Nae Ionescu, nascut pe 16 iunie 1890, filosoful care-a iubit până ce-a istovit cele mai spectaculoase femei din București. Dar, de divorțat, n-a divorțat niciodată de Ilenuța.

„Mai lăsați-o, măi, cu genialitatea, pe lume trebuie să ai peceți”, îi spunea Profesorul Nae Ionescu elevului său, Mircea Vulcănescu. Și, fără să judecăm, poate că pecețile „Seducătorului domn Nae” au fost chiar femeile-fluturi care ajungeau direct în flacăra lui olimpică, veșnic aprinsă.

Filosof, logician, profesor, întemeietor de doctrină antisemită, complicat, sofisticat, Nae Ionescu ținea rubricile de scandal ale gazetelor din perioada interbelică. În epocă circulau povești admirative despre cămășile, pardesiele, șăpcile și batistele lui. Despre pantalonii stil Prince de Galles. Despre Maybach-ul pe care și l-a comandat din Germania și despre vaporetele pe care-l avea la Balcic. Despre senzaționala vilă de la Băneasa și, mai ales, despre cuceririle sale răsunătoare. Astăzi, la Senzația Bucureștiului de altădată, toți îngerii din cer, cu obrajii lor dolofani, să trâmbițeze marile iubiri din Micul Paris. Începem cu pasiunile unui spirit total: Nae Ionescu.

Cel mai probabil, însuși Eros, Zeul Iubirii, a avut chef să se reîncarneze în Nae Ionescu în Bucureștiul interbelic, altfel nu putem cuprinde cu mintea noastră de acum, felul în care Gânditorul din Brăila a reușit să le marcheze, pe viață, pe toate femeile care au intrat în raza lui incandescentă. Le-a stors ca pe lamâie. „Exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”, avea să scrie Mircea Eliade.

Nae Ionescu a iubit femei din epoci și cu ranguri diferite. Pentru unele și-a stricat rostul, reputația, și-a părăsit casa, familia, copiii, a uitat de cărți pentru un timp și s-a dedicat în întregime flăcării sale. A trăit iubiri efemere sau adânci, princiare, spirituale, curtenitoare, aristocrate, a căutat toată viața să stăpânească freamătul ființei femeiești.

A iubit-o cu patimă pe Ileana Baston, a ars pentru Ștefania Zottoviceanu, a fost marinar pentru Elena Popovici-Lupu cu care a împărțit Soarele și Vila de la Balcic, proiectată de arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory. A avut o aventură atât de spirituală cu Maruca Cantacuzino încât prințesa – de altfel măritată pe atunci cu Nababul – și-a aruncat vitrion pe față când a văzut că „seducătorul domn Nae” nu o ia de nevastă, nu voiește să divorțeze. Teribil domnul Nae, mare și plină de bucurii vinovate este grădina Zeului Eros.

Nae Ionescu a iubit femei din epoci și cu ranguri diferite. Pentru unele și-a stricat rostul, reputația, și-a părăsit casa, familia, copiii.

„Să nu vedem în iubirile lui Nae Ionescu reflexul unui rost vulgar”

Despre chestiunea delicată a legăturilor sufletești ale domnului Nae cu femeile a scris discipolul său, Mircea Vulcănescu. „Cel care n-ar urmări, în viața lui, un fir călăuzitor al peregrinării lui în căutarea feminității, ci ar vedea, în nestatornicia lui Nae Ionescu față de femei, reflexul unui rost vulgar, s-ar înșela tot atât de mult cât s-ar înșela și acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginți”, Mircea Vulcănescu, „Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.

„Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea”

Profesorul Nae Ionescu i s-a confesat lui Mircea Vulcănescu într-o seară, așa, mai băiețește. „Am iubit, măi, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem până atunci. Și am dorit-o. Și după multă sau mai puțină stăruință din partea mea, mi s-a dat. Nu mai avusesem femeie până atunci? Îți închipui, oare, ce am făcut cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” (Mircea Vulcănescu, „Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.) Când a auzit Mircea Eliade întâmplarea, cum era domnia sa tânăr, creativ și literat, repede a zis „aaa, păi să scriu o nuvelă, «Noapte albă» să se cheme”.

„Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie”

Dar cel mai frumos l-a încondeiat de domnul Nae, ca pe un ou de Paște Faberge, Tatiana Niculescu în cartea sa minunată, „Seducătorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Băiat talentat, dar sărac din Brăila, Nae Ionescu vine la București să studieze Filosofia. Se întâmpla demult, demult, în anul 1909, în La Belle Epoque. “În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nae Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie.

Cartierele rușilor, bulgarilor, evreilor, grecilor, armenilor seamănă, oarecum, cu cele din Brăila, dar în Capitală periferiile moțăie toropite în fum de narghilea, iar Bucureștiul începe să se dezmeticească abia când te apropii de centru, unde te întâmpină un Mic Paris cu străzi pavate cu piatră cubică și automobile Oldsmobile și Panhard, cu terase, cafenele și restaurante deschise până târziu în noapte. Orice s-ar spune, e un oraș al veseliei, cum îl numise, cu câțiva ani în urmă, un vizitator francez. Privită prin ochii unui tânăr brăilean abia trecut de 18 ani, veselia capitalei e „artificială și superficială”, „datată de exuberanța bolnăvicioasă a celor ce caută înfrigurați și inconștienți înlăturarea unui spleen nebănuit”, Tatiana Niculescu, „Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Într-o zi de mai, Domnul Nae a simțit prima înfiorare de dragoste din viața sa pentru Ilenuța; erau în tren, în drum spre mare

În primăvară anului 1911, domnul Nae o cunoaște pe cea care avea să-i fie soție, Elena Margareta Fotino, tânăra studentă la Litere și Filosofie pentru care „am simțit prima înfiorare de dragoste din viața mea”. Se întâlnesc în tren, în drum spre Constanța, unde se duceau să-i vadă pe Carol I și pe soția sa, Elisabeta de Wied, Carmen Sylva. Cuplul regal urma să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și de creație ale Reginei.

„E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și de alge al marii pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. Eram față în față așezați în același compartiment de tren, își va aminti el mai târziu. Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară să cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam atât de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta”. Tatiana Niculescu, „Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Pianista Cella Delavrancea, ultima iubita a lui Nae Ionescu

„Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”

Ilenuța Fotino! Ea era fata pe care a privit-o cu adorație și a făcut din asta un „exercițiu spiritual”. Ea era „biruința” lui spirituală despre care i s-a confesat băiețește lui Mircea Vulcănescu. De ea nu s-a atins într-o noapte albă de mai, cu cireșii înfloriți. Apoi avea să-i scrie lungi scrisori de amor filosofic, dar cu scop precis: unirea teosofică trupească epictetian kantian aristotelică. Apoi, avea s-o înșele. Tipic filosofic.

„Ochii tău, ochii tăi și buzele tale mă ard; și lacrimile tale sunt plumb topit și nu mai pot să le simt, pentru că îmi brăzdează carnea și mă dor. Durere de durere se leagă, și asta face ochiuri și lațuri, și asta e viața: acolo, în noi doi, aiurea, pretutindeni (…) Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”, Tatiana Niculescu, „Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Domnul Nae și Ilenuța aveau să aibă doi băieți și să rămână căsătoriți toată viața. 17 ani mai târziu de la acea zi de mai din anul 1911, domnul Nae se îndrăgostește de Prințesa Maruca Cantacuzino, de care era îndrăgostit foarte tare și George Enescu, ca să vezi brodeală. Mult timp cei trei „rămân într-un triunghi erotic”. „Până la Maruca, Domnul Nae mai avusese legături extraconjugale cu Ileana Baston, cu Luiza Onicescu, soția prietenului său Octav Onicescu, cu Charlotte Dominic, sora poetului evreu Alexandru Dominic și se afla într-o relație amoroasă cu o poetă și traducătoare pasionată de filozofie indiană și teosofie, pe nume Stefania Zottoviceanu. Pe ea avea să o abandoneze pentru Maruca, cea mai înaltă din societate”, Tatiana Niculescu, „Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

„Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine!”

Până la urmă, în anul 1930, Profesorul de filosofie și de amor efemer se desparte de Ilenuța, cea pasionată de muzică clasică. Cea „mică, pură si bună” care citea volume de filosofie în original, în franceză și în germană și îl iubea ca un câine. Ea a continuat să-l venereze, el să o stimeze și să o ajute. „Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Și, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta și cu situația mea, care în anumite împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare; acum nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forță supraomenească, una care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe care și le fac sau nu și le fac ceilalți oameni despre mine”, Elena Margareta Ionescu, „Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

Cella Delavrancea, ultima mare iubire a lui Nae Ionescu

„Adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea”

În anul 1937, la șapte ani de la despărțire, Ilenuța tot mai scria în Jurnal.

„Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste nețărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă și totuși dulce. Sentimentul acesta îmi face viața suportabilă, de la el vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzește. Dar adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o știe, nimeni n-o bănuiește. Acesta este singurul lucru care-mi aparține numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e numai a mea și numai a mea”, Elena Margareta Ionescu, „Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

Când a murit în vila lui din Băneasa, în ziua de 15 martie, 1940, lângă patul său se află o altă mare pasiune, Cella Delavrancea, nu Ilenuța. Prima lui dragoste i-a supraviețuit și s-a stins în anul 1971, fără să înceteze să-l iubească pe băiatul din tren pe care l-a întâlnit într-o zi de mai, pe când se duceau ei la mare. A murit cu gândul la EL.

„Doamne, îndură-te! Ce plăcere poți găsi în chinul unui om care nu mai face nici două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sunt adânc obosită, sunt bătrână, îndură-te odată, îndură-te și aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată”, Elena Margareta Ionescu, „Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

A consemnat pentru dumneavoastră Stelian Pleșoiu via ioncoja.ro.

Descoperită la Constanța, STATUIA ȘARPELUI GLYKON este unică în lume. Interesant este cum a fost găsită și ce reprezintă!

Începutul anilor ′60 a fost unul excepțional, pentru arheologia românească. În anul 1961 au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria (pe care se află imprimată „prima scriere din lume”, mai veche decât cea sumeriană). Un an mai târziu, la Constanța a fost descoperit un excepțional tezaur arheologic.

Alături de plăcile pe care era reprezentat Cavalerul Trac (personaj pe care l-a preluat creștinismul, transferând calitățile acestuia către Sfântul Gheorghe), se aflau statui ale unor zeități păgâne, printre care Isis, Mithra și Selene (Luna). Între aceste piese, a fost găsită și o reprezentare a șarpelui Glykon. Nicăieri, pe MAPAMOND, n-a mai fost găsită vreo sculptură antică asemănătoare.

Tezaurul constănțean care conținea faimosul șarpe a fost o descoperire întâmplătoare, efectuată în perimetrul vechii gări a urbei de la țărmul mării, cu ocazia demontării unor șine de cale ferată. Cea dintâi a fost descoperită statuia zeiței Fortuna. Uimiți, muncitorii au alertat autoritățile.

Vestitul șarpe încolăcit este sculptat din marmură albă și este realizat cu deosebită măiestrie. Stindardul de luptă al strămoșilor noștri traci (daci, geți etc.) era un șarpe cu cap de lup. În schimb, șarpele Glykon are capul unui miel, plete și urechi omenești, trupul său terminându-se printr-o coadă de leu.

Cu mai mult de doi ani în urmă, statuia veche de 18 secole a fost solicitată de către chinezi, pentru a fi expusă într-o expoziție de lungă durată. Însă, cu toată părerea de rău (de ambele părți), șarpele Glykon nu a putut fi trimis pe acele îndepărtate meleaguri. De altfel, inestimabila statuie n-a mai fost scoasă niciodată din sala din care a fost amplasată după descoperire, la muzeul de istorie din Constanța.

La romani, șarpele Glykon era o zeitate a cărei venerare a pornit de la un profet grec, pe nume Alexandros din Abonutichus. Adepții acestui cult nu erau, probabil, extrem de numeroși, dar au fost suficient de mulți pentru a-l propaga pe meleaguri dobrogene și, apoi, mai departe, până la marginile Imperiului Roman.

Se pare că originile cultului se află în Macedonia (Tracia), în credințele populare existente acolo cu mult înaintea nașterii lui Alexandru cel Mare. În timpul vieții lui Alexandru, dar și după, circula legenda că marele strateg și lider militar, era, de fapt, unul dintre fiii lui Zeus, zeu suprem care o vizitase pe mama acestuia sub chip de șarpe.

Ca zeitate, șarpelui Glykon i se atribuia puterea de a tămădui infertilitatea feminină și masculină și de asemenea, puterea de a ocroti așezările umane de cumplitele molime care decimau oamenii în Antichitate. La jumătatea secolului II e.n., șarpele Glykon era venerat deja, pe malurile Pontului Euxin (numele antic al Mării Negre – n.r. Carmen Pankau). În acea perioadă, cultul șarpelui pletos, având bot de miel, intrase inclusiv în atenția împăratului Marcus Aurelius, ce dorea să afle mai multe despre cultul ce-i era dedicat neobișnuitei zeități.

Pornind din Peninsula Balcanică, cultul șarpelui Glykon a ajuns până departe, pe țărmurile Eufratului. Romanii au emis monede pe care era reprezentată această zeitate. Cu toate acestea, popularitatea sa a intrat într-un declin accelerat, spre finalul secolului III e.n. Se pare că obiceiurile legate de venerarea șarpelui vindecător Glycon s-au stins, cu repeziciune, în secolul IV e.n., probabil și ca urmare a expansiunii creștinismului.

În lume nu mai există vreo statuie, fie și una vag asemănătoare celei de la Tomis (Constanţa – n.r. Carmen Pankau), care să-l reprezinte pe șarpele Glykon – zeitatea al cărei cult se răspândise, cândva, într-o mare parte din Imperiul Roman.

A FOST odată un copil mintos care, de mititel, se deosebea între ceilalți de seama lui prin pornire la biruința grea – apucătură de suflet mare.

Din cea mai fragedă vîrstă, jucăria de predilecție era să domesticească un cal sălbatic… Cu îndărătnicie – puterea voinței neînduplecate – se apropia hotărît de monstrul nesupus și căuta să-l atingă… să-l mîngîie… și-l atingea… și-l mîngîie frumos. Monstrul simțea parcă, la atingerea copilului, că are a face cu un viitor stăpîn, care o să-l biruie, tocmai fiindcă-l iubește copilul cel mintos mai presus de orice pe lumea aceasta, și că în biruința lui – a monstrului așa de greu de domesticit, care la atîția ș’atîția le-a frînt gîtul – copilul și-a pus tot prețul vieții lui… Și numai rari copii înțeleg așa de mititei rostul și prețul vieții lor – și numai aceia, rari, de mititei știu porunci…

Încet-încet, l-a tot mîngîiat copilul, pînă cînd, într-o zi, în fața lumii din satul lui, care-i știa patima lui copilărească, i-a înfipt mîinile-n coamă: calul – sălbatic – s-a smucit tîrînd pe copil – să-l sdrobească; dar îndată, micuțul i-a sărit în spinare… și au pornit în goană, și au pierit în larg, departe, pînă unde nu mai puteau apuca ochii celor de față.

Mulți au zis:

„Copilul ăsta se duce la pierzanie… O să-i frîngă gîtul dihania sălbatică!”

Dar o babă, care cunoștea pe copil de mititel, de cînd el se tot apropia să mîngîie calul nesupus, a gîndit:

„Nu-i frînge gîtul, că și-a găsit stăpînul!… Cu sufletul se călărește, nu cu trupul, și călărețul ăsta mititel are sufletul covîrșitor sălbăticiei calului!”

Locuri străine multe a străbătut călărețul, și, pe unde a colindat, lumea care vedea tinerețea lui și înțelegea mai bine decît cei din satul depărtat ce încercare de supremă bravură face el – voind să biruie pînă la stăpînire desăvîrșită pe neînduplecatul monstru – l-a îmbrățișat, l-a’ncurajat și l-a admirat… Și multe cununi i-a aruncat cu respect și dragoste, fiindcă nimic nu inspiră unui suflet întreg atîta dragoste și respect cît triumful unui suflet mare.

Într-un tîrziu după aceea, cînd unii uitaseră de copilul dus departe, și cînd alții, puțini, încă-i mai duceau grija, iacătă că se-ntoarce, din depărtări, acasă-n satul lui, copilul cu calul lui, domesticit.

Toți din sat, care mai de care, în întîmpinară cu vorbe frumoase și cu mănunchiuri de flori, să-i arate cîtă cinste se răsfrînge asupra satului întreg din biruința micului erou… În urma tuturor, se vîră și baba bătrînă, aducîndu-i și ea o floare proaspătă de cîmp.

Au voit unii s-o dea la o parte pe babă, dar ea le-a zis:

„Nu se poate… Trebuie să primească și de la mine un semn de mulțumire și de dragoste. Copilul știe că, de mult, de cînd se tot apropia să-și mîngîie calul, eram și eu dintre puținii care nu se-ndoiau de biruința lui”.

Și, întorcîndu-se bătrîna cătră tînărul erou, i-a zis:

„Să trăiești, să-l stăpînești!… și-a găsit stăpînul!”

Ei! asta e numai o mică poveste; dar o poveste nu trebuie totdeauna să fie mare, ca să poată cuprinde un adevăr…

Tînărul erou este Cella Delavrancea; monstrul sălbatic domesticit este Arta; iar baba bătrînă… aceea sunt eu.

Am fost alaltăieri la castelul Iuliei Hașdeu de la Câmpina, unde am petrecut o zi nespus de încântătoare, ospătat de dl. şi d-na Hașdeu, părinţii proprietarei. Această minunată clădire a fost ridicată în trei ani fără nici un studiu sau plan prealabil, ci numai şi numai, bucată cu bucată, după comunicările spiritiste ale Juliéi Haşdeu. D. Haşdeu nu este architect şi n-ar fi fost în stare, cum singur mărturiseşte, să conceapă un plan aşa de complex, aşa de logic şi de frumos. E un castel tare şi totdeodată un templu. Baza lui are forma simetrică a unei cruci; axa’i principală urmează o linie perpendiculară pe meridian, aşa că faţada templului priveşte drept la răsărit.

Castelul-templu are două aripe cu câte un cat şi un donjon central, înalt de optsprezece metri. El se ridică mândru în mijlocul unei curţi largi, având la dreapta lui, ca streajă, nişte nuci bătrâni, iar la stânga o grădiniţă de flori tinere, scăldate toată ziua în lumina soarelui.

Castelul-templu are de jur împrejur, la fiecare rând, terase largi, împrejmuite toate cu stâlpi scurţi de granit, acoperiţi cu tablă de aceeaşi piatră, în stil druidic. Faţada e tot de granit cioplit fără lustru. Suindu-te pe terasa de jos, Ia picioarele donjonului, dai de intrare. O muche de piatră, lată cam de o palmă, desparte vertical drept în două intrarea deschisă. Această muche e muchea uşii principale; o bucată de granit masiv, grea de câteva mii de kilograme, care se deschide cu mare uşurinţă, învârtindu-se alunecos pe o osie de fier ce-i trece prin mijloc. Când uşa este deschisă, i se vede numai muchea; când este închisă, acoperind complet intrarea, se vede pe placa ei de piatră, blazonul familiei Hasdeu. Iar deasupra, pe o panglică sburătoare: „E PUR SI MOUVE”.

Felul, sau mai bine zis stilul ospitalităţii la castelul „Iulia Haşdeu” e cu totul deosebit: un amestec de grand seigneur, naiv savant, patriarch bătrân şi tânăr artist. Atmosfera întreagă e plină de bunătate — bunătatea însăşi, doamna Hasdeu, — şi plină de scântei de spirit — spiritul însuşi, d. Hașdeu, — plină de frumuseţe — amândoi soţii frumoşi prin frumuseţea supremă a părului alb.

O aşa ospitalitate e o mare favoare, o adevărată binefacere. Tot timpul dejunului, ilustrul meu amfitrion e un isvor nesecat de învăţături adânci şi de glume scânteetoare — o activitate de spirit în adevăr prodigioasă.

Cercetări filologice şi istorice, experienţe şi comunicări spiritiste, religiune, filosofie, arte frumoase, îmbrăcate toate în pânza minunată, pe care numai cel mai înalt dar al minţii omeneşti o poate ţese, îmbrăcate în poésie — toate sunt cu o egală vigoare îmbrăţişate.

Ascult uimit vertiginoasele jocuri ale acestui înalt spirit, toate egal pline de farmecul inspiruţiunii şi de puterea convingerei. Spiritul acesta jonglează cu corpii cereşti, cum ar jongla cu nişte mingi sau portocale.

Am uitat cu desăvârşire scopul vizitei mele; mereu am ascultat, şi nu mai mi-a venit în cap să fac vreo întrebare. Ne-am ridicat de la masă şi am reintrat în castel.

D-l şi d-na Haşdeu se retrag să se odihnească puțin, lăsându-mă singur în salonul din stânga. Atunci încep să cercetez, unul câte unul, toate amănuntele acestui încântător locaş. În fiecare colț, materia spune o idee. Ies în curte şi mă afund în grădină, unde creşte o vie de curând plantată: departe înspre apus se desinează dealurile de pe Valea Doftanei. E linişte pătrunzătoare, pe care n’o întrerupe decât lătratul câinilor castelului — cari îşi reclamă tainul de hrană şi mângâieturi de la d-na Hașdeu — şi şueratul locomotivelor căii ferate. Mă întorc în curte. D-na Hasdeu îşi îngrijeşte pensionarii, popoare întregi de pui. Domnul Hașdeu, care şi-a făcut siesta de câteva minute, îmi iese înainte… E mai tânăr chiar decât adineauri şi îmi zice:

— Acum, iar sus! Sus! Ne urcăm pe terasa întâia, deasupra căreia marele donjon îşi aruncă către răsărit umbra. Ne aşezăm în faţa unei mese. Acum începe să-mi vorbească despre ultimele rezultate ale comunicaţiunilor sale spiritiste cu Julia.

De demult încă fiica împărtăşeşte tatălui luminile la cari a ajuns ea. Din toate aceste comunicări cari se urmează metodic, va rezulta o operă măreaţă — o sistemă completă asupra problemei creaţiunii. Savantul poet speră că în curând opera fiicei sale va putea fi dată publicului. Din această vastă operă, d. Hașdeu, depozitarul ei, îmi permite să citesc câteva pagini miraculoase.

Îmi este peste putință, fireşte, să reproduc cât de palid proposiţiunile filosofice cuprinse în acele pagini. Mă mărginesc a rezuma înţelesul ce l-am putut eu căpăta din ele…

…Marele Centru, Lumină şi Voință nemărginite, înfiinţează la infinit, izbind Golul. Nimicul. Din izbituri eterne pornesc fiinţe eterne, produs infinit al unui izvor infinit, voinţe infinite, rezultate dintr’o voinţă infinită. Este o sistemă materialistă-mistică, a cărei expunere va face desigur epocă în ştiinţa umană.

Cu o vervă de care numai el este capabil, iubitul meu amfitrion îmi desvoltă toată sistema: este o clădire de caldă şi sublimă fantesie, întemeindu-se pe cea mai solidă şi rece logică. Cu sistema aceasta se explică lămurit toate ipotezele ştiinţifice moderne, nelămurite încă. Ea aruncă o puternică lumină asupra teoriei evoluţiunii, atavismului, personalităţii etc.

După ce d. Haşdeu m’a încleştat bine în ţesătura sistemei sale, îmi zice privindu-mă cu bucuria triumfului:

— Trebue să stai deseară aci să vezi o noapte înstelată de pe terasa de sus, ca să pricepi mai bine toate câte ţi le-am spus. Se înţelege că nu m’aş fi putut împotrivi la o aşa ademenire, dacă nu eram cu dinadinsul împiedicat de afaceri. M’am grăbit să mărturisesc ilustrului meu amfitrion adânca părere de rău ce simțeam să nu mă pot supune unei aşa de graţioase porunci.

– Atunci, îmi zise d. Haşdeu, n’ai ínteles nimic. Pentru ce ai mai venit? La întrebarea aceasta, mi-am adus aminte, după atâta uitare, de scopul practic al vizitei mele, şi promiţându-mi în gând să mă reîntorc altădată cu mai mult timp şi pe’ndelete la fermecătorul castel-templu, am răspuns:

— Am venit… am venit să intervievez pe d. Haşdeu în chestiuni literare. — Aşa? Şi anume despre ce?

— Despre starea literaturei noastre şi despre sorţii ei de progres.

— Atunci, zise d. Haşdeu, n’ai decât să-ţi începi întrebările.

— Iată. Doresc a şti: ce credeţi dv. despre literatura românească actuală în genere? Care sunt personalităţile într’adevăr eminente ale literaturii noastre? Ce desvoltare viitoare poate spera literatura română, având în vedere starea în care această literatură se află astăzi?

— Foarte bine. Am să-ţi spun. Şi, luând tonul sigur al omului deprins cu catedra universitară, d. Haşdeu îmi comunică părerile sale (…)

Ion Luca Caragiale despre vizita la Castelul Iuliei Hașdeu de la Câmpina a fost tipărit într-un număr special al publicației „Universul Literar” dedicat memoriei lui Bogdan Petriceicu Hașdeu în septembrie 1927 (Biblioteca Digitală BCU Cluj).