Călin Kasper – Însăilări istorice (partea II)

Se întâmplă uneori, ca memoria să-ţi joace feste. În Însăilări istorice (partea I) am făcut-o de oaie, afirmând că revolta numită „Spargerea buţilor armenilor de la Câmpeni”, ar fi avut loc în anul 1846.

Fiindcă tot în acel articol am afirmat că în Apuseni moţii aveau Frăţii de Cruce, m-am gândit că dacă tot corectez data, n-ar fi rău să lămurim şi chestiunea Frăţiilor.

Călin Kasper, De la Animă spre Ceriu (roman istoric)

În anul 1995, la editura „Viitorul românesc”, a fost publicată cartea lui Alexandru Şterca Şuluţiu, (episcop greco-catolic de Făgăraş din 1850 şi mitropolit din 1854), cărturar şi mare patriot român, numită „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, scrisă în anul 1860. Iată ce scria mitropolitul Şuluţiu în lucrararea lui:

„Când toată românimea din câmpiile Transilvaniei gemeau sub zbiciul iobăgiei, în Munţii Apuseni moţii aveau încă în proprietate, pe la 1747, propriile lor terenuri de semănturi de grâu, secară orz sau fâneţe, pentru care nici în ziua de azi (1860) n-au făcut robote şi nici n-au dat decime. (zeciuiala, a 10-a parte din recoltă). Aveau dreptul târgului, al crâşmăritului, al pescuitului şi vânatului. Aveau păduri întinse, plutărind buştenii pe Arieş, Mureş, Tisa, ajungând până la Dunăre, aveau propriile lor fireze (ateliere de făcut scânduri), care abia pe la 1820 au început a fi oprite. Aveau şi mori de făcut făină şi păşuni întinse, care au început a le fi răpite prin anii 1830. Moţii nu dădeau nici principelul ţării, nici statului vreo contribuţiune, doar ca dar, puţine vedre de unt şi de miere, sau la încoronarea craiului, sau când i se năştea un fiu, dădeau câte un bou şi altă nimic contribuţiune.”

Mitropolitul se miră singur de relativa libertate şi de proprietăţile pe care le aveau moţii până prin 1830, pe care-i compară cu poporaşul saşilor. Dar cauza acestei stări materiale bune, în raport cu iobagii de la câmpie, deşi o descrie, nu pune accentul pe ea:

„Ba ce este mai mult şi apriat sămn al imunităţiunei muntenilor, ei să cârmuiau în celea politiceşti sânguri, alegându-şi din sânul său biraiele (primarii). Acolo în munţi varmeghia (statul feudal) niciodată nu şi-a trimis, nici n-au cârmuit trebile politice prin tisturile sale (oamenii săi).”

Această „imunitate” a muntenilor, le-a permis să-şi formeze organizaţii puternice, pe care eu le-am numit Frăţii de Cruce, fiindcă în cadrul lor era prezentă legea disciplinei şi a ajutorului, jertfa şi jurământul.

Să vedem deci cum descrie mitropolitul Şuluţiu, evenimentele din 14/16 august 1780, din târgul Câmpenilor:

„După ce fişcul nu de mult, luasă de la munteni dreptul târgului din Câmpeni şi al crâşmăritului, avu totuşi acea sfială, că le ierta atâta, cât oamenii fără restrăngere, puteau vinde la târg băuturile lor, miedul (vin din miere) şi acoviţa (rachiu îndulcit cu miere şi dres cu plante aromatice). Însă fişcul nu ţânu mult timp crâşmăritul sub nemijlocita sa manipulaţiune, ci îl slobozi sub arândă, prin liţitaţiune.”

Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni, de Alexandru Șterca Șuluțiu

Muntenii s-au organizat ca să participe la „liţitaţiune, însă spre cel ma greu năcaz al lor, la arendarea crâşmăritului s-au îmbulzit armenii, care fiind avuţi foarte în bani, bătură la liţitaţie comunităţile românilor. Această neaşteptată întâmplare îi răni până la suflet, astfel că toate comunităţile muntene se înţăleasără, ba să legară şi cu jurământ, că nici un muntean, beutură de la armeni nu va bea, nici nu va cumpăra, nici pentru trebuinţa caselor, nunţilor sau ospeţelor lor, nici de aldămaş în vânzările lor, ci vor bea numai acoviţă şi cu mied de la românii lor. Cu aceste măsuri, de care românii din munţi, îndemnaţi şi cu pilda căpeteniilor lor să ţânea foarte strâns, dederă o lovitură de moarte crâşmăritului armenilor din munţi, care începură să facă românilor multe nedreptăţi, confişcându-le miedul şi cu acoviţa.”

Deci românii adunaseră deja multă ură pe armeni, pentru felul lor ticălos de a se purta, ură care avea să se transforme într-un „tumult” la Câmpeni. În acea zi de târg, atât muntenii cât şi armenii, ocupaseră încă de la crăpatul zorilor, poziţii în târgul din Câmpeni.

„După ce se adună târgul, se ivi la berbinţele cu acoviţa şi miedul românilor o îmbulzală de beutori, când la buţile armenilor, sau nime nu se apropia, sau de totului rari, streini dar nu români. Aceasta făcu sânge rău arândaşilor armeni. Însă deşi crepau de mânie, totuşi au aşteptat că mai pe la amiazăzi doară se va întoarce lucrul vânzării”.

Alexandru Şterca Şuluţiu

Dară cum lucrul după amiazăzi nu s-a schimbat şi băutura lor nu o căuta nimeni, armenii n-au mai putut răbda şi au năvlit cu servitorii lor asupra berbinţelor românilor, spărgându-le cu securile si vărsând miedul şi acoviţa în praful drumului. Atât le-a trebuit românilor, care s-au unit într-un val viforos şi au început ai fugări pe armeni prin tot târgul. Şi findcă nu au putut prinde pe nici unul, românii au spart toate berbinţele şi butoaiele armenilor din târg, apoi s-au dus pe la casele acestora şi au distrus tot ce le-a ieşit în cale, dar mai ales butoaiele din celarii, de curgea vinul şi vinarsul pe străzi pâraie, de adunau oamenii beutura cu blidele sau chiar cu pălăriile de prin gropile drumului.

După toate astea, armenii au tras în judecată pe români pentru a-şi acoperi paguba şi toate satele muntene au fost obligate să plătească o sumă de vreo zece ori mai mare decât pierderile reale ale armenilor. Iar fiindcă mulţi n-au vrut să plătească, guberniul a trimis ostaşi secui, care au prădat satele şi pe bieţii munteni, pe lângă că îi necinsteau nevasta sau fata.

Şi acum, să vedeţi de ce iobagii români aveau încredere în „drăguţul de împărat”, că le va face dreptate:

„Fiind informat despre toate acestea iubitorul de dreptate Iosif al II-lea, au dat porucă fişcal-directoratului, să tragă pe armeni în judecată, pentru că armenii, mai mare drept decât cel dat de fişc din arenda crâşmăritului n-au putut avea, decât acela de a vinde beutură, nu şi dreptul de a-i opri pe români de a vinde beutura lor şi mai cu samă acea nelegiuire, când le-au spart muntenilor berbinţele.”

Fiţi acum atenţi, ce concluzie trage Alexandru Şuluţiu în urma acestor evenimente: „Prin urmare, cine-i cauza cauzei, îi şi cauza cauzatului”. O exprimare demnă de un mitropolit, de care a ţinut pesemne sama şi Împăratul, fiindcă a dat ordin ca fişcul împărătesc să-i tragă pe armeni „la proţes şi judecată, ca toată gloaba luată de la munteni să o întoarcă în casa fişcului.”

Şi acum, prieteni, urmează o mişcare genială a împăratului, care „ştiind că românii sunt neînvăţaţi şi şcoli nu au, banii aceia n-au lăsat să-i deie îndrăpt în mâna muntenilor, ci cu îndurare şi înţelepţeşte i-au destinat şi au rânduit a face dintr-înşii un fond, din care să să ridice în munţi şapte şcoli: la Albac, la Vidra, la Câmpeni, la Bistra, la Abrud, la Bucium şi ultima, la Auraria (Zlatna), înzăstrându-să dascălii cu 120 florini pe an şi cu necearul de grâu şi de lemne.”

„Pe lângă aceste şcoli, Iosif împăratul au mai fundat alte 24 de şcoale, 12 adeca pentru uniţi şi 12 pentru neuniţi cu 50 fl. pe an plata la dascăli.”

Alexandru Şterca Şuluţiu

Eu am numit această acţiune a împăratului, răzbunarea lui Iosif asupra aristocraţiei principatului, pentru că tocmai la aceste şcoli va învăţa intelighenţia transilvană, care la 1848-49 avea să le facă zile negre acestora.

Dar să revenim acum la spartul târgului, la Târgul de la Câmpeni. Cum se face că ordinul dat de căpeteniile românilor, a fost respectat de munteni cu atâta stricteţe, încât i-a adus pe armeni în absurde? Nu este vorba de altceva, decât de o Lege a Disciplinei respectată riguros şi fără excepţie. Apoi, asemănarea acestei situaţii cu Comerţul Legionar sare imediat în ochi, fiindcă legionarii şi nu numai ei, nu mai cumpărau de la evrei marfă scumpă şi proastă, ceea ce i-a făcut şi pe aceştia să impună regelui Carol să interzică samavolnic acest comerţ perfect legal.

Să mai spună cineva că istoria nu se repetă. Şi dacă noi am vrea acum să cerem românilor să-şi lichideze conturile de la băncile străine şi să le mute la CEC-Bank, sau sa boicoteze produsele de la supermarket şi să cumpere doar de la românii din piaţă sau direct de la fermier din bătătură, cine ne-ar asculta? Din păcate, observăm că gradul nostru de conştiinţă din ziua de azi, nu se ridică la cel pe care-l aveau moţii cu patru ani înainte de marea răscoală a lui Horia, Cloşca şi Crişan, cei care au băgat nobilimea Transilvaniei în toate boalele.

Poate că n-ar fi rău ca cei interesaţi de istorie, să citească romanul „De la animă spre ceriu”. Acolo am prezentat mult mai multe argumente şi exemple despre excelenţa românească, precum Răscoala lui Sofronie, sau povestea satului săsesc Aţel ars de şapte ori de români, cele două exerciţii militare conduse de Avram Iancu făcute chiar sub nasul comisiei Kozma la Câmpeni, dărâmarea şteampului uriaş construit de Karl Hoheder între Abrud şi Câmpeni, care este o istorie complet originală, descoperită de mine în analele austriece, sau despre activitatea revoluţionară necunoscută a Iancului înainte de 1848. Romanul se găseşte pe Amazon în format print.

Va urma

A consemnat pentru dumneavoastră Călin Kasper.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!