În 1891, după ce a citit cu atenție broșura colerică a panslavistului Danielevscki intitulată „Rusia și Europa” (probabil că nici un politician român n-a citit această broșură până în zilele noastre) Dimitrie Sturdza, liderul liberalilor, atunci în opoziție, publică replica sa „Europa, Rusia și România”. Deși concis, clar argumentat, autorul atrage atenția asupra rolului ce și-l asumă Rusia pe plan european, mai ales în perspectivă. Broșura lui Sturdza trecu aproape neobservată. Zece ani mai târziu, jurnalistul Tache Ionescu publică un articol extraordinar pe aceeași temă: „Dușmanul natural”. Este un articol-profeție, articol-trâmbiță, articol de o rară profunzime intelectuală:

„În marea Luptă dintre popoare, ca și între indivizi, sunt două rivalități. Unele, oricât de vii, oricât de pline de consecințe dureroase, oricât de prejudiciabile pentru pacea lumii, nu sunt decât datorită întâmplării. Un capriciu suveran, o nebunie națională, o neînțelegere subită, o atingere în amorul propriu care, la rândul său, provoacă adversarului său o sete nestinsă de răzbunare, una singură din aceste cauze este de ajuns pentru ca să provoace manifestarea lor. Aceste rivalități joacă un rol în istorie, uneori însângerează chiar un veac întreg, dar până la sfârșit sunt destinate să se stingă, pentru că rădăcinile lor nu se afundă în fatalitatea lucrurilor.

Sunt și astfel de rivalități, rivalități din acelea întipărite în cartea istoriei, prin cursul inexorabil al evenimentelor, și care, cu toate îmbrățișările și cu toate jurămintele de prietenie eternă, mai curând sau mai târziu izbucnesc. Aceste rivalități sunt cele mai primejdioase, jocul servește de subiect acelei nesfârșite epopei ce se cheamă istoria omenirii. Ele nu se împacă decât atunci când unul din rivali a dispărut sau amândoi, în urma unei lungi și dureroase experiențe, sau a dobândit convingerea că le este cu neputință să se suprime unul pe altul.

Rivalitatea Imperiului rusesc manifestată față de noi, aparține acestei ultime categorii.

Ne explicăm, pentru că nu vreum să ni se atribuie alte gânduri, decât pe ale noastre, Departe de noi ideea de a acuza guvernul actual al Imperiului vecin, de ostilitate. Din contră, credem ferm că împăratul actual este sincer partizan al păcii.

Dar puterea lucrurilor este așa încât, presupunând că mâine un filantrop sau chiar un filo-român s-ar sui pe tronul țărilor, problema ar rămâne aceeași.

Existența noastră este incompatibilă cu realizarea idealului imperiului rusesc; ostilitatea sa împotriva noastră nu poate să înceteze decât în ziua în care va fi complet aprobat că îi este cu neputință să ne facă să dispărem.

Este inutil să scotocim istoria pentru a ne convinge de acest adevăr. Oricât de puternice ar fi probele pe care ni le dă și care demonstrează că, de aproape două veacuri – adică de când ne cunoaștem –, Imperiul țarilor a făcut tot ce i-a stat în putință să ne subjuge, oricât de evident ar fi că norocul singur ne-a scăpat de soarta Basarabiei și a Poloniei, nu ar fi îndeajuns. Au mai fost și alte rivalități care au durat două veacuri și care, totuși, nu-și aveau izvorul în nemiloasa logică a lucrurilor.

Nu. Adevăratul caracter al ostilității Rusiei împotriva noastră este dat de poziția țării noastre de harta Europei.

Noi ne aflăm în pragul celui mai mare imperiu al vremurilor moderne, suntem vecinii unui popor de o sută de milioane de suflete care în 50 de ani își dublează numărul; ne aflăm în drumul unei națiuni tinere, inteligente, entuziaste, a unei națiuni cu atât mai de temut cu cât nu-i contestăm calitățile; noi suntem la granița unui popor care – ca toate popoarele nordice – se simte atras de un neînfrânt și veșnic avânt către mările de smarald ale sudului.

Este o regulă imuabilă, o tendință naturală ca națiunile – ca și indivizii – să alerge după aerul îmbălsămat, după aerul arzător de miazăzi.

Rușii, cu tot vastul lor imperiu, se înăbușe în cețurile baltice; ei caută să răsufle prin sud și se silesc să-și dea aer prin trei deschizături deodată: prin Extremul Orient în apele japoneze; prin golful Persic, care se deschide la jumătatea vastului său imperiu; prin Mediterana către care au aspirat toți oamenii de la nord și pe malurile căreia atâția din ei și-au găsit mormântul.

Din aceste trei drumuri cel mai important este cel al Mediteranei; acolo se află faimoasele strâmtori, cheia Europei; acolo se află cetatea Cezarilor Orientului și Metropola Ortodoxiei. Toate aspirațiile Imperiului, toate avânturile națiunii ruse se îndreaptă către acest punct.

Ei bine, soarta ne-a așezat (pe noi românii) ca o piedică tocmai pe acest drum, astfel încât Rusia nu poate să ajungă acolo unde o cheamă logica dezvoltării sale, decât trecând peste trupul nostru.

Între Rusia și noi nu este vorba de o neînțelegere trecătoare, nici chiar de una din acele uri necugetate pe care vremea poate să o topească tot așa cum a făurit-o. Nu! Este aici ceva mai profund. Este vorba de două vieți care se exclud reciproc sau mai bine zis, de o existență – aceea a neamului românesc – care nu poate ră­mâne în picioa­re de­cât dacă Rusia este forţată să pună frâu am­bi­ţiei sale.

Într-o astfel de problemă nu poate fi o chestiune de înțelegere, de compromis, de concesii. Dacă trăim, Rusia nu reușește în ceea ce, de două veacuri, a încălzit inima poporului rus; dacă imperiul vecin reușește să-și realizeze visul pe care l-a urmărit și-l urmărește cu atâta încredere și tenacitate, statul român și neamul românesc nu vor mai fi decât o amintire.

Iată adevărul! Locul pe care îl ocupăm pe harta Europei nu este al fe­riciţilor cari pot să trăiască fără grijă şi fără trudă. Îndărătul ruinelor Parthenonului, aco­perit de gloria cla­si­cismului, as­cuns în fundul unei peninsule, po­po­rul grecesc poate să stea spectator la marile realităţi cari turbură naţiunile mo­derne. Cu totul altul este destinul nostru, al românilor.

Aruncaţi de soartă pe valea Dunării, în această vale care a fost atâ­tea veacuri şi va fi încă teatrul marilor catastrofe, postul nostru este greu, dar va fi un post de onoare. Istoria ne-a făcut gardă civilizaţiei eu­ro­pene împotriva năvălirii asi­atice, când aceasta venea de la Sud. Să opunem spada noastră la orice călcare, fie că ar veni de dincolo de Du­năre ori de dincoace de Nistru, aceasta a fost şi va fi soarta noastră. Ori­cât de dureroasă ar fi constatarea aces­tui adevăr tot este mai bine să ne dăm pe deplin seama de dânsul, decât să adormim într-o sigu­ranţă iluzorie.

Forţa lucrurilor face din noi un obstacol în mersul înainte al unui mare imperiu, care în acelaşi timp es­te o naţiune pu­ternică. Acest imperiu a încercat, în­cearcă şi va încerca să meargă pe calea care crede că îi este indicată de Pro­videnţă. Noi ne aflăm în calea sa. Imperiul ţarilor, aşadar, a încercat, în­cear­că şi va încerca să ne şteargă de pe harta lumii.

De altfel este oare aşa de necesar să căutăm în logica situa­ţi­ei geografice şi în învăţă­min­tele isto­riei care va fi politica viitoare a im­pe­riului rusesc?

A­ceastă politică nu este de loc un secret. Gânditorii, ca şi oamenii de Stat, ai Rusiei, afară de cei pe cari scrupulele unei situaţii ofi­ciale îi opresc, nu se sfiesc de a ne spune.

Îşi maschează vederile cu­ceritoare printr-o teorie distantă după dânşii, ca să dea lumei mo­derne un nou tip de civilizaţie, să facă să nască în partea orientală a Europei o viaţă nouă. Pentru realizarea unei opere atât de grandioasă și de binefăcătoare, distrugerea celor mici nu atârnă în balanță!

Oamenii sănătoși, a zis prințul Bismarck, nu se opresc din drumul lor pentru că au bătături. Națiunea căreia Providența i-a încredințat o misiune atât de mare, nu poate să se oprească în mersul ei pentru a nu distruge neamul românesc.”

Ce a pierdut din actualitate acest articol în 1920? Dar în 1940? Dar în 1960? Dar în 1980? Dar, chiar azi, cât se pare că Imperiul s-a prăbușit? S-a prăbușit sau e în plină căutare a unui nou modus vivendi? Că nu se prăbușește o dovedesc atitudinile arogante în problemele insulelor Kurile, a micșorării potențialului nuclear, a desfăcerii nodului arabic etc.