În primăvara lui 1989 citeam entuziasmat voluminoasa monografie a profesorului Ricketts dedicată începuturilor românești ale lui Mircea Eliade, fiind conștiincios nu doar în vederea redactării unei recenzii, cît mai ales pentru propria mea informație privind o mulțime de aspecte mai puțin cunoscute din biografia spirituală a istoricului religiilor, biografie ce s-a interferat inevitabil cu destinul culturii interbelice românești.

Nici nu mi-aș fi închipuit atunci că voi locui la numai 400 de mile distanță de autorul acestui studiu esențial pentru oricine vrea să se familiarizeze cu viața și opera eliadescă… Ce mică e lumea! Și plină de neprevăzut!

În a doua sa vizită în România a ținut să mă cunoască personal. Așadar, mă trezesc cu un telefon de la profesorul Handoca, care-i fusese gazdă și ghid, și mă înfățișez, mort-copt, în casa domniei sale. Era în vara lui 1991. Am stat de vorbă cu profesorul Ricketts în carne și oase, după ce, cu un an înainte, îl intervievasem prin corespondență. Am discutat puțin, eram emoționat dar în același timp nu voiam să-i fac o impresie nefavorabilă din pricina englezei mele neexersate din timpul liceului. La numai două luni am ajuns eu însumi în Statele Unite, așa că i-am scris, mărturisindu-i primele impresii, dar el mi-a răspuns imediat încurajîndu-mă să nu deznădăjduiesc, să țin fruntea sus, să nu mă dau bătut. Acum ne scriem mult mai des și cu mai mult folos, întreținînd-o colaborare permanentă; eu îi trimit un text sau mai multe, el, conștiincios, le traduce în engleză dovedind nu numai sîrguință ci și o sensibilitate aparte, găsind echivalențe nesperate. Așa se nasc cărțile proiectate să apară la Criterion Publishing, o mică editură înființată de curînd care-și propune să facă cunoscute publicului american o parte din valorile spiritualității românești.

S-a născut exact în ziua de Crăciun a anului 1930 în St. Petersburg, Florida, în 1952 obține un Bachelor’s Degree la Universitatea din Florida, specializarea istorie, engleză, sociologie… Dar nu se mulțumește cu acest background ci decide să continue studiile la Emory University, obținînd de data aceasta un Bachelor of Divinity, echivalent cu un Master’s Degree. Nemulțumit în continuare cu profesiunea ce i-a conferit-o diploma respectivă (cea de pastor metodist), Mac L. Ricketts decide să se întoarcă la universitate pentru a-și continua studiile, intenționînd să predea religia la acest nivel superior. Așadar, face o ofertă în 1959 la University of Chicago și este acceptat. După ce obține un Master în Istoria Religiilor în 1961, susține dizertația pentru Ph.D (Doctorat) trei ani mai tîrziu. în acest timp l-a cunoscut și s-a apropiat de profesorul Mircea Eliade, mergînd la cursurile sale și vizitîndu-l încă din 1961. Mircea Eliade va fi și principalul îndrumător al dizertației sale despre mitologia indienilor din America de Nord (titlul exact al tezei sale este The Trickster in North American Indian Mythology).

Cu un doctorat în buzunar găsește un post de profesor (part-time) la Millikin University, Illinois, unde va funcționa doar un an, iar pentru o perioadă ceva mai lungă (șase ani) la Duke University, Durham, Carolina de Nord. Din 1971 și pînă în prezent va funcționa ca profesor de istoria religiilor, îndeplinind totodată și funcția de șef de catedră în cadrul Departamentului de religie și filosofie, la Louisburg College, Carolina de Nord. La sfîrșitul acestui an, potrivit legislației americane a muncii, Mac se va retrage la pensie, împlinind 65 de ani.

Bun prilej, zic eu, de a dedica și mai mult timp decît înainte preocupărilor sale cărturărești. Cum începe Mac L. Ricketts să studieze și să traducă în limba engleză opera științifică și literară a lui Mircea Eliade? În 1971, fostul său profesor de istoria religiilor de la Chicago University îl roagă să-l ajute la traducerea Autobiografiei sale, care era redactată într-o engleză nu prea bună. Mac deja scrisese cîteva articole despre Eliade, îl vizita și coresponda cu el. Astfel, decide să învețe singur românește, fiind, cum însuși se caracterizează, un „real scholar”. Activitatea sa de traducător și „scholar” al operelor lui Eliade a fost considerată de eî însuși „o a doua vocație”, prima sa vocație rămînînd totuși studiile sale dedicate operei eliadești, dintre care cel mai important pînă acum mi se pare monografia în două volume din 1988 intitulată Mircea Eliade: The Romanian Roots, 1907-1945 (Boulder: East European Monographs), din care au apărut în traducere românească o seamă de fragmente în periodicele culturale din România.

Încă din 1970, Mac L. Ricketts proiectează o carte privitoare la prima parte a vieții și operei savantului de origine română. Traducînd primul volum din Autobiografie, Jurnalul și Noaptea de Sînziene, definitivînd versiunea engleză a Romanului adolescentului miop și Gaudeamus, Ricketts își dă seama că o mare parte din opera lui Mircea Eliade îi este necunoscută sieși și Occidentului în general. Este vorba despre cărțile și articolele publicate de istoricul religiilor în România pînă în 1945, anul părăsirii definitive a meleagurilor natale. Concluzia la care ajunge cercetătorul american este că opera lui Eliade nu poate fi înțeleasă în afara unei viziuni a întregului. Acesta este și mobilul vastei cercetări monografice întreprinse de Mac L. Ricketts, pus în situația de a intra în intimitatea specifică a culturii românești interbelice. Pentru aceasta a învățat mai întîi sîrguincios limba română, iar în 1981, beneficiind de o bursă Fullbright, va cerceta, copia și fotocopia timp de trei luni la Sala III a Bibliotecii Academiei reviste și ziare în care au apărut articolele lui Mircea Eliade, începînd cu debutul său din 1921 și pînă în 1945.

Există în această carte un permanent și convingător apel la Operă, sub diversele sale aspecte, ceea ce dă consistență întregului, înfățișînd un Mircea Eliade mistuit de entuziasmele și elanurile sale din tinerețe, de pasiunea sa exemplară pentru cunoaștere, compatibilă cu idealul său pentru o viață spirituală eroică, urmărind cu acribie desăvîrșirea capodoperei în sine însuși.

Cele treizeci de capitole ale cărții, totalizînd peste 1400 de pagini, sînt distribuite în șase părți: Copilăria și prima tinerețe, Gaudeamus igitur, Aventura indiană, Perioada de tranziție, Anii cei
buni, Departe de România. Primul volum este dedicat activității scriitorului pînă în 1934, an în care văd lumina tiparului volumele Oceanografie, India și Alchimia asiatică, iar al doilea cuprinde perioada anilor 1934-1945. Întreaga viață a lui Mircea Eliade apare astfel ca o succesiune de experiențe fundamentale, ca o aventură spirituală fără precedent, definită de biograf ca fiind „principiul unificator al operei” sale.

Mac Linscott Ricketts consideră perioada românească a activității lui M. Eliade esențială pentru evoluția sa ulterioară: „Tînărul student de 20 de ani, afirmă autorul monografiei, exprimă convingeri care-i vor ghida gîndirea tot restul vieții”. în ultimul capitol al cărții sale, Ricketts afirmă cu claritate că studiile întreprinse de el asupra lucrărilor scrise în românește de către M. Eliade demonstrează fără nici un dubiu că mentorul său de la Chicago University „nu a fost un om de știință obiectiv, care colecționează și clasifică date de dragul istoriei”, ci mai degrabă „un umanist mistic”, care „dorește să contribuie la îmbogățirea vieții omului modern și la reînnoirea culturii occidentale”. Concluzie care sugerează trecerea în universalitate a personalității lui Mircea Eliade, pentru că Occidentul a fost acela care, după propria sa mărturisire, „i-a permis să devină ceea ce nu ar fi putut deveni niciodată”.

Monografia lui Mac Linscott Ricketts nu este doar un studiu de istorie literară; prin amploarea analizei întregului context socio-cultural al epocii interbelice, Rădăcinile românești ale lui Mircea Eliade reprezintă o frescă vie, documentată, bogată în detalii inedite, dar în același timp pe cît se poate de obiectivă. Obiectivitate în numele căreia renunță uneori la comentarii în favoarea unor citate revelatoare prin ele însele. „Nu consider această carte un loc în care să-mi înfățișez opiniile”, afirmă autorul. Este, altfel spus, o carte în care „vorbește” pe rînd adolescentul, ziaristul, profesorul, savantul și scriitorul Mircea Eliade, o carte în care „vorbesc” cei ce l-au cunoscut, o carte în care „vorbește” epoca, generația sa, purtătoarea unor înalte idealuri spirituale, pentru care Eliade a fost, într-o succintă caracterizare a lui Cioran, nici mai mult nici mai puțin decît „idolul noii generații”.

Cînd se va publica în traducere românească această excepțională monografie despre începuturile românești ale lui Mircea Eliade, se va putea lesne constata că ea reprezintă un îndrumar de mare valoare documentară în cercetarea de către noile generații a vieții și operei marelui nostru savant și scriitor și totodată o riguroasă și obiectivă incursiune în climatul socio-cultural al României interbelice. Iar pentru serviciul adus de profesorul Ricketts, prin publicarea acestei cărți în Statele Unite, la cunoașterea de către Occident a personalității lui Mircea Eliade, el merită toată aleasa noastră considerație. Probabil, din aceleași rațiuni, Academia Română ar putea dezbate, într-una din sesiunile sale viitoare, alegerea profesorului american printre membrii săi de onoare…

Gabriel Stănescu
Norcross, Georgia, S. U. A.
septembrie, 1995

Castelul Hunedoarei, numit şi Castelul Corvinilor, al Corvineştilor sau al Huniazilor, este cetatea medievală a Hunedoarei, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România. Este considerat unul dintre cele mai frumoase castele din lume, fiind situat în „top 10 destinaţii de basm din Europa”.

Castrul regal

Prima fortificație de piatră de la Hunedoara, a fost datată de majoritatea cercetatorilor în secolul XIV (Gheorghe Anghel), deși există specialiști care atribuie castrul regal primei jumătăți a secolului XV (Elemér Mályusz, Adrian Andrei Rusu, Radu Lupescu). Această primă fortificație avea o formă elipsoidală, cu capetele de nord și sud ascuțite, marcate de piatra de talie. Zidurile, cu grosimi de pâna la 2 m, au fost construite din blocuri de calcar dolomitic și piatră de râu, direct pe stânca nativă. Cercetările anterioare primului război mondial au arătat faptul că în zona nordică au existat două încăperi de formă triunghiulară, unul dintre acestea fiind probabil un turn donjon, cu analogii în zona franceza și germana a secolelor XIII-XIV.

Castelul din secolul XV

Ioan de Hunedoara inițiază, după 1440, construcții de mare amploare vizând transformarea cetății într-un castel, prima etapă cuprinzând ridicarea a două curtine în jurul vechii cetăți, construite din blocuri de calcar dolomitic, prevăzute cu creneluri la partea superioară. Aceste ziduri de curtină erau flancate de turnuri circulare și rectangulare, primele constituind o noutate pentru arhitectura militară a Transilvaniei secolului XV. Turnurile circulare (Turnul Capistrano, Turnul Pustiu, Turnul Toboșarilor), cu excepția turnului pictat (Turnul Buzdugan), erau prevăzute cu un parter din zidărie plină, urmat de două niveluri, cele de la partea inferioara fiind utilizate ca și camere pentru puscași, iar cele de la partea superioară ca și zone de locuit și/sau zone de apărare. De notat faptul că turnul Capistrano cuprinde singurul șemineu gotic (restaurat) din monumentul hunedorean. Turnul pictat (Turnul Buzdugan) are un singur nivel de aparare și este pictat în frescă la exterior cu motive geometrice și guri de tragere, cu corespondențe tipologice în spațiul german.

Turnurile rectangulare plasate în zonele de nord-vest, respectiv sud-est ale castelului (turnul vechi de poartă, turnul nou de poartă) erau prevăzute cu intrări carosabile și niveluri de apărare, gândite atât pentru arme cu coardă cât și pentru arme de foc. Intrările propriu-zise în castel se făceau prin intermediul unor poduri, susținute de piloni de piatră, ultimele tronsoane ale podurilor fiind mobile.

Un punct de interes în castel îl reprezintă fântâna, săpată în spațiul dintre curtina veche și cea nouă.

Se admite, în general, faptul că prima etapă de construcție a castelului se încheie înainte de 1446, moment la care Ioan de Hunedoara devenit guvernatorul regatului Ungariei, modifică planurile de edificare ale castelului, în sensul creșterii ponderii construcțiilor civile.

Una dintre cele mai interesante construcții datate în această perioadă o reprezintă capela, plasată pe latura estica a castelului. Nava de formă dreptunghiulară, este precedată de un pronaos, deasupra căruia este sprijinită pe stâlpi hexagonali o galerie cu tribună. Particularitățile constructive ale altarului, regăsite la alte construcții ecleziastice din zonă sunt legate de arhitectura gotică locală.

Palatul propriu-zis, amplasat pe latura vestică, este compus din Sala Cavalerilor, Sala Dietei și scara spirală, și reprezintă un exemplu unic în spațiul transilvanean de arhitectură civilă de un rafinament ridicat. Ambele săli au un plan dreptunghiular, fiind divizate în două nave cu cinci piloni octogonali din marmură, cu nervuri în cruce și console ornamentate, cu chei de boltă în stil gotic, faza târzie. Funcționalitatea acestor săli ne este sugerată de corespondentele tipologice din mediul teuton, respectiv de sala de mese la ocazii festive pentru Sala Cavalerilor și de sala de festivitati pentru Sala Dietei. O notă distinctă este dată de amplasarea pe partea vestică a sălii Dietei a unei galerii cu burdufuri, sprijinită pe console, element unicat pentru arhitectura civilă transilvaneană, cu analogii în spațiul german.

O altă construcție unică de factură militară este reprezentată de galeria și turnul Ne Boisa (Nu te teme), denumire impusă probabil sub influența mercenarilor sârbi, aflați în garnizoana castelului. Turnul propriu-zis, alcătuit din 5 niveluri de apărare, este prevazut cu deschideri pentru arme de foc. Legatura cu castelul este asigurată prin intermediul unei galerii suspendate, lungă de peste 33 m, galerie ce se sprijină pe stâlpi masivi, din calcar dolomitic.

A doua fază de construcție încetează odată cu moartea lui Ioan de Hunedoara și cu începerea luptelor pentru ocuparea tronului regatului ungar. Probabil că, după 1458, se inițiază lucrări, în zona nordică a castelului, rezultând așa-numita aripă Matia, compusă din logii, pictură cu subiect laic existentă aici fiind un unicat. Se admite, în general, faptul că finalizarea lucrărilor la castel încetează în jurul anului 1480, monumentul fiind comparabil cu castelele din vestul Europei, prin amploare și fast.

Castelul în secolul XVI

De aceasta perioada se leagă puține construcții civile, identificate în zona turnului vechi de poartă cu ocazia ultimelor lucrări de restaurare.

Castelul în secolul XVII

În secolul XVII, principele Gabriel Bethlen, modifică în spiritul vremii, părți din castel, modificări dictate atât de necesități civile cât și militare. Se construiește pe latura estica, peste fundații mai vechi, un corp de clădire, denumit Palatul mare dinspre oraș, compus din două niveluri, respectiv camere de locuit și o sufragerie. Tot în plan civil, Sala Dietei este reamenajată, prin demontarea întregii arhitecturi gotice de piatră, și compartimentarea ei, rezultând încăperi cu functionalități diverse. De menționat este faptul că la primul nivel, rezultat în urma acestei interventii, se pastrează urmele unei picturi în frescă, ce prezintă nobili și reprezentări de fortificații ale vremii. Și aspectul interior al capelei a fost modificat substanțial în vremea lui Gabriel Bethlen. Astfel, sunt înlăturate bolțile gotice, ferestrele sunt trasformate într-unele rectangulare prin îngroparea părții lor superioare în molozul de egalizare din pod; de asemenea este deschis un pasaj de legătura între aripa Bethlen și aripa Matia. Lucrările de factură militară sunt reprezentate de construirea Turnului Alb și a Terasei de Artilerie. Turnul menționat este de forma semicirculară, prevăzut cu trei niveluri de apărare, sprijinite pe bârne de lemn și deschideri pentru arme de foc. Terasa de artilerie funcționa ca o platformă deschisă pregatită pentru arme grele de foc.

Tot în secolul al XVII-lea se construiește curtea exterioară (curtea husarilor), spațiu care adăpostea locuințele administratorului, ale funcționarilor, casa ogarilor și depozitele pentru hrană și fânat.

Castelul în secolul XIX

Acest moment coicide cu derularea celor mai importante lucrări de restaurare în castel în paralel cu construcția fațadei palatului mare dinspre oraș și a acoperișurilor actuale, acoperite cu țiglă glazurată, mult mai înalte decât cele originale. Terasei de artilerie i se adaugă un șir de creneluri și un turnuleț de supraveghere, cu scopul creșterii gradului de atractivitate a monumentului. Tot acum o serie de elemente decorative din piatră sunt înlăturate și înlocuite cu piese noi, după regulile specifice acestei perioade istorice.

Accesul la Castelul Corvinilor se poate realiza pe DN7 (E15) până în dreptul localităţii Sântuhalm, dinspre est sau vest, iar de acolo urmând DJ 687 până în oraşul Hunedoara. Intrarea se face dinspre localitatea Sântuhalm urmând bulevardele Traian, Republicii şi Libertăţii.

Prezentare grafică şi colaj foto: arh. Cireşica Micu.

Francisc Șirato (n. 15 august 1877, Craiova – d. 4 august 1953, București), pictor, desenator și grafician român, una din personalitățile de seamă ale artei românești din prima jumătate a secolului al XX-lea. A făcut parte din „Grupul celor patru”, alături de Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Oscar Han.

Francisc Șirato a fost descendentul unei familii de țărani francezi care au fost colonizați, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Banat. Bunicul său, care era fântânar, s-a mutat înainte de unirea principatelor la Craiova. Artistul s-a născut la 15 august 1877, la Craiova, într-o familie de mici meseriași. Tatăl, constructor de binale, s-a stabilit cu familia în mahalaua Dăneștilor la marginea orașului, acolo unde pictorul a văzut lumina zilei. Aici a avut, Francisc Șirato, primele manifestări ale vocației de artist, așa cum a declarat el însuși:

„Pe la 1880, așadar, pe când aveam mai puțin de cinci ani, mahalaua Dănești, din marginea Craiovei, unde m-am născut, semăna a țară. Trăiau acolo gospodari muncitori, în case aidoma celor de la sate: cu porți mari, cu coșarcă, cu război în casă, cu vite. Îmbrăcămintea lor era țărănească, albă, cu o cămașă lungă. Acolo mă jucam cu copiii prin praful uliței. Aveam și eu o cămașă oltenească, încinsă cu o curea la mijloc. Creșteam în voia domnului, la o răscruce de drumuri, în preajma unei fântâni cu cumpănă. Dumnezeu a avut grijă de noi: nici n-am căzut în fântână, nici n-am fost călcați de căruțe. Așa cresc copiii la țară, la întâmplare. Atunci am avut eu prima inițiere în artă: privind troița cu sfinți frumos colorați, în preajma fântânii. Nu-mi pot aduce aminte fără părere de rău de vremurile acelea depărtate. Înțeleg că firea mea, preferința mea pentru simplicitate, pentru mediile necomplicate, pentru oamenii de treabă, care-și spun gândul întreg sau nu-l spun deloc, decât să mintă, purced de aici”.

După ce a terminat cursurile primare la o școală din apropierea casei, tatăl său, care-l vedea negustor sau contabil, l-a dat la o școală comercială din Craiova. Din cauza faptului că Francisc își pierdea adesea timpul desenând figuri și hărți sau citea cărți de istorie și nu-i plăcea matematica, el mergea deseori la atelierul de litografie al Institutului Grafic din Craiova. Acolo, un lucrător în vârstă l-a inițiat în metodele de imprimare. În foarte scurt timp, și-a însușit temeinic tehnicile grafice și, din anul 1897, a început să execute afișe în culori, care au fost, de altfel, primele de acest gen din România. Așa se face că prima lucrare importantă a lui a fost din domeniul graficii – afișul pentru romanul „Cum iubim” de Traian Demetrescu. Ca urmare a realizării acestui afiș, el a primit o suma considerabilă pentru acele vremuri într-un cuantum de 120 de lei, iar Constantin Mille i-a adus elogii într-un articol din presa craioveană.

Șirato hotărăște totuși să se dedice picturii și, în 1898, pleacă în Germania la Düsseldorf. Neavând suficiente resurse materiale, nu reusește să urmeze cursurile Academiei de Artă de acolo. Pentru a avea cu ce trăi, este nevoit să lucreze într-un atelier de gravură. În 1899 se întoarce în țară, iar în anul următor se înscrie la „Școala Națională de Arte Frumoase” din București. Își câștigă existența lucrând afișe în diverse tipografii și, mai ales, desenând și litografiind icoane în culori. Expune pentru prima dată la „Salonul Oficial” în 1907, pictura sa nu este remarcată, dar desenele sale nu pot trece neobservate. Ele apar cu regularitate în paginile revistei „Furnica”, unele din ele inspirate din răscoalele țărănești din 1907.

Înainte de primul război mondial, între 1908 și 1914, expune în cadrul „Tinerimii Artistice”, numărându-se printre primii membri ai acestei asociații. În picturile din acea vreme, Șirato este preocupat de probleme de compoziție și caută să obțină, prin intensitatea pastei și prin alăturări contrastante de culori, o anumită lumină capabilă să imprime mișcare unei scene. Experimentează și diviziunea de tonuri caracteristică neoimpresionismului, dar este nemulțumit cu reducerea picturii la efectele optice. În căutarea mijloacelor celor mai potrivite pentru exprimarea conținutului pe care vrea să-l redea în artă, Șirato găsește unele impulse în pictura lui Cézanne, cu arhitectura ei echilibrată, precum și în folclorul românesc.

În timpul primului război mondial a realizat câteva cicluri de desene în care înfățișează dramele provocate de război, lucrări pe care le prezintă la expoziția personală din 1921. Cu această expoziție se încheie o primă perioadă din activitatea artistului, deosebit de valoroasă în grafică, și se consacră tot mai mult picturii.

În 1920, aderă la gruparea „Arta Română”, în cadrul căreia expune până în 1924. În anul următor, înființează, împreună cu pictorii Nicolae Tonitza și Ștefan Dimitrescu și cu sculptorul Oscar Han „Grupul celor patru”. Grupul nu și-a alcătuit un anumit program, pe cei patru i-a unit o concepție comună despre artă precum și o strânsă prietenie.

În căutare de noi mijloace de limbaj, cu scopul de a reda mai pregnant conținutul, artistul va fi și mai mult preocupat de problema construirii imaginii prin lumină. Primele soluții importante le va aduce în compoziția „Întoarcerea de la târg” (lucrare dispărută), prezentată la „Salonul Oficial” din 1926. Delimitarea formelor se face prin contraste de culoare și lumină rezultând din alăturarea a două culori de valori diferite.

În 1917 a devenit custode la Muzeul Național de Artă populară, iar mai târziu, în anul 1932, Șirato a fost numit profesor la „Academia de Belle-Arte” din București, remarcându-se ca un bun pedagog.

În 1946, pictorului, căruia cu mulți ani în urmă i se acordaseră premii la manifestări artistice internaționale (Barcelona, Bruxelles, Paris, New York), i se decernează „Premiul Național pentru Pictură”.

În 1947 expoziția sa personală s-a bucurat de un mare succes. Aceasta a fost însă și ultima sa expoziție. Francisc Șirato a avut și o bogată activitate publicistică, a scris numeroase articole și cronici de artă în revista „Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu și în „Cugetul românesc”. A redactat (1938) o monografie consacrată lui Nicolae Grigorescu.

La 4 august 1953 s-a stins din viață și a fost înmormântat în cimitirul evanghelic luteran din București. În 1956 i s-a organizat o amplă retrospectivă postumă în parcul Herăstrău din București.

Într-o lume condusă din umbră de academii secrete și arhive arse, puțini știu că geniul pe care îl numim azi Nikola Tesla s-a născut, de fapt, în România. Nu în Imperiul Austro-Ungar, nu în Croația, nu în Serbia. Numele lui adevărat? Nicolae Teslău. Un copil născut în 1856, în satul Rădești, din inima Transilvaniei.

A venit pe lume într-o noapte de furtună, când tunetele loveau pământul cu o forță nefirească, iar moașa a spus atunci o frază care a circulat prin sat decenii întregi: „Copilu’ ăsta o să vorbească cu fulgerul.” Tatăl lui, preot ortodox și cărturar autodidact, ținea în podul casei o bibliotecă interzisă – manuscrise vechi, texte cuneiforme, hărți ale cerului și copii ale unor lucrări dispărute, atribuite lui Zamolxe, Enoh și chiar lui Hermes Trismegistul. Într-una din aceste cărți, băiatul avea să găsească simbolurile care mai târziu vor deveni baza pentru invențiile sale electrice.

La vârsta de 12 ani, Nicolae construia deja dispozitive care stârneau frica în rândul sătenilor. Oamenii vorbeau că băiatul putea aprinde lămpi fără foc și că atrăgea fulgerele direct pe dealul casei părintești. Atunci a apărut „Omul Negru” – un străin cu pălărie și accent apusean, care a venit din Viena pretinzând că e profesor. A stat doar trei nopți în Rădești, apoi familia Teslău a dispărut peste noapte. Casa a ars, arhivele parohiei au fost confiscate, iar în locul lor a rămas doar un registru gol, cu filele smulse. Ani mai târziu, în 1875, un tânăr numit Nikola Tesla apare ca student la politehnica din Graz.

Vorbește sârbo-croata cu accent, dar notează formule în alfabet chirilic… și românesc. Când e întrebat despre trecutul său, devine vag: „Tatăl meu era preot… am fost dus departe… am fost ales.”

Într-o scrisoare pierdută, recuperată abia în 1997 dintr-un dosar CIA desecretizat parțial, Tesla scria: „Amintirile mele cele mai vechi sunt cu munți verzi, o limbă pe care o aud acum doar în vis și un nume – Teslău. Mi l-au schimbat, dar nu au putut lua totul.” Ce s-a întâmplat cu adevărat? Un document recent descoperit în arhivele Vaticanului, semnat de un cardinal român excomunicat în 1870, confirmă existența unei societăți secrete, „Ordinul Fulgerului Negru”, care răpea copii cu abilități paranormale și îi creștea în laboratoare ascunse din Europa Centrală. Unul dintre acei copii era „Nicolae T. din Carpați”, „copilul electric”.

Dar de ce ar fi fost ascunsă originea lui? Simplu. Pentru că puterea Carpaților – această zonă energetică unică – era cunoscută doar de inițiați. Iar geniul lui Tesla nu putea fi atribuit unui popor mic, aflat sub imperii. Așa că i-au schimbat naționalitatea, i-au falsificat dosarele și i-au scris o viață nouă. Tot ce ținea de România a fost șters.

În 1943, când Tesla moare, FBI-ul confiscă toate documentele din apartamentul lui. Unele dintre ele conțineau schițe ale unor „turnuri energetice carpatine” și trimiteri la locuri precum Sarmizegetusa, Bucegi sau Peștera Polovragi. Într-o notiță olografă, scrisese: „Acolo începe rețeaua. România e cheia.”

O ființă cu mintea sa nu putea fi lăsată să spună adevărul. Așa că totul a fost îngropat sub ani de propagandă, documente false și biografii scrise la comandă. Iar „Nicolae Teslău”, copilul din Apuseni care a vorbit cu tunetul, a devenit Nikola Tesla, savantul apatrid pe care nimeni nu l-a putut controla. Dar numele adevărat încă trăiește – în piatra dealului unde a căzut fulgerul, în manuscrisele mănăstirii și în memoria unui popor care, poate, își va aminti într-o zi că cel mai mare geniu electric al omenirii… era român.