„Dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă latină”. (Horațiu, marele poet roman (65 î. Chr. – 08 î. Chr.) – Odele, I, 20 (afirmație făcută cu aproape un secol și jumătate înaintea cuceririi unei părți din Dacia). „Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc”. (W. Schiller, arheolog american) „Limba lor (românilor) n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă”. (Antonio Bonfini 1434-1503, umanist italian care a scris despre istoria Ungariei) „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi, s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi și dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai”. (D`Hauterive, «Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei») „Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici”. (Miron Costin, 1632-1691, «De neamul Moldovenilor») „De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinești, adecă acei corecte, totuși dacă vom avea a grăi, limba românească e muma limbrii cei latinești”. (Petru Maior, «Istoria pentru începutul românilor în Dacia», p. 316, 1812) „Acești volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”. (Schlözer, «Russische Annalen» – sec. XVIII) „Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară așa de tot și luară a romanilor, aceasta nici să poate socoti, nici crede…” (Constantin Cantacuzino, 1639-1716) – «Românii despre care am mai spus că sunt daci») Strabon, în «Geografia» (secolul I d.Hr.): „Dacii și geții vorbesc aceeași limbă”. Strabon, în «Geografia»: „Și în vremea noastră Aelius Catus a strămutat în Tracia (zona balcanică – n.red.), din cealaltă parte a Istrului (de la nordul Dunării – n.red.), 50.000 de oameni de la geți, un neam de aceeași limbă cu dacii”.  „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră, precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră, tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspirația noastră momentană, ci după ideea în genere și în amănunte, care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească”. (Mihai Eminescu)

ȘTIAȚI CĂ cel mai vechi schit de maici din țară este OSTROV? Avem mânăstiri cu carul. Iar județul Vâlcea dispută primul loc cu județul Suceava pe numărul de biserici, schituri și mânăstiri de nu mai ști de fapt cine a construit ultimul lăcaș de cult. Și nici nu trebuie să ne batem capul cine ocupă primul loc. De fapt, ce contează este sa le vizităm în număr cât mai mare. Pentru că fiecare din ele reprezintă o părticică de puzzle istoric care face întreg tabloul a ce numim cultura și istoria României. Astăzi vă prezentăm un astfel de loc și evident vă invităm să-i pășiți poarta, sau mai bine zis, în acest caz, podul. Este vorba despre schitul Ostrov din orașul Călimănești. Schitul Ostrov se află în staţiunea balneo-climaterică Călimăneşti, la o distanţă de 5 km de halta CFR Călimăneşti-Jiblea, pe insula din mijlocul Oltului, pelerinii care vin aici traversând podul pentru a intra în parcul secular, de o frumuseţe deosebită, şi apoi în incinta propriu-zisă a mănăstirii. Ctitoria de la Ostrov urmează celei de la Curtea de Argeş, fiind construită din piatră şi cărămidă. Astăzi se mai păstrează bisericuţa cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Aceasta a fost construită pe fundația unei alte bisericuțe de lemn, datând după cercetări pe la sfârșitul sec XIV. Astfel actuala biserică este ridicată în timpul domniei lui Neagoe Basarab și a soției sale Despina. De altfel, numele doamnei Despina este strâns legată de acest loc prin faptul că după moartea voievodului, aici s-a călugărit luându-și numele de Platonida. De asemenea și fiica acestora Stana se călugărește aici. În plus, tot aici și mama lui Mihai Viteazul, după asasinarea sa, se călugărește cu numele de Teofana. Este înmormântată la Cozia. De la 1890 devine schit pentru călugărițe, devenind astfel cel mai vechi schit de acest fel de la noi din țară. Din timpul lui Neagoe Basarab ne-au rămas 3 icoane – Sfântul Nicolae, Coborarea de pe cruce și Sfântul Sava, toate de o mare valoare artistică, în prezent aflate în custodia Muzeului de Artă al României. Astfel acestea se înscriu printre cele mai vechi icoane din țară. Sfântul Nicolae pare să fi fost patronul spiritual al voievodului ctitor. Icoana care înfăţişează pe Sfinţii Simion şi Sava, patronii sârbilor (doamna Despina era de neam sârbesc), o arată pe doamna îngenuncheată în faţa Sfântului Simion, îmbrăcat în haină aspră călugărească. La picioarele Sfântului Sava, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, stau îngenuncheate cele două fiice ale Despinei, Stana şi Ruxandra. Referitor la icoana Coborârii de pe Cruce, izvorul de inspiraţie al acesteia îl aflăm din cartea de învăţătură a lui Neagoe, către fiul său, Teodosie: de o parte, Maica Domnului Îl privea îndurerată pe Fiul său mort, în partea opusă, o altă mamă îndurerată, Despina, doamna lui Neagoe, îndoliată, purtând pe braţe pe fiul său mort, Teodosie, îmbrăcat în costum domnesc, având coroană pe cap, o roagă pe Maica Domnului să primească sufletul lui Teodosie. Cele trei icoane, prin subiectele lor originale, prin elementele profane îmbinate în compoziţia lor şi prin valoarea artistică rămân unice în iconografia noastră creştină. Iniţial, biserica din Ostrov nu a fost pictată. Situaţia este asemănătoare bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, care la sfinţire nu era împodobită cu pictură murală. Se pare că fresca actuală este realizată în anul 1760, neputându-se şti dacă a mai existat o pictură anterioară. Pictura este realizată în stil bizantin, tehnica fresco. O mare atracție o reprezintă tâmpla aurită din lemn de tei care datează se pare de la construcția bisericii. Restul picturilor au fost realizate la 1790 de către Ioan Zugravul. De-a lungul timpului, construcţiile Schitului Ostrov au suferit o serie de reparaţii, mai ales în ultimul secol, fără a le influenţa însă stilul. Restaurările din 1940 au fost impuse de incediul din 1939; au urmat îmbunătăţiri şi reparaţii între anii 1956-1959 şi 1962-1963 prin grija Episcopiei Râmnicului şi Argeşului de atunci, când se reacoperă biserica cu şindrilă, sunt restaurate clădirile anexe, se împrejmuieşte grădina schitului cu grilaj de fier, iar curtea devine un parc cu flori. În perioada 1979-1988 începe un alt val de renovări. Astfel, datorită creșterii nivelului apei, de pe urma construcției barajului Călimănești, insula a fost ridicată 6 metri pentru a preveni inundația locului. Până în 1997, schitul Ostrov aparține ba de Cozia, ba de Mânăstirea Turnu. Apoi cu venirea unei noi starețe, aceasta devine proprietară a insulei și din anul 2000 începe renovarea locului. Astăzi, pe lângă aspectul său deosebit de frumos, a plimbării pe faleză cu iz de mare, a celor 47 de arbuști deosebiți, oamenii vin și pentru a fi ascultați și a se vindeca de problemele lor. Multă lume ce a trecut pe la Ostrov, a dat mărturie de puterea de vindecare a icoanei Maicii Domnului care îi ajută pe toți cei aflați în suferință, dar și a măicuțelor care se îngrijesc cu multă răbdare de cei veniți. În loc de încheiere, vă lăsăm și o legendă pentru a vă grăbi vizitarea acestui superb locaș religios. Se zice că pe vremea lui Neagoe Basarab, într-o sâmbătă noapte, un muntean se întorcea de la câmp, cu carul încărcat de târguieli. Ajuns în dreptul Călimăneştilor, cam grăbit de un cer ameninţător, aude clopotele unei mănăstiri din apropiere şi-şi dă seama că e ceasul Vecerniei de sâmbătă. Opreşte carul, dejugă boii, le dă de mâncare, mănâncă şi el ceva şi se culcă. În curând, vine dinspre munte o ploaie mare. Apele Oltului se umflă, năvălesc şi ameninţă drumul în marginea căruia se afla omul. Creştinul însă nu se clinteşte, îşi face semnul crucii şi aşteaptă. Apele se întind ocolindu-l, el rămâne pe uscat până luni dimineaţa, când îşi urmează drumul. Vodă aude de această minune şi hotărăşte să ridice acolo o biserică. Legenda e simplă, dar are un caracter moralizator. Dumnezeu îl ocroteşte pe creştinul evlavios, care păzeşte sărbătorile. Via ziarullumina.ro. A consemnat pentru dumneavoastră, Urse Morega Tudor Alexandru

La 6 noiembrie 1914, la Craiova, s-a născut Alexandru Mitru, prozator român, autor de literatură pentru copii şi tineret. Numele lui este astăzi mai puţin cunoscut decât numele cărţii datorită căreia a rămas în memoria colectivă, şi anume „Legendele Olimpului”. În 1932, a debutat cu nuvela „Păpuşa”, iar în 1976, după peste patru decenii de activitate intensă, a primit „Placheta Premiului European pentru întreaga operă si merite deosebite în literatura pentru copii şi tineret”. În 1967, primise Premiul Uniunii Scriitorilor. Alexandru Mitru a fost un scriitor fecund, care s-a bucurat în acea perioadă de o mare popularitate, mai ales în rândul tinerilor. Începând cu volumul „Copiii muntelui de aur”, în 1954, Alexandru Mitru îşi anexează un domeniu care se va dovedi extrem de fertil, mai ales în acel context istoric: mitosul autohton, istoria naţională, mergând şi spre alte zone. A prelucrat pe linia lui Ispirescu legende despre originea unor locuri, munţi sau râuri, texte extrem de iubite, apoi a trecut la scrieri istorice. Dar cartea cea mai importantă, cea care i-a şi adus popularitatea, rămâne „Legendele Olimpului” (1960-l962), ciclu de povestiri inspirate din mitologia greacă, povestiri ce au jucat un rol însemnat în apropierea publicului tânăr din România de bazele gândirii şi de istoria mitică a Greciei Antice. Lucrarea poate fi pusă în corespondenţă cu Legendele şi miturile Greciei Antice, elaborată de către autorul rus N.A. Kun. Cartea Legendele Olimpului este structurată în două volume: „Zeii”, volum în care este descris panteonul grecesc, iar „Eroii” relatează biografiile eroilor legendari ai acestui popor. A doua lucrare importantă este „Din marile legende ale lumii”, o antologie din miturile celebre ale omenirii cum ar fi povestea lui Tristan și a Isoldei, povestea regelui Arthur și a Cavalerilor Mesei Rotunde, povestea lui Rodrigo Diaz de Bivar, supranumit Cidul și nu în ultimul rând o povestire a uneia dintre cele mai cunoscute și pe larg analizate teme, epopeea viteazului Ghilgameș. Alexandru Mitru este, de asemenea, autorul volumului „Povești despre Păcală și Tândală”, unde este pusă în evidență viața țăranului român. Alexandru Mitru a încetat din viață la 18 decembrie 1989, la București.

În anul 1185, doi români de la sud de Dunăre, Teodor Petru şi Ioan Asan, au ridicat la luptă toate popoarele din Balcani aflate sub stăpânirea Imperiului Bizantin, de la Nord de Dunăre până în centrul Greciei. Ioan Asan și fratele său Petru trebuiau să meargă o dată pe an, în Bizanț, ca să dea un soi de raport privind activitatea lor la herghelii. Cu această ocazie, cei doi frați îi cer împăratului să-i înroleze din nou în armata bizantină și să le ofere pământuri în zona Balcanilor. Despre Petru și Asan aflăm câteva indicii. Aceștia erau păstori și războinici. Serviseră în armata Imperiului Bizantin, cel mai probabil ca mercenari. Își câștigaseră un oarecare renume și căpătaseră cumva încrederea autorităților bizantine. Cel mai bun indiciu din acest punct de vedere îl constituie faptul că la un moment dat Asan, sau Ioan cum se numea de fapt, era căpitan în armata bizantină și că primise ca însărcinare, după lăsarea la vatră, creșterea și îngrijirea cailor pentru armata imperială. Cel puțin asta reiese din mărturia cronicarului Robert de Clary. S-au proclamat împăraţi, fiind singurii români care au întemeiat un imperiu românesc și o dinastie imperială, a Asăneştilor, povestea lor fiind cea mai măreaţă epopee a vlahilor medievali sud-dunăreni, aşa cum este ea descrisă de cronicari şi istorici. Ioan Asan și fratele său Petru trebuiau să meargă o dată pe an, în Bizanț, ca să dea un soi de raport privind activitatea lor la herghelii. Cu această ocazie, cei doi frați îi cer împăratului să-i înroleze din nou în armata bizantină și să le ofere pământuri în zona Balcanilor. Prezenți în număr mare la sud de Dunăre, valahii se ocupau pe timp de pace de păstorit, iar în timp de război erau recunoscuți ca infanterişti specializaţi în războiul de gherilă, îndemânatici la tras cu arcul şi mânuit toporul de luptă. Ca aliați sau mercenari, ei s-au distins în armata bizantină în luptele cu Normanzii, pe coastele Mării Ioniene şi ale celei Adriatice, cu pecenegii la Dunărea de Jos în Moldova în secolul XI, cu ungurii la 1166, când împăratul Manoil Comnenul a invadat Ungaria dinspre Muntenia. La 1185, împăratul Isac Anghelos, având nevoie de bani pentru nunta fastuoasă cu fiica regelui Ungariei, mărește taxele pe vite și pe oi în Balcani, afectând exact populația valahă. Solii valahi la Constantinopol, Petru și Asan, cer reducerea taxelor, drept de moșie în munți și restaurarea vechilor privilegii militare, adică egalitate de șanse în armata bizantină cu grecii. Nicetas Choniates îl descrie pe Ioan Asan ca fiind cel mai obraznic, sau îndrăzneț în fața împăratului. Aceștia se întâlnesc cu împăratul în tabăra bizantină de la Kypsela, undeva în provincia Tracia. Isac al II-lea Anghelos se afla într-o campanie împotriva normanzilor. Obrăznicia lui Ioan Asan a fost pedepsită de Ioan Dukas, unchiul împăratului. Acesta l-a pălmuit și l-a umilit pe Ioan Asan. Dar cei doi frați, în ciuda confruntării cu împăratul bizantin, au fost lăsați liberi să plece. Ioan Asan părea fratele mai mare și mai vocal, probabil devenit cap al familiei sau al comunității de vlahi din zona Târnovo. În plus, aflăm că ei aveau experiență militară și legături cu administrația imperială, odată ce gestionau hergheliile și totodată se puteau înfățișa împăratului. Întorși acasă la Târnovo, cei doi frați vor chema „în limba părintească” la revoltă. Speriați de puterea bizantină, care înăbușise în sânge răscoala românilor din Tesalia în 1066, valahii și bulgarii sunt sceptici. Doar promisiunile preoților că Sfântul Dimitrie e cu ei și că „Dumnezeul a binevoit această libertate şi a încuviinţat scuturarea jugului celui demult” îi conving să ridice armele. Cu sprijin valah și cuman de la nord de Dunăre, ba chiar cu sprijinul brodnicilor (valahii de pe Prut), Asăneştii își câștigă în trei ani de bătălii crunte independența, luându-l prizonier pe împărat și alungând peste granițe pe noul împărat Alexios Comnenul. Petru ia insignele imperiale, încălţând pantofii roşii şi punând pe cap coroana imperială. În 1197, după asasinarea celor doi frați mai mari, la tron accede fratele lor mai mic, Ioniţă Caloianul, care atinge apogeul de putere al imperiului. Cu teritoriu între Marea Adriatică și Marea Neagră, cu recunoaștere de la Bizanț și de la Papa de la Roma, Ioniţă spulberă la Adrianopole chiar și armata cruciaților care la 1204 cuceresc Constantinopolul. Împăratul lor, Balduin, moare prizonier în Cetatea de la Târnovo. În 1207, Ioniţă Caloianul moare la rândul său în urma unui complot. Despre cum descendenții lui, înrudiți cu Basarabii de la nord de Dunăre, vor mai domni două secole în Bulgaria, într-un episod viitor. Istoricul bizantin Nicetas Choniates, prelatul germanic Ansbert, francezii Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes şi Robert de Clary, papa de la Roma, cronicarii arabi, chiar Asăneştii înșiși au afirmat în repetate rânduri descendența lor valahă. Despre Petru și Asan, întemeietorii acestei dinastii vorbește cronicarul bizantin Nicetas Choniates. Acesta precizează că cei doi proveneau din neamurile vlahilor care locuiau undeva în zona Târnovo. „Acei barbari ce locuiesc peste tot cuprinsul muntelui Hemus şi care înainte se numeau Mysi, iar acum se chiamă Vlahi”, scria Choniates. Originea etnică a lui Petru și Asan este de asemenea disputată. Istoricii români consideră fără echivoc că sunt vlahi sud-dunăreni, probabil din thema bizantină Paristrion. Istoricii bulgari îi consideră însă de origine bulgară, din zona Târnovo. Ce-i drept, majoritatea cronicilor care fac referire la Asănești, precizează clar că sunt din neamul vlahilor și că erau dintr-o familie puternică de crescători de oi. Există și supoziția că aveau și origini cumane sau mai degrabă mixtă vlaho-cumană. Această ipoteză se bazează chiar pe numele lui Ioan Asan. Asan este de fapt o poreclă. În limbile turcice, Asan înseamnă „zdravăn”. Iar cumanii vorbeau o limbă turcică. O afirmăm și noi astăzi, precum o afirmă și limba aromână, încă prezentă pe tot cuprinsul Balcanilor.