clasa a III-a, inginer de control şi, în cele din urmă, ajutor de şef de secţiune la construcţia căii ferate Ploieşti–Predeal.

O lucrare importantă era construirea căii ferate Ploiesti-Predeal, care urmărea să deschidă o legătură rapidă între capitala țării și Brașov, în locul vechii căi ocolite de la Bran. Concesionarea acestei construcții unei firme străine a necesitat desemnarea unor persoane calificate din partea administrației de stat, care să urmărească execuția. Tinerilor ingineri Anghel Saligny și Elie Radu le-a revenit această sarcină. Ulterior, îl găsim pe Anghel Saligny proiectând și construind podurile necesare pe linia Adjud-Tg.Ocna, apoi primele noastre poduri combinate de șosea și cale ferată pe linia Bârlad-Vaslui.

Elie Radu

Elie Radu

Anul următor, Anghel Saligny a participat la lucrările hidraulice din nordul Prusiei și la lucrările de construcție a liniei ferate Cottbus-Frankfurt pe Oder. A fost apreciat în mod deosebit, de vreme ce i se oferă posibilitatea de a rămâne să predea la Politehnica din Dresda, dar refuza, declarând: „Deși familia mea s-a născut în apele Loirei și pe urmă a pribegit prin lume, noi am fost întotdeauna loiali, așa că dacă o țară ne-a dat azil și ne-a recunoscut drept fiii ei, noi n-o putem trăda”. Profesorul Gerhard Merthers, unul dintre promotorii și teoreticienii noii științe a constructorilor de poduri în Europa, îl recomandă ca fiind un inginer foarte talentat și muncitor, „lucrările sale fiind remarcabile și făcând dovada nu numai a priceperii sale și a deosebitelor sale cunoştințe teoretice”.

Reîntors în țară intră, ca inginer, de la 1 ianuarie 1876, la Serviciul de Poduri și Șosele. În acea perioadă de consolidare a statului național format prin unirea celor două principate, România nu dispunea de un corp tehnic corespunzător, astfel încât numeroase lucrări erau executate prin concesionari străini.

Ulterior, el a devenit proiectantul căii ferate dintre localităţile Adjud şi Târgu Ocna, pentru ca în 1883-1884 să devină şeful Serviciului pentru Construcţii de poduri de fier şi şeful Serviciului de Docuri.

În noua sa funcţie, Saligny a pus la punct una dintre primele sale invenţii inginereşti cu ocazia construirii docurilor şi antrepozitelor de la Galaţi şi Brăila.

Pentru prima oară în lume, Saligny a folosit betonul armat pentru construcţia unor silozuri. În plus, fundaţia acestora a fost realizată pe straturi de fascine (legături de ramuri subţiri strânse cu sârme şi umplute cu pietre şi pământ pentru întărirea terasamentelor), iar Saligny a adoptat soluţii originale şi pentru realizarea bazinelor de legătură cu Dunărea.

anghel saligny, docuri braila

Docurile din Braila, realizate după un proiect al lui Anghel Saligny.

Tot Saligny este cel care a introdus o simplificare majoră în construirea silozurilor prin utilizarea unor plăci prefabricate, care au fost apoi montate prin sudura barelor metalice şi un sistem mecanic de montaj.

La finalul procesului de producţie, un siloz din beton armat conceput de Saligny avea o dimensiune la baza de 30×120 metri şi o înălţime de peste 18 metri, astfel că acesta putea conţine peste 25.000 de tone de cereale.

Cel dintâi mare pod proiectat de Saligny, la 28 de ani, a fost cel de la Cosmești, peste Siret, pod dublu de șosea și cale ferată de 430 metri lungime.

anghel saligny, podul de la cosmesti

Podul de la Cosmești peste Siret, proiectat de Anghel Saligny.

Impresionaţi de invenţiile sale, conducătorii statului român i-au propus lui Saligny să se ocupe de proiectarea unor poduri peste Dunăre, astfel că în 18 noiembrie 1887 a devenit şeful unui nou proiect pentru o cale ferată care să unească localităţile Feteşti şi Cernavodă. Inginerul român a avut nevoie de doi ani pentru a realiza proiectul, iar lucrările au început oficial în 9 octombrie 1890, atunci când piatra de temelia a fost pusă în prezenţa regelui Carol I.

podul de la cernavoda, anghel saligny

Podul Anghel Saligny de la Cernavodă.

Fără îndoială, principala operă tehnică a lui Anghel Saligny este podul de peste Dunăre de la Cernavodă. Proiectul său, din anul 1888, aducea două mari inovații: sistemul nou de grinzi cu console, pentru suprastructura podului și, ca material nou de construcții, oțelul moale în locul fierului pudlat, utilizat anterior la tablierele de poduri. A trebuit să ducă o luptă îndarjita cu tehnicienii rutinieri pentru a impune acceptarea acestor două inovații. Construcția podului de la Cernavodă i-a stabilit, pe bună dreptate, reputația de ilustru constructor de poduri, în acel moment acesta fiind cel mai lung din Europa continentală și al treilea din lume.

Inaugurarea oficială a avut loc în 26 septembrie 1895, iar la eveniment au asistat nu numai regele Carol I, ci şi numeroşi alţi conducători ai ţării. Cel mai important moment al zilei a fost testarea rezistenţei podului cu un convoi de 15 locomotive grele. Convins de calitatea construcţiei sale, Saligny s-a urcat cu alţi muncitori de rând într-o şalupă pe care a ancorat-o chiar sub pod. Practic, Saligny a garantat cu propria sa viaţă calitatea podului, iar convoiul de locomotive a trecut cu bine pe celălalt mal al Dunării. „Ştiam că va ţine!”, a fost reacţia lui Saligny.

podul de la cernavoda, anghel saligny

Podul Regele Carol I al ing. Anghel Saligny de la Cernavodă.

Numele oficial al construcţiei a fost Podul Carol I, iar cifrele seci spun totul. Cu o lungime de 4087.95 metri, dintre care 1662 metri pe deasupra Dunării, podul a fost realizat la o distanţă de 30 de metri deasupra nivelului apei. La vremea respectivă, a devenit cel mai lung pod din Europa şi al treilea ca lungime din întreaga lume.

Între anii 1895 și 1901, a fost director al Căilor Ferate Române.

Tot Saligny a realizat mari dotări inginerești în portul Constanța, a proiectat vaste lucrări de îmbunătățiri funciare, mai ales de irigații și de recuperare a zonelor inundabile. În anul 1894 a fost numit profesor la Școala națională de poduri și șosele. În 1897, a devenit membru titular al Academiei Române.

Până în 1910, a fost director al Direcției Generale a Porturilor și Comunicațiilor pe apă, care cuprindea navigația fluvială, cea maritimă, șantierul naval din Turnu Severin, Direcția Hidraulică și Inspectoratul General al porturilor și docurilor din Brăila. În această calitate, a îmbunătățit porturile, a înființat portul Ramadan la Giurgiu, a amenajat navigația pe Dunare etc.

După construcţia podului de la Cernavodă, statul român intenţiona să pună în valoare vastele terenuri situate în zona inundabilă a Dunării prin realizarea unor diguri pe marile ostroave (insule formate prin acumulurarea aluviunilor) dintre Borcea şi Dunăre, dintre Dunăre şi braţul Macin, dar şi pe terenurile situate în stânga fluviului.

Anghel Saligny a venit cu un proiect concret care a fost declarat câştigător, însă statul român a anulat ulterior investiţia din cauza izbucnirii războiului balcanic din 1912-1913 şi, ulterior, a Primului Război Mondial din perioada 1914-1918.

În perioada 1910-1917, a condus nou creata Direcție de Îmbunătățiri Funciare, unde a realizat numeroase studii în vederea recuperării și valorificării zonelor inundabile ale Dunarii și a altor mari cursuri de apă din țară. În aceeași perioadă a condus Direcția Generală a Munițiilor de pe lângă Ministerul de Război și a fost vicepreședinte al Consiliului Tehnic superior pentru avizarea proiectelor la cele mai importante lucrări din țară. Între 1901 și 1917, Anghel Saligny a fost și administrator delegat la Societatea de Tramvaie București, poziție de pe care a coordonat electrificarea liniilor de tramvaie cu căi și crearea de noi trasee. În toată această perioadă, a promovat corpul tehnic românesc în fața antreprizelor străine.

Anghel Saligny a inițiat și a condus realizarea primei hărți hidrografice a Dunării de la Brăila la Vârciorova. Calitățile sale l-au recomandat, fiind solicitat să proiecteze un pod în Serbia. În 1922, a coordonat pregătirea serbărilor încoronării regelui Ferdinand, în calitate de președinte al Comitetului de organizare, la care, din păcate, nu a putut participa, din cauza problemelor de sănătate.

Chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, s-a ocupat de problema unui nou local în care să fie adăpostite, în siguranță – mai ales în condițiile unui eventual incendiu – manuscrisele, documentele și valoroasele volume ale Academiei, local a cărui realizare s-a început abia în 1925.

Recunoașterea valorii și operei lui Anghel Saligny s-a făcut încă pe parcursul construcției podului: în 1890 a fost numit ofițer al Ordinului «Steaua României»; pe 15 mai 1893 era ridicat la rang de cavaler al aceluiași ordin; 28 septembrie 1895 – a primit ordinul «Steaua României» în grad de Mare Ofițer, Marea Cruce a Ordinului «Coroana Romaniei» (1897), Marea Cruce a Ordinului «Steaua Romaniei» (1909 – cu prilejul inaugurării portului Constanța, Marea Cruce a Ordinului «Carol I» – imediat după Serbările Încoronării din 1922. Recunoașterea valorii sale pe plan internațional reiese și din „colectia” de înalte ordine străine cu care a fost răsplătit: Marea Cruce a Ordinului «Frantz Josef» (1896), Marea Cruce a Ordinului «Sfântul Sava» din Serbia (1896), Marea Cruce a «Meritului Civil» din partea Bulgariei (1898), Marea Cruce a Ordinului «Sfânta Ana» (1910), era Comandor al Ordinului «Leopold» din Belgia (1897) și Mare Ofițer al Legiunii de Onoare din Franța (1908) etc.

Tot ca o recunoaștere a meritelor sale, din 1892 devine membru corespondent, și, din 1897, membru activ al Academiei Române, al cărei președinte este în perioada 1907-1916. Sunt multe orașe din țară care au înscrise în harta lor „strada Anghel Saligny” – amintim doar București, Pitești, Constanța, Cernavodă, Brăila, Alba Iulia, Pitești, Brașov, Focșani. Școli și licee din întreaga țară – Ploiești, Cernavodă, București, Tulcea, Cluj, Iași, Simeria, Galați, Roșiorii de Vede, Turt, Bacău – poartă numele „Anghel Saligny”.

Oscar Han

Oscar Han

Și Constanța i-a fost recunoscătoare. Anghel Saligny a unit Constanța și Dobrogea de Țară – prin podul și calea ferată de la Cernavodă – și România de lume – prin portul Constanța. Iar constănțenii i-au ridicat o statuie, care străjuiește intrarea în portul pe care acesta l-a construit pentru eternitate. Monumentul, realizat în anul 1957, de Oscar Han, autor și al statuii lui Mihai Eminescu de pe faleza constănțeană, este o înfățișare în bronz a ilustrului inginer care a realizat podul feroviar de peste Dunăre, silozurile în construcția cărora a folosit, pentru prima oară în lume, elemente prefabricate din beton, și care a proiectat și condus lucrările de construcție și modernizare a Portului Constanța. Statuia este situată pe bulevardul Elisabeta colț cu strada Ovidiu, deasupra Portii nr. 1 – Port Constanța. Trebuie menționat faptul că nici statuia lui Saligny nu a fost dintotdeauna în locul unde este astăzi. Aceasta era cândva amplasată puțin mai jos, pentru ca apoi să fie așezată în locul unde se află astăzi.

O amintire din care reiese, înca odată, recunoașterea valorii lui Anghel Saligny în străinatate: un inginer străin licențiat din Serviciul Căilor Ferate Române, plecând în Germania să muncească, arătându-și diplomele și certificatele obținute în țară, nu și-a găsit nimic. În momentul în care a specificat că a fost elevul lui Anghel Saligny, inginerul a fost angajat la Căile Ferate Saxone.

La retragerea din activitate, Saligny a ţinut un discurs memorabil în care a afirmat, printre altele, că prestigiul câştigat prin numeroasele sale proiecte se datorează persoanelor cu care a colaborat, dar şi… norocului.

„Rămân neclintit la opinia că, dacă n-ai ocazia să te manifeşti şi n-ai colaboratori buni cum am avut eu, nu te poţi distinge. Datorez norocului, împrejurărilor şi eminenţilor mei colaboratori prestigiul de care mă bucur acum. Oriunde voi fi, vă asigur că interesele corpului nostru tehnic îmi vor fi scumpe şi că sentimentele mele pentru dumneavoastră vor fi întotdeauna aceleaşi. Eu m-am retras din cadrele ordinare ale corpului tehnic, peste câţiva ani voi părăsi cu totul serviciul statului, dar retragerea mea nu se va simţi, fiindcă rămân conducători de frunte şi fiecare în parte mă poate înlocui cu succes”, spunea el.

Anghel Saligny a încetat din viaţă în 17 iunie 1925, chiar în ziua de naştere a soţiei sale.