Călin Kasper – Însăilări istorice (partea III)

Una dintre cele mai mari descoperiri istorice ale mele, pe care am descris-o în romanul „De la animă spre ceriu” a pornit de la o povestioară din lucrarea lui Iosif Şterca Şuluţiu, (nepot al mitropolitului Alexandru Şuluţiu şi prieten din copilărie cu Avram Iancu), care şi-a scris memoriile intitulate „O lacrimă fierbinte”, publicate în serial în revista „Transilvania, Foaia asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român.” (Ce titlu frumos!).

În numărul 5 al revistei din 5 martie 1877, citind serialul cu memoriile lui Iosif Şuluţiu, mi-a atras luarea aminte un fragment:

„Începu cu anulu 1846. În anulu acesta s’au începutu, o nelinişce şi o ferbere mare În Munţii Apuseni.Era mare temere de o resculare formală din partea băiaşiloru, cari îşi vedeau ameninţiatu viitoriulu şi esistinţi’a loru, din causa că au venitu la Abrudu unu domnu din Vien’a cu numele Hocheder, despre care se dicea că sta în legătură cu tote auctorităţile politice şi finanţiari in Vien’a. A vrutu cu totu preţiulu se cumpere proprietăţi şi mine (băi), ca se se încuibe acolo. Poporulu ameninţia şi înjura, că acela care îi va vende mine, e trădătoriu.

Dintâiu au încercatu cu tatălu meu, promiţiendu’i sume enorme, chiaru şi pentru mine părăsite, numai se’lu câştige în partea lui; dar tatălu meu i’a respunsu, că nici pentru unu milionu nu va vende, că dintre membrii familiei nostre nici odată n’au fostu vendiatori, cu atâtu mai pucinu voiu fi eu.

S’a lăţitu faim’a în regiunea întreagă, că acesta cu o societate, cu milionele ar fi esploatatu minele în Brasili’a cu lucrători străini, din care causă baiaşii vechi au trebuitu se emigredie de acolo. Pe lângă tote acestea s’au aflatu omeni, pe cari i-au orbitu banii. Hochheder s’a facutu proprietariu, au începutu a rădica ziduri colosale.

Înverşiunarea a crescutu înfricoşiatu. Hocheder numai înarmatu şi însocitu de alţii se arăta pe strade; dară fiindu spriginitu şi de poliţia, şi-a continuatu operaţiunile sale, pana cându poporulu înverşiunatu au năvălitu asupra zidiriloru, pe care le-au derimatu şi făcutu asemenea cu pamentulu. De atunci nu s’a mai auditu de numele lui Hocheder.”

Iosif Şterca Şuluţiu

Ca să înţeleagă şi cei care nu ştiu, roca auriferă era zdrobită în şteampuri, eliberând astfel particulele minuscule de aur. În şteampuri, zdrobirea se făcea sub apă, care separa mineralul steril (nisipul), de particulele de aur, care erau luate de apă. Apa era trecută peste blăni de oaie, de firele cărora se agăţau firişoarele de aur, rămânând captive. Blănile erau apoi „spălate” în vase cu apă, unde firişoarele de aur cădeau la fundul vasului. De asta locul unde se spălau blănurile a primit numele de băi, iar cei care le spălau, s-au numit băieşi. Cu timpul, numele de băieş a fost extins şi la minerii care scoteau roca auriferă din munte.

Ioan Şuluţiu, tatăl lui Iosif, a fost băieş, având mine de aur şi şteampuri, fiind un om bogat. El a ajuns tribun al lui Avram Iancu, fiind cel care a construit celebrele tunuri de lemn ale Iancului. Iar fratele mai mare al lui Iosif, Dionisiu, a fost cel care a reuşit să formeze şi să conducă garda cetăţenească românească din Abrud, care pănă la urmă a reuşit să existe.

Aceste lămuriri fiind făcute, să trecem mai departe. Eu am rămas pe gânduri citind povestioara asta, fiindcă conţinea atâtea date concrete, încât nu avea cum să fie doar o legendă. Trebuia să conţină un sâmbure de adevăr. Aşa că, purtându-l pe Hocheder prin motoarele de căutare, am intrat adânc în arhivele austriece. Aşa am aflat că personajul este real: s-a născut la 02.12.1800, era fiul unui miner din zona austriacă Zillerthaler şi de copil a fost luat de tatăl lui ca să-l ajute în meserie.

Având de „junişor” cunoştinţe practice despre minerit, şi-a făcut din asta meserie. Anul 1821 îl găseşte student la facultatea de mine din Schemniz iar după absolvire, lucrează o vreme ca inginer miner în ţinutul lui natal. Excepţional pregătit, atrage atenţia directorului Mornay, care conducea o companie minieră engleză, care îl trimite în Brazilia în 1830, în districtul Minas Gerais, ca să conducă minele companiei (mine de fier şi diamante), dar şi de aur.

Aici ajunge unul dintre cei mai mari specialişti în minerit din lume. În anul 1832 se întoarce în Austria unde se căsătoreşte, apoi cu soţia, se întoarce în Brazilia, unde va lucra, cu o mică întrerupere în 1835, până la 1 iulie 1840, când părăseşte definitiv Brazilia.

Ajuns la Viena, trezeşte atenţia prinţului Lobkovitz, cu ajutorul căruia ajunge Honorar-Bergsamt-Assessor, funcţie importantă în departamentul minelor. La propunerea lui Lobkovitz, care face rost de finanţare, este trimis la Abrud, ca să construiască o exploatare minieră uriaşă, probabil cea mai modernă din lume.

Avram Iancu în tinerețe

Am găsit şi un memoriu tehnic austriac, legat de exploatarea auriferă din Munţii Apuseni, care prevedea construirea unui şteamp gigantic, cu 75 de „săgeţi” (butucii de stejar, tălpuiţi cu fier), care erau ridicaţi cu ajutorul penelor de pe grind, (butucul care funcţiona ca un ax cu came şi unde se zdrobea minereul aurifer). Fiecare săgeată cântărea 150 de pfunzi, faţă de cele obişnuite, care cântăreau între 60 şi 120 de pfunzi. Era prevăzut cu 5 roţi hidraulice, care urmau să antreneze fiecare câte 15 săgeţi.

Acest şteamp uriaş avea nevoie de debite de apă foarte mari, ceea ce impunea ca construcţia aceasta să fie amplasată după ce toate pâraiele din zonă se uneau, deci după ce ultimul pârâu care venea de la Roşia Montană se vărsa în pârâul Abrudului. Numai de la Gura Henţii spre Cărpiniş se putea gândi Hocheder ca să instaleze uriaşul lui şteamp.

Am aflat şi de ce Hocheder cumpăra de la români şi minele părăsite. Gigantica exploatare pe care voia s-o construiască, având productivitate mare, era rentabilă chiar şi în zonele unde minereul avea un conţinut de aur de 5 grame la tonă. Ori băieşii români, care scoteau bolvanii din mine desprinzându-i mai întâi cu târnăcopul şi apoi cărându-i în samare pe greabănul cailor, nu aveau cum să fie rentabili decât cu conţinuturi de aur peste 10 grame pe tonă. Astfel că, minele abandonate n-au fost vândute lui Hocheder de băieşii „orbiţi de lăcomie”, ci pentru că pentru ei, nu mai aveau nicio valoare.

Hocheder avea în plan să transporte minereul de la mine la şteamp cu ajutorul vagoneţilor pe şine, ceea ce mărea productivitatea de 10 ori. Un cal putea duce pe samare 100 de kg de minereu, dar putea tracta încă şi mai uşor un vagonet încărcat cu o tonă de minereu. Planuri măreţe, dar pe care românii i le-au distrus într-o singură noapte.

Eu din această poveste de câteva rânduri a lui Iosif Şuluţiu, am scos trei sau patru capitole de carte. Astfel, după ce a părăsit Munţii Apuseni, Hoheder şi-a continuat cariera. A ajuns mai întâi secretar la Direcţia Minelor din imperiu, apoi, în 1849, secretar în Ministerul Minelor austriac. La data de 1 octombrie 1855, ca secretar al Ministerului de Finanţe austriac, avea să semneze contractul de vânzare al Uzinelor Mecanice Reşiţa către consorţiul internaţional St. E. G., iar la 15 noiembrie 1863, participă la inaugurarea liniei ferate Anina-Oraviţa. Doar după patru luni, avea să „repauseze”, la 15 martie 1864, în vârstă de 64 de ani.

Acum, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, muntenii care au făcut „asemenea cu pementulu” construcţia lui Hocheder, trebuiau să aibă un conducător, care să-i organizeze şi să-i conducă, fără ca poliţia, care-l apăra, sau alte dicasterii ale statului, să prindă de veste despre lucrarea pusă la cale. Din păcate, Iosif Şuluţiu n-a fost interesat de acest aspect. Sau poate, secretul a fost atât de bine păstrat, încât nimeni n-a aflat nici ulterior cine a fost „ductorele” acestei mişcări. Eu am „suspiciuni rezonabile”, ca să cred că acesta a fost Avram Iancu. O să dezbatem teoria asta în viitorul număr al Însăilărilor.

Va urma

A consemnat pentru dumneavoastră Călin Kasper.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!