Călin Kasper – Însăilări istorice (partea IV)

În articolele „Însăilări istorice (1)” şi „(2)”, am făcut o afirmaţie neobişnuită şi anume, că Avram Iancu a avut o activitatea revoluţionară anterioară anului 1848.

În toate documentele despre Avram Iancu, nu am găsit nici un singur istoric pe care să-l apuce mirarea, cum un „junişor” de 24 de ani a ajuns peste noapte, conducătorul moţilor. Se ştie că Avram Iancu era fiul unui gornic de pădure (pădurar) şi birău (primar), fiind om înstărit. Avram a urmat şcoala ungurească de la Zlatna, apoi liceul piarist de la Cluj, vorbind limba ungurească mai bine decât ungurii. Apoi la Târgu Mureş a fost trei ani cancelist la cea mai înaltă instanţă judecătorească a „prinţipatului”, ca să devină avocat. Purta şi haine de domnişor de la oraş.

Moţii sunt cei mai bănuitori români din câţi există, cărora nu poţi să le câştigi încrederea cu una cu două. Avram Iancu îndeplinea toate condiţiile ca să fie ignorat de moţi. Şi totuşi, venind de la Târgu Mureş acasă la 30 martie 1848, doar după o lună, ajunge conducătorul moţilor, plecând la Adunarea de la Blaj din 30 aprilie, alături de Ioan Buteanu. Cum de moţii l-au acceptat ca „ductore” şi Ioan Buteanu i-a acordat prietenia? Am arătat deja că Ioan Buteanu a ajuns la Abrud cu ajutorul unei comunităţii româneşti.

Iar organizatorul venirii lui la Abrud a fost Avram Iancu, fiindcă altfel Buteanu nu avea niciun motiv ca să-l accepte lângă el. Asta s-a putut petrece şi fiindcă Avram Iancu era deja cunoscut printre „ductorii” moţilor pentru o activitate revoluţionară anterioară anului 1848, dar necunoscută nouă. Şi aceasta a putut lua naştere doar printr-o colaborare cu „Doamna noastră”, Ecaterina Varga. Sunt dovezi că ei s-au cunoscut. O mărturiseşte Constanţa Hodoş, în amintirile sale, pe când era doar o copilă:

„Tatăl meu fusese între anii 1866-1871 subprefectul Hălmagiului. În fiecare sâmbăta, coborau moţii din Vidra cu ciubere şi doniţi peste muntele Găina. Venea şi Iancu cu ei. Tata îl aducea la noi. Îl priveam cu evlavie. Mama îi făcea baie. Îl primenea şi-i punea smântână în cafeaua cu lapte. Şi el zâmbea mulţumit. Sorbea cu poftă. Într-o dimineaţă, îmi aduc aminte, se uita lung la mama. ‘Semeni cu Doamna Noastră!’. Apoi, întunecându-se deodată, zise: ‘Ce, n-o ştiţi? Apoi s-o ştiţi! Că nu eu, ea a apărat munţii. Sufletul ei! Fără ea, nu făceam noi nimic!’”

Tot Constanţa Hodoş povesteşte altă întâmplare cu Iancu: În anul 1869, în septembrie, se pregătea dezvelirea monumentului lui Ioan Buteanu la Iosaşi. Îl văd pe Iancu intrând sfios pe uşă. Tata sări la el şi-l îmbrăţişă cu bucurie. De trei zile îl aştepta. În ziua hotărâtă, se adunară în Hălmagiu fruntaşii Zarandului. Trei trăsuri înghesuite, plecară dis de dimineaţă din curtea noastră. Iancu era cu noi în trăsură şi tot drumul mă ţinu de mână. Aveam nouă ani.

Simion Balint

Coborâm în valea Crişului. Pe mal, la câţiva paşi, pe albia râului, era aşezat monumentul, învelit în postav negru. Simion Balint, Sever Axente, însoţiţi de Gheorghe Bariţiu, sosiră şi ei de la Sibiu, în vreme ce preoţii începură parastasul. Apoi am ascultat între cei mari, cuvântările fruntaşilor neamului. Dar fiindcă toţi auziseră că Iancu era acolo, l-au chemat la tribună. Dar Iancu, nicăiri. Tata alerga prin mulţime să-l caute. Dar nimeni nu-l văzuse, nu-l recunoscuse.

Târziu de tot se aşeză la masă, trista adunare. Nu se mai ţinură cuvântări, iar paharele cu vin neatinse au rămas. Doar tribunul Corcheş din Câmpeni cuteză să învioreze tăcerea ca de plumb. „Apoi aşa a fost el, Avram Iancu, întotdeauna şi în tinereţe: sălbatic. Se ducea de capul lui, dar nu-i plăcea să fie dus. Doar o singură femeie s-a priceput să facă din el ce-a vrut!”

Sever Axente

Gheorghe Bariţiu

S-au combătut cele afirmate de Corcheş. Prietenii lui Iancu susţineau că el niciodată n-a avut o legătură mai strânsă cu o femeie. „Aşa credeţi voi? a răspuns Corcheş. El nu se destăinuia nimănui. Dar cine l-a văzut în faţa Caterinei Varga, cum îi dă ea porunci şi el se ducea orbeşte după vorbă ei, acela ştie că ‘Doamna Noastră’ era şi Doamna lui.”

Pentru mine, aceaste mărturii sunt convingătoare. Insistenţele lui Bariţiu de a demonstra că nu s-au cunoscut, nu m-au convins. El voia să-i ţină partea prietenului Andrei Şaguna, care a jucat un rol în arestarea Caterinei Varga în ianuarie 1847 la Bucium Isbita. Asta l-a determinat mai întâi s-o facă pe Caterina intrigantă, apoi să nege că Iancu ar fi cunoscut-o.

Iancu era elev la Zlatna şi uneori mergea acasă la Vidra. Cum putea el trece pe lângă Bucium unde locuia Caterina, fără să afle de „Doamna Noastră”? Evident că nu avea cum, fiindcă de ea vorbea toată lumea. Şi cum putea Iancu, care de pruncuţ visa o stare mai bună pentru moţi, să nu ardă de dorinţa de a o vedea şi asculta, când vorbea în biserici moţilor despre drepturile lor pierdute?

În vremea Ecaterinei Varga s-au produs câteva altercaţii între munteni şi instituţiile statului, care nu puteau să nu aibă legătură cu ea. Dar ca femeie, nu putea să conducă moţii pe teren, în acţiuni armate. De asta avea nevoie de un bărbat hotărât şi inteligent, care putea s-o facă în numele ei. Ea l-a cunoscut pe Iancu şi şi-a dat seama de talentul lui de strateg, încredinţându-i conducerea şi organizarea acţiunilor pe care ea le-a iniţiat.

Una dintre ele a fost alungarea husarilor conduşi de Menyhart Foszto, care au însoţit nişte ioabagi români aduşi de la câmpie, ca să împădurească un loc care aparţinea de drept satului Bucium, la 6 mai 1842. Organizatorul acestei acţiuni a fost foarte priceput, fiindcă opoziţia buciumanilor deşi nonviolentă, dar ameninţătoare, a dus la întreruperea acţiunii. Şi distrugerea construcţiei lui Hoheder a fost tot o acţiune condusă de cineva care ştia ce face. Acest om, nu am nicio îndoială, că a fost Iancu.

Moţii ştiau de legătura dintre Ecaterinei Varga şi Iancu şi văzându-l cât de priceput i-a condus în cele două acţiuni descrise anterior, au trecut dragostea faţă de „Doamna noastră” după arestarea ei, în mod natural asupra lui Avram Iancu.

Să descâlcim puţin evenimentele din anul 1849, când Iancu s-a dovedit strateg neîntrecut şi organizator eficient. El nu a fost doar conducător în acţiunile „belice” de apărare ale munţilor, ci a introdus şi o Administraţie Românească în Varmeghie, bazată pe Jus Valachorum şi pe experienţa Frăţiilor de Cruce. N-a scăpat din vedere nici aprovizionarea cu cele necesare vieţii, de care s-a ocuapt o vreme Axente Sever şi permanent, Băcilă.

Să începem cu constatarea unanimă a istoricilor, că unitatea moţilor în jurul lui Iancu a fost pilduitoare. Cum a realizat el această unitate? Ştim că în răscoala lui Horia, tot clerul român a fost contra răsculaţilor, din cauza unor vărsări de sânge „fără cumpăt” ale acestora. Chiar unui preot din familia Şuluţeştilor, care îndemna răsculaţii să meargă la casele lor, i-a fost crăpat capul cu securea de un răsculat furios.

Avram Iancu, spre deosebire de Horia, a reuşit să atragă tot clerul, unit şi ortodox, de partea lui. Ba mai mult, între tribunii şi căpitanii lui, au fost atât de mulţi preoţi, încât Farkas Kemeny, înţelegând că va fi învins, s-a retras din Abrud în iunie 1849 cu toată armata lui, spunând că nu mai vrea să se lupte cu popii. Cel mă relevant exemplu este Simion Balint, preotul unit din Roşia Montană, conducătorul Legiunii Salinelor.

Cum de a reuşit Iancu această performanţă? Desigur, luând exemplu de la Ecaterina Varga, care a avut relaţii armonioase cu biserica din Munţi, pentru că ei i se permitea de preoţi că să le vorbească enoriaşilor după slujbă. Ce mirean a mai avut asemenea privilegiu? Niciunul, înaintea ei. Avram Iancu a învăţat de la ea că unitatea poporului doar prin biserică se poate realiza. Din acest punct de vedere, asemănarea dintre Avram Iancu şi Zelea Codreanu este totală.

Un al doilea factor al strategiei de succes a Iancului a fost creearea sistemului de „cursori” călări, care asigurau transferul rapid de informaţii de la Centrul de comandă din Câmpeni, la Legiunile din avangardă şi înapoi. Legiunile au fost postate strategic, cu Simion Balint la Sălciua în faţa Turdei, Axente la deal de Zlatna, iar Buteanu la strâmtoarea de la Buceş, spre Brad. Din când în când, veneau cereri de sprijin şi din alte părţi, cum a fost înaintea luptei de la Mărişel cu Vasvari, când Avram Iancu l-a trimis în ajutorul sătenilor pe tribunul Corcheş cu o trupă de „luptaci”. Românii au obţinut acolo una dintre cele mai mari victorii, însăşi Vasvari căzând în luptă. Iar când insurgenţii maghiari au ajuns la Abrud unde s-au dat trei bătăli hotărâtoare, tribunii din avangardă săreau în ajutorul lui Iancu. Acest sistem flexibil a permis ca trupele române să se afle mereu în număr suficient, ca să asigure forţa de şoc necesară pentru câştigarea luptei.

Janos Czetz

Se ştie că moţii erau prost înarmaţi. Iancu şi-a dat seama de acest dezavantaj şi a încercat să compenseze acest neajuns. El a înţeles că a lupta cu lancea contra puştilor duce la pierderi umane mari şi atunci a reintrodus ca armă de luptă arcul cu săgeţi, cu care se putea lovi adversarul de la depărtare. Nu-mi dau seama cât de extinse au fost trupele de arcaşi ale Iancului, dar există o mărturie în acest sens. Janos Czetz, viteaz comandant ungur, în lucrarea lui „Bem’s Feldzug in Siebenbürgen” scrie următoarele: „Der Rückzug von Hatvany war fürterlich. Bis zu dem Defilee des Czernicze Baches, gerieth sie in einen Solchen Hagel von Steinen, Kleingewährkugel, PFEILEN, Lanzen und Pikenstichen dass sie nur als Rettung des Lebens beacht. Şi tradus: Retragerea lui Hatvany a fost înfiorătoare. Până la defileul pârâului Cerniţa, au ajuns într-o grindină de pietre, plumbi, SĂGEŢI, lănci şi împunsături de suliţe, astfel că toţi doar cum să-şi salveze viaţa mai aveau în minte.” Iancu l-a sprijinit cu tot ce a putut pe Ioan Şuluţiu, cel care a realizat mai multe tunuri de lemn. Cu toate că nu aveau mare eficacitate, din punct de vedere psihologic, erau de mare folos.

Am aflat şi despre un sistem de a transmite informaţii prin sunet de bucium în caz de pericol. Focurile de pe culmile dealurilor erau prea lente şi erau văzute şi de duşman. Dar cu un sistem de tip morse prin sunete de bucium, erau transmise mai ales informaţii despre pericolele iminente. Până de curând, mai existau bătrâni care cunoşteau acest sistem.

Dar, calităţile lui de strateg le-a arătat Avram Iancu la Câmpeni, pe data de 19 şi 20 iunie, când a organizat două exerciţii de luptă, chiar sub nasul Comisiei Cozma, pe care a paralizat-o pur şi simplu prin rapiditatea şi buna organizare a acţiunii. Cu toate străduinţele Comisiei, aceasta n-a reuşit să afle cine a fost organizatorul. Cu atât mai puţin, ca să pună gheara pe el.

Va urma

A consemnat pentru dumneavoastră Călin Kasper.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!