Vă amintiţi desigur Numele trandafirului, nu? Unii aţi citit şi cartea, dar filmul cu siguranţă l-aţi vizionat cu toţii. Aţi văzut ce tulburări erau în Biserica Catolică încât Sfânta Inchiziţie mereu trebuia să salveze alte suflete de la flăcările iadului arzându-le ea cu anticipaţie pe rug.
Ei, să ne imaginăm că la sfârşit fratele William de Baskerville cu ucenicul său ar fi luat-o încoace, către părţile noastre. S-ar fi lămurit că nici pe aici lucrurile nu stăteau cu mult mai bine.
La răsărit şi la sud de Carpaţi, pe la Buzău, se aşezaseră cumanii. În intenţiile ei de a se extinde spre răsărit, papalitatea i-a catolicizat şi le-a făcut şi o episcopie a lor. Şi totul ar fi mers ca la carte dacă nu intervenea un impediment. Cumanii nu se aşezaseră pe un teren pustiu, aşa cum pretind ungurii că s-au aşezat ei în Transilvania. Erau aici localnici care, ortodocşi, îi deranjau foarte tare pe catolici. Ei, localnicii, erau creştini de 1.200 de ani, pe când cumanii de-abia se botezaseră, dar nu vechimea incomoda ci numărul. Erau atât de mulţi ortodocşi că episcopia papală apărea mai mult ca o formalitate, mai mult pe hârtie, mă rog, pe pergament, decât în realitate.
De unde ştim asta?
De acolo că ungurii şi saşii care treceau munţii din Ardeal nu se cumanizau, rămânând în cultul lor, ci se românizau, trecând la ortodoxie, asta evidenţiind ponderea unora şi a altora.
Alarmat, Papa Grigore al IX-lea îi trimite o scrisoare lui Bela, fiul și coregentul lui Andrei al II-lea regele Ungariei, cerându-i să-i aducă pe românii (Walatii) din Cumania la catolicism, îngrijorat că şi ungurii şi saşii care trec la ei se românizează („alcătuind un singur popor cu Walatii”) şi adoptă cultul ortodox („ritul Grecilor”) (adică bizantinilor – n.red.).
În acea scrisoare se spune:
1234 Noiembrie 14, Perugia
„Grigore episcopul etc., prea iubitului nostru fiu întru Hristos, regelui Bela, fiul întâiu născut al regelui Ungariei, mântuire etc. După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt niște oameni care se numesc Walati, care, deși după nume se socot creștini, îmbrățișând diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință, săvârșesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericești, nu de la venerabilul nostru frate… episcopul Cumanilor, care e diecezan al acelui ținut, ci de la niște pseudo-episcopi, care țin ritul Grecilor, iar unii, atât Unguri, cât și Teutoni, împreună cu alți dreptcredincioși din regatul Ungariei, trec la dânșii ca să locuiască acolo și astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniții Walati, nesocotindu-l pe acesta, primesc susnumitele taine spre marea indignare a dreptcredincioșilor și spre o mare abatere a credinței creștine.”
Papii ştiau foarte bine cine sunt acei Walati (sau wallași – n.red). Cu doar trei decenii şi jumătate în urmă, în decembrie 1199, Papa Inocențiu al III-lea îl ademenea pe Ioniță Asan Caloian să adopte catolicismul, flatându-l cu nobila sa origine romană:
„Inocențiu episcopul […] Nobilului bărbat Ioaniţiu […]. Iar noi, auzind că strămoșii tăi și-au tras originea din nobila stirpe a orașului Roma, iar tu ai moștenit de la ei noblețea sângelui și simțământul curat de credință pe care îl ai față de scaunul apostolic, ca pe o lege moștenită, de multă vreme ți-am propus prin scrisorile și trimișii (noștri) să te vizităm […]”
Cum tentativa, deşi formulată atât de curtenitor, nu a dat rezultat, acum, faţă de Walatii din Cumania, tonul este mult mai sever, ameninţător chiar.
Ce roman ieşea de aici!… Dar ce film!… Ce-ar mai fi avut de lucru Sfânta Inchiziţie pe aici!…
Nota bene:
Termenul Walati e, evident, una din multele variante ale numelui Valah. El prezintă interes pentru că se apropie ca formă de Vlahata, legendarul strămoş al românilor, de la care, împreună cu fratele său Roman, ar proveni cele două denumiri ale românilor. (Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, p. 156).
În imagine: Biserică rupestră a walatilor din Cumania, satul Aluniş, Buzău, săpată în stâncă de ciobanii Vlad şi Simion la 1274, aproape contemporană cu scrisoarea Papei..
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/12/alunis-4.jpg6801024Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2024-01-29 13:47:472024-01-29 15:53:14La 1234, ungurii și sașii se românizau și treceau la ortodoxie. O spune Papa de la Roma
„Va veni o vreme când acest popor român, care n-a fost cunoscut până acum, va fi luat în seamă…Din această ţară, trecută sub tăcere, vor răsuna cântece şi muzică, neamul acesta va renaşte după un mileniu de existenţă şi lumea se va mira ca de o minune să afle, în sfârşit, tot ceea ce el posedă din conştiinţa universală”(Martha Bibescu, Izvor, ţara sălciilor)
Despre prinţesa Martha Bibescu, una dintre cele mai fascinante personalităţi ale aristocraţiei interbelice româneşti şi europene, după cum a fost ea apreciată de către ilustre „voci” autorizate ale timpului său, atât în planul intern, cât şi cel extern al României, nu s-a mai vorbit prea mult sau chiar deloc, de îndată ce regimul politic românesc de după cel de al Doilea Război Mondial a primit o altă orientare. Mai mult chiar, potrivit acesteia, numele prinţesei Martha Bibescu, deja cunoscută ca o remarcabilă romancieră, poetă, eseistă şi memorialistă, dar şi ca un om politic important, devenise unul indezirabil, îndeosebi după septembrie 1945 când prinţesa şi-a părăsit ţara în semn de protest faţă de noul curs al politicii româneşti. Târziu, abia după ´89, când România a înclinat spre o largă orientare europeană, numele prinţesei Martha Bibescu şi-a regăsit renumele şi locul ei incontestabil în istoriografia şi cultura românescă, făcându-se recunoscut în reeditările tălmăcite ale operei sale, în reviste literare, în albume şi enciclopedii de interes cultural naţional, în volume memorialistice.
Martha Bibescu
Astfel, orice bibliofil care va răsfoi, interesat sau din pură curiozitate, valorosul album „Mari români de pretutindeni”, iniţiat de Institutul Cultural Român (ICR) şi îngrijit de Dan Mironescu şi Emanuel Bădescu, autori, fiind realizat în condiţii grafice de excepţie la Editura Alexis în 2015, având şi o traducere în limba engleză, o va descoperi lesne şi pe prinţesa Martha Bibescu printre cele 50 de „mari personalităţi româneşti din exil” prezentate aici. Pe lângă sumarul biografic, portretul, o revelatoare fotografie de epocă şi un citat din opera sa (cuprins în motto), prezentarea prinţesei literate mai este însoţită şi de aprecierea lui Mircea Eliade:
„Prinţesa Bibescu a anticipat unele descoperiri ale istoriografiei contemporane, îndeosebi valoarea nepreţuită a culturilor populare şi funcţia dătătoare de viaţă a istoriografiei europene în sensul că orice cercetare istorică adevărată ajunge la conştiinţa unităţii culturale şi spirituale a Europei”.
De asemenea, o vom descoperi pe prinţesa Martha Bibescu, fiind nominalizată printr-o succintă notă biografică şi un portret, la pagina 95 a impresionantului volum „Enciclopedia identităţii româneşti”, autoare Ecaterina Ţarălungă, Editura Litera, 2011. Considerată la vremea sa „o figură-cheie pentru literatura, diplomaţia şi aristocraţia Europei interbelice, dar şi o «femme fatale» care a furat inimile multor bărbaţi de stat, între care prinţul Germaniei, regele Spaniei şi prinţul Beauvau al Franţei”, prinţesa Martha Bibescu, prin frumuseţea sa răpitoare, prin nobleţea princiară şi bogăţia sa materială şi spirituală, a ajuns nu numai una dintre personalităţile româneşti de vază, dar a şi obţinut aprecieri atribuite de regulă cetăţenilor privilegiaţi ai lumii întregi, după cum afirmă fără preget cei mai mulţi dintre exegeţii săi, conaţionali sau străini.
Marcel Proust
Iată cum era descrisă Martha Bibescu într-o scrisoare ce i-a fost adresată de către scriitorul francez Marcel Proust, autorul celebrei sale capodopere În căutarea timpului pierdut:
„Prinţesă, sunteţi un scriitor perfect şi asta nu-i puţin atunci când, la fel ca dumneavoastră, prin scriitor înţelegem atâţia artişti renumiţi: un scriittor, un fabricant de parfumuri, un decorator, un muzician, un sculptor, un poet”.
Martha Bibescu
Însăşi regina Maria, căreia Martha Bibescu, mai mică cu 11 ani, i-a fost o preferată confidentă, avea să-i facă unul dintre cele mai reuşite portrete în Memoriile sale: „Martha Bibescu promitea să fie o mare frumusețe și visa la măreție. Crescută printre bărbați celebri, îi plăceau puterea, personalitățile, artiștii talentați, politicienii de succes, regii și prinții… Această tânără cu ochi imenși, verzi și păr roșcat magnific, avea o vitalitate și o sete de cunoaștere fantastice, care mi se păreau stimulatoare”.
Demnă de reţinut este şi remarca scriitorului şi memoralistului francez Ghislain de Diesbach de Belleroche (1931-2015), care a denumit-o pe prinţesa Martha Bibescu „ultima orhidee a Europei”, aşa cum de altfel şi-a intitulat şi cele două volume monografice pe care i le-a închinat: La Princesse Bibesco – La dernière orchidée, apărute la Paris, în 1986, fiind editate de Librairie Academique Perrin, în care reputatul autor, urmare a unor laborioase documentări din Jurnalul ei intim, din numeroasele ei agende, carnete, caiete şi manuscrise, care au constituit o „bază autobiografică infinit mai sigură decât corespondenţa Marthei cu confidentul abate Mugnier”, reuşeşte să închege poate cea mai completă şi mai veridică biografie nuanţată despre viaţa şi opera prinţesei Martha Bibescu. Explicit, biograful Diesbach va nota semnificativ în Introducere: „Pentru a înţelege caracterul Marthei Bibescu, orientat din instinct către putere, ca floarea spre soare, trebuie explicat aici cum s-a format caracterul românesc, cel al unui popor îndrăgostit sălbatic de independenţa lui, dar victimă atât a geografiei, cât şi a istoriei, obligat să ţină seama de vecini foarte puternici, obişnuit să lupte pentru a-i ţine la distanţă, ca apoi să cedeze ameninţării otomane, un popor devenit fatalist, chiar pasiv, din pricina multor suferinţe în urma cărora alte popoare ar fi sucombat”. Lesne de înţeles că numai astfel Diesbach avea să lege românitatea Marthei de ţara natală, „aducându-i acesteia spiritul universal de care fusese impregnată în fiecare dintre peregrinările sale”.
Cu suficienţa acestor „note” preliminare ale temei propuse, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut în continuare decât să-i depănăm pe îndelete firul sinuos al unei poveşti de dragoste tumultoase trăite de fascinanta prinţesă. Acesta începe o dată cu venirea pe lume a prinţesei Martha – Lucia, după cum a fost botezată, petrecută în 28 ianuarie 1889, la Bucureşti, fiind al treilea copil al familiei aristocrate Ion Lahovary – Smaranda (Emma) Lahovary; tatăl său, Ion N. Lahovary (1844-1915), fiind de-a lungul prodigioasei cariere politice exercitate, ambasador al României la Paris, ministru de externe şi preşedinte al Senatului, iar mama sa, Smaranda Mavrocordat, cu rădăcini adânci într-o dinastie princiară de origine greacă, provenea din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, de şase ori domn al Ţării Româneşti şi de patru ori domn al Moldovei. Potrivit „surselor” şi unchiul său, din partea tatălui, Alexandru Lahovary (1841-1897) a îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de ministru: al justiţiei, agriculturii, industriei şi externelor.
Martha Bibescu
Asupra exactităţii datei sale de naştere, la unison-ul biografilor săi rămâne doar ziua şi luna – 28 ianuarie. În privinţa anului naşterii nu există nicio părere unanimă, nici în Jurnalul prinţesei şi nici între biografii săi, care au avansat diverse ipoteze, cuprinse între anii 1886 şi 1891. Până la urmă, s-a acceptat anul de graţie, 1889, luat în consideraţie în numeroasele studii, eseuri şi enciclopedii care fac referire la prinţesa literată Martha Bibescu.
Se împlinesc de atunci în irepetabila scurgere a timpului 135 de ani! Potrivit uzanţelor familiilor aristocrate româneşti ale timpului, copilăria şi primele învăţături ale micuţei Martha Lahovary s-au petrecut sub îngrijirea bonelor, a guvernantelor şi a profesorilor particulari, deoarece mama sa, „neconsolată de la pierderea tragică şi prea timpurie a unicului ei fiu, George, nu s-a preocupat nici de educaţia ei şi nici de a celorlalte surori mai mici, Madeleine (1893) şi Marguerite (1897)”. Totuşi, purtând pecetea ilustrei sale familii, Martha îşi va continua educaţia la o mănăstire din Belgia, acolo unde instrucţia primită şi studiile întreprinse au cuprins, pe lângă teme ale cunoaşterii generale şi teme specifice ale culturii româneşti.
Ion N. Lahovary
Ajunsă la adolescenţă, drept o „fetişcană” foarte frumoasă, bogată şi bine cultivată, Martha Lahovary, „fiind catolică”, dintre toţi tinerii pretendenţi care o curtau cu asiduitate, a acceptat să se logodească şi apoi să se căsătorească, la 16 ani, în anul 1905, „având dispensa Vaticanului”, cu prinţul George Valentin Bibescu, „pionier al automobilismului şi aviaţiei”, nimeni altul decât „nepotul de frate al fostului domnitor George Bibescu”, detronat de Revoluţia paş’optistă.
Urmare firească a mariajului ei precoce, devine prinţesa Martha Bibescu, ca parte a familiei princiare ce i-a înlesnit, potrivit biografilor ei, „rudenia cu Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Anna de Noailles, Elena Văcărescu, titrate scriitoare ale Franţei, cum şi cu alte rude franceze descendente direct din familia împăratului Napoleon Bonaparte”, care i-au facilitat intrarea în contact nemijlocit cu literatura franceză. De asemenea, însoţindu-şi soţul în misiunile sale diplomatice, va avea noi şi multiple posibilităţi de cunoaştere şi a altor culturi ale ţărilor pe care le-a vizitat.
La câteva luni de la căsătorie în tânăra familie se naşte fiica lor, botezată Valentina, după numele soacrei şi a soţului, care o va iubi nespus de mult, în timp ce Martha, aidoma mamei sale, nu-şi manifestă dragostea maternă, încredinţându-i creşetrea acesteia unei bone. De altfel, potrivit „surselor”, după naşterea „cu probleme” a Valentinei şi a „impunerii” medicale de doi ani a unui „repaus” sexual, viaţa conjugală a cuplului se cam destramă, „fiecare dintre soţi căutându-şi fericirea în afara căsătoriei lor, dar păstrându-se între ei o ciudată legătură de afecţiune”.
Elena Văcărescu și regina Elisabeta Carmen Sylva
Găsindu-şi „refugiu” în literatură, în 1908, după ce s-a întors din Persia, unde şi-a urmat soţul diplomat, „impresionată de cele văzute în timpul acestei expediţii”, Martha a scris şi a scos la Paris primul său volum „Cele opt paradisuri” (Les Huit Paradis), Ed.Hachette, foarte bine primit de critică şi remarcat de Academia Franceză, care i-a acordat Premiul „Marcelin Guérin”.
Lansarea acestei prime lucrări editoriale avea să-i deschidă fermecătoarei prinţese Martha Bibescu „porţile afirmării şi uşile tuturor saloanelor literare” (Ghislain de Diesbach); de aici încolo ea se va dedica scrisului, pe care-l va continua de-a lungul întregii sale vieţi, cuprinzând peste 40 de lucrări importante, între care: note de călătorie, romane istorice sau autobiografice, versuri, proze, evocări ale unor personalităţi, eseuri, corespondenţă ş.a., unele semându-le cu pseudonimul Lucile Decaux.
Cam tot în această perioadă prinţesa Martha Bibescu face o „primă” pasiune pentru Emanuel, însuşi vărul soţului său (!), dar acesta „nerăspunzând sentimentelor ei, legătura lor s-a întrerupt fulgerător, precum şi începuse”, după cum a notat în Jurnal. Neşansa i-a fost consolată foarte repede de începutul poveştii de dragoste cu Charles Louis de Beauvau Craon, „unul dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei”, cel care a iubit-o la nebunie, cerându-i să divorţeze de soţ. Între cei doi amorezi a intervenit la timp mama lui Charles Louis, cerându-i imperios Marthei să nu divorţeze. Resemnată, Martha se va retrage o vreme la o mănăstire din Alger, dar va mărturisi mai târziu în Jurnal: „Charles Louis a fost adevărata mea dragoste şi că nici el nu s-a împăcat vreodată cu ideea că m-a părăsit”.
Şarmanta prinţesă Martha Bibescu avea să atragă între timp şi privirile kronprinţului Wilhem, moştenitorul tronului Germaniei, cel care, îndrăgostindu-se fără rezerve de frumuseţea şi inteligenţa ei, a mers până acolo încât a cerut permisiunea soţului ei, George Bibescu, de a purta corespondenţă cu „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. Flatată de adoraţia evidentă a kronprinţului german, Martha va nota cu satisfacţie în Jurnal: „Domnind peste el, domnesc peste un imperiu”. Cu toate acestea, după cum adeveresc şi biografii, „ea nu l-ar fi iubit cu adevărat”.
În 1912, Martha se va ocupa îndeaproape de renovarea Palatului Mogoşoaia, vechea ctitorie brâncovenească de la 1702, ajuns cu timpul în posesia familiei aristocrate Maria şi Nicolae Darvari, care l-a vândut, în 1911, vărului George Valentin Bibescu, iar acesta avea să i-l ofere soţiei sale, Martha, ca „dar de nuntă”. După renovare Palatul Mogoşoaia, denumit de Martha „casa sufletului său”, a devenit şi o „gazdă ospitalieră a fastuoaselor reuniuni ale elitelor aristocratice româneşti şi străine invitate aici”. Spuneau mulţi dintre exegeţii săi: „Practic, cine nu ajungea la Palatul Mogoşoaia în compania fermecătoarei prinţese Martha Bibescu nu făcea parte din «lumea bună»”.
George Bibescu
Prima care a semnat în „cartea de onoare” a fost regina Maria, aşa cum au făcut-o apoi şi Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărăscu, Mihail Sebastian, patriarhul Miron Cristea, Carol I şi Ferdinand, regi ai României, dar şi din exterior, Marcel Proust, Rainer Maria Rilke, prinţul Wihelm al Germaniei, regele Alfons al Spaniei, Winston Churchilll, Charles de Gaulle ş.a.m.d.
Cam tot pe atunci termină şi editează în Franţa biografia istorică: Alexandre Asiatique, ou l’histoire du plus grand bonheur possible, în traducere, Alexandru Asiaticul, sau istoria celei mai mari fericiri posibile, ce o va impune ca o admirabilă romancieră.
În faţa iminenţei izbucnirii Primului Război Mondial, spre deosebire de personalităţile româneşti care au ales calea refugiului, prinţesa Martha decide să rămână în Bucureşti şi, după intrarea României în război de partea Antantei, se va ocupa de administrarea Spitalului de război nr. 118, fondat de regina Maria, astfel „alinând suferinţa soldaţilor muribunzi” şi implicându-se întru „ajutorarea celor răniţi”. Despre acest episod tragic se va destăinui în Jurnal: „Mi-e rușine să o spun: n-am fost niciodată atât de fericită ca la Spitalul 118, în 1916-1917. Trăiam într-o comunitate religioasă – visul meu din copilărie – eram cu fii de muncitori și de țărani, trăind împreună cu ei, în durere”. Pe de altă parte, tot în timpul Primului Război, legăturile sale cu kronprinţul Wilhelm al Germaniei, dar şi noua sa legătură cu maiorul englez Christopher Thomson, „trimisul Marii Britanii pentru a convinge România să lupte de partea Aliaţilor”, i-au adus prinţesei acuzaţia de „joc dublu” în confruntarea părţilor beligerante, din aceste considerente fiind denumită „o Mata Hari a României”.
Adevărul este că într-adevăr prinţesa Martha, aflată în Bucureştiul ocupat de Puterile Centrale, aduna şi transmitea Coroanei şi Guvernului României, aflate la Iaşi, informaţii preţioase privind acţiunile de război ale inamicului. La cererea maiorului Thomson a admis să ascundă „acte compromiţătoare” în reşedinţa familiei de la Posada, pe care serviciile secrete engleze, pentru siguranţă, au incendiat-o. Ca pedeapsă pentru „colaboraţionism”, prinţesa a fost condamnată la „arest în Palatul Mogoşoaia”, din care a scăpat cu greu, la 1 mai 1917, primind permisiunea să plece în Elveţia.
După terminarea războiului, aflată în Franţa, dar cu dorul ţării natale, editează în 1923 volumul: „Isvor, Le Pays de saules”, în traducere, Izvor, ţara sălciilor, apreciat ca „un tablou idilic al vieţii româneşti”, premiat şi acesta de Academia franceză. În 1924, editează „La Perroquet vert” (Papagalul verde), celebrul său roman despre „o fetiţă care, trăind într-o casă lipsită de iubire, se îndrăgosteşte pentru totdeauna de o pasăre – un adorabil papagal verde”. A continuat în 1927 cu volumele: „Catherine – Paris şi La destin du lord Thomson of Cardington” (Destinul lordului Thomson), îar în 1928 incitantul volum „Au bal avec M.Proust” (La bal cu M.Proust).
Pe lângă aprecierile criticii franceze, noile volume ale Marthei au înregistrat şi un deosebit „succes de librărie”, fapt ce i-a permis autoarei să reia renovarea Palatului Mogoşoaia, care fusese jefuit, deteriorat, cu multe piese de mobilier şi tablouri dispărute în timpul războiului şi a ocupaţiei germane. În 1936 editează biografia romanţată O dragoste tandră a lui Napoleon: Maria Walewska, trezind interesul cititorilor.
Spre sfârşitul perioadei interbelice soţul ei, prinţul George Valentin Bibescu, fondatorul „Automobil Club Român”, al „Clubului Aviatic Român”, al „Aeroportului Băneasa”, preşedinte al „Comitetului Olimpic Român”, preşedinte al „Federaţiei Aeronautice Internaţionale” şi mason Mare Maestru al Lojei Naţionale Române, se îmbolnăveşte şi în ultimile sale luni de viaţă, prinţesa Martha, soţia sa, îl va îngriji „cu mult devotament faţă de familie şi dragostea aparte pe care i-a purtat-o până la sfârşitul lui din 2 iunie 1941”. La acest moment dureros îi va mărturisi abatelui Mugnier, cu care a purtat o lungă şi fructuoasă corespondenţă: „Părinte, n-am încetat niciodată să-l iubesc pe George. Viaţa ne-a învăţat că adevărata dragoste nu urmează decât după multe mistere, după o ucenicie răbdătoare, tandră şi dureroasă”.
În anii celui de Al Doilea Război Mondial, dând dovadă de diplomaţie, prinţesa închiriază pentru câteva luni Palatul Mogoşoaia Legaţiei elveţiene, prilej de a organiza aici mai multe întâlniri ale diplomaţilor aliaţi, cu scopul de a feri România de pericolul reprezentat de Rusia stalinistă. Războiul sfârşindu-se, după instalarea unui alt regim politic în România poziţia civică a prinţesei Martha Bibescu este puternic afectată şi serios ameninţată de noile dispoziţii. Alertată de ambasada Franţei asupra unui iminent arest, în septembrie 1945 prinţesa Bibescu va părăsi România la bordul unui avion englez cu destinaţia Napoli şi în final Parisul, nu înainte, însă, de a declara Palatul Mogoşoaia monument istoric, pe care l-a dăruit fiicei sale Valentina, căsătorită cu prinţul Dimitrie Ghika – Comăneşti. Totuşi, Palatul Mogoşoaia va fi naţionalizat în 1949, iar proprietarii acestuia, Valentina şi Dimitrie, vor fi arestaţi.
Martha Bibescu
Odată revenită la Paris, Martha şi-a restabilit gloria şi locul ei în lumea literară franceză, motiv pentru care va nota în Jurnal: „M-am întors la Paris, adică la mine însămi”. Vestita Casă de modă Dior, căreia prinţesa Bibescu, prin farmecul figurii şi rafinamentul său distins al eleganţei vestimentare, i-a fost ani buni „reclamă vie”, abia a aşteptat-o pentru prezentarea noilor sale colecţii de „tunici lungi şi fastuoase”.
În 1954, după aproape un deceniu de scrieri şi editări de noi creaţii literare, Academia franceză îi conferă Marele Premiu de literatură pentru întreaga sa operă, însumând 40 de volume. Peste un an, în 1955, devine membră a Academiei Regale de limbă şi literatură franceză de la Bruxelles, „în fotoliul pe care-l ocupase contesa Ana de Noailles”. Ca o încununare a meritelor sale literare, sociale şi diplomatice, în 1962, statul francez îi decernează prinţesei Martha Bibescu ordinul „Légion d’honneur” (Legiunea de Onoare), cea mai înaltă distincţie a Franţei. Drept urmare a acesteia, în 1963, „este desemnată consilier al preşedintelui Charles de Gaulle în problema românească” şi asta pentru că, trecând peste nedrepte „insinuări”, preşedintele francez o aprecia sincer şi necondiţionat, scriindu-i: „Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei”.
Martha Bibescu La Nymphe Europe
Ultimile sale scrieri au fost: „Le Confesseur et les poètes” („Confesorul şi poeţii”) – 1970, „Échanges avec Paul Claudel” („Corespondenţă cu Paul Claudel”) – 1972, adăugiri la „Nimfa Europei”, cum şi note curente în Jurnal.
Prinţesa Martha Bibescu, în vârstă de 84 de ani, trece la cele veşnice la Paris, în 28 noiembrie 1973, fiind înmormântată la Castelul Menars (şi nu în cimitirul Père-Lachaise, cum afirmă alţi biografi), având pe piatra ei funerară inscripţia dorită: „Marthe Bibesco, ecrivain français”.
La cei 135 de ani de la naştere şi 50 de ani ai veşniciei fascinantei prinţese Martha Bibescu se cuvine, ca români, şi nu numai, să-i aprindem candela neuitării, alăturându-i (fie şi în gând), ca un omagiu binemeritat şi o… orhidee princiară.
A consemnat pentru dumneavoastră Mihai Caba via ioncoja.ro.
Arzând pe-al nopții cer, fantasmă-a unui astru,
Pulsar învăpăiat în depărtări se-arată,
Ca umbra unui dor ce dor încă mai poartă…
E viața doar un vis și moartea un dezastru?
Fantasmă-a unui astru, întunecat abis,
Infern plin de mânie redus la infinit,
Așijderea uitării ce doru’-a otrăvit…
E moartea un dezastru și viața doar un vis?
Speranță-nsingurată, pusă-n mâinile sorții,
În vastul univers iubirea ne-ocrotește…
Totu-i incert, haotic, pus sub pecetea morții.
Înlănțuiți de patimi, de ură și teroare,
Ne pierdem în abis cu frică de-ntuneric…
Dar viața-i un miracol, iar moartea… o schimbare.
A consemnat pentru dumneavoastră, ianuarie 2022
Publicată în Revista Literară Albatrosul ‐ Revista Asociației Culturale „Nicolae Labiș Fălticeni”, 29 aprilie 2023
Banca Națională a României a emis, cu prilejul închiderii expoziției, moneda Brâncuși, realizată din argint.
Timișoara, 28 ianuarie. Astăzi a fost marcată închiderea expoziției memorabile „Brâncuși: surse românești și perspective universale”, un eveniment cultural de excepție care a atras peste 130.000 de vizitatori
Tot astăzi, Guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, a lansat moneda de argint dedicată lui Constantin Brâncuși, emisă într-un tiraj de 5.000 de exemplare. Moneda are pe față portretul marelui artist, iar pe revers clădirea Muzeului Național de Artă din Timișoara, putând fi achiziționată prin sucursalele BNR din București, Timișoara, Iași, Cluj-Napoca, Craiova și Constanța, la prețul de 547,40 lei, începând de marți, 30 ianuarie 2024.
Expoziția a fost reflectată amplu în mass media naționale, cu peste 1.000 de apariții la principalele posturi de televiziune, la radio, în presa scrisă și online, și a fost recenzată în peste 70 de articole în publicații internaționale, inclusiv în prestigioase cotidiene precum The New York Times, Financial Times, Le Monde, Le Figaro sau Frankfurter Allgemeine Zeitung, fiind elogiată în paginile unor reviste importante de artă precum The Art Newspaper, Artribune, Il Giornale dell’Arte, Artension sau Le Journal des Arts.
„Închidem capitolul Brâncuși, dar ne angajăm să ducem mai departe înțelegerea și aprecierea continuă a artei. Element central al Programului Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, expoziția Brâncuși constituie punctul de plecare pentru Timișoara, Capitală a Artelor Vizuale. În această perioadă, am demonstrat că suntem capabili să găzduim și să organizăm evenimente culturale de anvergură, că suntem deschiși la diversitate și avem resursele necesare pentru a construi o comunitate culturală vibrantă. Mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă implementarea expoziției-fenomen și, desigur, zecilor de mii de vizitatori, pentru că au făcut parte din această călătorie unică”, a declarat Alin Nica, Președintele Consiliului Județean Timiș.
Expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale” a atras un număr record de peste 130.000 de vizitatori, inclusiv cei 3.000 de iubitori ai artei care au beneficiat de acces gratuit cu ocazia celor două maratoane culturale, pe 20 decembrie 2023, respectiv 15 ianuarie 2024. Numărul de vizitatori a fost limitat doar de capacitatea de găzduire a spațiului expozițional, solicitările de bilete depășind cu mult așteptările organizatorilor. Expoziția a fost cel mai important eveniment cultural al programului Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, care a atras cu siguranță cel mai mare număr de turiști din țară și străinătate, reconfirmând statutul Timișoarei de capitală a artelor vizuale și destinație culturală de excepție, contribuind la dezvoltarea economică locală și promovarea unei imagini pozitive.
„Expoziția Brâncuși de la Timișoara a arătat două lucruri extrem de importante care vor sta la baza evenimentelor culturale viitoare din România. Pe de o parte, a fost un exemplu de colaborare de succes între entități culturale din România și marile muzee ale lumii, printre care Centre Pompidou și Tate Modern. Pe de altă parte, suntem încântați și copleșiți de reacția publicului față de expoziție, de emoția care se simte în rândul vizitatorilor și de modul în care această expoziție a lărgit apetitul publicului pentru cultura de calitate. Este un semn că România intră într-o logică sănătoasă, în care cultura devine un obicei și nu o excepție”, a declarat Ovidiu Șandor, Comisarul expoziției și Președintele Fundației Art Encounters.
Pentru elevi, expoziția a fost o ocazie unică de a descoperi pe viu universul lui Constantin Brâncuși. Peste 26.000 de elevi au luat parte în peste 900 de vizite școlare, venind din Timișoara, din 26 de orașe din țară, 18 comune și sate din regiune, dar și din străinătate (Germania, Austria, Franța, Italia, Polonia, Bulgaria, Canada, Cehia, Ungaria). Unele clase au beneficiat și de un program de ateliere oferit de către Institutul Francez și Muzeul Național de Artă din Timișoara.
„Expoziția a avut un impact remarcabil în presa internațională și a fost, fără doar și poate, elementul de excelență al Capitalei Europene a Culturii, arătând că Muzeul Național de Artă Timișoara se poate reinventa ca un magnet cultural pentru public și situa cu onoare în lista de referință a muzeelor europene”, a spus Filip Petcu, Directorul Muzeului Național de Artă din Timișoara.
Extraordinara expoziție „Brâncuși: surse românești și perspective universale” a ajuns la final, însă lasă în urma ei un important catalog bilingv (român-englez) coordonat de Doina Lemny, curatoarea expoziției, care reproduce 190 de imagini ale sculpturilor, desenelor și fotografiilor lui Constantin Brâncuși, alături de imagini documentare. Publicat de Fundația Art Encounters, catalogul reunește și 16 texte inedite semnate de istorici de artă români, francezi și englezi, putând fi achiziționat de la cele mai importante librării din Timișoara și din țară.
„Opera lui Brâncuşi nu este o expresie locală, ea este esenţa celei mai înalte expresii de puritate universală şi va rămâne pentru secolele următoare ca singurul obstacol de netrecut; «Patria mea! Familia mea, adierea brizei, norii care trec, râul care curge, focul care dogorește, iarba verde, iarba uscată, țărâna, zăpada». Aceste note de atelier exprimă concepția cosmogonică aflată în centrul operei lui Brâncuși atunci când este privită ca întreg și pe care această expoziție și-a dorit s-o transmită”, a declarat Doina Lemny, curatoarea expoziției și editoarea catalogului.
„Constantin Brâncuși este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari artiști moderni. Institutul Francez din România a fost onorat să contribuie la realizarea acestei expoziții, eveniment care este și o etapă importantă în cooperarea noastră culturală bilaterală. Este o legătură firească cu marea retrospectivă care se pregătește la Centrul Pompidou din Paris și care va pune în valoare cele două țări ale noastre. Dorim să ne exprimăm recunoștința față de toți cei care au muncit pentru a duce la bun sfârșit acest eveniment, un eveniment care și-a lăsat amprenta mult dincolo de Timișoara, precum și admirația noastră pentru curatoarea expoziției, Doina Lemny, care a reușit să reinventeze un mod de a-i ajuta pe oameni să-l descopere sau să-l redescopere pe Brâncuși”, a declarat Julien Chiappone-Lucchesi, Directorul Institutului Francez din România.
Organizarea acestei expoziții a costat 1.222.000 Euro și a adus venituri de 1.359.000 Euro, dintre care 900.000 din bilete și 459.000 Euro din sponsorizări atrase de parteneri, generând un excedent de 137.000 Euro. Veniturile din bilete și surplusul din sponsorizări au revenit în întregime Muzeului Național de Artă din Timișoara. Din totalul cheltuielilor, cele mai mari sume au fost necesare pentru transportul lucrărilor tur-retur, precum și pentru acoperirea costurilor asigurărilor. Alte sume au fost necesare pentru echipa constituită special pentru acest proiect (curator, arhitect, etc.), pentru echipele de instalare/dezinstalare, pentru realizarea scenografiei, pentru demersul de comunicare, pentru medierea expoziției sau pentru întreținerea acesteia în bune condiții, ș.a.m.d. Menționăm că aceste costuri nu includ miile de ore de muncă prestate de angajații entităților implicate în organizarea expoziției, acele costuri fiind susținute de către respectivele entități din alte surse.
Expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale” a fost organizată de către Muzeul Național de Artă Timișoara, Fundația Art Encounters și Institutul Francez din România, fiind finanțată de Consiliul Județean Timiș. Expoziția a fost posibilă și datorită sponsorului principal, Banca Transilvania, sponsorilor strategici Lidl, Vodafone și NEPI Rockcastle, dar și prin contribuțiile venite din partea TAZZ, HELLA România, parte din grupul global FORVIA, Linde, Catena, Atos–Eviden, Nokia și Cramele Recaș.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/01/2024-01-28-11.30.50-scaled.jpg16002400Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-01-28 21:09:042024-01-28 21:09:04Eveniment cultural al unei generații, expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale” s-a închis după ce a fost vizitată de peste 130.000 de persoane
În peisajul multinațional al Canadei fiecare comunitate și-a revendicat locul binemeritat prin prezervarea tradițiilor pământurilor natale. O abundență de multiculturalitate (într-o societate care și-a făcut o politică din promovarea acesteia și în același timp o mândrie națională) definește Canada de azi și implicit cel mai mare oraș al ei, Toronto. Iar în inima acestei bogății etnice, o „oază de românism” a strălucit prin evenimentul cultural organizat de Consulatul României la Toronto și revista culturală Observatorul pe data de 20 ianuarie 2024 la North York Library Auditorium.
Un spectacol divers, cu neașteptate surprize, a canalizat eforturile celor două organizații sub titlul Ziua Națională a Culturii Române – Ziua Eminescu. Invitația generos transmisă întregii comunități românești, nu doar din Toronto, dar și din statul Ontario, și-a aflat un răspuns copleșitor; peste 200 de români au participat „cu mic, cu mare” la evenimentului anului al etniei mioritice, în ciuda unui spațiu prea restrâns pentru o astfel de audiență. Varietatea și înalta calitate a numerelor artistice incluse în program (prezentate cu aplomb și ades cu umor de reprezentantul Consulatului României, domnul Titov Gheorghe și directorul revistei Observatorul, domnul Dumitru Popescu) au incitat publicul care nu doar a asistat, dar a și cântat alături de instrumentiști romanțe pe versuri eminesciene.
Școala românescă din Toronto a adus în scenă interpreți de toate vârstele, de la 5 ani la adolescență, în a căror dulce recitare am rememorat toți – unii cu lacrimi în ochi – poemele cunoscute ale sărbătoritului zilei; Seara pe deal, Pe lângă plopii fără soț, Mai am un singur dor și multe altele. Autenticitatea costumelor populare românești și a dansurilor din toate colțurile țării (Maramureș, Muntenia cu a ei splendidă Ciuleandra, în vocea neuitatei Maria Tănase, ori războinicul Dans al Călușarilor din Oltenia) au sclipit în luminile auditoriumului prin performanța tinerilor din ansamblurile Dănțăușii din Toronto și Aroy din Kitchener. Aș aminti aici că acest oraș găzduiește una dintre cele mai extinse și mai active comunitate românești, care și-a păstrat tradițiile și a organizat multe evenimente culturale de-a lungul anilor.
A fost impresionantă virtuozitatea unor artiști tineri care trebuie amintiți aici datorită execuțiilor splendide ale momentelor lor; grațioasa balerină Mia Oprea, ieșită parcă din Lacul lebedelor ceaikovskian, pianistul Kai Oszlai a cărui agilitate extraordinară și simț muzical deosebit au produs o excelentă versiune a Dansurilor românești de Bela Bartok, sau duo-ul Saxophia&Chitarius. Remarcabilă a fost apariția cantautoarei Barbra Lică, (https://barbralicamusic.com) muzician consacrat pe tărâm canadian care oferă în muzica ei o combinație echilibrată și sensibilă de elemente pop, folk și jazz; Barbra Lică a primit nominalizări la prestigioasa competiție muzicală canadiană Juno Award, a susținut concerte în Canada și Statele Unite și a apărut în compania unora dintre cei mai realizați muzicieni de gen ai Canadei.
Muzica clasică românească a fost reprezentată de instrumentiști cu reputație deja stabilită în Canada. Pianista Antonia de Wolfe (https://antoniadewolfe.ca/) a excelat prin vigurozitatea și agilitatea ieșite din comun a interpretării pieselor Bourreé de George Enescu și Passacaglia de Sigismund Toduță; pianista deține un palmares bogat de recitaluri și concerte pe scene cunoscute din București, Moscova, Roma, Paris, Salzburg sau Toronto. I s-a alăturat violonistul moldovean Alexander Gângurean, realizând împreună un duo care a stârnit urale prin execuția excepțională a unor piese devenite deja șlagăre ale muzicii clasice române: Hora staccato de Grigoraș Dinicu ori celebra Ciocârlia, în aranjamentul original al celor doi interpreți.
Alți artiști de talent ai diasporei române din Toronto, Iulia si Dacian, taragotistul Vasile Simion Ciobanu (el însuși instrumentist în orchestra simfonică din Guelph) au facut deliciul publicului. Finalul spectacolului a fost de-a dreptul fulminant; Gia Ionesco (pianist virtuoz școlit la Universitatea de Muzică din București și antrenat în domeniul jazz de artiști români cunoscuți, Marius Pop și Anca Ștefănescu) a ridicat audiența in picioare prin magistrala execuție a compoziției personale In memorian Eminescu. Gia Ionesco (https://www.giaionesco.com/) este un interpret de jazz de notorietate, are o discografie impresionantă sub nume de rezonanță ca Sony Music și posedă un stil creator original care nu imită, nu urmează, ci creează ceea ce el însuși numește „Gia-jazz”.
Evenimentul a găzduit prezentările de carte ale unor autori români din Toronto, pe care domnul Dumitru Popescu i-a anunțat publicului îndemnându-l să viziteze standul destinat publicațiilor. Pe toată durata spectacolului, un ecran imens a rulat fotografii istorice ale unor artiști care au făcut dintotdeauna mândria nației române: alături de poetul Mihai Eminescu, scriitorii Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Nicolae Iorga, muzicianul George Enescu, ori pictorul Nicolae Grigorescu, la fel ca și imagini ale producțiilor lor artistice. La picioarele pianului, o fotografie a unui splendid cap eminescian realizat de către unul dintre cei mai importanți sculptori români contemporani, Nică Petre, a readus în memoria publicului arta sa celebrată prin expozițiile permanente din Canada, Statele Unite, Japonia, Grecia, Germania, Austria, ori Ungaria. România se mândrește cu lucrările-i monumentale aflate la tabăra de sculptură de la Măgura Buzău, ori cele 763 de desene și 85 de sculpturi realizate în Canada și ulterior donate Muzeului din Brăila chiar de către artist. Iar ca o surpriză a după-amiezii, prezența în public a celebrului cantautor de muzică folk Ștefan Hrușcă a fost întâmpinată cu minute în șir de aclamații ale iubitorilor muzicii sale.
Întreagul eveniment, care a durat mai bine de 3 ore, a culminat cu înmânarea Diplomei de recunoaștere a activității revistei Observatorul (http://www.observatorul.com/) puse de mai mult de 30 de ani în slujba promovării culturii și istoriei române; doamna Consul Oana Gheorghe a oferit diploma domnului Popescu în aplauzele audienței familiare cu unicul jurnal românesc activ în statul Ontario. O după-amiază încărcată de emoție, de amintiri dureros de frumoase, de dor și dragoste de țară, și nu în ultima instanță, de mândria de a fi Român!
A consemnat pentru dumneavoastră prof. muzicolog Mihaela Fășie Cudalbu.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/01/Fotografia-2.jpg7501000Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-01-25 19:07:532024-01-25 19:07:53Mihaela Fășie Cudalbu – Cultura română în diaspora canadiană
Totul s-a întâmplat pentru că a existat o doamnă pe numele ei Ecaterina-Cocuța Vogoride, născută Conachi.
Revoluționarii de la 1848 au reușit după un deceniu de eforturi enorme (erau foarte mulți cei care se împotriveau unirii, chiar și printre boierii neaoși) să își îndeplinească cea mai mare dorință revoluționară: Unirea.
Dar era cât pe ce să nu se întâmple și proiectul să se ruineze. Caimacamul Vogoride, un fel de domnitor locțiitor pus de Poartă al Moldovei, orbit de promisiunile de preamărire făcute de otomani de a ajunge domnul Moldovei, a falsificat alegerile, pentru a arăta Marilor Puteri că dorință poporului nu este pentru unire. Astfel, chiar și puținii suporteri ai Unirii Principatelor ar fi înțeles care este „voința românilor” și ar fi renunțat în favoarea turcilor.
Doar că ambițiosul Vogoride avea pe cineva acasă pe care nu îl putea domina. Era însăși soția lui, cea cu care a avut 3 copii.
Înainte de unire, Cocuţa l-a convins pe Nicolae Vogoride să renunţe la desemnarea lui Constantin Catargiu sau Nicolae Cantacuzino ca miniştri, ambii recunoscuţi antiunionişti, ameninţând în caz contrar cu divorţul şi cu plata unor despăgubiri egale în cuantum cu zestrea sa, pierdută de soţ, în urma unor neinspirate plasamente. Cocuţa Conachi reproşa „veneticului din Fanar”:
„Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”.
Se pare că amenințările ei nu au funcționat până la capăt. Atunci, boieroaica a pus mâna pe scrisorile secrete ale soțului, care dovedeau că a măsluit alegerile, la cererea otomanilor și le-a trimis spre publicare prin intermediul lui Costache Negri și Dimitrie Rallet, cotidianului «L’Étoile d’Orient» („Steaua Dunării”), care fusese interzis la Iaşi şi apărea la Bruxelles. Scurte revizuiri în limba română ale acestor epistole care au făcut înconjurul Europei, au fost publicate şi în Moldova sub numele de „Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice”.
Fiind prestigiul lor în joc, Regina Victoria și Împăratul Napoleon al III-lea (în calitate de reprezentanţi ai Puterilor Garante) s-au întâlnit la Osborne, au hotărât anularea alegerilor falsificate de Vogoride și repetarea lor sub atentă supraveghere. Rezultatul a fost covârșitor în favoarea unioniștilor. În paranteză fie spus, cred că dovezile că alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova au fost falsificate în favoarea celor care se opuneau Unirii au adus în pragul rupturii chiar şi solida alianţă dintre Anglia şi Franţa, proaspeţii învingători din Războiul Crimeei. Anglia susţinea Turcia, adică separarea în continuare a Principatelor, iar Franţa, unde lobby-ul românesc era mai puternic, Unirea.
Ce a urmat, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn la Iași și apoi la București, a pus lumea în faţa faptului împlinit, chiar dacă, inițial, Marile Puteri au căzut de acord ca românilor să li se permită o Unire formală, administrativă, dar cu doi domni, două guverne, două parlamente. După această înţelegere, alegerile au fost reluate, iar românii au speculat la maximum termenii acordului. Şi-au ales un singur domn, pe Alexandru Ioan Cuza. Se năștea România și datorită Ecaterinei-Cocuța Vogoride, născută Conachi.
După împlinirea actului Unirii l-a părăsit pe Nicolae Vogoride şi a călătorit prin Europa. După moartea acestuia, în 1862, s-a recăsătorit cu principele Emanuele Ruspoli, principe de Paggia-Suaza, senator şi sinodic al Romei, care a devenit unul dintre apropiaţii regelui italian Vittorio Emanuele II. Cu cel de-al doilea soţ, Ecaterina Conachi a avut cinci copii.
Cocuţa Conachi a cunoscut cele mai elitiste cercuri politice şi artistice italiene, fiind o susţinătoare convinsă a unirii italiene.
A murit la Genova în februarie 1870, dar rămăşiţele sale pământeşti au fost înhumate în biserica familiei din Ţigăneşti, din judeţul Galaţi. Asta i-a fost dorinţa.
Eu aș pune-o pe această femeie, de un curaj nebun pentru vremurile acelea, pe o bancnotă românească. Fără ea putea să nu fie nimic. Și nici măcar nu e o persoană istorică recunoscută.
A consemnat pentru dumneavoastră Adina Ștefănescu.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/01/cocuta.jpg11371040Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-01-24 17:53:472024-01-24 17:55:35Ecaterina Conachi Vogoride, femeia care a făcut Unirea
O palmă binemeritată dată şcolii româneşti de Istorie
În Europa de Vest nu se cunoaşte istoria României şi cei care o vizitează văd sărăcia materială ce există astăzi, şi nicidecum milenara ei bogăţie culturală şi spirituală. În plus, propaganda maghiară din SUA se bazează pe milioanele de dolari ale lui Soros, care finanţează de asemenea edituri şi diferite opinii ciudate la Bucureşti, în timp ce unii indivizi susțin tot felul de bazaconii: un doctor în istorie din Elveţia afirma (la Geneva, în iunie 1999) că Transilvania a apărut în secolul XIII, iar un ambasador francez în România susținea (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispărut timp de 1000 de ani ca să reapară, ca prin miracol, în secolul XIV!
Cu toate acestea, mai nimeni nu menţionează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestată arheologic în 1961, tot în Transilvania, în satul Tărtăria, pe râul Mureş, în judeţul Alba, de către profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. Tăbliţele de la Tărtăria, datate 5.500 î.e.n., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) şi au stârnit dezbateri aprinse pe tot globul. Deşi oamenii acestor locuri ştiau să scrie acum 7.000 de ani, acest detaliu esenţial nu este nici în ziua de azi, după mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc şi nu apare în manualele de istorie.
Ce ne spun specialiştii din România? În 1998 s-a publicat Istoria României (Editura Enciclopedică, Bucureşti) de către un colectiv academic sub conducerea unei „autorităţi în materie”, prof. dr. Mihai Bărbulescu, de la aceeaşi Universitate (din Cluj), în care nu se spune că profesorul Vlassa a descoperit Tăbliţele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tăbliţele de la Tărtăria sunt menţionate cu semnul întrebării într-o foarte scurtă frază, fără niciun comentariu:
„Într-o groapă de cult de la Tărtăria, s-au găsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu analogii în Mesopotamia”.
Dar dl. Bărbulescu nu-şi aduce aminte oare că scrierea proto-sumeriană apare cu 1.000 de ani mai târziu şi că cea cicladică, proto-greacă, după 3.000 de ani? El a uitat că metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3.500 î.e.n.? Că tracii sunt primul mare popor indo-european care intră în Europa tot în jur de 3.500 î.e.n., cu mai mult de două milenii înainte ca celţii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii să apară pe harta Europei? Şi că tracii ocupau tot teritoriul între Munţii Ural şi Tatra de la est la vest şi de la Marea Baltică la Dunăre şi Marea Neagră de la nord la sud?
De asemenea, şi în acelaşi context, niciun specialist oficial în istoria României nu atrage atenţia asupra altui „detaliu” primordial, şi anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioară latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) şi că, în consecinţă, limba română nu se trage din latină, pentru că, deşi fac parte din aceeaşi familie, există istoric înaintea latinei, deci este o limbă proto-latină. Latina s-a format din etruscă şi greacă, care, deşi amândouă indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, răspândit în lumea mediterană a epocii. În plus, estruscii erau ei înşişi un neam tracic.
Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea şi însăşi existenţa poporului român dau de gândit. Cine schimbă şi interpretează istoria României?
În mozaicul de limbi şi popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9.000 de ani pe acelaşi teritoriu şi o scriere de 7.000 de ani sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiară şi nici nu putea fi când strămoşii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursă turco-finică nu numai a ungurilor, dar şi a bulgarilor (care năvălesc în România şi în teritoriile Bizantine din sudul Dunării în secolul VI), a turcilor şi a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pătrund în Europa până la Paris, Roma şi Constantinopole sub Attila în secolul V, dar se retrag spre Ural până în secolul IX, când năvălesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea dată de daci liberi (80%) amestecaţi cu slavi (20%).
Limba dacă este deci cu mult mai veche decât limba latină, dar cele două limbi erau foarte asemănătoare, şi de aceea asimilarea s-a făcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mării Negre, nu numai că a învăţat geto-daca imediat, dar în şase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Munţii Apuseni, a avut ca scop precis jefuirea comorilor de aur şi argint ale dacilor pe care Împăratul Traian (de origine iberică) le-a dus la Roma ca să refacă tezaurul golit al Imperiului.
În aceeaşi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane şi a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura şi civilizaţia europeană şi-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizanţul devine capitala Imperiului Roman. Deşi se studiază istoria şi limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat „barbar” şi „incult”. Niciun istoric elveţian nu a fost capabil să-mi dea un singur nume de scriitor bizantin, nici măcar Ana Comnena!
Nimeni nu cunoaşte aici cultura şi civilizaţia Bizantină, religia ortodoxă („ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), şi cu atât mai puţin istoria şi tradiţia română. Faptul esenţial că analfabetismul nu exista în Bizanţ, dar exista în Europa de Vest în aceeaşi perioadă, este şi mai necunoscut. Academiile „păgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmă universităţile au început să apară în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romană şi studiau teologia.
Numai călugării şi clericii ştiau carte, se îmbogăţeau prin exproprierea de pământuri în favoarea mânăstirilor, şi luau puterea în toate ţările vestice, prin misionarism şi prozelitism la început (prin teroare şi Inchiziţie mai târziu), până în secolul XI, când ultimul ţinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.
Renaşterea italiană apare ca o consecinţă clară şi directă a căderii Constantinopolului (1453), cu emigrarea în masă a savanţilor bizantini către Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeşte 5.000 de savanţi exilaţi din Bizanţ, într-un singur an, la Florenţa, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante şi Boccacio, şi unde vor picta Michelangelo şi Leonardo da Vinci.
Cultura bizantină s-a păstrat şi cultivat și în ţările Române (de exemplu, la Putna), care nu numai că îşi păstrează autonomia fată de Imperiul Otoman, plătind-o în aur – ca de obicei –, dar voievozii români trimit anual aur în Grecia pentru a susţine mănăstirile ortodoxe (de exemplu, la Muntele Athos).
În Occident, O scurtă istorie a României apare în 1943, scrisă de Mircea Eliade în engleză, la Lisabona şi publicată la Madrid (The Romanians, a Concise History, Stylos, Madrid, 1943), şi republicată peste alţi 50 de ani în România (The Romanians, a Concise History, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1992). În timp ce prima istorie serioasă a Bizanţului apare, tot în engleză, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, A Short History of Byzantium, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toată bunăvoinţa lui de a reabilita „misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici măcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte bizantine, pentru simplul motiv că nu ştie greacă, nici veche, nici nouă.
În final, se pune întrebarea de ce nouă milenii, atestate arheologic, de civilizaţie neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar şi în România? Cu ce se ocupă istoricii români? Şi reprezentanţii României peste hotare? Cine promovează cultura milenară a României?
În 1996, când am fost la Bucureşti pentru a face cercetări în mitologia tracică la Academia Română, spre uimirea mea mi s-a pus întrebarea de ce mă interesează tracii şi dacii, când acesta era subiectul de predilecţie a lui Ceauşescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mă întreb ce contează 50 de ani de comunism în comparaţie cu cele 9 milenii de istorie românească?
A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Maria-Luminiţa Rollé, Universitatea din Edinburgh, Consultant Academic pentru Mitologie Europeană.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/01/421813629_766625862167432_8249601522549995085_n.jpg248550Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-01-24 04:34:442024-01-24 04:32:44Maria-Luminiţa Rollé – Autorităţile române ignoră 9.000 de ani de civilizaţie neîntreruptă!
Un gând simplu, de iubire, sau o vorbă bună pe care-o adresaţi unui om necăjit azi, poate valora mai mult decât orice comoară de aur. Gândiţi-vă la văduva care aruncă în Vistieria Templului singurii doi bănuţi pe care îi are.
Să ştiţi că eu nu sunt îngrijorat de soarta voastră, dintr-un singur motiv: vă ştiu curate la suflet, cu credinţă-n Dumnezeu şi cu dragoste pentru toată lumea. Aceste mari realităţi îmi dau siguranţa deplină că veţi răzbate bine, prin toate încercările ce le veţi mai întâmpina în viitor. Priviţi lucrurile în adâncime. Nu vedeţi voi că Dumnezeu vă trimite diferite încercări, pentru a vă întări credinţa?! Nu gustaţi voi, în cele mai grele clipe, dintr-o bucurie izvorâtă din lumea intimă a fiinţei voastre spirituale?! O fericire nouă, găsită în lacrimi.
Cât de mult aş vrea să fiu în mijlocul vostru, pentru a vă lămuri în calea cea înaltă a Vieţii! Să pătrund în intimitatea sufletelor voastre şi să deschid larg porţile iubirii ce visează acolo şi aşteaptă să se reverse în valuri! Să vă văd izbucnind în lacrimi de fericire, îngenuncheate înaintea icoanei lui Hristos, mărturisindu-vă păcatele şi mulţumind.
Să ascultaţi de glasul conştiinţei, trăind adevărul cu toată plinătatea sufletului. Vreau să vă ştiu senine şi conştiente de misiunea care o aveţi ca fiinţe vii, în lume: mântuirea. Vreau să vă ştiu curate la suflet, o curăţie feciorelnică, care să inspire numai iubire, armonie şi virtute. Să fiţi creştine prin viaţa voastră. Primiţi încercările pe care vi le trimite Dumnezeu, cu toată bucuria inimii, căci Dumnezeu încearcă pe cei pe care-i iubeşte. În fiecare seară întrebaţi-vă sincer ce bine aţi făcut omenirii.
Scumpă mamă, tare mulţumit aş fi dacă aţi citi zilnic „Acatistul Maicii Domnului”. Gândiţi-vă că Maica Domnului v-a ajutat şi ocrotit întotdeauna, peste tot.
Aiud, 25 iunie 1945
A consemnat pentru dumneavoastră Valeriu Gafencu – Calea spre fericire, scrisori trimise din închisoare celor dragi
Ion N. Socolescu a rămas în istoria arhitecturii româneşti drept un arhitect dinamic, a cărui activitate practică s-a îmbinat cu cea teoretică. S-a născut la Ploieşti, la 17 ianuarie 1856, tatăl său fiind arhitectul Nicolae G. Socolescu (?-1872), iar fratele mai mare, arhitectul Toma N. Socolescu (1848-1897). După terminarea liceului, urmează cursurile de inginerie la Şcoala de drumuri şi poduri, din Bucureşti, absolvind-o în 1877, ca şef de promoţie.
Om de acțiune, cu o cultură aleasă, Ion N. Socolescu a contribuit la crearea de buni arhitecți și la ridicarea nivelului arhitecturii românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Promotor al noului stil arhitectural, Ion N. Socolescu a reușit sa creeze o linie proprie a stilului neoromânesc, atractivă și ușor de recunoscut prin câteva elemente (arcadele duble, reliefurile decorative care încadreaza arcadele ferestrelor, cromatica vie).
Ion N. Socolescu a făcut parte din primul val de arhitecţi români cu studii la École des Beaux-Arts din Paris. A studiat în cadrul atelierului arhitectului Paul-René-Léon Ginain (1825-1898). Ion Mincu, Ion N. Socolescu, Ştefan Ciocârlan, Alexandru Săvulescu, Dimitrie Maimarolu, Toma Dobrescu au fost printre primii arhitecţi, care au marcat originile stilului naţional, eliberând-o de sub tutela academismului, înţelegând rolul tradiţiei şi importanţa monumentelor naţionale.
În 1884 se stabileşte la Bucureşti, începând activitatea de arhitect şi antreprenor, sub sigla „Biroul Technic Pentru Proecte și Intreprinderi de Lucrări Publice și Particulare Ion N. Socolescu, arhitect şi inginer, strada Domnitzi, 12 bis, București”.
Activitatea lui Ion N. Socolescu s-a desfăşurat pe mai multe direcţii. Pe lângă arhitect-inginer şi antreprenor, a fost fondatorul şi directorul revistei Analele Arhitecturii şi ale Artelor cu care se leagă (1890-1893), membru fondator al Societăţii Arhitecţilor Români (1891), director şi profesor al Şcolii de arhitectură (1892-1897).
Practica arhitecturală a lui Ion N. Socolescu s-a desfăşurat după 1884. Alături de Ion Mincu, considerat întemeietorul stilului neoromânesc şi al şcolii naţionale de arhitectură, Grigore Cerchez şi alţii, în încercarea de a crea un stil naţional, Ion Socolescu a mers pe o cale proprie de exprimare arhitecturală, folosind ca surse de inspiraţie atât elemente de arhitectură tradiţională românească, cât şi detalii ale arhitecturii orientale.
Dintre elementele folosite se remarcă arcele în acoladă, arcele trilobate, iar ca finisaje placare cu elemente ceramice, piatră şi tencuieli pictate. Casa Ionescu-Gion (1889) este prima construcţie care anunţă formula stilistică personală, apreciată de public, pentru caracterul ei original, pentru latura decorativă şi nota de exotism.
Aproape toate lucrările proiectate de arhitectul Socolescu, după această construcţie, au fost elaborate în acest stil. Modelul creat de arhitect a fost utilizat, în special la reşedinţe, la şcoli, primării, spitale, realizate după 1890.
În capitală a realizat Penitenciarul Militar din Dealul Spirii (1885), Şcoala de Arte şi Meserii (1888), pe Bulevardul Regina Maria, iar în 1894, extinderea Teatrului Naţional cu un corp anexă. Ca antreprenor a executat majoritatea locuinţelor şi lucrări publice importante precum: clădirea C.E.C.-ului (1896-1900), spitalul de alienaţi Obregia (1906-1910), ambele în Bucureşti.
Între 1886 şi 1887, la Călăraşi, proiectează sediul actual al Primăriei, iar în 1890, la Ploieşti, proiectează Şcoala de Fete „Despina Doamna”.
Edificiile publice realizate de Ion N. Socolescu au devenit embleme ale oraşelor. Dintre acestea se remarcă: Palatul de Justiţie din Craiova, actuala Universitate; Şcoala Normală din Câmpulung Muscel şi Şcoala „Vasile Lupu” din Iaşi, în prezent, ambele funcţionând ca licee. Palatul Comunal din Constanţa (1894), în prezent, Muzeul de Artă Populară, reprezentativ pentru stilul Socolescu, unde se observă influenţe ale arhitecturii tradiţionale româneşti, dar şi orientale.
După Bucureşti, în Constanţa se află cele mai multe construcţii realizate de arh. Socolescu: Şcoala nr. 2 (1891-1893), prima şcoală românească din Constanţa, astăzi corpul vechi al Muzeului de Artă; fosta Primărie (1895), actualul muzeu de Artă Populară; Şcoala de Marină, (1908-1909), în prezent, Muzeul Marinei Române.
Clădirea Universității din Craiova, construită inițial pentru a servi drept Palat de Justiție, este un monument de arhitectură de interes național și una dintre cele mai reprezentative edificii ale orașului. Proiectată în 1890 de arhitectul Ion Socolescu clădirea Universității este o ilustrare a neoclasicismului în arhitectură. Ea este situată în centrul municipiului Craiova, pe str. Alexandru Ioan Cuza, nr. 13, lângă Teatrul Național „Marin Sorescu”.
Construcția edificiului Universității din Craiova
Pe locul pe care se ridică astăzi clădirea Universității din Craiova (rectoratul) se afla, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Biserica Gănescu, cu hramurile Sfântul Nicolae și Sfântul Ioan Botezătorul (numită și Episcopia din Craiova sau mânăstirea Gănescu), ctitorită de stolnicul Barbu Zătreanu Gănescu. Odată cu secularizarea averilor mânăstirești din 1863, biserica își pierde proprietățile, iar în curtea și vechile case arhierești își mută sediul Tribunalul din Craiova. Ulterior, în anul 1884, s-a decis demolarea așezământului religios și ridicarea, pe același amplasament, a unui Palat de Justiție. Până la construirea acestuia, sediul provizoriu al tribunalului Craiovei a fost mutat la Casa Băniei. Decizia de demolare a clădirilor care au aparținut Bisericii Gănescu avea să fie pusă în aplicare în anii 1889-1890, când au început și lucrările la noua clădire. Un rol important în construcția noului palat l-au jucat atât Alexandru Marghiloman, atunci Ministru al Lucrărilor Publice (perioadă în care a contribuit, pe lângă construirea Palatului Justiției din Craiova, la amenajarea Grădinii Botanice, la începerea lucrărilor la Școala Centrală de Fete, la Palatul Justiției și la edificiul Bibliotecii Centrale Universitare din București, precum și la începerea lucrărilor la podul de la Cernavodă), cât și prefectul de Dolj, Nicu Economu, care a finanțat lucrările.
Clădirea, proiectată în 1890 de arhitectul Ion N. Socolescu, caracterizată de monumentalitatea tipică academismului francez a acelor timpuri, a fost ridicată între 1894 și 1912. Încă de la început au fost vizibile, atât la exterior, cât și la interior, elemente și principii arhitecturale împrumutate din clasicism, precum frontonul triunghiular și peristilul intrării principale cu trei uși, încadrat de patru coloane compozite (cu elemente corintice și ionice). Construcția s-a pliat perfect pe terenul denivelat (mai înalt în partea din față, înspre actuala str. A. I. Cuza, atunci str. Justiției, și mai jos în partea din spate, înspre actuala Calea București, atunci str. Știrbei Vodă, zonă cunoscută ca Valea lui Opincă), având 3 niveluri de înălțime (subsol înalt / demisol, parter și etaj). Palatul era înconjurat de un gard cu grilaj de fier forjat fixat pe un soclu de beton, cu stâlpi din loc în loc. Între clădire și gard se desfășura, pe toate laturile acesteia, o porțiune de spațiu verde. Ulterior, odată cu modificările aduse clădirii și zonei înconjurătoare, gardul a fost dezafectat întâi pe latura dinspre Piața Marșeu și str. Boerescu (azi Teatrul Național “Marin Sorescu”) și mai târziu pe cea dinspre actuala Calea București.
Forma inițială a clădirii Palatului de Justiție era de patrulater întretăiat pe mijloc de un corp central, care corespundea intrării principale. Aceasta era dominată de frontonul clasic, unde putea fi admirat un grup statuar reprezentând „Justiția legată la ochi”, înlăturat după 1948. Ulterior schimbării destinației clădirii, sub frontonul acesteia a fost amplasat cuvântul „UNIVERSITATEA”, scris cu majuscule în relief.
Primul Palat Comunal din Constanța
Construirea primului sediu propriu pentru Primăria din orașul Constanța (primul palat comunal) a început în anul 1894, printr-o licitație publică. Planurile acestei clădiri fuseseră concepute de către Arhitectul Ion. N. Socolescu, personalitate de prim rang în acele vremuri, căruia urmașii i-au recunoscut „inteligența sclipitoare, spiritul de inițiativă și calitățile de organizator”. Inaugurarea acestei clădiri s-a produs la data de 20 noiembrie 1896, dar terminarea completă a lucrărilor a mai durat încă trei ani, până în anul 1899. Primăria orașului Constanța a vândut însă această clădire, în anul 1906, Poștei Române, iar astăzi este sediul „Muzeului de Artă Populară”.
Casa Ionescu-Gion din București
În 1899, pe un teren de pe strada Lucaci (tronson numit azi strada Logofătul Udriște), istoricul și publicistul Gheorghe Ionescu-Gion își ridică reședința după planurile arhitectului și prietenului său, Ion N. Socolescu. Mahalaua Lucaci, dimprejurul bisericii omonime (1764), e atestată încă din vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Ionescu-Gion (1857-1904), publicist, profesor și istoric, cu doctorat la Paris, scrie în ziarele Telegraful și România Liberă. Din 1885 până în 1904, activează ca vicepreședinte al Societății Ateneului Român. Ca istoric, publică multe studii, cel mai important fiind Istoria Bucurescilor (1899), de referință.
Reședința Ionescu-Gion e o bijuterie arhitecturală, un proiect-unicat. Arhitectul Socolescu creează o fațadă principală simetrică, cu partea centrală ieșită spre stradă, cu porticul de acces (intrarea principală). Stilul construcției e neoromânesc (neobrâncovenesc) timpuriu, cu elemente inspirate de arhitectura bisericească/mănăstirească tradițională a zonei. Ferestrele faţadei principale sunt cuplate câte două, terminate în arce trilobate și prinse în ancadramente bogat decorate. Fațadele au detalii florale și motive din țesăturile româneşti pictate pe sticlă la nivelul streșinii.
Pe fronton e plasat un medalion cu însemnele de carturar (o carte deschisă și o pană), iar vitraliile ferestrelor au medalioane cu porterte de domnitori. Turnul din stânga, ce include scara, dă un aspect de monumentalitate casei altcumva de dimensiuni medii. Per total, arhitectura somptuoasă plasează imediat proprietarul în sfera burgheză a antebelicului bucureștean.
Elementele de decoraţie folosite de Ion N. Socolescu pe faţadele diverselor clădiri au adesea fineţea dantelei, apropiindu-se mai mult de viziunea orientală. Deşi faţadele abundă în decoraţie, aceasta este judicios folosită în zone bine delimitate şi echilibrat realizată. Compoziţia, scara la care sunt executate construcţiile, le dau un aer original şi emană rafinament. Se remarcă la aceste construcţii calitatea ireproşabilă a execuţiei, proiectarea până la cel mai mic detaliu.
O activitate în strânsă legătură cu profesia de arhitect, pe care a avut-o Ion N. Socolescu, a fost cea de antreprenor. Este remarcabilă calitatea execuţiei Palatului Casei de Depuneri şi Economii, proiectată de arhitectul francez Paul Gottreau în 1894 şi construită de Ion N. Socolescu în perioada 1895-1900.
A încetat din viaţă la 24 februarie 1924, la 67 de ani, fiind îngropat în cimitirul Bellu, alături de fratele său, Toma N. Socolescu şi nepotul său Toma T. Socolescu.
Acestea v-au fost aduse domniilor voastre via pagina facebook Arhitectură, Restaurare și Urbanism în România, arhivadearhitectura.ro, monumenteoltenia.ro, bucurestiivechisinoi.ro.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/01/rrc-mr-1-featured.jpg333750Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-01-20 18:56:052024-01-30 20:26:34Ion Socolescu, arhitect, om de acțiune cu o cultură aleasă, creatorul școlii românești de arhitectură modernă
