Sistemul judiciar a reprezentat totdeauna o țintă de putere și de abuz, un mijloc de reglare a diferendelor atunci când „marile dispute” nu se doreau a fi tranșate urmând căile și mijloacele legale, pe tărâmul bunelor practici și al onestității, ci în catacombele râncede și pline de mâzga angajamentelor de culise, dar mai ales a trădărilor.
Cei 34 de ani care au trecut de la lovitura de stat din decembrie 1989 nu au făcut decât să confirme un permanent declin al instituțiilor și al fundamentului sistemului judiciar chemat să înfăptuiască și să împartă Dreptatea și, prin urmare, Adevărul.
Reformele care s-au tot succedat, în ciuda clamatelor progrese, dar mai ales a instituirii de garanții în ce privește respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în realitate au reprezentat lamentabile involuții ale principiilor care ar fi trebuit să caracterizeze o justiție reală, dar mai ales puternică.
Astăzi, prevederile legale care guvernează justiția sunt mai stufoase și mai neclare, mai ambigue și mai contradictorii decât erau la începutul anilor 1990. Practica judiciară este mai neunitară ca niciodată, deși mecanismele pentru corectarea acesteia au cunoscut o diversificare evidentă. Recursurile în interesul legii și hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reușesc cu mult mai puțin decât izbuteau deciziile de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem. În materie penală, o perioadă îndelungată, hotărârile judecătorești preluau aproape integral rechizitoriile parchetelor, cu o sinteză sumară, necorespunzătoare, rechizitorii despre care nu s-a stabilit niciodată cert că nu erau întocmite, multe dintre ele, în laboratoarele securității. Justiția penală represivă a hotărât vreme îndelungată asupra multor destine, fără a exista nicio certitudine de Adevăr. Nici astăzi nu există o siguranță a deciziilor adoptate după atâția ani de pervertire a realităților.
Dacă în trecut, pe vremea protocoalelor de cooperare, parchetele (în special Direcția Națională Anticorupție) și Serviciul Român de Informații nu aveau nicio reținere în anunțarea publică a relației lor de colaborare, împrejurări ce au fost de natură să compromită iremediabil calitatea actului de justiție, astăzi procedura penală îngăduie ca, în anumite situații, să nu existe nici măcar o minimă motivare în drept și în fapt din partea procurorului în adoptarea unor soluții (art. 315 alin.5 Cod procedură penală).
Toate s-au întâmplat sub garanția directă a clasei politice care și-a dat concursul direct și a slăbit legislativ credibilitatea, dar mai ales funcționarea justiției. Astfel, peste toate s-a adăugat hățișul normativ de neimaginat în care tot ce știai că e valabil dimineața putea să nu mai fie la fel până la sfârșitul zilei.
De multe ori, miniștri de justiție (unii mai răi decât alții, cu foarte puține excepții) au rostogolit și implementat diferite proiecte legate de sistemul judiciar, având alături și partidele politice care i-au susținut, context în care au măcelărit legislația aplicabilă ca un tocător de balast. Justiția de astăzi este mai slabă și mai netransparentă, lipsită major de meritocrație, haotică și mai puțin umană decât cea de dinainte de 1989. Unde s-a greșit și cine poate răspunde pentru acest dezastru național nu credem că vom afla vreodată, întrucât cârmuitorii justiției din interiorul, dar mai ales din afara ei, aceiași de atâta vreme, slujesc intereselor secrete, discrete sau oculte, beneficiind de protecție până la cel mai înalt nivel.
Justiția funcționează de mulți ani și după îndrumările existente în foile de parcurs trasate de ambasadele pe la care își prezintă onorurile unii dintre conducătorii sistemului. Indicațiile străinilor, dar mai ales campaniile de lobby, sunt de multe ori mai importante, pentru reprezentanții sistemului, decât nevoile reale ale cetățenilor, particularitățile și specificul procedurilor aplicabile în raport de care funcționează sistemul de drept românesc.
În august 2000, Biroul Federal de Investigații (FBI) inaugura la București Biroul Atașatului Juridic care avea să funcționeze în cadrul Ambasadei Statelor Unite. Înainte de orice integrare euro-atlantică, România avea să-și cedeze deja suveranitatea, permițând și acceptând chiar bucuroasă (dacă este să ne raportăm la entuziasmul autorităților de la acea vreme) ca supravegherea respectării legislației să se realizeze de către un organism străin sistemului de justiție românesc. Ce s-a întâmplat mai târziu cu acest birou al FBI înființat la București și cât de mult a afectat independența sistemului judiciar vom afla, probabil, când întreaga documentație existentă între „părți” își va pierde caracterul secret… Cine știe, poate peste 50 de ani!
Justiția de astăzi este caracterizată printr-un exces de putere concentrată în mâinile unui număr restrâns de persoane (președinți de instanțe și parchete, președinte ÎCCJ, director INM), o sporire disprețuitoare a rolului persoanelor cu funcții administrative, de conducere, decidente în majoritatea aspectelor ce țin de cariera magistraților (evaluare, promovare, detașare, delegare, transfer, alcătuirea completurilor de judecată, repartizarea cauzelor etc.).
După epoca protocoalelor secrete, devoalate în final, dar cu anexe la fel de secrete ca în perioada când nu erau denunțate, descoperim că am fost în fața unor mecanisme, pârghii de control, de presiune și de fidelizare, cu evidente consecințe asupra afectării independenței justiției.
În anii 2017 și 2018 au fost date publicității mai multe informații care vizau încheierea, la nivel național, a unui număr considerabil de protocoale ,,de cooperare” între Serviciul Român de Informații, pe de o parte, și diferite instituții din sistemul judiciar, pe de altă parte. Unul dintre cele mai cumplite protocoale a fost încheiat, în anul 2009, între Serviciul Român de Informații, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Înalta Curte de Casație și Justiție și a avut drept „obiectiv” declarat îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau în domeniul securității naționale. Câte destine au căzut victime acestei mari infamii judiciare!
Amintim, ca fiind încheiate sub aceeași justificare, tot în anul 2009, un alt Protocol de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații, protocol carei la momentul intrării în vigoare, a dus la încetarea efectelor altor trei protocoale anterioare și, după caz, a anexelor, având aceleași părți, începând cu ianuarie 2003, iunie 2006, iunie 2007. În decembrie 2016, un alt protocol de colaborare a fost încheiat la nivelul Parchetului General cu Serviciul Român de Informații, iar atunci când unul dintre semnatarii lui, procurorul Augustin Lazăr, a fost întrebat despre posibilitatea existenței unui astfel de document, cu puțin timp înainte de a fi dezvăluit conținutul lui, exclama surprins, cu un aer aparent nevinovat, zicând: „Doamne Dumnezeule”.
Prin urmare, fără a recunoaște faptul că semnase recent un astfel de protocol, la fel de toxic ca toate celelalte, după care au funcționat parchetele încă din anul 2003, atunci când discuțiile legate de protocoalele încheiate cu Serviciul Român de Informații au ajuns să fie dezbătute în spațiul public și la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii, același personaj care ocupa funcția de Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a pornit un adevărat război și o prigoană pe față, după metodele specifice de investigație care i-au caracterizat deja activitatea până în anul 1989, împotriva celor pe care îi bănuia de „divulgarea” existenței înscrisului. Niciun moment nu a manifestat vreo remușcare, nu a fost preocupat de substanța documentului, dar mai ales de consecințele pe care le-a generat prin faptul că a antrenat și angajat mai mult și mai fidel parchetele într-o relație de vădită nelegalitate.
Un impact la fel de devastator l-au avut informațiile privind alte două protocoale încheiate, pe de o parte, de Serviciul Român de Informații cu Inspecția Judiciară, în luna februarie 2016, iar pe de altă parte, cu garantul independenței justiției, Consiliul Superior al Magistraturii. Se întâmpla în 2012, cu puțin timp înainte de perioada „eratelor” și a altor decizii controversate, cunoscut fiind că, imediat, în ianuarie 2013, conducerea acestei autorități de rang constituțional a ajuns în mâinile unui membru procuror, Oana Andrea Schmidt-Hăineală, semnatară a protocolului cu serviciul de informații.
Nici astăzi nu se cunosc cu adevărat numărul și dimensiunea protocoalelor încheiate împotriva Constituției și a legislației existente, în teritoriu, între instanțe, parchete și serviciile de informații, întrucât „elanul” aflării adevărului din anul 2018 s-a domolit imediat după reconfigurarea și consolidarea noilor poli de putere.
Consiliul Superior al Magistraturii și-a asumat oficial demararea procedurii de desecretizare, prin demersuri realizate în contradictoriu cu Serviciul Român de Informații, în privința celor 19 Anexe identificate în timpul unui control realizat la unitățile de parchet, anexe conținute în Raportul privind modalitatea de aplicare a Protocolului de cooperare între PÎCCJ şi SRI din 2009, respectiv o colecție de documente clasificate, întocmite în baza protocolului. Cu toate acestea, nici până astăzi, nu este cunoscut conținutul acestor Anexe rămase cu același regim de „strict secret”, fiind ratată din nou șansa de a afla Adevărul, de a cunoaște dimensiunea și conținutul echipelor mixte, dar mai ales cât de mult și de profund a fost viciat sistemul judiciar prin „cooperările” realizate atâția ani cu Serviciul Român de Informații, care sunt garanțiile (dacă ele există) că aceste obiceiuri nu se vor mai întoarce, că nu le vom trăi din nou, sub o altă formă, dar în același scop.
Prezența serviciilor de informații printre magistrați, recrutarea unora sau antrenarea și pregătirea din timp a altora, cu intenția de a penetra și, astfel, de a controla sistemul judiciar, reprezintă în continuare întrebări fără răspuns. Nicio autoritate a statului român, însărcinată cu activitatea de control a Serviciului Român de Informații și, prin urmare, cu furnizarea de informații corespunzătoare, corecte și complete legate de modalitatea în care acest serviciu (cu bugete anuale tot mai generoase!) respectă sau nu Constituția și legile țării, nu a oferit niciodată explicațiile corespunzătoare legate de sistemul judiciar. De fiecare dată, sub pretextul secretizării activităților, neputințele instituționale nu au făcut decât să probeze, să confirme că, până acum, în România, serviciile secrete au scăpat oricărui control.
Sistemul ticăloșit ,aflat la conducerea României, a pârjolit fără nicio remușcare sistemul judiciar. Subiect de campanii electorale permanente, în absența unor realizări în măsură să poată recomanda clasa politică dependentă aproape maladiv de soluțiile parchetelor și ale instanțelor la care a învățat să apeleze… Indiferent de regim, în lupta pentru putere, justiția românească a fost trădată și de cei care îi guvernează destinele și a fost așezată de foarte mult timp în genunchi.
Calitatea actului de justiție, dar mai ales finalitatea lui, nu mai pot convinge astăzi decât foarte puțin societatea, iar degradarea în care a căzut justiția a fost pregătită din timp, fiind gândită și dezvoltată cu meticulozitate de către cei care au dorit aservirea ei. O justiție care și-a pierdut drumul este, într-o societate plină de frământări și de tulburări, o armă letală.
Presiunile exercitate asupra sistemului judiciar de către serviciile de informații au un istoric vechi, transpus imediat după 1997 în formarea unei arhive a Serviciului Independent de Protecție și Anticorupție (SIPA), mijloc de șantaj și de constrângere al cărui conținut nu a fost vreodată inventariat corespunzător și securizat, din perspectiva siguranței informațiilor.
Având la bază justificări de genul celor care vizau identificarea, cunoașterea, prevenirea și eliminarea amenințărilor la adresa siguranței naționale, nici astăzi, după atâția ani, nu există o dovadă concretă asupra modalității în care au fost utilizate informațiile stocate în această arhivă, în spațiul public fiind aruncate știri privind întrebuințarea unora dintre ele în scop de intimidare și execuție, informații care nu au fost niciodată răsturnate printr-o probă contrară.
O declarație aproape sfidătoare făcută de generalul Dumitru Dumbravă, șeful Direcției Juridice din cadrul Serviciului Român de Informații, cuprinsă într-un interviu din data de 30.04.2015, publicat de site-ul Juridice.ro, a cutremurat mai mult opinia publică, comparativ cu instituțiile responsabile cu apărarea independenței sistemului judiciar, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, sau cele prin intermediul cărora este garantată constituțional înfăptuirea justiției, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe.
Oficialul SRI spunea atunci, fără echivoc, că „dacă în urmă cu câțiva ani consideram că ne-am atins obiectivul odată cu sesizarea PNA, de exemplu, dacă ulterior ne retrăgeam din câmpul tactic odată cu sesizarea instanței prin rechizitoriu, apreciind (naiv am putea spune acum) că misiunea noastră a fost încheiată, în prezent ne menținem interesul/atenția până la soluționarea definitivă a fiecărei cauze. Această manieră de lucru, în care suntem angrenați alături de procurori, polițiști, judecători, lucrători ai DGA ori ai altor structuri similare a scos la iveală punctual și aspecte care țin de corupția sistemului judiciar, în limite care nu trebuie tolerate, dar nici exagerate. Important este, în opinia mea, că sistemul judiciar își dezvoltă anticorpii necesari vindecării acestei patologii. (…)
SRI acordă sprijin DNA, DIICOT și structurilor locale ale Ministerului Public, fie informativ, fie tehnic, sens în care suntem, pe bună dreptate, menționați în acele comunicate…”
Printr-o hotărâre pronunțată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii (nr. 636 din 15.06.2015), urmarea susținerilor formulate în interviul menționat, printre altele, s-a reținut de către garantul constituțional al independenței justiției, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, că afirmațiile generalului Dumbravă nu au fost de natură să aducă atingere independenței sistemului judiciar.
Prezența concretă a câmpului tactic în spațiul judiciar, peste aspecte ce țin de siguranța națională, fără niciun rezultat concret obținut pe acest segment de acțiune, în acei ani, dar și în următorii, a reprezentat felul în care serviciile de informații au înțeles să-și nesocotească fățiș matca și limitele constituționale și legale de funcționare. Au ieșit în față, fără nicio rezervă, au declarat public și au confirmat faptul că și justiția este a lor!
La bilanțul DNA pe 2015, directorul SRI în funcție de la acea dată afirma clar că „…SRI alocă resurse umane, resurse procedurale și tehnologice de cel mai înalt nivel în cooperarea cu DNA. Asta se poate traduce în sute de echipe operative comune, care reprezintă un parteneriat interinstituțional de succes”.
Parazitarea sistemului judiciar cu tactici și metehne ce țin de vechea Securitate a fost posibilă urmare a sporirii puterilor atribuite serviciilor de informații, tot mai multe ca număr și tot mai agresive, finanțate generos în detrimentul tuturor celorlalte domenii de interes național, dar mai ales în absența unei răspunderi concrete și a unui control veritabil al acestor servicii care au deținut și dețin, în continuare, pârghiile de putere din întreaga societate.
Implicarea serviciilor secrete, la vedere sau din umbră, în realizarea actului de justiție, a fost probată deplin și în toți acești ani, urmare a realizării unei investigații de către Inspecția Judiciară, limitată substanțial ca număr de instanțe, potrivit Hotărârii Plenului CSM nr. 225 din 15.10. 2019), dar și ca perioadă (01.01.2014 – 01.07.2018). Raportul întocmit a scos la iveală faptul că un număr covârșitor de magistrați au făcut obiectul unor dosare instrumentate abuziv de Direcția Națională Anticorupție, cu sprijinul direct al Serviciului Român de Informații, de multe ori chiar urmare a sesizărilor din oficiu realizate de acest serviciu secret sub justificarea unor aspecte ce țin de siguranță națională, dar care nu au avut niciodată această finalitate.
Dosarele ținute în sertarele parchetului anticorupție, în nelucrare vreme îndelungată (uneori peste 5 sau chiar 12 ani), au reprezentat veritabile mijloace de șantaj și presiune. Cine nu răspundea comenzilor sau avea ghinionul de a fi deranjat sistemul de forță, sau cine trebuia „potolit” în elanul său profesional, făcea imediat obiectul unor investigații ce ne amintesc de poliția politică a vechii Securități.
Plicurile galbene mai tulbură și astăzi liniștea multora, le trezesc spaimele ascunse ca niște monștri în adâncul sufletului fiecăruia. Niciodată nu pot avea siguranța că într-o zi adevărata lor identitate nu va fi cunoscută și, astfel, demascată.
Din păcate, câmpurile tactice și echipele mixte existente, viabile încă, preocupate să-și mascheze, dar mai ales să-și ascundă urmele și implicarea, la data efectuării controlului, nu au permis o ilustrare cât mai aproape de realitate, completă și corectă a fenomenului de capturare și de capacitare a sistemului judiciar de către serviciile de informații, din punct de vedere tactic, uman, material, informativ, operativ.
Demersul de investigare și de control nu a scos la suprafață decât o parte nesemnificativă a ororilor realizate prin abuz de putere și de forță, derulate la nivelul sistemului judiciar cu sprijinul serviciilor de informații, în cea mai mare parte a Serviciului Român de Informații, informațiile fiind utilizate și reinterpretate pentru sensibilizarea opiniei publice, dar mai ales pentru un alt reglaj de putere între vechii și actualii securiști.
Politica de ură și dezbinare promovată la nivel național, ca un titlu de glorie, de către clasa politică, în frunte cu prezidentul republicii, nu a ocolit în niciun mod sistemul judiciar. Peste toate dificultățile timpurilor, asistăm astăzi la coborârea împărțitorilor de Drept în mocirla cetății, alături de vulgaritatea dorințelor nepotolite, uitând de sacralitatea misiunii primite prin jurământul depus, uitând astfel de Dumnezeu.
GRUPUL PENTRU ROMÂNIA
