Articole despre valorile românești.

adriana stoicescu, judecator adriana stoicescu

Adriana Stoicescu – Trăim în republica miraților

Trăim în republica miraților.

A îngrijoraților.

A celor preocupați, ce privesc cu atenție la ce se întâmplă, gata să sară în foc pentru țărișoara lor.

Trăim, de fapt, în patria indiferenței cronice, a nepăsării și a ipocriziei.

A minciunii.

Ce știre, ce noutate, ce șoc….

Un copil cu cuțit la școală. Un copil cu droguri în buzunar.

O mamă ce își aruncă pruncul la tomberon.

O cucoană parfumată, drogată, ce omoară oameni pe trecerea de pietoni.

Păi, la vă așteptați, după 30 de ani de haos?

După 89, repetenții au spart tot, au aruncat țara în aer apoi au dat iama în „Ioropa” să își cumpere, din banii furați de tăticul, BMW-uri ruginite, ce trosneau la fiecare curbă.

Apoi, s-au întors acasă și au început să ne calce, pe trecerile de pietoni, în timp ce ne scuipau.

Venise vremea lor.

Fraierii care au învățat? Să dispară din peisaj!

Scăpați de legi și reguli, cu tv ce le urla obsesiv că e vremea libertății absolute, repetenții au înțeles că, de acum, ei sunt jupânii.

Pe cealaltă parte, urmașii torționarilor de pe la Pitești și Sighet, secretarii de partid din linia a doua, au înțeles că, poate, e și timpul lor.

Împreună, și-au dat mâna peste țară și au luat-o, „pă persoană fizică”.

Repetenții de ieri au devenit interlopi, dar își spuneau investitori, că dădea bine pe cărțile de vizită, scrise cu auriu și majuscule.

Și primul lucru bifat: educația la gunoi. Școala, aruncată în derizoriu.

Dascălii? Prăpădiții care mâncau carte pe pită și le făcuseră viața grea, au ajuns unde „meritau”: la coada societății și bugetului.

Iar noi, azi, ne mirăm.

Păi nu asta s-a vrut? Un popor îndobitocit, care primește papa bun din plastic, bea apa neagră cu bule, mănâncă obsesiv gogoși, precum polițiștii buni din filmele americane și, mai ales, nu pune întrebări.

Nu are dileme.

Dacă primește și alcool, e perfect, e mai ușor să îi manevrezi când sunt nițel afumați.

Emisiuni TV cu asistente dezgolite și gângave, ce se mărită „bine” și uite așa am rezolvat și adolescentele, cu scopul în viață…

Nu asta s-a dorit?

Cât mai puțină muncă, deloc dacă s-ar putea, cât mai multă distracție, cât mai puțină carte.

Drepturi căcălău, nicio obligație.

Dascălii, transformați în supușii comitetului de elevi și părinți, își adaptează tabla înmulțirii în funcție de ce vrea dl. Goe.

Dacă beizadeaua vrea virgula între subiect și predicat, să fie primit.

Geografia e cum „vrea” mușchii părinților, iar istorie nu facem, că nu are rost.

Noi suntem istoria și noi decidem cine și ce a făcut acum o mie de ani, că doar e timpul nostru…

Ne mirăm și ne văităm și ne smulgem părul din cap.

Și atât.

Iar dacă mai poate fi ceva salvat, trebuie să aștepte, pentru că noi avem, de fapt, acum, o singură problemă:

„Ce facem, bro, de 1 mai? Băgăm un grătărel, o berică și ne plângem de ce țară de rahat avem”.

A consemnat pentru dumneavoastră Adriana Stoicescu.

/0 Comments/by
mircea vulcanescu, a fi roman, ce inseamna sa fii roman, ispita romaneasca, ispita tracilor

Mircea Vulcănescu – Școala românească nu pregătește copiii pentru fericire

V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi.

Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales străinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor străinii, când voiau să le ocupe. Ipsilante îşi propune fericirea poporului din Principate, asuprit de mai marii lui. Kiseleff îşi propune să ne fericească, pe noi care nu ne ştim ferici singuri. Alţii, mai noi, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă: fericirea.

E ciudat că nici Tudor, nici Horea şi nici unii din reformatorii noştri sociali nu făgăduiesc românilor fericirea. Ei făgăduiesc libertate, frăţie. Scăpare de hoţii şi de nevoi. Nu fericire. Asta e cu totul altceva! Ceea ce cer ei e reintrarea în uman, reintrarea în măsură, reintrarea în datorie!

De aceea nu voi pretinde şcoalei româneşti să pregătească pe copii pentru fericire! Înseamnă însă oare că prin aceasta mă alătur idealului „utilitarist” şi cer şcolii să-mi pregătească fetele pentru o anumită îndeletnicire? Nici asta. Utilitarismul este un eudemonism căruia îi e ruşine de dânsul.

Acum, să ne înţelegem: fericirea e un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi.

Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea asta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maximum de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei, care o ţine mereu stăpână a posibilităţilor ei, îi evită robia lăuntrică.

/0 Comments/by
ion flueras

Dumitru Bordeianu – 70 de ani de la trecerea la Domnul a lui Ion Flueraș. Întemnițat timp de 4 ani la: Jilava și Gherla

ion flueras

Dumitru Bordeianu - 70 de ani de la trecerea la Domnul a lui Ion Flueraș. Întemnițat timp de 4 ani la: Jilava și Gherla

Bătrânul Flueraș, muncitor tâmplar din Arad, fost membru în Comitetul Internationalei Socialiste si fost secretar al Partidul Social Democrat al lui Titel Petrescu, nu a aderat la Partidul Comunist, odată cu Lothar Rădăceanu (Wurtzelbaum) ci, a rămas fidel P.S.D.-ului lui Titel Petrescu. Arestat împreună cu acesta, a avut o comportare de om cinstit și de mare bun simț. L-am cunoscut la Gherla în următoarea împrejurare.

La sfârsitul primăverii lui 1952, eu nu ieșeam la muncă, fiind bolnav; eram scos din celulă de gardian să mătur prin curtea închisorii și, împreună cu alți deținuți în situația mea, să aduc apă de băut cu tinetele, din curte. Şefii biroului organizatoric, la acea vreme, erau Juberian și Rek.

Într-o bună zi, fiind scos în curte la măturat, inginerul Cristescu, invalid de război, responsabil de curățenia curții, mă trimite să iau o mătură din clădirea de mijloc a închisorii. Aceasta era situată în partea de sud, vis-a-vis de bucătărie, unde se găsea capela; acolo fuseseră aduse icoanele și tot mobilierul din biserica de la parterul dinspre nord al clădirii mari.

Am rămas înmărmurit, zărind acolo un bătrânel, în genunchi si cu mâinile înclestate. Se ruga în fata unei icoane.

La zgomotul de saboți al pasilor mei, a întors capul și, vâzând că sunt un deținut ca și el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am apropiat cu sfială și am îngenuncheat și eu. Atunci, bătrânul mi-a șoptit că este socialistul Flueraș.

După ce și-a terminat rugăciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face că el, care prin conceptie ar fi trebuit să fie ateu, se roagă totuși lui Dumnezeu? Bătrănul, cu o voce care mi-a încălzit inima, mi-a spus că aceasta a fost în tinerețe, că totul n-a fost decât minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-L ierte.

În acea vreme, nebunia mea era destul de avansată și încercarea de a mă ruga nu prea avea efect, deoarece rugăciunile mele erau rostite cu buzele și nicidecum simțite cu inima.

La despărțire, i-am șoptit bătrânului să fie prudent, căci sunt multi turnători și s-ar putea găsi un ticălos care să-l toarne. Mi-a răspuns însă că nu se mai teme și atunci i-am dat pace. Avea posibilitatea să vină în capelă și să se roage, datorită faptului că, împreună cu alți bătrâni și bolnavi, făcea curat prin curtea închisorii și pe la bucătărie.

Întâlnirile mele cu Flueraș la capelă s-au repetat de mai multe ori. Întotdeauna mă chema lângă el, să stăm umăr la umăr și să ne rugăm. Odată, m-a întrebat dacă sunt ortodox și dacă cred în Dumnezeu. I-am răspuns afirmativ. Din cauza timpului foarte limitat, n-am apucat să-i spun însă ce aveam pe suflet, după toate cele pătite.

Dumnezeu se simte cu inima și nu cu buzele. Rațiunea rece nu-L poate simți pe Dumnezeu. Numai inima curată, caldă și plină de dragoste Îl poate simți, pentru că El este dragoste. Or, buzele mele rosteau rugăciunea, dar inima mea era rece și goală de prezența lui Dumnezeu. La Flueraș era tocmai opusul a ceea ce simțeam eu și de aceea el rostea rugăciunea cu inima caldă și copleșită de prezența lui Dumnezeu. În întâlnirile noastre în acea capelă, eu îl simțeam pe bătrânul Flueraș atât de aproape și atât de cald lângă mine, de parcă alături era tata, cu barba albă.

Flueraș credea fierbinte și aștepta să plece din lumea asta, în timp ce eu, cu inima mea rece, ca gheața, voiam să mai rămân.

Cum nebunia mea progresa, iar pereții celulei îmi apăsau toată ființa, voiam cu orice pret să scap de această insuportabilă apăsare și să ies la muncă. Întâlnindu-l în curte pe Juberian, l-am rugat să mă scoată să lucrez. Juberian m-a măsurat și mi-a spus că mă știa bolnav. I-am răspuns că e adevărat, dar că nu mai puteam suporta celula. S-a uitat la mine și mi-a promis că va vedea.

De la această întâlnire cu Juberian, nu l-am mai văzut pe Flueraș, decât o singură dată. Îmi sună și acum în urechi ceea ce mi-a spus atunci: „Fătul meu, toate sunt minciuni. Vezi să nu-l pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul”.

Exemplu de om cinstit cu el însuși, acest Flueraș; om care ajunsese să spună că ceea ce crezuse până atunci fusese minciună, în afară de Dumnezeu, care este Adevărul absolut. Cum spune Ecclesiastul: «Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni», afară de Dumnezeu.

După câteva zile, m-am trezit cu Juberian în celulă; mă chema să-l urmez. Ajunși în atelierul de tâmplărie, la o masă unde se trasau toate piesele pentru tâmplăria mecanică, mi-a spus că pe viitor voi fi trasator, prevenindu-mă însă, în același timp, să fiu foarte atent că trasarea greșită a unei piese mă va costa carcera de la parter. A plecat la biroul lui, iar eu la tâmplăria mecanică.

Pe Flueraș l-am mai văzut un timp prin curte, când plecam sau mă întorceam de la atelier. Făceam în așa fel, încât să-l văd și să mă vadă. Îl salutam, cu un deosebit respect. Şi chiar îl admiram pentru că, deși ateu, revenise la dreapta credință, îngenunchind în fața icoanei lui Hristos.

După câteva săptămâni de lucru ca trasator, am găsit pe masa mea din atelier următoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar schimonosite: „Criminalii de Rek și Juberian l-au ucis pe Flueras”. Am rămas înmărmurit. Nu-mi venea să cred ochilor și nici n-am crezut pentru moment. N-am crezut, pentru că, după plecarea lui Ţurcanu, Popa, Livinschi, Caba și ceilalți, Juberian nu mai era în stare să ucidă pe cineva.

Sunt convins că uciderea lui Flueraș a fost comandată de la București, iar autorii, morali și fizici n-au fost Juberian și Rek, ci Goiciu. Probabil că găsindu-l pe Flueraș în genunchi, în fața icoanei lui Hristos, prin turnătoria unui ticălos, Goiciu a avut pretextul ca să-i facă de petrecanie, așa cum le făcuse la Galați atâtor preoți sau celor pe care îi văzuse prin vizetă îngenuncheați, făcându-și rugăciunea. Numai Dumnezeu știe cine l-a ucis pe Flueraș, pentru vina că se ruga lui Dumnezeu să-i ierte necredința și păcatele. Acele cuvinte: „de acum nu mă mai tem”, îmi sună și azi dramatic în urechi.

Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării

/0 Comments/by
filosofia romaneasca, filozofia romaneasca, cultura romana, emil cioran, constantin noica, mircea eliade, vulcanescu, scrisoare emil cioran, eminescu, mihai eminescu

Emil Cioran – Când mă gândesc la mizerie, îmi trece orice poftă de a mai trăi

filosofia romaneasca, filozofia romaneasca, cultura romana, emil cioran, constantin noica, mircea eliade, vulcanescu, scrisoare emil cioran, eminescu, mihai eminescu

Emil Cioran - Când mă gândesc la mizerie, îmi trece orice poftă de a mai trăi

Când mă gândesc la faptul că mizeria este strâns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile.

Toată caritatea din lume nu face decât să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătând-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decât în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba.

De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dând astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decât un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice.

Când mă gândesc la mizerie, îmi trece orice poftă de a mai trăi. Ar trebui să arunc tocul din mână şi să mă duc într-un bordei, unde sprijinul adus sărăciei ar însemna mai multă umanitate efectivă decât o carte, ce nu face altceva decât să otrăvească şi mai mult această lume nenorocită şi singură.

Mă apucă o deznădejde mortală când mă gândesc la mizeria îngrozitoare a omului, la putregaiul şi cangrena sa. Acest animal raţional – n-ar mai fi! – se apucă de construcţii, de teorii, se pasionează de ideologii în faţa mizeriei, în loc să arunce tot ceea ce are pe el, într-un gest de înţelegere înaltă şi de comuniune adâncă.

Emil Cioran, „Pe culmile disperării”

/0 Comments/by
gheorghe arsenescu

Gheorghe Arsenescu, eroul colonel al rezistenței anticomuniste executat la Jilava în 1962: „Nu plecăm la luptă sub drapelul vreunui partid. Plecăm la luptă sub drapelul patriei”

gheorghe arsenescu

Gheorghe Arsenescu, eroul colonel al rezistenței anticomuniste executat la Jilava în 1962: „Nu plecăm la luptă sub drapelul vreunui partid. Plecăm la luptă sub drapelul patriei”

29 Mai 1962 este executat la Jilava colonelul Gheorghe Arsenescu, ofițer român care a condus, alături de Toma Arnăuţoiu, mișcarea de rezistenţă anticomunistă Haiducii Muscelului. A fost capturat de securitate în 1960, condamnat la moarte pentru acte de teroare și executat în 1962 la închisoarea Jilava.

„Nu plecăm la luptă sub drapelul vreunui partid. Plecăm la luptă sub drapelul patriei. M-a făcut ţara ofiţer să lupt, să mor pentru ţară, nu ofiţer de paradă. Să muriţi şi voi alături de mine!”
– Gheorghe Arsenescu

Versuri scrise de Colonelul Gheorghe Arsenescu:
„Veniți voinici, veniți cu toți
Alergaţi cu arma-n mână
Să scăpăm țara de hoti
De dușmani și răi păgâni

Haidem cu toțila luptă grea
Pentru patria română
Ne vom jertfi azi pentru ea
Amintind faima străbună

Ridicați voi ochii triști
Și acum ca-n alte vremi
Tăbărâţi pe comuniști
Striviţi-i iute ca pe viermi

Români viteji nu stați supuși
Scuturaţi jugul robiei
Măturaţi puhoi de ruși
Din hotarul României.”

/0 Comments/by
ernest bernea, simplitate

Ernest Bernea – Tradiție și Revoluție (1935) – Partea întâi

ernest bernea, simplitate

Ernest Bernea - Tradiție și Revoluție (1935) - Partea întâi

Rânduri închinate acelora cari cred și luptă pentru o renaștere românească

Așezarea noastră politică s’a arătat în vremea din urmă necorespunzătoare nevoilor adevărate ale societății românești. Nu numai că ea nu poate îndruma națiunea către năzuințele sale, dar, ceeace e mai rău, nu poate nici măcar să păstreze bunurile morale și materiale câștigate. Așezămintele de seamă ale statului sunt lipsite de însușirile necesare unei bune orândueli sociale și naționale. Ele sunt stăpânite tot mai mult de puterea acaparatoare a politicianismului demagogic și materialist. Școala, biserica, armata și întreaga administrație de stat și-au pierdut de mult rostul lor, acela de a îndruma și organiza deosebitele activități ale societății românești. Munca organizată, autoritatea, ierarhia, într’un cuvânt rânduaiala, sunt isgonite din aceste așezăminte ce stau la temelia statului nostru. Acestea toate, se înțelege, judecate din punct de vedere obștesc, național și nu din acela individual sau de grup, când statul, așa cum e, poate fi creator și păstrător de bunuri, — lucru care nu ne interesează pe noi aci. Căci, puse în slujba unui individ sau a unui partid, iar prin ele în slujba unor interese străine, așezămintele noastre nu-și mai au rosturile firești, adică acelea din care au luat naștere.

Această stare de lucruri este atribuită de obiceiu crizei generale care bântue cu deosebire civilizația europeană și care, oricât de ciudat ar părea în această epocă materialistă, este în primul rând spirituală și în al doilea rând economică. Nu putem tăgădui desigur o astfel de legătură. Numai că revoluțiile științifice, morale și politice care au sdruncinat până în adâncimi civilizația apuseană din care noi ne-am hrănit și pe urmele căreia mergem astăzi, au avut la noi urmări particulare, datorită condițiilor locale. În acest fel criza capătă un caracter specific și aceasta ne interesează pe noi.

Sfârșitul războiului cel mare și întregirea neamului au fost pentru noi încheerea unei epoci, încheerea veacului al XIX-lea, cu gândul și fapta lui. Ce-au înțeles și ce au putut să ne lase în urmă oamenii acestui veac, aci are piatra de hotar. Iată, sunt cinsprezece ani de atunci; vreme de îndelungată așteptare, vreme de liniște și mărire națională în care tăria noastră trebuia să devină o realitate. Ce am făcut noi în acești 15 ani ca să merităm destinul unirii făcut cu atâtea jertfe? Ce au gândit și ce au făptuit pentru întărirea noastră prezentă și pentru creșterea continuă în viitor? Uneori am găsit uitare, ca și când destinul nostru ca neam ar fi încheeat, ca și când nimic nu ne mai poate sdruncina dintr’o așezare ce pare a fi cea din urmă. Acțiunea lor patriotică era îndreptată în acest sens. O înșelătoare aparență de realizări depline îi făceau să caute tot mai mult către trecut, viitorul ne mai putând deschide, pentru ei, noi porți idealului românesc. Iată două atitudini caracteristice primilor ani de după răsboi, cari deși sunt atât de deosebite, pot fi apropiate prin lipsa lor de înțelegere a momentului istoric.

Dar astăzi încotro se îndreaptă acțiunea politică reprezintată de actualii noștri conducători? Două sunt curentele de idei care ne stăpânesc, cu rândul, dela răsboi încoace: liberalismul și țărănismul.

Situația este aceasta: după răsboi n’am mai avut oameni și așezăminte corespunzătoare nevoilor noastre. În primul rând ne-au stăpânit supraviețuitorii altor vremi și ne-au supus supraviețuirilor unei alte societăți, care și așa cum era în vremea ei de idealuri, fusese în mare parte construită fals. Oamenii și așezămintele liberale sunt acestea. Am avut iluzia de bine cât a trăit Ionel Brătianu. Personalitatea lui organizatoare, puterea lui de stăpân, încerca să se pună împotriva cerințelor vremii. Liberalismul ajustat, așa cum l-a înfățișat un alt fruntaș liberal1 a dat roade, pentru un moment, datorită mai ales acestui om. Astăzi ce-a mai rămas din activitatea vechiului partid liberal? Lipsiți de un conducător destoinic, cum fuseseră obișnuiți dela început și mai ales forțați de împrejurările în care sunt puși să lucreze, oamenii din urmă ai acestui regim al veacului trecut, depun mari sforțări să se mențină în capul statului român. Aceasta fără a da pas cerințelor vremii, ci aplicând metode noi la un sistem învechit și impropriu vieții care se sbate în trupul acestei națiuni.

Cea de a doua ideologie și grupare politică cu mare răsunet în opinia publică și care cu câțiva ani în urmă a avut conducerea statului, este țărănismul și partidul țărănesc. Această mișcare este în adevăr de origine țărănească de care însă astăzi n’o mai leagă decât numele. Ea își îndreptățește acțiunea prin lupta ce-o poartă împotriva ‹‹ciocoilor››; luptă de altfel mai mult teoretică, întrucât, în realitate, ciocoismul rămâne totuși un element esențial al acestei mișcări. Cugetarea ei politică este un amestec foarte ciudat de idei poporaniste, conservatoare și cu o puternică vână marxistă, dacă nu, în cele din urmă, chiar și comunistă. Cu toată sforțarea distinșilor cugetători din sânul grupării, nu s’a ajuns nici până astăzi la o înțelegere deplină cu privire la principiile după care trebue să se desfășoare o politică tărănistă.

În ceeace privește acțiunea de guvernare a acestui partid, s’o judecăm în rezultatele ei. A continuat o operă începută de liberalii democrați: politicianizarea așezămintelor de stat și demagogia la sate2 și a realizat, ca proprie contribuție, înstrăinarea întregii economii naționale, isbutind să atingă astfel nu numai spolierea bunurilor materiale ale țării ci și, prin aceasta, subjugarea ei politică. Guvernarea țărănistă, care era mai bine să fie țărănească, a dus în chip firesc la actualul regim liberal, una din cele mai ciudate forme ale vieții noastre politice și poate ale istoriei politice în genere prin anacronismul și prin prăpastia dintre concepția pe care o reprezintă și acțiunea pe care o desfășoară.

Indiferent de partidul care o face, politica noastră actuală are două caractere deosebite: imoralitatea și incapacitatea. Primul este un rezultat al egoismului și materialismului cari stăpânesc spiritul clasei conducătoare și al doilea e rezultatul votului universal și al demagogiei.

În acest fel criza noastră are caracterele ei particulare ieșite din împrejurările istorice în care ne-am format ca stat modern. Criza noastră este în primul rând o criză de conducere, o criză morală, așa cum nu se poate vorbi despre marile națiuni ale Apusului în rândul cărora vreim și credem că ne mișcăm. De aceea cauzele decadenței și neliniștei noastre de astăzi ni se par înainte de toate politice.

În fața acestor stări de lucruri nemulțumirile au crescut. Din rândul celor conduși s’a ridicat problema unei schimbări a așezămintelor noastre, unei reînoiri a formelor juridice și politice pentru a se da o bună rânduială țării și desvoltării forțelor ei creeatoare. S’a pus deci problema unei revoluții care să însemne o renaștere românească. Astăzi, împotriva romanticilor (tradiționaliști), ca și împotriva acelora ce opresc istoria națională în loc de interese personale sau de grup, generația tânără (care e și de suflet, nu numai de vârstă), înțelegând adâncul în care coborâm, își dă seama că românismul este încă o problemă de viitor. Pentru aceasta voesc ei un om nou și o așezare românească nouă.

Puțini sunt aceia (în afară de actualii conducători), cari să nu dorească o schimbare: unii într’o măsură mai mică, alții într’o măsură mai mare. Chipul în care vor să împlinească această schimbare este văzut deosebit, dar toți luptă pentru ca ea să aibă loc. O revoluție românească pare să fie deci fapta către care tinde cea mai mare parte a activității politice a celor tineri. Numai pe o asemenea cale pot ei să mai nădăjduiască o însănătoșire deplină a vieții naționale, numai așa cred posibilă o renaștere românească.

Va urma..

Note:

1. I. G. Duca: Doctrina liberală. În doctrinele partidelor politice, I.S.R., pag. 103.

2. Operă ce-i aparține aproape în întregime, ca țărănistă. Liberalii, ca burghezi, lucrau în această direcție mai mult la oraș.

/0 Comments/by
manifestul revistei certitudinea, serban popa, certitudinea

Șerban Popa – MANIFESTUL Revistei CERTITUDINEA privind așa-zisa PRIVATIZARE a ultimelor așa-zise ÎNTREPRINDERI DE STAT: regii autonome și companii naționale

manifestul revistei certitudinea, serban popa, certitudinea

Șerban Popa - MANIFESTUL Revistei CERTITUDINEA privind așa-zisa PRIVATIZARE a ultimelor așa-zise ÎNTREPRINDERI DE STAT: regii autonome și companii naționale

– Spre știința tuturor cetățenilor români!

– Spre maxima atenție a cetățenilor români foști și actuali: consilieri locali, primari, deputați și senatori, membri ai guvernului, magistrați, președinți ai României, cu o atenționare specială pentru avocatul poporului!

– Spre informarea președintelui și a membrilor Comisiei Europene și a membrilor Parlamentului European!

– Spre informarea șefilor de stat sau de guvern, a membrilor guvernelor și (după caz) a membrilor parlamentelor țărilor cu care România întreține relații de colaborare!

1. Câteva lămuriri preliminare despre principalele trei minciuni folosite de cei care conduc pentru a ține bocancul pe jugulara celor conduși

A. Despre așa-zisa „privatizare”

După data de 7 august 1990 – dată la care președintele Ion Iliescu a promulgat Legea 15/1990 – în România nu a mai avut loc nici o privatizare. Motivul fiind acela că, prin Decizia Curții Contituționale nr. 1/07.09.1993, a fost stabilit faptul că patrimoniul societăților comerciale și al regiilor autonome, înființate ca urmare a promulgării mai sus menționatei legi, este PROPRIETATE PRIVATĂ a statului. Proprietate privată a statului care, potrivit Constituției, se bucură de exact același tratament ca și orice altă proprietate privată, aparținând oricui altcuiva.

Drept urmare, o proprietate deja privată (inclusiv a statului) nu poate fi privatizată. De unde rezultă că folosirea conceptului/termenului de privatizare pentru a desemna înstrăinarea de către stat a proprietăților sale private este o MINCIUNĂ.  În cazul României, deci, pentru procesul în mod fals denumit „privatizare”,  denumirea corectă este aceea de DEZETATIZARE.

B. Despre așa-zisa „vânzare”

Actul de vânzare-cumpărare – ar trebui să o știe orice economist – este un schimb de valori economice echivalente. Sau, pe românește: „De câți bani, atâta pește”. În acest sens, a vorbi despre vânzare sub valoare este, în cel mai bun caz, un nonsens. De fapt, tot o MINCIUNĂ. De aceea,  pentru a vorbi de vânzare – inclusiv, sau mai ales în cazul unui proces de privatizare – este obligatoriu nevoie de o piață. Adică de mai mulți vânzători și, simultan, de mai mulți cumpărători. Condiție care, după cum bine știm, nu a fost și nu este îndeplinită în cazul așa zisei „privatizări” din România deoarece –  admițând că uneori au fost mai mulți potențiali cumpărători – întotdeauna singurul vânzător a fost și este statul. Ceea ce a făcut și face ca întreprinderile românești să fi intrat în proprietatea unor particulari la prețuri absolut ridicole. Cum a fost cazul cu: IMGB, SIDERCA, PETROMIDIA, COMBINATUL SIDERURGIC GALAȚI, ca și cu nenumărat de multe alte întreprinderi care, practic, au fost donate, nicidecum vândute.

De aceea, deoarece – în situația inexistenței pieței care să reglementeze așa zisa „privatizare” din România – nu se poate vorbi despre acte de vânzare/cumpărare reală, singurul concept/termen ce poate fi folosit pentru transferul de bunuri din autodeclarata proprietate privată a statului, în proprietatea unor terți este acela de ÎNSTRĂINARE.

C. Despre așa-zisa „democrație”

Democrația înseamnă – știm cu toții – puterea poporului. Aceasta însemnând că majoritatea cetățenilor ar trebui (să poată) să ia hotărâri în ceea ce privește problemele comunității. Însă în acea parte a lumii, unde începând cu  ultimele două sute de ani, se pretinde a exista democrație, nu cetățenii sunt cei care hotărăsc, ci reprezentanții lor. Mai mult sau mai puțin aleși. Or, din momentul în care cetățenii nu mai sunt cei care iau hotărâri, ci aleg un număr determinat de reprezentanți care să ia hotărâri în locul lor și pentru ei, puterea NU se mai află la popor, la majoritatea cetățenilor, ci la reprezentanți. Nu mai avem deci de a face cu o DEMOCRAȚIE, ci cu o minciună, a cărei denumire reală este: ARISTOCRAȚIE ELECTIVĂ. Sistem politic astfel gândit încă de la începuturi de către inventatorii lui: Părinții Fondatori ai Statelor Unite ale Americii. Sistem politic care a degenerat, în mod implacabil, într-o OLIGARHIE OCULTĂ  care domină Occidentul spre care noi ne îndreptăm. Ca în Parabola orbilor.

2. Poporul român este proprietarul întreprinderilor pe care statul le înstrăinează

Având în vedere cele de mai sus, referitoare la înstrăinarea de active, pretinse a se afla în proprietatea privată a statului, precum și la cadrul politic în care are loc respectivul proces:

a. aducem, încă o dată, la cunoștința tuturor cetățenilor români

b. atragem, încă o dată, atenția cetățenilor români foști și actuali: consilieri locali, primari, deputați și  senatori, membri ai guvernului, magistrați, președinți ai României, cu o atenționare specială pentru avocatul poporului și

c. informăm pepreședintele, pe membrii Comisiei Europene și pe membrii Parlamentului European, precum și pe șefii de stat sau de guvern, pe membrii guvernelor și (după caz) pe membrii parlamentelor țărilor cu care România întreține relații de colaborare, despre două aspecte fundamentale privind:

A. Proprietatea socialistă

În Republica Socialistă România, mijloacele de producție – inclusiv aceste ultime active dorite a fi acum „privatizate” sub denumirile schimbate de: Hidroelectrica, Portul Constanța, CEC-Bank, Transgaz etc. – s-au aflat în proprietatea socialistă, adică în proprietatea comună a întregului popor.

Astfel, din textul articolelelor 5, 6, 7 și 13 din Constituția Republicii Socialiste România adoptată în 1965 și revizuită în 1986, mai jos citate:

„Art. 5. – Economia națională a României este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție …

Art. 6. – Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție este fie proprietate de stat – asupra bunurilor aparținînd întregului popor, fie proprietate cooperatistă – asupra bunurilor aparținînd fiecărei organizații cooperatiste.

Art. 7. – Bogățiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile și uzinele, băncile, întreprinderile agricole de stat, stațiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicație, mijloacele de transport și telecomunicații de stat, fondul de stat de clădiri și locuințe, baza materială a instituțiilor social-culturale de stat, aparțin întregului popor, sînt proprietate de stat.

Art. 13. – În Republica Socialistă România, întreaga activitate de stat are drept scop dezvoltarea orînduirii și înflorirea națiunii socialiste, creșterea continuă a bunăstării materiale și culturale a poporului, asigurarea libertății și demnității omului, afirmarea multilaterală a personalității umane. Pentru aceasta, statul socialist român:

– Organizeaza, planifică și conduce economia națională;

– Apără proprietatea socialistă”,   

reiese cu claritate că întregul popor, toți cetățenii, erau proprietarii în comun ai bunurilor mijloace de producție, în vreme ce statul socialist – „ca organizație a puterii politice a clasei muncitoare aliată cu țărănimea colectivistă și intelectualitatea progresistă” – era doar administratorul bunurilor respective.

În felul acesta, și numai în felul acesta, putea fi respectată PRINCIPALA dogmă marxistă/comunistă potrivit căreia: „Ceea ce caracterizează comunismul nu este desființarea proprietății în general, ci desființarea proprietății burgheze […]. În acest sens, comuniștii pot rezuma teoria lor la desființarea proprietății private”.

Faptul că statul socialist, în loc să-și respecte statutul de administrator – asumat/atribuit prin Constituția care a respectat dogma marxistă/comunistă – și l-a depășit în mod abuziv, comportându-se tiranic, nu este de natură să-i valideze o postură de pretins proprietar. Statut de proprietar pe care, de altfel, statul socialist nici nu și l-a asumat vreodată explicit juridic. Ci, dimpotrivă, justifică revolta populară împotriva nomenclaturii comuniste care nu și-a respectat angajamentele luate față de cetățenii proprietari.

B. „Transferul” proprietății socialiste în proprietate publică și privată a statului

În acest sensul celor arătate mai sus, trebuie subliniat faptul că, urmare a evenimentelor din 22 Decembrie 1989, nu s-a adus nici o atingere proprietății socialiste, deoarece la punctul 4 din Programul Frontului Salvării Naționale se preciza doar că va avea loc: „Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice”

Drept urmare, proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, consfințită prin articolele 5, 6, 7 și 13, mai sus citate din Constituția RSR din 1965, republicată în 1986, a continuat să existe și să (își) producă efectele juridice, economice, sociale și politice și după această dată. Inclusiv după (8) decembrie 1991, atunci când, prin referendum, a fost adoptată noua Constituție.

Cu toate acestea, încălcând prevederile privitoare la proprietatea socialistă stipulate în Constituția din 1965 și aflate în vigoare – ca urmare a inițiativei legislative a Guvernului Roman, votată de Parlamentul, ales la 20 Mai 1990 – a fost promulgată, de către președintele Ion Iliescu, la  7 august, Legea 15/1990.

Astfel, FĂRĂ DREPT, proprietatea socialistă a întregului popor asupra bunurilor mijloace de producție a fost transferată, în temeiul articolelor 5, 20 și 21 din lege, în patrimoniul întreprinderilor socialiste. Care astfel au încetat să mai fie socialiste. Fiind rebotezate regii autonome și societăți comerciale, la care unic acționar/proprietar a fost declarat statul român.

Transferul FĂRĂ DREPT al unui bun, din proprietatea cuiva în proprietatea altcuiva, nu șterge însă dreptul de proprietate al proprietarului asupra bunului în speță. Și nici nu înzestrează cu drept de proprietate pe cel care a comis (unilateral) transferul ilegal. Drept urmare, bunurile mijloace de producție, care au făcut obiectul Legii 15/1990, se află și în prezent în proprietatea comună/socialistă a întregului popor.

3. Ce-i de făcut?

A. Ce au de făcut „simplii” cetățeni români?

1. În primul rând, au OBLIGAȚIA față de viitorul lor și al copiilor lor de a lua cunoștință și de a-și însuși textul acestui MANIFEST,  pentru a se dezbăra de frica atavică provocată de opresiunea la care sunt supuși. Opresiune venită din partea străinilor, dar cauzată mai ales de propria clasă politică trădătoare, aservită intereselor alogene.

2. În al doilea rând, au OBLIGAȚIA ca, odată edificați asupra dreptului de proprietate INALIENABIL și IMPRESCRIPTIBIL asupra averii lor comune, să coaguleze și să susțină o forță politică aptă să-și asume sarcina recuperării, respectivei averi în proprietatea lor efectivă.

3. În al treilea rând, au OBLIGAȚIA ca, după recuperarea averii lor comune, să găsească modalitatea prin care bunurile ce o alcătuiesc să lucreze exclusiv în favoarea marii lor majorități. Astfel încât actuala economie și societate oligarhică să devină o economie și o societate autentic democratice.

B.  Ce au de făcut cetățenii, foști și actuali: consilieri locali, primari, deputați și senatori, membri ai guvernului, magistrați, președinți ai României, mai ales avocatul poporului

1. În primul rând au obligația să renunțe definitiv la înstrăinarea (indiferent sub ce formă) de active pe care statul, ca urmare a promulgării și punerii în aplicare, ilegitime și ilegale a legii 15/1990 și a legislației subsecvente, le gestionează în prezent FĂRĂ DREPT.

2. În al doilea rând, au obligația să recunoască faptul că statul român deține FĂRĂ DREPT bunurile mijloace de producție/activele pe care și le-a însușit cu încălcarea prevederilor constituționale aflate în vigoare. Și, pe cale de consecință să  recunoască că statul român a înstrăinat FĂRĂ DREPT o foarte mare parte din respectivele bunuri

3. În al treilea rând, au obligația să se retragă din viața politică sau, după caz, publică și să ceară iertare poporului român pentru gravele prejudicii pe care i le-au adus.

C. Ce au de făcut președintele,membrii Comisiei Europene și membrii Parlamentului European, precum și șefii de stat sau de guvern, membrii guvernelor și (după caz) membrii parlamentelor țărilor cu care România întreține relații de colaborare?

Au obligația să înțeleagă că, dacă acum România este „sat fără câini”, va veni o vreme când îi va dobândi. Și atunci românii își vor lua înapoi, cu dobândă tot ceea ce li s-a furat, fără ca cei vinovați de jaf să poată pretinde că n-au știut ce fac!

P.S.:  Atunci când fostul premier Florin Cîțu a anunțat că intenționează să „privatizeze” ultimele regii autonome și companii naționale, „Certitudinea” a adresat Guvernului o petiție prin care îl soma să renunțe, având în vedere faptul că respectivele active NU se află în proprietatea statului, ci au rămas și sunt în continuare în proprietatea comună a tuturor cetățenilor români.

Din păcate, însă, cetățenii proprietari nu au reacționat la semnalul de alarmă tras de „Certitudinea” și nu s-au solidarizat într-o acțiune care să-i determine pe guvernanți să renunțe la planurile lor aflate în totală contradicție cu interesele poporului român.

Nădăjduim că acum, când văd că se apropie funia de par și simt că le ajunge cuțitul la os, respectivii cetățeni proprietari o vor face.

Demers inițiat de ȘERBAN POPA, asumat de revista CERTITUDINEA și susținut de următorii:

Liliana Bălan, Silvestru Bălan Rădăuți, Nicolae

Băciuț, George Bănulescu, Mariana Berechet,

Cătălin Berenghi, George Coandă, Ion Coja,

Florian Colceag, Dan Culcer, Zeno Fodor,

Daniela Gîfu, Iuliean Horneț, Dumitru Ioncică,

Miron Manega, Vasilică Militaru, Adrian Naidin,

Laurențiu Primo, Ioan Roșca, Diana Șoșoacă,

Silvestru Șoșoacă, Radu Theodoru, Iulia

Tilvescu, Luiza Volf, Florin Zamfirescu,

Ovidiu Zanfir, Ovidiu Zară, Vasile Zărnescu

/0 Comments/by
rovine, mircea cel batran, baiazid, batalia de la rovine

LECȚIA DE ISTORIE – 17 mai 1395: Bătălia de la Rovine

rovine, mircea cel batran, baiazid, batalia de la rovine

LECȚIA DE ISTORIE - 17 mai 1395: Bătălia de la Rovine

La data de 17 mai 1395 avut loc bătălia de la Rovine, una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești și prima mare confruntare armată majoră între români şi turci.

mircea cel batran, domnitorul tarii

Mircea cel Mare (cel Bătrân)

La sfârșitul secolului al XIV-lea, ca urmare a expansiunii otomane în Balcani, oştile turcești conduse de sultanul Baiazid I cuceresc ţaratul bulgar de Târnovo și ajung în vecinătatea directă a Ţării Româneşti, pe toată linia Dunării cuprinsă între Nicopole, Silistra și Dobrogea. În aceste condiții Mircea cel Bătrân, voievodul Tarii Românești a chemat poporul la luptă, iar în ceea ce privește locul exact al bătăliei dintre oștile turcești și cele românești, este dificil de precizat, întrucât izvoarele sunt vagi şi contradictorii.

Astfel, în timp ce unele cronici maghiare vorbesc despre „un loc neprielnic, pe malul unui râu”, cronicile otomane pomenesc de „un loc de bătălie situat pe râul Argeş”, pe când un letopiseţ cantacuzinesc spune că lupta s-a dat la Rovine, undeva pe malul Ialomiţei. Întrucât sursele otomane se referă la râul Argeş, iar altele indică prezenţa munţilor în preajma locului bătăliei, este admisă și ideea că această confruntare s-a desfăşurat în apropiere de capitala Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş.

Sultanul Baiazid

Sultanul Baiazid I „Fulgerul”

Cert este însă faptul că în acel an 1395 sultanul Baiazid I, aflat în fruntea unei armate de peste 60.000 de luptători, a intrat în Ţara Românească pentru a-l supune pe domnitorul Mircea cel Bătrân. Acesta a reuşit să strângă o oaste de circa 10.000 de oameni și după ce a evacuat populaţia din calea invadatorilor, a adoptat tactica hărţuirii inamicului, pustiind totul în calea acestuia spre a-l lipsi de provizii. Apoi, cu unităţi rapide de călăreţi lovea prin surprindere trupele otomane, în timp ce forţele principale ale oştirii au fost concentrate în interiorul ţării, într-un loc anume ales, unde Baiazid nu putea să-şi folosească superioritatea numerică.

La Rovine, oastea condusă de Mircea cel Bătrân s-a organizat în poziţie de apărare în așteptarea uneia dintre cele mai crâncene şi mai dramatice încleştări din istoria militară a românilor. Potrivit unei cronici bulgare se spune că „în această bătălie, lănci fără număr s-au frânt şi mulţimea săgeţilor a fost așa de mare, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”.

A fost o luptă crâncenă, o mare bătălie în care masivele formaţii de ieniceri şi spahii au fost învinse de apărarea dârză a românilor și în urma căreia însuși sultanul Baiazid, pentru a evita catastrofa, decide să fugă de pe câmpul de luptă.

Concluzionând, se poate spune că această victorie a lui Mircea cel Bătrân a fost una dintre cele mai importante victorii din istoria atât de zbuciumată a poporului român.

A consemnat pentru dumneavoastră Lecția de Istorie.

/0 Comments/by
16 mai 1812, anexarea basarabiei, imperiul tarist

LECȚIA DE ISTORIE – 16 mai 1812: Anexarea Basarabiei de către Imperiul Țarist

16 mai 1812, anexarea basarabiei, imperiul tarist

LECȚIA DE ISTORIE - 16 mai 1812: Anexarea Basarabiei de către Imperiul Țarist

La data de 16 mai 1812 s-a semnat la București Tratatul de Pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, iar după semnarea acestui tratat, Basarabia va intra în componența Imperiului Țarist.

După izbucnirea războiului în anul 1806, țarul Alexandru I ordonat trupelor sale să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române, iar dacă la început Rusia a declarat nu avea „nici cea mai mică intenție să cucerească ceva din teritoriul țărilor romanești” ci vroia doar sa apere acest teritoriu de trupele turcești, odată cu continuarea războiului ruso-turc s-au conturat jocurile de interese ale Franței, Rusiei și Imperiului Habsburgic. Astfel, după întâlnirea dintre Alexandru I și Napoleon Bonaparte, țarul a căpătat acceptul suveranului francez pentru ocuparea celor două principate dunărene, Valahia și Moldova, pentru a controla gurile Dunării și a stânjeni interesele habsburgice din zonă. Având asigurările francezilor, rușii au înaintat propuneri ce prevedeau în mod imperialist, ca „principatele Moldova, Valahia să se alipească pe veci la Imperiul Rus”, specificându-se că „fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița Imperiului Rus”.

Anglia s-a opus însă propunerilor țariste și atunci Rusia s-a declarat mulțumită și cu ocuparea „doar” a teritoriului Moldovei dintre Siret și Nistru, iar evoluțiile militare și politice nefavorabile au determinat guvernul țarist să accepte pe moment, doar ocuparea Bugeacului adică viitoarele județe Cahul, Ismail și Cetatea Albă.

Însa, odată cu îmbunătățirea situației de pe front, Imperiul Țarist a cerut ferm cedarea întregului teritoriu dintre Prut și Nistru, iar odată cu încheierea războiului ruso-turc și semnarea tratatului de pace de la București din 16 mai 1812, Imperiul Otoman va ceda Imperiului Rus, pe langă Bugeacul deja acupat și ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Codru, Tighina și Fălciu, adică a întregii regiuni numită de acum înainte, Basarabia.

Astfel, vechiul principat al Moldovei a fost din nou destrămat, iar după ce pierduse deja Bucovina în 1774, a pierdut și Basarabia în 1812. Numai că cedarea de către Imperiul Otoman a părții de răsărit a Moldovei s-a făcut cu încălcarea tratatelor în vigoare și a dreptului internațional, deoarece Moldova nu era provincie turcească și nu putea fi cedată de către Turcia.

Imediat după anexarea Basarabiei s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie a Imperiului Țarist, iar autoritățile ruse au început un amplu program de rusificare a populației românești ce trăia în această zonă.

A consemnat pentru dumneavoastră Lecția de Istorie.

/0 Comments/by
daniela gîfu, certitudinea

Daniela Gîfu – Presa din România, între libertate și libertatea cenzurii

daniela gîfu, certitudinea

Daniela Gîfu - Presa din România, între libertate și libertatea cenzurii

În urmă cu mai multe săptămâni, colega mea de la Uniunea Ziariștilor din România (UZPR), Lucreția Berzintu, cunoscută jurnalistă mai întâi în Israel și de peste opt ani la Iași, îmi trimitea o invitație de a deveni membră în Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP), cu sediul în Canada (https://ajrp.org/), unde are calitatea de secretar. Am răspuns, la început, din curiozitate, la rândul meu având o colaborare foarte bună cu jurnaliștii din diaspora, majoritari, așa cum anunță și numele, în structura organizației.

Am consultat Internetul cu privire la această organizație și aveam să recunosc numele președintelui ei, Cristian Bucur, remarcabil jurnalist de interviu, care a publicat în timpul pandemiei COVID-19 volumul Jurnalism în diaspora (Editura Saga, Rishon le Zion, Israel, 2020).

De altfel, cu sprijinul jurnalistei Lucreția Berzintu, acest volum a fost tipărit și la Iași. Pe de o parte, descoperim file de poveste despre diaspora și despre presa acesteia! Pe de altă parte, înțelegem că jurnalistica devine un instrument prin care reușești să schimbi regulile jocului (jocurilor, mai bine spus?!, ținând seama de diversitatea celor implicați) care se dovedește a fi păgubos pentru un anumit spațiu geografic. Țară mică și condusă așa cum este România atrage după sine mare nesiguranță privind continuarea…

Redeșteptarea românilor devine imperativă…

Cunosc destul de bine, mai ales, presa scrisă din diaspora, în urmă cu peste două decenii aveam să încep o importantă colaborare cu publicații de acolo, ajungând chiar și în colegiile de redacție ale unora (de dragul amintirilor, amintesc perioada 2011-2018, când am fost redactor șef la publicația Destine literare, Montreal). Și acum colaborez, e drept mai puțin ca în anii amintiți, cu unele dintre publicațiile românești din afara țării. Sub egida UZPR, am organizat și Conferința Transatlantică Eminescu-Poe la care au participat și universitari americani, cunoscători și iubitori de cultură românească.

În dorul vremurilor de odinioară, aș aminti nume importante care promovează cuvântul românesc în mai toate colțurile planetei, dragi multora dintre cei care vor citi aceste rânduri: George Roca (Sydney), Dan Toma Dulciu (Viena), Dan Culcer (Paris), Alexandru Cetățeanu (Montreal) și mulți alții.

Așa cum de altfel mă așteptam, membrii acestei entități au dovedit deschidere necondiționată, produsele jurnalistice pe care le realizez alături de poetul și jurnalistul Miron Manega, fiind nu doar promovate imediat, ci și apreciate prin anvergura, originalitatea, modul de documentare și realizare. Cu alte cuvinte, s-a creat în mod natural o nouă punte jurnalistică, realizată cu resurse proprii de către fiecare dintre membrii AJRP.

Ca să înțelegem decizia acestor truditori jurnalistici de a mișca lucrurile spre bine în comunitățile în care au activat, dar și pentru comunitatea mai largă din care facem parte cu toții, vineri, 28 aprilie a.c., ora 18 (ora României), aveam să particip la dezbaterea jurnalistică, în mediul online, tema fiind PRESA DIN ROMÂNIA. Vreau să semnalez faptul că, în prezența unei duzini de jurnaliști (Carmen Avram, Dana Opriță, Nicolae Josan, Ioan Godja, Dan Boanță, Andrei Budușa etc.) s-a demarat o analiză a presei din România privind cenzura, libertatea de exprimare cu privire la respectarea dreptului la intimitate, libertatea presei și democrația, presa și securitatea națională, propaganda și dezinformarea etc. Întrebarea, Cum abordăm analiza presei din România? – ei, bine – rămâne încă deschisă, cei prezenți realizând că este nevoie și de participarea jurnaliștilor tineri și foarte tineri.

În atâtea situații în care drepturile cetățenilor la informații sunt încălcate, este o adevărată provocare să găsești un echilibru între conținutul ilegal și cel dăunător, care reușește să păcălească factorul legislativ, mai ales în mediul online. Atenție!, fără a limita libertatea de exprimare, dacă mai pune cineva preț pe actul juridic și politic fundamental al statului nostru, Constituția României.

A consemnat pentru dumneavoastră Daniela Gîfu via CERTITUDINEA nr. 135/2023.

/0 Comments/by