La 12 martie 1848, Simion Bărnuțiu a redactat „Proclamatia către români”, ce reprezenta un veritabil program politic: convocarea congresului național român, libertatea individuală prin abolirea definitivă a iobăgiei, libertatea națională etc. Românii din Transilvania sunt chemați să se ridice la luptă pentru drepturile lor naționale.

Dascălul și revoluționarul român Simion Bărnuțiu, elev al liceului piarist din Carei, constituie un model pentru românii care luptă pentru păstrarea identității naționale. Pentru dușmanii poporului român, până și bustul său de la Carei deranjează.

Ideolog unul din capii conducători ai revoluției pașoptiste române, Simion Bărnuțiu a intrat și rămas în istorie prin atitudinea sa de neclintit împotriva pretenţiilor revoluţionarilor unguri cu privire la anexarea Transilvaniei la Ungaria. Promova politica egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor din Transilvania şi a confesiunilor acestora.

Ca si alti luptători pașoptiști, Bărnuțiu considera că nu poate exista libertate politică și dreptate socială fără libertate națională.

În Transilvania, tinerii avocaţi (cancelişti), care îşi făceau practica la Tabla Regească (tribunal) din Târgu Mureş, în urma consfătuirilor care au avut loc între 10/22 – 12/24 martie, şi-au manifestat într-o petiţie adeziunea la ideile generale ale Revoluţiei.

Polemizând cu înfocare împotriva tezei greșite și mincinoase a conducătorilor revoluției ungare de la 1848 care promiteau românilor și altor naționalități din Transilvania un regim de libertate politică și desființarea șerbiei, dar fără recunoașterea libertății lor naționale, ci dimpotrivă, în schimbul dizolvării lor în națiunea unică ungară, el a sustinut permanent că „libertatea cea adevarată a oricărei națiuni nu poate fi decât națională… nu există libertate atunci când nu-ți poti păstra și afirma liber naționalitatea… libertatea fără naționalitate nu se poate înțelege la nici un popor de pe pământ” afirma Simion Bărnuțiu în celebrul discurs de la Blaj.

În dezacord cu colegii unguri, canceliştii români – Avram Iancu şi, în special, Alexandru Papiu-Ilarian – au rămas neclintiţi în cererea lor, şi anume, ca în prim plan să se afle desfiinţarea iobăgiei şi NU alipirea Transilvaniei la Ungaria. O altă întrunire a avut loc la Blaj, la 13/25 martie, din iniţiativa lui Aron Pumnul. A fost respinsă linia petiţionară, majoritatea participanţilor pronunţându-se în favoarea unui atitudini ferme, chiar revoluţionare. În aceste împrejurări, s-a luat hotărârea convocării unei adunări generale a românilor, la Blaj, în ziua de 18/30 aprilie (Duminica Tomei).

Simion Bărnuţiu a luat atitudine, încă de la început, faţă de pretenţiile revoluţionarilor unguri de a anexa Transilvania la Ungaria. În aceste condiţii, trebuia să se elaboreze, în mod obligatoriu, o formulă românească, alternativă la programul maghiar din 3/15 martie. La 12/24 martie 1848, Simion Bărnuţiu a redactat, la Sibiu, o proclamaţie intitulată „Provocaţiune”, al cărei text a devenit cunoscut se pare cu prilejul primei adunări a românilor la Blaj din Duminica Tomei şi care a fost răspândit în principalele centre ale Transilvaniei, respectiv Blaj, Cluj, Târgu Mureş, Braşov.

„A venit timpul ca iobăgia să se şteargă şi românii încă să se pună în drepturile lor ce li se cuvin ca unei naţiuni”, a afirmat cu acest prilej Bărnuţiu, potrivit lucrării „Revoluţia română din 1848” (Editura Politică, 1969). Manifestul „Provocaţiune” respingea declaraţia cu privire la alipirea Transilvaniei la Ungaria, se pronunţa în favoarea recunoaşterii naţiunii române ca egală în drepturi, a admiterii limbii române în administraţie şi în justiţie, pentru desfiinţarea iobăgiei fără răscumpărare.

Congresul naţional românesc, pe care îl preconiza „Provocaţiunea”, respectiv o adunare reprezentativă alcătuită din reprezentanţi aleşi, trebuia să creeze mişcării politice revoluţionare româneşti cadrul organizatoric necesar, să contureze consensul politic naţional. În ceea ce privea alipirea Transilvaniei la Ungaria, se preciza că acest fapt se va discuta doar în momentul în care naţiunea română ar fi beneficiat de o reprezentare proporţională în Dietă. Fruntaşii români aveau certitudinea că odată pusă în drepturile sale legitime, naţiunea română nu ar fi acceptat acest proces.

Documentul elaborat de Simion Bărnuţiu stabilea linia politică ce trebuia adoptată de naţiunea română faţă de Revoluţia în curs de desfăşurare.

Din studiul „Manifestele lui Simion Bărnuţiu” aflăm că, în seara zilei de 24 martie 1848, fruntaşul ardelean îi dicta colegului său, Ioan Puşcariu, primul manifest al Revoluţiei române intitulat „Fraţi români”.

Documentul formula, încă de atunci, principiul fundamental după care se va călăuzi Revoluţia română, şi anume, emanciparea naţională:

„Naţia română nu mai poate fi roabă ungurilor, secuilor şi saşilor, limba noastră trebuie să aibă cinste cuviincioasă înaintea statului şi a legilor… Naţionalitatea noastră trebuie să se recunoască şi să se asigureze”, se spunea în manifest.

Sursă: buletindecarei.ro

În urmă cu câțiva ani, un grup de documentariști și jurnaliști investigatori au realizat un set de filme documentare despre istoria României, conceput ca un tot unitar, din preistorie până în prezent.

Deși caracterul științific al lucrării este limitat, documentariștii-investigatori făcând puține precizări privind sursele pe care le-au folosit, bibliografia, mărturii etc., fiind un documentar elaborat pentru televiziunea Statului Papal, îl considerăm demn de menționat și chiar de reținut. El a fost postat pe internet, ulterior fiind retras, ca majoritatea documentarelor care nu sunt favorabile sistemului globalist care conduce Uniunea Europeană.

O calitate deosebită a documentarului o constituie lipsa totală a cenzurii politice de sistem, ceea ce este o perfomanță deosebită într-o zonă de influență în care presa este aservită și controlată până în adâncul ei. Din acest punct de vedere, sunt de apreciat viziunile ample, din perspectivă istorică, fără raportare la interese mărunte, de moment istoric. Acest lucru ne face să apreciem că documentariștii au beneficiat de expertiză înaltă în istorie, în științe politice, studii de securitate și, de asemenea, în economie, raportarea la acest domeniu fiind cvasi-permanentă. Multe, chiar majoritatea dintre afirmații, sunt confirmate în istoriografia problematicii, în urma eforturilor mai multor cercetători. Alte afirmații pot constitui obiectul unor cercetări aplicate în viitor.

Cu toate cele afirmate mai sus, pe parcursul documentarului, realizatorii au inserat biografii ale unor personaje istorice implicate în evenimente, date și tabele statistice, fotografii-document, secvențe filmate în timpul evenimentelor, unele de către Televiziunea Română, altele de către alte persoane interesate. De asemenea, au fost inserate cadre sugestive referitoare la textul filmului.

Titrarea textului în limba română cuprinde și stângăcii de limbă, punctuație cu lipsuri și cu erori, cacofoniile nu lipsesc nici ele, dar remarc faptul că sensul afirmațiilor făcute în limba engleză nu este modificat cu ocazia traducerii în limba română. Topica nu este totdeauna cea mai potrivită. Este evident că cei care au titrat textul nu sunt etnici români. La transcrierea textului, în situațiile în care am apreciat necesar, am intervenit pe text, cu mențiunea nota autorului (n.a.).

Privitor la unele persoane și la unele grupuri implicate în revolta populară și în lovitura de stat din decembrie 1989, în câteva rânduri, redactorii textului s-au exprimat cu formula „vorbitorii de limbă maghiară”, ceea ce dovedește, pe de o parte, profesionalism, pe de altă parte, imposibilitatea precizării dacă respectivele persoane sunt etnici maghiari din România, provocatori civili din Ungaria antrenați în tabere pentru operațiuni în România, agenți ai AVO, sau agenți ai serviciilor secrete iugoslave, originari din Voievodina, de etnie maghiară, sau agenți sovietici de etnie maghiară, originari din R.S.S. Ucraineană. Toate aceste categorii de vorbitori de limbă maghiară au acționat în decembrie 1989 în România. De asemenea, referindu-se la investitorii străini, sau la investitori din statele vestice ale Europei, autorii folosesc în mod repetat ghilimelele, evidențiind prin aceasta că aceștia nu erau investitori în accepțiunea unanim recunoscută, ci erau, după cum rezultă cu claritate din text, în primul rând acaparatori ai resurselor României.

Documentarul evidențiază rolul excepțional al evreilor în evenimentele din decembrie 1989 și a celor din perioada următoare, până în epoca de după includerea României în structurile euro-atlantice.

În urma documentării privitoare la istoria contemporană, redactorii au inserat următorul text privitor la trădarea României și la lovitura de stat din decembrie 1989. Adnotările și comentariile noastre le vom insera sub forma notelor de subsol, nedorind să afectăm cursivitatea lecturii textului în forma concepută de autori.

„După cum am menționat mai devreme, lovitura de stat a fost pusă la cale de români și evrei bolșevici trădători care lucrau cu agenți din est și din vest, în principal sovietici și unguri, cu scopul de a ciopârți România și de a-l înlătura pe Ceaușescu, de a întoarce țara în sclavie financiară și transformarea României într-o piață pentru produsele vestice și jaful resurselor naturale. Manipularea a mers atât de ușor pentru că, după cum am menționat în episoadele trecute, după al II-lea război mondial, iudeo-bolșevicii care au preluat puterea în 1944 au eliminat întreaga elită românească și au început un program masiv de îndobitocire a populației care a distrus efectiv națiunea română și a transformat românii în oi fără educație și ușor de manipulat, care nu înțelegeau munca lui Ceaușescu și situația internațională a României. Dar chiar dacă au fost (problemă de traducere a textului! – n.a.) manipulați, românii chiar au crezut că luptă împotriva tiraniei și au luptat cu mâna goală împotriva tancurilor. Ceaușescu a căzut în capcana întinsă de conspiratori și a răspuns cu violență, crezând că e unica soluție pentru atacul internațional organizat asupra României, și asta i-a pecetluit soarta și a făcut mai ușor ca conspiratorii bolșevici să preia controlul țării… Marea majoritate a populației a crezut manipularea și a sprijinit conspiratorii care au preluat puterea…

Principalele tabere care voiau să-l elimine pe Ceaușescu erau iredentiștii șovini unguri, evreii bolșevici și trădătorii români care fuseseră înlăturați de la putere de Ceaușescu, bolșevicii care controlează sistemul financiar internațional și puterile occidentale.

Sistemul economic occidental, construit de evrei în jurul băncilor centrale pe care ei le controlează, este bazat pe o creștere permanentă a datoriilor guvernelor și populației și deci are nevoie de un produs intern brut și un consum de resurse naturale mereu în creștere.

În anii ’80, țările vestice au rămas fără variante pentru piețe de export. America Latină era în criză, Africa era ținută în sărăcie artificială, iar restul piețelor erau suprasaturate cu produse vestice, care toate erau produse planificate. Era deci urgent nevoie ca noi piețe să fie deschise, noi guverne să se îndatoreze și noi locuri bogate în resurse naturale să fie puse la dispoziția «investitorilor» vestici. Cel care a fost însărcinat cu distrugerea URSS și (cu) deschiderea Europei de Est a fost masonul Mihail Gorbaciov.

România era total independentă, atât față de Occident, cât și față de URSS și deci trebuia abordată diferit față de alte state europene care aveau guverne care se conformau.

A fost creată o diversiune de către agenți străini ai elitei globale, care a făcut ca românii să se masacreze între ei, în timp ce organizatorii așteptau în spatele cortinei, gata să preia puterea. Ceaușescu a fost pedepsit în ziua de Crăciun, un prim-ministru evreu a fost instalat și România a căzut victima unui capitalism sălbatic.

«Revoluția» a fost o lovitură de stat tipică, cum a fost și cea din Libia, din 2011. Ca să pară că poporul l-a înlăturat pe Ceaușescu de la putere și nimic nu era planificat dinainte, organizatorii loviturii de stat aveau nevoie de vărsare de sânge. Fără vărsare de sânge, românii nu ar fi lăsat bolșevicii să preia puterea după căderea lui Ceaușescu” […]

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.

(Va urma)

Termenul de „capitulație” nu are nici o legătură cu sensul de „capitulare” și nu exprimă în nici un fel capitularea Țărilor Române în fața Imperiului Otoman. Din contră, prin semnarea de capitulații cu Țările Române, Imperiul Otoman le recunoștea ca entități statale cu drepturi și anumite obligații, mai ales în ceea ce privește orientarea politică externă, care era necesar să fie aliniată celei a Imperiului Otoman, și obligație de anu acționa în nici un fel la războaie împotriva Porții.

În general, argumentul forte pe care l-a folosit diplomația rusă/sovietică pentru a argumenta raptul de la 1812 a fost ideea că în acel moment istoric România nu exista încă în forma ei unificată și independentă, Principatul Moldovei fiind parte componentă a Imperiului Otoman. Dar analiza statutului acestui teritoriu românesc, locuit la acea dată de o majoritate zdrobitoare românească, este necesar să pornească cu câteva sute de ani mai în urmă, din perioada din jurul 1400 și următorii, când Principatul Moldovei era un stat feudal cristalizat, mărginit la nord și la est de Nistru, la sud de Marea Neagră și cursul Dunării până la Galați, iar la vest de Munții Carpați. În acel timp, Rusia încă nu exista, exista doar Principatul Moscovei, în jurul orașului cu acest nume. Principatul Moldovei a intrat sub suzeranitate turcească în anul 1513, plătind tribut anual în schimbul căruia Imperiul Otoman se angaja să-l ajute în războaie și să nu se amestece în treburile interne ale principatului. Moldova și-a păstrat suveranitatea, nu a fost parte a Imperiului Otoman.

Deci, Moldova era vasală, dar nu-și pierduse suveranitatea, iar Turcia nu putea înstrăina un teritoriu care nu-i aparținea, ci pe care, în schimbul unui tribut, era obligată să-l ocrotească. Această realitate a fost recunoscută de Turcia și consemnată în cadrul Păcii de la Carlowitz (ianuarie 1699), când turcii au argumentat această situație în fața delegației polono-lituaniene, invocând capitulațiile încheiate între Turcia și Moldova, în diverse epoci, începând din secolul al XVI-lea. Karl Marx a susținut și el justețea argumentelor românești în fața anexării ilegale a Basarabiei de către Rusia. El susține că: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române. Poarta însăși recunoscuse acest fapt, când la Carlowitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Valachia, ea a răspuns că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.”

Capitulațiile, așa cum am spus, nu erau „capitulări”. Chiar dacă nu s-au păstrat până astăzi în forma lor originală, sunt documente fundamentale relativ la suveranitatea Țărilor Române în Evul Mediu. Unul din primii istorici care au sesizat importanța Capitulațiilor pentru lupta națională a poporului român a fost Nicolae Bălcescu. Acesta este și cel care, în lucrarea „Drepturile românilor către Înalta Poartă”, apărută în 1848, a reprodus și comentat două dintre Capitulații, cea semnată de Mircea cel Bătrân în 1393, la Nicopole, și cea semnată de Vlad Țepeș la Adrianopol, în 1460.

Este evident că, tocmai din această cauză, puterile înconjurătoare care au stăpânit provinciile locuite de români nu au avut de-a lungul secolelor interesul să evidențieze conținutul Capitulațiilor, să le recunoască existența, și au avut numeroase ocazii să intre în posesia documentelor originale și să le facă dispărute. Capitalele provinciilor românești au fost de multe ori ocupate de diverși cotropitori și toți au avut curiozitatea să răscolească prin toate sertarele țării. Apoi, tezaurul arhivistic al statului român, care cuprindea înțelegerile de stat ale românilor, depus în Rusia în decembrie 1916 și iunie 1917, nu a avut un inventar complet pentru ca cercetătorii să fie siguri că, printre importantele documente românești de la Moscova, nu se află și Capitulații. Or, Rusia țaristă și sovietică este principala țară care le-a contestat conținutul, întrucât întreaga lor „argumentație” a dreptului de a deține partea răsăriteană a Moldovei s-a bazat pe o presupusă lipsă a suveranității de stat a Moldovei la 1812.

Cu toate acestea, este necesar să menționăm că aceste capitulații sunt destul de controversate. Ele nu s-au păstrat în forma lor originală pentru a putea fi documentate și folosite ca argumente de necontestat. Lipsa originalelor i-a determinat pe ruși și apoi pe sovietici să le conteste conținutul, cu scopul de a susține dreptul Turciei de a ceda Basarabia la 1812. Chiar și unii reputați cercetători români le contestă parțial sau total.

În ciuda acestor păreri ale unor istorici, Turcia nu a contestat niciodată capitulațiile și nu le-a respins ca argument de drept internațional. Doar în anul 1856, în cadrul Păcii de la Paris, care a pus capăt Războiului din Crimeea, când delegația franceză a făcut referiri concrete privitoare la conținutul Capitulațiilor, delegatul Turciei a făcut mențiunea că Turcia nu deține originalele acestor documente, fără să le conteste nici existența, nici conținutul. Cu toate acestea, în anul 1858, când s-a încheiat un nou Tratat de la Paris privitor la Principatele Române, în Articolul 2 s-a consemnat:

„În virtutea capitulațiilor date de sultanii Baiazid I, Mahomed al II-lea, Selim I și Soliman al II-lea, care confirmă autonomia lor (a Principatelor Române, n.a.) reglementând raporturile lor cu Sublima Poartă și pe care mai multe hatișerifuri, în special cel din 1834, le-au consacrat; conform, de asemenea, articolelor 22, 23 din Tratatul încheiat la Paris la 30 martie 1856, Principatele vor continua să se bucure, sub garanția colectivă a puterilor contractante, de privilegiile și imunitățile pe care le au”.

Tratatul a fost semnat de reprezentanții tuturor celor șapte mari puteri europene, inclusiv de Mehmed Fuad, delegatul Turciei la congresul de pace. Conținutul capitulațiilor a fost prezentat în cadrul congresului de către reprezentantul Franței, care a dat citire documentului intitulat „Privilegiuiri și imunități ale Principatelor Române”, conținutul Capitulațiilor fiind completat cu propunerile diplomației franceze de unire a Munteniei cu Moldova.

Capitulațiile au fost traduse în limba franceză de Abdolonyme Ubicini (care semna cu inițialele M.A. alături de nume) și publicate la Paris în anul 1858.

În perioada 1492-1582, deci în 90 de ani, Rusia a purtat 40 de războaie de cucerire, majoritatea cu Polonia și cu Lituania, și și-a întins stăpânirile. În proximitatea Principatului Moldovei, Rusia a ajuns doar în anul 1792, când, obținând victorii împotriva Imperiului Otoman, în războiul ruso-turc din anii 1789-1792, prin Pacea de la Iași (1792), Rusia a ocupat de la Imperiul Otoman nordul Mării Negre, până la cursul fluviului Nistru, ajungând astfel în vecinătatea directă a Principatului Moldovei.

Cedarea ilegală, în 1812, a Basarabiei către Rusia, s-a produs într-un moment în care Turcia nu știa încă nimic despre vulnerabilitatea Rusiei, aflată în pragul invaziei militare a Franței napoleoniene care avea s-o zguduie din temelii. Lipsa acestei informații de importanță istorică s-a datorat trădării dragomanului Dumitrache Moruzi, care a ascuns informația pe care trebuia să o transmită sultanului, dragoman care a fost ulterior executat de turci pentru trădare în folosul Rusiei.

În aceste condiții, după victorii ale armatei ruse comandate de generalul Kutuzov, în anul 1812, după încheierea păcii cu Sublima Poartă, Rusia, încălcând dreptul internațional, și-a însușit teritoriul dintre Prut și Nistru, iar Sublima Poartă, încălcând și ea dreptul internațional, a acceptat anexarea de către Rusia a Basarabiei. Basarabia a fost răpită Moldovei prin forța celui mai puternic față de cel mai slab.

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.

Ioan Constantin Mihail, mai cunoscut ca Jean Mihail, s-a născut la data de 3 octombrie 1875 la Craiova și se trăgea dintr-o familie de negustori de origine macedoneană care au venit în România la jumătatea secolului al XIX-lea, stabilindu-se la Craiova. Tatăl său, Constantin Dini (Dinu) Mihail, odată venit în Oltenia, a început să investească în terenuri, intuind imensul potențial al agriculturii.

A urmat școala primară la Craiova, apoi liceul Carol I, Facultății de Drept la Bordeaux, unde a devenit doctor în drept la Paris.

Făcând studii la Viena, Dinu a cumpărat cu ajutorul surorii sale, Elena, şi a cumnatului său, Constantin Dumba, care deţineau unul din cele mai mari magazine de artă din Europa, o valoroasă colecţie de pictură universală, care e astăzi în patrimoniul Muzeului de Artă din Craiova.

În timpul mișcărilor țărănești din anii 1882-1884 a împrumutat bani de la diverse bănci și a cumpărat pământ la prețuri foarte scăzute, ajungând să dețină peste 100.000 de pogoane. Astfel, în 1906, Mihail senior era al doilea cel mai bogat om din România, după George Grigore Cantacuzino, zis Nababul.

Ioan C. Mihail a fost ales deputat din partea Partidului Conservator în anul 1911. Totuși, el a sesizat criza de identitate a Partidului Conservator. El știa că reforma agrară trebuia să fie una autentică. De aceea, în 1915 (izbucnise deja Primul Război Mondial), Ioan C. Mihail, cu o formație modernă, de factură liberală și francofilă, a devenit membru al Partidului Național Liberal, fiind ales deputat, apoi senator de Satu Mare. Discuțiile privind reforma agrară fuseseră suspendate, însă Ioan C. Mihail devenise prieten cu Ion G.Duca, Constantin Angelescu și promova deschis ideea unei reforme agrare care să ajute pătura cea mai defavorizată, aceea a țăranilor.

El afirmase că reforma urma să se facă prin despăgubire, iar el ca proprietar nu avea ce pierde, recuperându-și banii de la stat și fără bătăi de cap cu abuzurile administratorilor de moșii. Totuși, marii proprietari nu îi împărtășeau punctul de vedere. Ioan (Jean) Constantin Mihail a fost în refugiu la Iași, Muntenia și Oltenia fiind ocupate de germani. În 1917, în cadrul sesiunii parlamentare de la Iași, a votat în favoarea reformelor privind votul universal și împroprietărirea țăranilor. Comandatura (conducerea de ocupație) germană s-a instalat chiar în Palatul Mihail, din noiembrie 1916, până în noiembrie 1918.

Palatul Jean Mihail din Craiova, sediul Muzeului de Artă, a fost inaugurat în 1909

În 1899 s-a adresat arhitectului francez Paul Gottereau, cel care abia edificase Palatul Cotroceni, cerându-i să-i facă un palat și la Craiova, în stilul baroc târziu, lucrările fiind terminate în anul 1907. Palatul număra 38 de camere, avea un salon violet, unul roșu și altul de muzică și poezie, tapetat cu mătase de Lyon de culoare roșie, cu un mare candelabru cu ornamente din cristal de Murano. Palatul a fost inaugurat în 1909, fiind cea mai somptuoasă clădire din Craiova. Din nefericire, proprietarul nu s-a putut bucura de ea, pentru că, în 1908, Dinu Mihail a murit, lăsându-și averea urmașilor.

Recunoscându-l ca un simbol al judeţului Dolj şi al regiunii Oltenia, din punct de vedere cultural-istoric, şi considerandu-l o carte de vizită a zonei, Muzeul de Artă Craiova nu este doar o capodoperă de arhitectură, el este şi o reşedinţă permanentă a artei europene, dar mai ales a celei româneşti şi care, începând cu data de 20 martie 2015, şi-a redeschis porţile pentru publicul local şi nu numai, adept al artelor frumoase.

Executorul testamentar al lui Ioan Constantin Mihail, doctorul Constantin Angelescu a dorit ca în palatul de la Craiova să se înfiinteze un muzeu al Olteniei, în care să figureze şi colectia sa de tablouri şi monede. După 1936: locuit de preşedintele Poloniei, de Tito, de sovietici.

După moartea lui Jean Mihail palatul a fost închis, fiind vremelnic folosit de statul român pentru găzduirea unor oaspeţi de seamă.

În 1939, după înfrângerea Poloniei, şeful Cartierului General al armatei poloneze, mareşalul Eduard Smigly-Ryds, a fost găzduit la palat între 19 septembrie şi 5 octombrie, iar mai târziu, între 5 noiembrie şi 24 decembrie, în palat a fost găzduit preşedintele Poloniei, Ignacy Moscicki, cu familia şi suita sa. Deşi se refugiaseră în România, în urma atacării statului polonez de către trupele Germaniei hitleriste, găsind aici un adăpost temporar, insistenţele lui Hitler ca personalităţile politice poloneze să le fie predate au determinat statul român să sprijine organizarea refugierii acestora (prin Iugoslavia şi Grecia) la Londra.

Ca o ironie a sorţii, la sfârşitul verii anului 1940, în palat au avut loc tratativele româno-bulgare, în urma cărora, la 7 septembrie, ţara noastră a cedat Bulgariei Cadrilaterul. Între 24 şi 31 octombrie 1943, palatul a găzduit expoziţia „Săptămâna Olteniei”, patronată de regentul Mihai şi inaugurată de mareşalul Ion Antonescu. Cu această ocazie, craiovenii au putut să vadă pentru prima dată palatul, care a stat închis atât în timpul vieţii lui Jean Mihail cât şi după moartea sa.

Din septembrie 1944, la palat s-a instalat sediul Comandamentului sovietic al armatei a 53-a, care făcea parte din Frontul ucrainean, condus de generalul Manakarov. În toamna aceluiaşi an, la reşedinţa lui Jean Mihail a locuit timp de trei săptămâni Iosif Broz Tito; atunci, în septembrie 1944, s-a încheiat Acordul dintre Comitetul Naţional de Eliberarea Iugoslaviei şi Frontul Patriei din Bulgaria, acord prin care războiul dintre Iugoslavia şi Bulgaria înceta, iar trupele bulgare participau la lupta împotriva trupelor hitleriste de pe teritoriul Iugoslaviei. Iosif Broz Tito a condus de la palat operaţiunile de eliberare ale Belgradului, încheiate cu succes la 20 octombrie 1944. După această dată, palatul a adăpostit diverse instituţii, iar din 1954 a găzduit sediul Muzeului de Artă al Craiovei.

Despre familia Mihail

Istoria Mihaililor începe în Megarova secolului al XVIII lea, în vremuri în care în pitoreasca localitate macedoneană locuiau aproximativ cinci familii cunoscătoare de limbă slavă. Bande albaneze devastau satele de la poalele muntelui Grammos și mulți dintre aromânii linotopeni se refugiau la Megarova, trăind din comerț sau croitorie, din prelucrarea aurului sau creșterea de animale. Printre ei, regăsim și primii Mihaili, probabil făcând parte din ultima categorie, dacă simbolurile de pe frontonul Palatului lor de mai târziu, capetele de berbeci, reprezintă cu adevărat trecutul lor macedonean.

În 1900, înainte de a păși în secolul XX, Megarova avea aproape 4800 de locuitori vlahi, alături de care trăiau aproximativ 40 de familii albaneze trecute de partea creștinismului. Mihai Murărețu, autorul monografiei „Familia Mihail. Un secol de ascensiune financiară” scrie:

„Toate datele pe care le-am avut la dispoziție indică faptul că, încă dinainte de a ajunge la Megarova, primii Mihaili au avut strânse legături comerciale cu Moscopole, cel mai mare centru de cultură și civilizație aromână din Balcani, iar Megarova a fost punctul de pornire în migrarea lor spre tărâmuri mai sigure.”

O altă ramură a Mihaililor trăia la Siatista, în regiunea Kozani din Macedonia de vest, teritoriu grecesc, și un fapt inedit este acela că în perioada cât au trăit în Megarova neamul lor purta numele Tupâlu, nume schimbat odată cu mutarea la nord de Dunăre.

Primul Mihail, pe numele său Nicolae Tupâlu, născut la Megarova și a murit la Craiova, în 1871, a fost un puternic arendaș de moșii bisericești. Om cu un extraordinar simț al afacerilor, a fost un întreprinzător cunoscut, dezvoltându-se și în afaceri cu piatră cubică. A investit în agricultură, iar averea sa, în mare parte strânsă în perrioada 1838-1860, a fost rezultatul achiziționării constante de terenuri.

Familia nu era asimilată deloc de boierimea locală, fiind considerați parveniți, iar în zilele în care Tupâlu intra în casele unde se organizau licitații, nu mai avea competitori. Cumpăra mereu terenuri, păduri, heleștee. A reușit chiar să facă export de cereale, după ce a ridicat la Bistreț o schelă de încărcare la Dunăre, trimițând astfel cerealele rudelor din Imperiu. Tot aici, în mica localitate dunăreană, ridică o bisericuță, exact pe locul uneia mai vechi, de tipul bordei.

În afara terenurilor de la Bistreț, Nicolae Mihail a dezvoltat agricultura în sate din două județe, Dolj (Drănic, Gângiova, Geormane, Bârza) și Mehedinți (Poroina Mare, Rogova, Braniște), averea sa mărindu-se treptat considerabil, umbrind averile boierilor olteni. Invidia acestora este atestată documentar de depeșa telegrafică a ministrului Bolintineanu din 1864 care, la cererea domnitorului, ordona prefectului de Dolj, la vremea aceea colonelul Ioan Solomon, să formeze „pe dată o comisiune de persoane onorabile care să cerceteze de ce s-a povestit, ca să se sequestreze dl. Nicolae Mihail chiar de ziua domniei sale, pentru datoria din averi”.

Pentru a înțelege mai bine contextul reclamației trebuie să știm că la baza plângerii se aflau familii de olteni bogați Hagiadi, Vârvoreanu, Pleșea, Dumba, Otetelișanu care au cerut „poterași” pentru Nicolae Mihail, veneticul ce se dovedea genial în arta afacerilor.  Nicolae Mihai a murit la 1 septembrie 1871, lăsând o avere colosală fiului său, unicul copil de altfel, Constantin Nicolae Mihail.

Constantin Dini Mihail s-a dovedit a fi chiar mai vizionar decât tatăl său, rămânând în istoria secolul XIX ca unul dintre cei mai de succes afaceriști din zona Olteniei și chiar din toată România. În ultima parte a vieții era demult cel mai mare latifundiar craiovean, harta moșiilor sale desenându-se în sudul țării noastre. A conștientizat importanța educației, instruindu-se o perioadă la Viena și finalizându-și studiile la Stuttgart, cu diploma la prestigioasa Universitate din Hohenheim.

A investit enorm și în educație, ridicând, printre alte școli, la Bârza, o școală model în memoria tatălui său. Clădirea școlii a rezistat și se păstrează și azi, în partea ei nordică putând fi admirată inscripția care a finalizat controversele privind originile acestei familii. Dini a fondat numeroase instituții de învățământ, spitale, a ridicat biserici. Nu a uitat niciodată de educația celor doi băieți ai săi, deși de la un moment dat a intrat în lumea tulbure a politicii. În 1888 este președintele Consiliului Județean Dolj, un conservator fidel, simpatizant al junimiștilor lui Petre P. Carp.

În aceeași excepțională lucrare, „Familia Mihail. Un secou de ascensiune financiară”, Mihai Murărețu consemnează:

„Acțiunile sale ajungeau la aproape 200.000 de lei într-o vreme în care leul românesc era la aceeași paritate cu francul elvețian, peseta spaniolă, lira italiană și drahma grecească. Erau timpurile când cu mai puțin de 100 de lei se cumpărau bilet de tren și se plătea cazarea și intrarea la operă în orice destinație exclusivistă din Europa. Valoarea lichidităților deținute de Dini Mihail la începutul secolului XX era una cu adevărat impresionantă.”

Mihail senior a avut patru copii, primii doi murind la vârste fragede. Au supraviețuit Nicolae și Jean. Primul a trăit mai mult în Franța, în comuna Pau. Nicolae a manifestat o generozitate ieșită din comun, iar spre finalul vieții îmbrăcând haina monahală, murind sărac, pe 5 octombrie 1918, la vârsta de 46 de ani, din cauza unor complicații pulmonare, afecțiune care îi răpusese și mama.

Nicolae Mihail, primul fiu al lui Dini, s-a născut la 3 iulie 1874 la București și a fost foarte apropiat de mătușa Maria Coloni de la Deveselu, femeia care s-a ocupat îndeaproape de educația lui după ce frații Mihail au devenit orfani de mamă. După copilăria de la Craiova, a terminat liceul la Pau, în Franța, în aceeași perioadă cu fratele său mai mic, Jean. Nu a lăsat foarte multe urme documentare, Mihai Murărețu descoperind doar această descriere în „Almanachul Patria” din 1915:

„Suflet per excelentiam distins. Fratele domnului Jean Mihail e tot atât de bogat și tot pe atât de bun. D-sa nu-nțelege să-și acumuleze averea, fără a face și bine acelor cari sânt oropsiți de soartă. D. Nicolae Mihail nu face politică, ferindu-se de sbuciumul acestei vieți, și de aceea nu a fost ales până acum deputat. Fire blajină, d-sa este preocupat mai mult de opere sociale de caritate.”

A fost licențiat în drept la Facultatea de Drept de la Universitatea din Liege, Belgia. A fost probabil cel mai discret dintre Mihaili, trăind mare parte din viață departe de România, necăsătorindu-se niciodată. Ultimii ani de viață i-a trăit în solitudine, în Franța, unde a și murit la 5 octombrie 1918. Doi ani mai târziu, fratele său Jean îi va aduce în România rămășițele pământești și îl va reînhuma în necropola familiei de la Craiova.

Dini Mihail a murit la un an după răscoala din 1907, fiind înmormântat în Craiova, într-o criptă inspirată după templul Athena Nike de pe Acropole. La intrarea în capela familiei Mihail sunt și azi doi lei turnați la Atelierele Metalurgice Antoine Durenne din capitala Franței, de fapt replici ale leilor pe lângă locul de veci al lui Clement al XIII lea, două opere superbe aparținând lui Antonio Canova.

Astfel, Jean a rămas singurul moștenitor al averii dobândite de trei generații. La averea rămasă de la tatăl și fratele său, s-au adăugat și două moșteniri fabuloase primite de la două mătuși – și ele fără urmași.

Acestea însumau cu mult peste 10 milioane de lei, un conac la Deveselu, o vilă pe Calea Victoriei în București, o colecție impresionantă de tablouri, o casă la Florești și Castelul Zamora din Bușteni. În plus, Mihail a deținut moșii întinse, în șapte județe.

Nu s-a căsătorit și nu a avut copii. La fel de generos ca și fratele său, mai mult de jumătate din avere a împărțit-o la săraci, azile de bătrâni, orfelinate, spitale și biserici.

A salvat statul român de la faliment

Dar de Jean Mihail se leagă și un eveniment ce ar putea părea neverosimil în ziua de azi. În 1930 – în timpul marii crize economice ce a cuprins întreaga lume, între anii 1929-1933 – a salvat statul român de faliment. El a girat un împrumut extern cu averea sa, care era estimată la acea vreme la peste un miliard de lei și lichidități de peste nouă tone de aur. Astfel, România, în fruntea căreia abia venise principele Carol al II-lea, a putut obține împrumutul, reușind să treacă cu bine – deși, cu mari sacrificii ale populației – prin criză.

Că Jean Mihail era un filantrop desăvârșit o dovedește și propriul testament, prin care își lăsa toată averea Statului Român, însă în anumite condiții.

Testamentul lui Ioan C. Mihail putea schimba România

Nimeni nu știe de ce Jean nu și-a întemeiat o familie. La 14 februarie 1933, decide să-și facă testamentul, publicat ulterior în Monitorul Oficial nr. 300, din 28 decembrie 1936, prevedea ca întreaga lui avere mobilă și imobilă să revină României. Neavând moștenitori, Ioan lasă întreaga avere, mobilă și imobilă, statului român. Toate acestea cu o condiție: înființare unei fundații culturale care să îi poate numele. Așezământul urma să fie administrat de un consiliu compus din: Patriarhul României, Preşedintele Academiei Române, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Ministrul Instrucţiunii Publice şi Ministrul Sănătăţii Publice. Iată câteva din dispozițiile cuprinse în testament:

• Moșiile sale să fie împărţite în loturi, iar ţăranii să primească loturi mici, de trei hectare, la preţuri accesibile.
• Sumele obţinute din vânzarea loturilor, urmau să formeze „Fondul Ioan C. Michail” din care statul să finanţeze acţiuni de utilitate publică (modernizarea școlilor, dotarea satelor cu biblioteci, ajutor material pentru copiii aflați în pragul abandonului școlar).
• Alocarea sumei de 500.000 lei pentru Fondul „Nicolae şi Victoria Michail” pentru a fi ajutaţi săracii şi bolnavii din orașul Craiova. Orașul Turnu Severin, din judeţul Mehedinţi, să primească 500.000 lei pentru înfiinţarea „Fondului Constantin N. Michail” din care să fie ajutaţi săracii, infirmii şi bătrânii.
• Casa Bisericilor să primească 200.000 lei pentru reparaţia şi pictarea Bisericii Ortodoxe din localitatea Drăgăneşti, judeţul Tecuci, aflate pe moşia lui Ioan C. Mihail.
• Înfiinţarea Institutului Maternităţii din Bucureşti, ce urma a fi organizat, dotat şi administrat în conformitate cu ultimele standarde existente atunci la Paris. În plus se dorea înfiinţarea unei secţii de puericultură. Suma alocată pentru ridicarea institutului, dotare, mentenanță și plata salariilor, se ridica la 10 milioane lei.
• Dacă, între data redactării acestui testament şi data morţii, se vor adăuga alte bunuri mobile sau imobile, acestea să urmeze linia generală a testamentului.

La doar trei ani după redactarea testamentului, Ioan C. Mihail moare pe 23 februarie 1936, la 60 de ani, cauza oficială fiind bronhopneumonie virală, marea problemă de sănătate a familiei sale.

S-a stins chiar în reședința din Palatul Jean Mihail, unde, se spune că ar fi murit singur, într-o cameră neîncălzită. Gurile rele au pus pe seama zgârceniei sale acest final tragic, lucru care, de ar fi adevărat, e cert că Mihail l-a aplicat doar pentru propria persoană, în rest fiind de o generozitate greu de egalat.

A fost înhumat, conform dorinței sale, în cavoul familiei sale din Cimitirul Ungureni din Craiova, iar în ziua funeraliilor, școlile nu au mai ținut cursuri.

La momentul respectiv, presa anunța că filantropul lăsa statului o avere de patru miliarde de lei. La câteva luni distanță avea să fie înființată Fundațiunea Culturală „Ioan C. Michail”, care a funcționat până în 1948 fără să își ducă la îndeplinire menirea.

După instalarea regimului stalinist, din averea lui s-a ales praful. Mai precis, toate proprietățile au fost confiscate, iar sumele lichide se pare că au ajuns în buzunarele unor lideri sovietici de la noi.

Așa s-a scris povestea lui Jean Mihail, ultimul membru din familia sa, cel mai bogat român din istorie, puțin cunoscut astăzi.

Acest material v-a fost adus via newsweek.ro, „Distrugerea și cucerirea României fără război”, Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți, gazetapublica.ro, Uniunea Națională a Restauratorilor de Monumente Istorice pagină facebook, dailybusiness.ro, ziaruldevrancea.ro, matricea.ro, radiooltenia.ro.

„Și ca pentr-o oglindă vei prăvi și a megieșilor lucruri…”
– Nicolae COSTIN, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1601.

Din epoca cea mai străveche, primordială, au co-existat pe Pămînt, dihotomic, două tipuri de comunități omenești: sedentare, trăitori pe un loc stabil în complexe de locuire multifuncţionale¹, și nomade, trăitori în care şi sălaşe provizorii.

Diferenţele principiale de habitat ale acestor comunități se pot vedea cercetînd, de pildă, termenii care denumesc principala masă a zilei. Sedentarii iau masa la masă, obiect sedentar, șezînd pe scaune sedentare în jurul mesei sedentare². La comunităţile sedentare masa şi scaunul reprezintă elemente ritualice ale ființării, primite de la strămoși, iar sintagma a lua masa = a sta la masă şi substantivul masă de multe ori se intersectează (vezi a mesi, la români)³.

Dimpotrivă, nomazii consumă bucatele zilnice puse pe un covor, şezînd direct pe pămînt — ei iau masa fără a sta pe scaune la o masă⁴.

Or, cînd au apărut mongolii lui Ghengis-Chan în spaţiul carpato-dunărean, poporul sedentar și plugar al valahilor avea o experiență uriașă de convieţuire cu turanicii (vezi Victor Spinei, Realităţi etnice și politice în Moldova meridională în secolele X-XII. Români și turanici, Junimea, lași, 1985) şi alte popoare nomade postdacice/postcarpice, inclusiv slavii (vezi Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI. Contribuţii arheologice la problema formării poporului român, Iași, 1988), iar întrebarea pentru care am realizat acest mic studiu este: de ce turcii nu au cucerit principatele românești? Răspunsul la care am ajuns e simplu: din cauza sedentarismului milenar al românilor.

Turcii, mari strategi în a duce războaie de cucerire, acumulaseră, către timpul penetrării lor în Balcani, destule informaţii despre popoarele sud-est europene. Ele proveneau şi din surse proprii, dar și de la celelalte popoare nomade ale Euroasiei, care au trecut prin spaţiul carpato-dunărean îndreptîndu-se spre Europa (atrase de zidurile sclipitoare ale Bizanțului și Romei). Turcii știau că valahii sedentari, care trăiau în comunități sătești agricole şi păstoreşti neînconjurate cu ziduri (dar în limita unor hotare însemnate din străvechime), se adaptează ușor la regulile noilor veniţi și sînt gata să plătească oricare tribut economic (şi chiar uman sau lingvistic) dacă sînt lăsaţi să-şi gestioneze liberi moşiile în baza legii lor strămoşești. Anume liberi ei nu prezentau pericol nici pe motiv că ar vrea să cucerească alte teritorii pentru habitat, adică să se amestece în strategiile nomade ale turcilor (și a celorlalte popoare nomade din trecut). Valahii, veritabilă populaţie carpato-dunăreană, nu au fost despărțiți etno-cultural nici de cadrul natural (munţi priporoși, rîuri şi fluvii) tocmai fiindcă ședeau pe același loc, legaţi de moșiile lor, în casele lor, după gardurile şi porţile lor, cu mesele și scaunele lor (toate ornamentate geometric, ca şi costumul lor), greu de transportat după hotarele lor, însemnate de moși și strămoși cu stîlpi de lemn și de piatră încă în timpurile primordiale.

Și iată că termenul megieș, care e considerat de istorici (C. Giurescu, Al. Gonţa) de bază pentru comunitatea românească medievală, corespunde de minune acestui habitat carpato-dunărean. Megieșul este sedentar din cele mai vechi timpuri, el este proprietar testamentar al pămîntului pe care locuiește în baza vechii legi (nescrise) a strămoșilor (Jus Valachorum – n.red.). El, megieșul, este mărturia cea mai sigură a sedentarismului valah, a căsniciei lui milenare (cum a fost denumit sedentarismul românesc, în opoziţie cu „civilizația de care a nomadului”, dar și cu urbea Romei, de către Alecu Russo în „Cugetări”).

Termenul megieș, poate ar veni, cum credea B. P. Hașdeu din meja, rus., granitsa zemelynih uciastcov, pervonacialyno seredina, mejgorye, mejeni vodi, mejonnie dni, dar legătura lui cu agricultura (şi agricultorii) nu are vechime preistorică la slavi, încă Daly demonstrînd că e vorba, de fapt, de o descendență recentă a termenului din mediu, rus., între, mijlociu, lat., media care atestă o legătură mai veche a termenului rusesc (și a celui românesc mijlociu) cu substratul indo-european de după cucutenieni/tripolye, substrat care nu desemna populaţii agricole şi sedentare, legate pe „vecie” de moșiile lor (cum ar fi și termenul pomeșcic, rus., moșier, care pare a fi o simbioză dintre meja și mesto, toate desemnînd perioada agrară sedentară recentă, creștină a comunităţilor sătești ruse, comunități despre care putem spune că au fost impuse de aristocrația rusă prin șerbie, rus., crepostnicestvo, adică prin legarea forțată a membrilor comunității de un anume loc (amintim că după desființarea șerbiei satul rusesc a decăzut continuu, decădere din care nu şi-a revenit nici pînă astăzi, colhozul comunist fiind tot o încercare de a-l lega pe ţăran cu forța de pământ).

Tocmai existența sigură, dovedită arheologic, a culturilor indo-europene postcucuteniene, nesedentare și necasnice, arată că termenul românesc megieș nu poate proveni nici din scr., medjs, nici din rus., meja, nici din magh., megye, ce nu denumesc pe membrii unor comunități agricole sedentare (megye, magh,. județ). Pentru a dovedi că nu avem dreptate oponenții noștri trebuie să demonstreze că maghiarii, să zicem, au avut în vechimea lor nomadă, înaintea întîlnirii cu valahii sedentari, un puternic cult al pămîntului, cult pe care să-l fi primit pe „vecie” de la strămoşi, că ei, maghiarii (nomazi pînă la „cucerirea patriei” panonice, unde au dat peste „sclavi, bulgari et blachii ac pastores Romanorum”, vezi Gesta Hungarum, LX)) au venerat și o zeiță a pămîntului, o Ge/Geie, o mamă primordială omologată din timpurile primordiale cu Glia. Mai trebuie să se demonstreze că și termenul mejlis, care desemnează la popoarele turcice adunarea cea mai supremă a cosîngenilor, are legătură cu vechi rituri agrare. Or, numai termenul românesc megieș face trimitere directă la acele timpuri primordiale, sedentare, casnice și agrare, dar și la latinitatea protolatină a vlahilor, ba chiar ne indică posibilitatea existenţei unor vechi limite temporale pentru substratul limbii vorbită de valahi mult înaintea cuceririi Daciei (romane) de către Traian.

Megieşii, cum demonstrează C. Giurescu (vezi Studii de istorie socială, Bucureşti, 1943, p. 255-279) sînt proprietarii devălmași ai satului românesc cu drept străvechi de protimisis. La rîndul lui, Al. Gonţa arată magistral, în baza unui număr uriaș de documente, că megieșul este termenul cel mai important care denumește pe locuitorul liber, sedentar, păstor și agricultor, al satului medieval românesc și că menţionarea lui masivă în documentele cancelariilor principatelor româneşti este cea mai importantă mărturie a existenței vechiului drept valah, Jus Valachum (vezi Satul în Moldova medievală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p.55-58). Tot Al. Gonţa observă că la goți, cu care valahii au convieţuit destul de mult timp (după romani și înaintea slavilor), termenul midjis desemnează pe membrii comunității, grăbindu-se în felul acesta să lege termenul românesc megieș (adică pe membrul unei comunități sedentare agrare) și de got., midjis, (membrul unor comunități gotice nomade – care or fi preluat denumirea, credem noi, tocmai de la megieșii sedentari valahi în vecinătatea cărora au locuit mult timp) și de gr., megios, și de lat., medjus care definesc, de fapt, cum am arătat, mediul, mijlociul din substratul comun indo-european.

Termenul românesc megieș este format din radicalul megie şi sufixul eș/ș. Megie, la rîndul lui, este o structură din două componente – Me și Gie sau Me și Gia. Or, la vechile popoare balcanice și carpato-dunărene Ge (Gh), Geia, Gaia, Glia era „personificarea feminină a Pămîntului, una dintre divinităţile primordiale” (vezi Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Albatros, București, 1995, p.211). Sintagma Me Gie transformă prefixul termenului megieș în pronume, în al meu, me gie însemnînd sintagma glia mea, pămîntul meu, care, cu certitudine, desemnează o lege încă și mai veche a sedentarilor carpato-dunăreni legaţi sacral de glia lor — Geia mea, Zeița mea principală. Amintim aici că într-un studiu anterior (vezi Rolist eneas ner eneat, Basarabia, Chișinău, 1999) noi am demonstrat că textul de pe inelul de la Ezerovo poate fi citit europenește dacă aplicăm acelui text un algoritm indo-european protolatin și protovalah, geto-daco-latin:  „Rolist eneas ner eneat/ Il te a nesk o A/ Ra a dome Ant/ Il ez viit amike/ Ra Ze a ta” (care se traduce, cum bine se vede, astfel: Se-nvîrte Unu, curge Nouă/ El te-a născut, o, A,/ Ra, zeu al casei Ant/ El e venit, amice,/ Ra, zeul tău).

Astfel, în opinia noastră, termenul megie citit ca me gie (comparat cu „il te a nesk” – el te-a născut de pe inelul de la Ezerovo care justifică sufixul —escu din onomastica românească, Iliescu însemnînd născut de Ilie) demonstrează existența unui puternic substrat protolatin (graiul pelasgic al Vechii Europe) în vorbirea populațiilor sedentare, matriarhale balcanice și carpato-dunărene încă din neoliticul cel mai timpuriu⁵.

Urmele viguroase ale acestei zeițe primordiale s-au păstrat în tot arealul balcano-dunărean și carpato-nistrean, la români ele devenind arhetipuri sedentare de bază⁶.

Sentimentul genetic, arhetipal, primordial, sedentar, casnic al apărării „gliei mele”, lăsat moşilor şistrămoșilor de zeița primordială Ge, adică legea PĂMÎNTULUI MEU, omologată cu Jus Valachum, nu este cunoscut popoarelor nomade. Popoarele nomade nu-și însemnau cu zel religios hotarele în baza legilor strămoșești ale pămîntului. Bătrînii nomazilor nu jurau la sfatul lor punînd brazda (ce reprezenta pe zeița Geia) pe cap. Ei nu puteau să spună, adresîndu-se Dumnezeului lor, cum spuneau recent, cu brazda pe cap, „oamenii buni și bătrîni”, aleşi dintre megieși: Doamne, Dumnezeule, să mă îngroape această brazdă strămoșească în pămînt dacă nu voi spune adevărul! (Al. Gonţa, op., cit.)

Or, tocmai popoarelor nomade le convenea să aibă în preajmă sau încorporate în teritoriile controlate de ei, popoare sedentare, asemeni valahilor, care trăiau după legea veche a megiei strămoșești, a gliei mele, a pămîntului meu şi care, apărînd cu strășnicie glia lor, apărau și zonele pe care le controlau politic nomazii. Dintre toți aceștia, mongolii, ultimii cuceritori efectivi ai spațiului carpato-dunărean, au fost cercetaţi mai puțin cînd s-a studiat problema organizării politice a poporului român în state medievale. Ș-a discutat enorm de mult despre influența cultural-lingvistică a slavilor (de la slavii migratori, care au demolat în spaţiul carpato-dunărean postcarpic pînă și roata olarului, valahii agricultori ar fi împrumutat, se spune, termenul pentru plug), şi mult mai puţin despre cea a pecenegilor, maghiarilor, cumanilor şi mongolilor care au urmat după slavi. Mai ales influența mongolilor a fost subestimată atunci cînd s-au cercetat rădăcinile statalității românești⁷ deși, în opinia noastră, tocmai genialele strategii mongole de a anihila popoarele nomade (sau de a le impune traiul sedentar — vezi istoria popoarelor nord-caucaziene și a cnezatelor rusești) și de a-şi sprijini dominaţia pe convieţuirea cu cele sedentare a stat la baza puterniciei (dar și dispariției) lor.

Or, între 1241 și 1350, un timp foarte scurt pentru istorie, s-a consolidat, cu încuviințarea strategilor mongoli, în dauna regatului maghiar și a imperiului bizantin, puterea comunităților valahe de megieși. Forţa care a susţinut această consolidare, aidoma turcilor de mai tîrziu, a fost, desigur, puterea politică a mongolilor (asta se vede și din felul cum ea s-a exercitat la Orheiul Vechi, unde, după retragerea mongolă, a rămas una din cele mai puternice organizații protostatale moldovenești). Retragerea mongolilor a însemnat obținerea independenței politice de către puterea locală, valahă, formată în bazele unei autonomii largi (economice și, probabil, religioase, dat fiind că, și în epoca principatelor, mitropoliţii conduceau adunările sfatului domnesc și aveau la ele ultimul cuvînt) de către sfatul megieșilor, susținut, probabil, chiar de mongoli pentru a avea stabilitate în interior și siguranță militară/alimentară pentru acțiunile vijelioase exterioare⁸.

Unirea sfaturilor de megieși în țări, voivodate și cnezate, apoi în principate românești, în baza vechii legi a pămîntului – Me Gie/Glia mea, a fost impusă valahilor imediat după retragerea mongolilor de noua configurație politică, etnică, economică, industrială, religioasă, demografică a Europei. Pe la 1320-1360 această unire a fost, în opinia noastră, o strategie formidabilă de siguranță etno-culturală a românilor în condiţiile în care: a) protecția „naturală” nomadă dispărea, iar polul sudic, bizantin/bulgar şi sedentar, al hotarelor valahe, era ameninţat de turcii nomazi; b) maghiarii se constituiau în Panonia tot ca un popor sedentar (desigur prin asimilarea vechilor popoare sedentare de acolo, inclusiv a urmașilor dacilor liberi); c) slavii, la apus, nord și la răsărit, erau obligați de aceleaşi noi reguli ale Europei, să-și cucerească o patrie, să-și însemne și ei hotare spaţiale etnice în virtutea noilor hotare europene, hotare peste care nu se mai putea sări cu vijelia calului de stepă, nici trece cu tacticile nomade ale înrolării mercenare în armatele principilor europeni; d) revoluţia industrială de origine italică (radiată mai ales de la Genova, Florența, Veneţia) impunea lumii întregi un nou model de convieţuire politică, etnică, religioasă și socială.

Gardurile moșiilor (în vechimea matriarhală, probabil, numite megii, moșii patriarhali reprezentînd mai repede urma asimilării indoeuropenilor postcucutenieni de către culturile matriarhale), clar desemnate cu drumuri stabile și porți impunătoare, plugurile agricultorilor, inventarul agricol de fier și cel casnic, în special masa și scaunele, casa cu fundament și focul din vatra construită temeinic, sînt de origine sedentară foarte veche, în special cucuteniană, şi pot fi urmărite arheologic pînă la limitele culturii neolitice timpurii Starcevo-Criș (ca și ornamentele geometrice ale românilor). Dispariţia calului la popoarele neolitice carpato-dunărene și balcanice, cel mai vrednic animal de străbatere a distanțelor mari în timpurile vechi şi zeificarea Bourului, veritabil animal agricol și casnic, este cel mai indubitabil semn că acele comunități neolitice erau sedentare și trăiau după legea sedentară a „gliei mele”, însemnată și cu stîlpi (bețe, BETH-uri), și cu pietre încrustate, şi cu garduri (ca la mărginenii actuali de pe valea Grădiştii, a Sibişelului sau Cucuișului), dar și cu troiene gigantice de pămînt (ca în Muntenia și Basarabia de Sud).

Nu exista nici o rațiune la popoarele nomade să-și însemne hotarele cu troiene care, oricum, puteau fi ușor penetrate de ariergărzile mobile ale popoarelor de care. Nu exista nici o rațiune la aceleași popoare, să-și însemne hotarele cu brazde (vezi „brazda lui Novac”) trase de pluguri cu nouă boi. Nu exista nici o rațiune, tot la ele, să-și sape fîntîni adînci pe care să le fețuiască cu piatră, un element constructiv decisiv al sedentarismului și „Veşniciei”, cum nu exista la ei nici o rațiune ca să-și ridice case pentru o ședere „veșnică” pe același loc⁹.

Astfel, tocmai faptul că au trăit „cuminți”, fără a amenința hotarele altora, în baza vechii legi valahe (Și geto-dacice) a pămîntului — Jus Valachum, le-a dat posibilitate românilor să se mențină pînă azi pe vechile lor moșii, transmise pentru folosință veșnică de moșii şi strămoșii lor. Şi atîta timp cît popoarele sedentare șed pe scaune (ca şi majoritatea zeițelor cucuteniene sau hamangiene) la masă, în jurul mesei, cît sentimentul casei părintești și al focului din vatră nu dispare, atîta timp piramida pragmatică a lumii moderne (cu cît mai mult aur am, cu atît mă ridic mai sus pe treptele comunității), în fond de sorginte nomadă, nu se va prăbuși (și anihila).

Desigur, cum a demonstrat genial și J. Joyce în „Ulise”, orașul (și mondializarea) reprezintă noua patrie a nomazilor, loc excelent pentru un necontenit nomadism (prin schimbarea necontenită a locuinței şi locului de muncă, impuse și de economia de piață). Desigur, tejgheaua barului (venerată de cowboy și jinduită de camelboy), pusă de americani (partea cea mai nomadă a europenilor) chiar și în casă, în locul mesei și a bucătăriei (vetrei strămoșești), este locul unde azi se regrupează noile energii umane ale lumii. Desigur, automobilul, dar şi avionul de pe portavion sau tancul transportat în zonele „fierbinţi” cu superavioane, reprezintă arhetipal vechiul cal al popoarelor nomade. Acest vechi arhetip este folosit „nomadic” și de reprezentanții cei mai violenți ai comunităţilor de camelboy, atunci cînd ciocnesc uriașele avioane civile cu WTC sau cînd răspîndesc bacilii de antrax cu ajutorul serviciilor poștale de stat. Or, tocmai nomadismul bipolar al omului reprezintă acel „basic instinct” care provoacă și „ciocnirea civilizațiilor”, dar și progresul tehnologic. Unicul mijloc de potolire a excesului de violență al părții nomadice din fiecare om este activarea părţii lui sedentare. Paradoxal, dar tocmai în extindere mondială a nomadismului stă și viitorul unical și sedentar al pămîntenilor care, prin Globalizare (șederea masivă acasă în fața televizorului şi a calculatorului), revin la vechea lege a pămîntului, lege care le cere cu strășnicie să-și îndeplinească rostul hărăzit la hotarul dintre musterian și aurignacian: să apere pămîntul, Glia, adică pe mama lor străbună, pe Ge/Geia/Gaia ca loc de încolţire și ființare a Spiritului Universal. În această fundamentală rostuire a ființării, cum bine se vede, avem cu adevărat destule lucruri de „prăvit” la megieşii carpato-dunăreni…

Note:

1. Arheologul ucrainean Cerniîş, cel care a cercetat complexele de locuire stabilă musteriană de la Moldova, pe Nistru, mai sus de Hotin, arată într-un articol din 1960 că cel care a cercetat primul asemenea complexe la Ripiceni/La Izvor pe Prut, ce par a fi și cele mai vechi din lume, este arheologul român Nicolae Moroșan, ucenicul abatelui Breule, vezi N. Moroșan, Le Mousterien dans le Nord de la Moldavie, L’Antropologie, t. XLI, 1931, Paris, p. 234-235).

2. Complexul sedentar/arhetipal poartă-masă&scaune-coloană a fost realizat genial de Brâncuși la Târgu-Jiu, în anii 30 ai sec. XX; el s-a dovedit a fi şi o prevestire uluitoare a viitoarelor descoperiri arheologice de pe teritoriul Vechii Europe din anii 50-60, posibile după descoperirea metodei C14 şi care au demonstrat existența porţii — vezi altarele de la Căscioarele sau Vădastra, a mesei şi scaunelor de la Hamangia sau Cucuteni, a coloanei în prima perioadă a neoliticului ceramic).

3. Arheologii au descoperit o cantitate impunătoare de măsuțe și scăunele de lut ars în stațiunile neolitice ale Vechii Europe; posibil, deci, că în străvechime — mai ales la cucutenieni, termenii masă şi scaun au și format substantivul masa prin joncțiunea dintre morfema ma, substrat i.e., mama — care hrănește copilul la sânul ei — vezi madona de la Rast, de pe Dunăre – și sa, vechi termen i.e., care poate să fi însemnat la început și a suge – de la sân, şi sad, a şedea, dar și să fi dat denumirea pentru înţelepţi, de fapt, cum am arătat în altă parte — căutători în stele, șezătorii ce
şedeau pe scăunele mici, ca şi gînditorii neolitici de la Hamangia, Trușești sau Rusești, de unde, probabil, vine și verbul a înscăuna, care denumește acțiunea de obținere a calității de Domn al unei țări românești).

4. Termenii pentru masă/prînz la ruși şi la maghiari aproape coincid – deşi limbile rusă şi maghiară sînt foarte diferite una de alta — magh., ebed, rus., obed – vezi şi eda, rus., masă/mîncare.
Acești termeni, cum se vede, s-au format din vechiul radical i.e. sad/sed – a şedea, rus., sidety. Tot la ruşi stol, masă, obiect, dar şi masă/mîncare, substantiv, nu are apropiere fonemică cu verbul obedaty, a lua masa, a prînzi, iar a mînca, rus., cușati se leagă mai repede de cuș, rus., pradă, cîştig. Termenii aceștia reprezintă şi vechea viață migratoare a slavilor din sec. V-X, şi trecerea la viaţa sedentară — stol în limba rusă formează și termenul stul (ca și în engleză stool, scaun – n.red.), pentru scaun, şi descinde mai repede din verbul stoiaty, rus., a sta, de unde şi substantivul stoyanca pentru denumirea locului provizoriu de staționare a comunităţilor slave de care. Paradoxal, dar anume la ruși transformarea unui loc de staționare provizorie – stoyanca – în capitală (a unui cnezat sau a întregii Rusii), s-a realizat, la prima vedere, prin uzul neobișnuit al termenului sedentar masă: capitală (cap de tell la popoarele latine și germanice) în limba rusă derivă, parcă, din termenul pentru masă – stolitza, de unde și prestol pentru tron. Or, la vechii slavi stolitza însemna scaun, iar stoyani grad, capitală. Cum slavii s-au întîlnit cu orașul abia în Balcani, e de presupus că și termenul pentru capitală ei l-au preluat de la populaţiile locale cu care au intrat în contact înainte de a-și cuceri noile patrii. Și unica populaţie care păstra amintirea „scaunelor” zeițelor neolitice, care avea „scaun la cap”, care-și „înscăuna” cnejii, domnitorii și mitropoliţii (în capitale mobile – ca Baia, Siret, Suceava, Iaşi –, dar pe moşia lor, aceeași din străvechime) erau vlahii. Maghiarii, dimpotrivă, și-au format termenul pentru capitală, magh., fovaros, utilizînd algoritmul europeani/italic capitală, vezi magh. fo, cap și varos, oraş.

Interesant e că și la alte importante (demografic, în primul rînd) popoare europene, coborîtoare (onorabil) din popoarele migratoare, termenii pentru masă și pentru acțiunea de a mînca/a mesi tot nu coincid: table, eng., masa ca obiect, lunch, dinner, breakfast, eat, acțiunea de a mînca; table, fr., masă şi manger, a mînca, dar și tablée, comeseni; trapexa, masă la greci, dar termenul nu are și semnificația masă > a mesi).

5. Unit, cum arată cercetarea arheologică din a doua jumătate a sec. XX a staţiunilor culturii sedentare Starcevo-Criș, de la Nistru și pînă în Serbia de liantul excepțional — sute de mii de statuete – care era cultul Marii Zeiţe a Gliei, zeiță primordială a pămîntului, întovărăşită tot timpul de mese şi scaune ritualice.

6. Sfintele Miercuri, Vineri sau Duminică, de pildă, nu se mișcă din locul lor casnic de vieţuire, dotat cu mese/scaune, iar eroii și eroinele ajung la ele în baza curăţeniei morale, a practicării milei, tăcerii şi umilinței, calități care, mai apoi, se transformă în uriașă putere fizică ce anihilează Răul migrator – zmeii cei răi fură llenele Cosînzene din curțile lor cele sedentare, iar mamele zmeilor, în opoziţie cu sfintele despre care am vorbit, se mișcă cu viteze colosale, distrugînd glia, formată din sate, munți, păduri, fluvii).

7. Cercetările au fost umbrite în sec. XIV-XVI de comuniunea ortodoxă cu bulgarii și sîrbii — care a și influențat masiv onomastica românească prin ritualul botezului, iar mai apoi de prezența geopolitică rusească la gurile Dunării în epoca apariției în Europa a cercetării istorice ca instrument de manipulare geopolitică și ca resursă de siguranță națională — vezi, în acest sens, apariţia unor studii istorice şi poeme zalmoxiene la scandinavi sau, mai recent, încercarea Ecaterinei, de la 1772, susținută de împăratul austriac, de a restabili vechea Dacie „în hotarele Munteniei, Moldovei şi Basarabiei”, citat după Nicolae Densușianu, Revoluțiunea lui Horia, București, 1884).

8. Valahii, cum se știe, controlau, ca și geto-dacii, de altfel, și vechile băi de aur, argint, fier și aramă, și vechile saline, şi uriașe rezerve de lemn/cărbune și de apă, și resurse alimentare agricole, şi Dunărea, care era din timpurile primordiale magistrala principală de comunicaţie a Europei, și drumurile comerciale ce legau Marea Neagră de centrul și nordul Europei).

9. Fie numai din lut și nuiele, la cîmpie, sau din lemn și piatră, la munte și în zona de dealuri, ca la Butuceni, chiar în inima capitalei mongole de la Orheiul Vechi – vezi perioada oraşului oriental mongol Sehr al-Jedid, sec.XIV, reflectată în studiul d-lui Gh. Postică, Românii din Codrii Moldovei în evul mediu timpuriu, Chișinău, 1994).

A consemnat pentru dumneavoastră Andrei Vartic, Dacia Literară, nr. 64 din 2006.